Veştile sosite la Consiliul Dirigent din Bihor – potrivit cărora pe 4 aprilie 1919 un grup înarmat de unguri şovini i-au asasinat pe dr. Ioan Ciordaş, membru al consiliului, prefect al Bihorului, şi dr. Nicolae Bolcaş -, au consternat conducerea de la Sibiu. Situaţia gravă creată nu mai suporta amânare. Regele Ferdinand I personal, la 14 aprilie 1919, trimitea o scrisoare lui I. I. C. Brătianu, aflat la Paris, apreciind că lipsa de decizie a Puterilor Aliate a lăsat timp armatei ungare să se concentreze şi să se organizeze mai bine. De aceea, regele considera „înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”^[2]. În documentul amintit, regele se arăta nemulţumit faţă de acţiunile aliaţilor de temporizare a înaintării trupelor române. Situaţia creată pe front şi în spatele frontului, începuse să devină insuportabilă. Populaţia care îşi dăduse votul pentru Unire se întreba tot mai des „de ce trupele române nu înaintează, cu toate că zilnic sunt atacate de patrule şi lovituri de tun”^[3], şi la ce-i bună unirea „dacă ungurii ne terorizează”. În aceste împrejurări, cu unanimitate de voturi, Consiliul de Miniştri a hotărât „să nu mai aştepte şi să dăm ordin trupelor noastre să înainteze”^[4]. În temeiul acestei hotărâri, Marele Cartier General a dat ordinul de operaţii nr. 281^[5], prin care dispunea o nouă grupare a forţelor, în vederea operaţiunilor ce se vor executa spre vest. Astfel, prin ordinul de operaţii 4454 se dispunea înlocuirea Diviziei 7, din sectorul de Nord, cu Divizia 2 Cavalerie, cu punctul de comandă la Baia Mare. Divizia 2 Vânători a înlocuit Divizia 1, concentrată la Brad, în conformitate cu prevederile ordinului 4456. Divizia 16 Ardeleană se dispunea pe valea Almaşului. Divizia 6 ocupa sectorul Ciucea, în timp ce Divizia 18 intra în subordinea Comandamentului, de la 11 aprilie, după ce a ocupat raionul Cluj- Turda- Aiud^[6].

La sosirea în Beiuş a unei grupări de 200 de soldaţi, în prezenţa cpt. Szabo, comandantul Gărzii Naţionale Maghiare, au dezarmat Garda românească, sub pretext că oricum nu îşi făceau serviciul, deşi în înţelegere cu ungurii din garda Beiuşului, în noaptea sosirii lor, 29/30 ianuarie 1919, românii să nu facă pază, pentru a evita orice incident. De la gardiştii români au ridicat 2 mitraliere şi arme pe care le-au dat celor 70 de tărcăieni, care formau garda ungurească din acea localitate, în mod voluntar. Faptul acesta a produs un viu resentiment în oraş, și a răsturnat buna înţelegere de până atunci. Dezarmarea gărzii româneşti nu a adus nimic bun cauzei comune. În urma acestor evenimente avocatul dr. Ioan Ciordaş, informa Consiliul Naţional din Bihor despre situaţia creată şi cerea retragere trupei sosite pentru asigurarea liniei de demarcaţie şi repunerea în drepturi a gărzii româneşti, altminteri urmările nu poteau cădea în sarcina localnicilor români.

Nesupunându-se hotărârii căpitanului Szabo, şi-a exprimat „adâncul regret şi cel mai dureros amar ce se stârneşte în sufletele cetăţenilor români, văzând violarea atât de nemiloasă a dreptului lor de liberă dispunere”^[1]. Neînţelegerile privind ridicarea armelor, promitea comandantul nou sosit, le v-a soluționa prin restituire numai când va avea ordin. Ordin de la cine? Fiecare mic comandant acționa pe cont propriu. Ordinele centrale nu mai produceau efecte. CNR din Beiuş nu a fost înştiinţat despre venirea trupei, iar aceasta motiva că „interesele militare determină măsura intervenţiei”^[2]. Ordinea nu putea fi ţinută de trupa sosită în Beiuş, fapt pentru care, în 31 ianuarie 1919, comandantul gărzii din Beiuș solicita ajutor şi sprijin de colaborare CNR „deoarece (noii sosiți) nu cunosc obiceiurile locului şi mai cu seamă nu ştiu româneşte”^[3]. Într-o asemenea împrejurare se hotărăşte formarea unei gărzi civile care să se schimbe, din 4 în 4 ore, de la 8 seara la 8 dimineaţa. Cât privea pe tărcăieni aceştia au fost demişi, cele 70 de arme urmau a fi ridicate pe 1 februarie. Dar, după cum vom vedea acest lucru nu s-a mai produs iar ei vor folosii armele în 18 Aprilie 1919 în lupta cot la cot cu trupele de honvezi. Dr. Ioan Ciordaş semnalează ca obiceiurile locului să fie ţinute şi pe mai departe, precum și aceea de îndepărtare a beţivilor de la crâşmă, de reţinere, până a doua zi, a cetățenilor din alte localităţi. Mai ridică şi faptul că „tărcăienii au atentat la domnia sa”, cerându-i mitraliera. S-au depărtat când au aflat că de fapt acea armă era în posesia căpitanului trupei de soldaţi, nimeni altul decât Verböczy Kalman[4]. Acesta era cunoscut ca cel mai activ colector de soldați secui și gardiști maghiari ce acționa pe cont propriu. Pentru a-l provoca au revenit în curtea lui Ciordaş, de unde au furat o căldare, pusă în căruţa unui tărcăian. Ciordaş şi-a recuperat căldarea iar însoţitorii săi dr. C. Popoviciu şi dr. G Cosma au repus poarta, smulsă de aceeași tărcăieni, la locul ei. Făptaşii au fost identificaţi în crâşma fraţilor Ciavici, în persoana lui Szatmari Istvan, „care nu înceta să-l insulte pe român”^[5]. Pe măsură ce Ciordaș încerca să-l îmblânzească pe om, şi-l trata fin, cu atât era mai bruscat şi înjurat şi ameninţa că „pe un astfel de trădător de patrie îl va extermina şi ori cât îl va costa nu-l va scăpa viu”. Văzând că pe furiş ieșeau din clădire şi puneau ceva la cale, blocând prăvălia, prin intermediul lui Gheorghe Pop şi cu sprijinul comerciantului vecin s-a chemat o patrulă în ajutor. Îl provocau mereu pe Ciordaş să iasă afară, şi-l ameninţară că-l aşteaptă oricât va fi nevoie. În acel timp se încurajau cu vin, devenind tot mai agresivi. Șiconcluzia finală era fermă că n-are a vorbi nimic cu Ciordaş ci numai a isprăvi. Nici intervenţiile ungurilor dr. Szarka Sandor şi a lui Zih Karoly, nu i-au îmblânzit pe tărcăieni.

Acest atentat a fost motivat de dr. Ciordaş drept rezultat al intensei propagande duse prin presa maghiară iar sosirea trupei ca o acţiune de anulare a marelui plebiscit de la Alba Iulia, şi o încercare de întoarcere a hotărârilor luate de români. Datorită gravităţii faptelor de ameninţare cu moartea făptuitorii tărcăieni ar fi trebuit aspru pedepsiţi, prin deferire în justiţie. Dar Szatmari Sandor însă ia eliberat în cursul nopţii, fără a fi păţit ceva. Temându-se pentru viaţa sa Ciordaș a cerut protecţie şi arme pentru 2 gardieni români, care să-l apere noaptea. Oferta ca trupa ungurească să-l apere a fost respinsă din lipsa de încredere.

Într-o altă parte a văii plângerii, cum s-a transformat Crișul Negru, preotul ortodox din Şuncuiuş relatează împrejurarea, petrecută în luna decembrie 1918, când 4 secui au intrat în casa parohială şi au cerut mâncare. După cină au cerut şi cazare, drept care au sprijinit armele de perete şi au pus la vedere grenadele. Peste câteva zile au revenit, de data aceasta 7 şi au cerut şi ”căpătat jumere de mâncare” iar la plecare au „înfipt în baionete prescurile” primite. Cunoscând sărăcia din sat nu i-am lăsat să caute prin gospodării. Le-am cumpărat o oaie 130 coroane, 1vică de croample (cartofi) şi s-au dus.”^[6]. În ianuarie 1919 în sat au venit 7 secui să caute arme. Preotul s-a refugiat în pădure, iar după plecarea trupei când a venit în sat a aflat de la Laza Teodor şi soţia lui Danc Gavril că erau căutaţi: Ioan Boţoc, Gavril Danc, Gavril Şvab, Teodor Groze, Gavril Coboc şi Dimitrie Petruş, adică membrii Consiliului Naţional Român, pentru a-i împuşca. De groază s-au refugiat lăsând tot avutul pradă. A „luat bota pribegiei, cu familie cu tot şi a mers în lumea mare a plângerilor”^[7].

Comandantul Gărzii Naţionale din Bihor, cpt. D. Muntean în raportul despre ordinea publică din Oradea şi Bihor sublinia că atât intelectualii cât şi ţăranii „îşi tânguiesc viaţa în continuă groază, teamă şi spaimă”^[8]. Jafurile, bătăile, injurii, maltratările, umilirea şi batjocura erau la ordinea zilei. Omorurile îngrozea poporul. Urmărirea membrilor români participanţi la Alba Iulia, scotocirea după arme, limba română vorbită şi văzul tricolorului orbea ungurimea înrolată voluntar, sau reactivată în trupele secuieşti. Acestea erau temeri justificate fapt pentru care refugiul reprezenta o soluţie salvatoare.

Cu ocazia dezarmării gărzilor române stegarul Iaon Mangra, din Holod, a fost fără vină deţinut şi maltratat, diagnosticat medical cu „visum repertum”, sau la Marghita unde plt. Maj. Vasile Chiş a fost bătut, brutal şi despuiat de toate hainele. Siguranţa în Oradea şi Bihor era asigurată „de bande înarmate”, căci numai aşa se explică cum femeia Maria Bara din Haieu, împreună cu un copil de 8 ani a fost bătută pentru că „vorbea româneşte”, fără să le fi spus un cuvânt. Trupele maghiare din Bihor, în special cele din cercurile Vaşcău, Beiuş, Ceica, Oradea, Marghita, şi Aleşd, terorizau şi jefuiau populaţia în mod insuportabil, iar abuzurile nu puteau fi stopate în lipsa gărzilor române. Pe 3 ianuarie 1919 în satul Bulz s-a prezentat Slt. Nicolae Hamza pentru a forma jandarmeria. A doua zi ameninţaţi din partea secuilor împreună cu preotul ortodox Petru Lascu au trebuit să se refugieze. Pe 16 ianuarie soţia preotului, Rozalia Niga Lascu, s-a întors în sat unde a găsit: „vreo 80 de secui în locuinţă, băncile din şcoală scoase”. Au intrat în biserică, după ce judele a provocat poporul cu insulta „tulai, măi oameni, doamna preoteasă bagă cătanele în biserică”. În turn au aşezat o mitralieră şi întrebau „hol van a olah popa”, şi râdeau spunând că au împuşcat un prunc de popă deşi nu era vinovat şi l-au îngropat sub fereastra părinţilor lui. La Sebiş se grozăveau că au omorât toţi gardiştii, şi i-au spintecat cu baioneta. Aceste barbarii creau o stare sufletească înfricoşătoare şi daune materiale teribile.

Păstorii cei cu mintea luminată, cu inima curată, care se trudeau pentru călăuzirea poporului erau prigoniţi. Vânați erau în primul rând preoții, învățătorii și aceia care fusese delegați la Alba Iulia. Simbolurile românilor – steagul tricolor – era pentru unguri de nesuportat, nici cocarde la chipie, nici în brâu sau ie. Adevărul şi dreptatea vor trebui să iasă învingătoare, scria Zaharia Moga în Tribuna Bihorului nr. 5, din 1919. La numeroasele petiţii făcute de către români şi organele alese, oficialii unguri răspundeau astfel: „anchetarea atrocităţilor sunt minciuni”, semnat dr. Katz, şi acuzau că funcţionarii de cale ferată de pe ruta Oradea – Cluj sunt „răniţi şi săraţi”, potrivit unei telegrame invocate, dar neprobate. Cercetându-se evenimentele cică s-ar fi constatat că la Bratca unui funcţionar (trupele române de ocupaţie, care nici nu sosise încă în zonă la acea dată) i-au sărat şi cusut rana, pentru a trimite conferinţei de la Paris un caz. Cazul născocit nu a putut fi probat, după cum relata prof. dr. Vasile Kirvai, pe 4 februarie 1919. Responsabili de atrocităţile comise, în accepțiunea oficială era doar garda roşie „Erdelyert”, gardă care s-a răsfirat la începutul anului 1919, în toată Oradea și împrejurimi.

Pe 6 februarie 1919, soldaţii secui au intrat în Făncica unde îl căutau pe Vasile Kiss, comandantul gărzii române de acolo. Dar fiind avertizat din vreme a încercat să fugă. Desfăşuraţi în linie de trăgători cei 70 de soldaţi l-au prins, după ce au tras asupra lui fără sa-l atingă, şi „m-au bătut câţi încăpeau pe mine, cu patul puştilor, aşa cumplit că unuia dintre făptuitori i s-a rupt puşca în munca grea”, raporta acesta, apoi tot bătându-l l-au dus la Marghita unde l-au dezbrăcat de haina militară, apoi fiecare l-a lovit cât şi cu ce a vrut. Unul a vrut să-i scoată ochii dar a fost scăpat de altul sub acuzarea că a primit destul. Dus la Debreţin la comandamentul secuilor, a întâlnit un locotenent român care fusese atât de tare bătut că părea mai mult mort ca viu. „Maid igy fog torteni vele dis budos olah”^[9]. Nefiind audiat acolo a fost dus la procuratura din Puspokladay şi la Oradea, iar după 5 zile eliberat sub eticheta de „trădător de patrie”. Între ei vorbeau că-i vor „beli de viu” pe dr. Pop Coriolan, iar pa dr. Aurel Lazăr îl vor „săra de viu” şi că îi urmăreau şi pe cpt. Muntian şi slt. Ioan Szasz, ca să-i atace, după cum declarase sergentul major, pe 6 februarie 1919 către Consiliul Naţional Român din Oradea. Pentru a evita insultele de care aveau parte cetăţenii români, din partea soldaţilor maghiari, Consiliul Naţional Român a hotărât, pe 2 februarie 1919, reînfiinţarea în gări a inspecţiei, cu scopul de a lua proces-verbal despre cazurile petrecute.

Ceea ce spera contele Tisza Istvan – atragerea românilor de partea ungurilor – pentru a face Ungaria Mare şi puternică s-a năruit încă de pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia. Cu un iresponsabil simţ politic, desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită în 1867, pe nedrept, de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român.

Ca primă măsură, Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor a trimis o delegaţie comisarului statarial (prefect) Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”^[10] Delegaţia, desigur, nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

Evident, pentru a scăpa de răspundere, comisarul Katz îşi apăra subalternii dând vina pe „vad szeklyek – sălbaticii de secui”, încercând în acest fel să tragă de timp până să aducă la cunoştiinţa „guvernului stăpân şi responsabil” şi trupelor Diviziei 20 de Secui, comandate de colonelul Kratochwil pentru a stopa cu energie acele cazuri. Comisarul promitea că personal se v-a convinge la faţa locului de cele reclamate de partea română. În replică vicarul Roman Ciorogariu susţinea că starea de lucruri era dovedită de 42 de cazuri ce sunt doar „o infimă parte a cruzimilor şi faptelor”.

Înjuriile, batjocura la adresa românilor şi a simbolurilor lor – steagul – era ceva obişnuit atunci când unui secui sau unui ungur bolşevic le aţineau calea. Aşa de pildă steagul românesc tricolor – acceptat oficial a fi arborat pe primării, biserici, etc – a fost tăiat şi franjurat la Borod[11]. La Tăşnad – preotul, în plină zi – a fost pălmuit în faţa enoriaşilor săi. Într-o zi de târg, la Beiuş 12 români au fost omorâţi. La Ţeţchea – după cum declara Ruxandra Gui – care întoarsă de la Oradea constată că fiul cel mic, Gaşpar, zăcea sub genunchii unui soldat care tocmai împlanta baioneta în el. Disperată femeia l-a rugat pe soldat să-i cruţe copilul, dar acesta supărat a apucat-o de mână şi a înjunghiat-o şi pe ea pe la spate. Ceva mai devreme bărbatul femeii a fost ucis în bătaie.

Terorizaţi, o bună parte a populaţiei a stat ascunsă cum au ştiut, prin păduri pînă primăvara. Zeci de preoţi şi învăţători şi-au părăsit satele, căutând un adăpost sigur prin păduri şi pe la neamuri la Oradea, cei mai mulţi au rămas pe loc şi au îndurat, aşteptând cu speranţă venirea armatei române. Un preot, în disperare, urmărit de unguri s-a ascuns la Budapesta[12]. În tren, în vagoanele în care se găseau mai mulţi români, soldaţii înarmaţi întrebau: „Nincs itt egy olah pap, hogy igyunk belőle méleg vért. Nu este pe aici un popă român să bem un pic de sânge cald din el?” ^[13]. Pentru Bihor, după cum se putea citi din sentinţele Tribunalului: „nu există nici Wilson, nici Conferinţa de pace, nimic din drepturile câştigate ale popoarelor de a se cârmui pe sine. Sub suliţele secuiloraici tot solgăbirăul e Dumnezeu pe pământ”^[14]! Stăpâniţi de o asemenea conduită ungurii au alcătuit liste negre cu românii ce urmau a fi ucişi dacă armata română ar mai fi întârziat intrarea în Bihor. Aşa au căzut în martiraj: doar la Beiuş 70 de valahi printre care şi avocaţii Ioan Cordaş şi Nicolae Bolcaş. Singurii bihoreni care le-au mai puteau face faţă soldaţilor bolşevizaţi şi secuilor erau cei din gărzile naţionale româneşti, drept pentru care din februarie-martie 1919 au fost dezarmaţi^[15].

Documentele de arhivă nu încriminează faptele ungurilor, în general, ci pe acelora care le-au săvârşit şi pe aceia care le-au tăinuit sau justificat. Din acest motiv le inventariem doar şi facem studiu pe caz. Dovezile au fost produse de martorii participanţi direct la evenimentele din perioada noiembrie 1918-aprilie 1919. Se ştie astfel că vinovatulprincipal pentru omorurile comise prin părţile Beiuşului şi Vaşcăului a fost comandantul secuilor Verbőczy şi subalternii săi: sublocotenent Karacsony, Erno Molnar, s.a. Unele rapoarte aminteau de faptul că aproape n-a fost sat în care românii să nu fi fost agresaţi^[16].

Şi pentru ca demersul nostru să fie unul concret vom releva cazul preotului Coriolan Moisa, din Aştileu. În raportul său, din 16 Martie 1919, către Preacuviosul vicar episcopal Roman R. Ciorogariu, arată motivele absenţei sale de la datorie din ultima vreme, tocmai datorită angajării sale active în mişcarea naţională, din toamna anului 1918. În acel context fiind învinuit, de către învăţătorul şi vicenotarul, că se făcea responsabil de organizarea Gărzii Naţionale şi în acest fel le periclita viaţa lor. După un asemenea denunţ, în sat, au sosit vreo 400 de soldaţi cu mitraliere şi tunuri, cu scopul de a dezarma garda românească şi a restabili ordinea. Cum au găsit de cuviinţă a face ordine vom vedea.

Preotul Coriolan Moisa relata: „mie mi s-a prezentat un ofiţer care mi-a adus la cunoştinţă toate păcatele săvârşite contra ungurilor şi a Republicii lor şi m-a citat pe mine înaintea Curţii cu Juraţi, deoarece băiatul meu ar fi furat din cancelaria naţională actul nr.96, care conţinea secrete de ale armatei lor. Eu m-aş fi folosit de acel act în favoarea Armatei Române, aşadară am comis trădare de patrie şi va trebui să mă justific. Peste noapte am fost cercetat de 4 soldaţi, care, după ce m-au bătut cu pumnii peste cap, m-au silit să le dau banii, pe care i-aş fi căpătat când am fost la Alba-Iulia. Soţia mea le-a dat cele 7.000 coroane ce le primisem ca ajutor de stat pentru veşminte. Ameninţându-mă şi la fel pe băiatul meu şi pe mine: majd holnap vegzúnk veletek (mâne vom sfârşi cu voi) apoi s-au dus spunând că majd ugy csinalunk veletek is mint a telegdi expresel csynaltunk”.

După plecare cătanelor preotul Coriolan Moisa avea să afle planul pus la cale de cătanele de afară, anume că se vor întoare a doua zi, pe la orele 9 dimineaţa pentru a-l duce pe el şi pe băiat la Cartierul General, dar că pe drum vor fi împuşcaţi, sau îi vor arunca din automobil. Mandatarul ordinului a fost un ofiţer, care a fost şi la Tileagd la părintele protoprezbienilor, a cărui nume nu-l ştia. Deoare n-a putut fugi aşa de dimineaţă s-a făcut că-i nebun, şi astfel când a venit patrula de 16 soldaţi a fost chemat doctorul, aflat din întâmplare la un bolnav din sat, care le-a spus: „Hagynak beket a papnak most az bizony meg bolondult (lăsaţi-l în pace pe popă că a înnebunit cu adevărat)”^[17]. Mânioşi, armata după ce a bătut pe mai mulţi oameni şi după ce pe unul l-au uşurat de mai mulţi bani ce-i avea (6-7 mii de coroane) s-au dus la Aleşd.

Şi pentru ca regia de om nebun să prindă veste şi credibilitate preotul Coriolan Moisa a stat închis în casă, fără a primi pe cineva, afară de câţiva apropiaţi. Cel mai apropiat a fost confratele Petru Papp, care s-a justificat în faţa soldaţilor „că este devotat şi are sentimente maghiare” şi că el şi garda şi consiliul din satul lui eu le-am înfiinţat. Evident, era adevărat, numai că în prima fază am fost intrigat că arunca-se toată răspunderea asupra mea, dar în acest fel a câştigat bunăvoinţa secuilor.

După cele relatate preotul Coriolan Moisa cerea îndrumarea Consistoriului „să se tămăduiască ori să mai joace rolul de nebun?, căci s-ar fi refugiat la Lipova”^[18], dar îi era frică. Îi era în pericol securitatea sa şi a familiei. De la Consistoriu a fost înştiinţat să se prezinte pentru a ridica ajutorul de stat, dar, din motivele de mai sus, nu se putea deplasa în siguranţă. Câte asemenea cazuri au rămas oare neconsemnate?

Evenimentele care s-au succedat au fost consemnate în documentele epocii şi interpretate în mod diferit de istoriografia românească şi străină. Studiul nostru se bazează pe informaţiile de arhivă pe care le punem în contrapagină cu părerile unor autori care susţineau câteva lucruri asupra cărora voim a face lumină. Această lumină răzbate din lectura atentă a documentelor elaborate de ofiţerii de statul major^[19] şi biroul de operaţii^[20] al Comandamentului Trupelor din Transilvania în Jurnalul de operaţii, pe baza cărora au fost făcute şi lucrările de memorialistică întocmite de generalul Traian Moşoiu^[21] şi Gheorghe Mărdărescu^[22]. Jurnalul reprezintă un document juridic de mare importanţă care ne clarifică şi spulberă mituri tradiţionale potrivit cărora: exista o unanimitate a dorinţei de unire cu România a întregii populaţii ardelene; mitul prieteniei dintre români şi sârbi care s-ar fi manifestat şi pe durata evenimentelor la care ne referim, sau că ofensiva armatei române fusese o reacţie de răspuns la ofensiva bolșevică ungară, din 16 aprilie 1919.

Fiind o sinteză a celor mai semnificative momente trăite pe front, „jurnalul” furnizează cercetătorului suficiente informaţii care, mai târziu, pot fi argumente puternice pentru cei care le-au trăit şi mărturii în favoarea comportamentului corect al armatei române faţă de populaţia civilă, de etnie maghiară, atât din Transilvania, cât şi din Ungaria ocupată. Cazurile izolate de represiune, consemnate în mod obiectiv şi în „jurnal”, au fost consecinţa nerespectării regulilor de război – comunicate prin 19 Ordonanţe de către Comandamentul român. Pe lângă misiunea de organizare şi susţinere a efortului militar de război, Comandamentului Trupelor din Transilvania i-a revenit şi dificila misiune de a reinstaura ordinea şi legea în spatele frontului, într-o societate anarhizată de bolşevicii unguri. Pentru argumentare vom recurge la câteva exemple.

În fruntea Diviziei 7 Infanterie, generalul Traian Moşoiu intra prin trecătorile Carpaţilor în Ardeal şi, la 7/20 noiembrie 1918, ocupa oraşul Reghin, de unde a dat o „Proclamaţie către ardeleni”, în care arăta că nu venea „ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul…, vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit…Cu noi aduceam libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre”[23]

Pe 28 decembrie 1918, Consiliul Dirigent aducea la cunoştinţa Comandamentului Trupelor din Transilvania că „ungurii au pus sub tipar câteva milioane coroane, bancnote false, cu scopul de a le introduce în ascuns în Transilvania, pentru a susţine propaganda contra unirii Ardealului”^[24]. Ministrul plenipotenţiar Erdely, împuternicit pe lângă guvernul de la Budapesta, informa Consiliul Dirigent despre „pregătirile sârbilor de un nou război”, lucru ce s-a întâmplat prin ocuparea Banatului. Pe linia de demarcaţie, ungurii şi-au desfăşurat trupe de infanterie, artilerie şi cavalerie puternic mobilizate de idei bolşevice. La adăpostul acestor armate, jafurile, maltratarea populaţiei şi teroarea nu conteneau. Acţiunile erau şi directe asupra trupelor române. Pe 1 ianuarie 1919 se consemnează atacul „trenului care se găsea în apropierea staţiei Ţigani”. În urma atacului bandelor de secui s-au înregistrat 6 morţi şi 13 răniţi şi dispăruţi, Vinovat de incidentul cauzator de moarte (domnul Apathy din Cluj), care a fost dovedit cu probe scrise, ca fiind autorul moral. Oraşul Cluj a fost amendat cu 900.000 coroane, sumă ce s-a împărţit familiilor celor morţi. Prin ordinul nr. 993, Marele Cartier General stabilea printre alte măsuri de represalii şi obligaţia primăriei Cluj de a suporta „cheltuielile de înmormântare şi facerea unui monument cu epitaf”.

Până pe 16 aprilie 1919 – Comandamentul Trupelor din Transilvania, pus sub comanda generalului Traian Moşoiu, a respins toate încercările ofensive şi de diversiune iniţiate de trupele ungare. Dincolo de linia de demarcaţie gărzile ungureşti practicau un regim de teroare. Ei nu admiteau că şi românii au dreptul la organizarea gărzilor fapt pentru care, în unele localităţi, s-a pornit o adevărată vânătoare a ofiţerilor, prigoană a intelectualilor români şi teroare împotriva populaţiei^[1]. Aceste strigăte de disperare erau auzite dincolo de linia frontului şi cereau, cu insistenţă, intervenţia grabnică a armatei române, înaintare care era şi în spiritul armistiţiului şi în conformitate cu hotărârile de la Alba-Iulia. Prin Decretul 1, Consiliul Dirigent stabilea, pentru administraţia din Transilvania, limba română, ca limbă oficială şi în cooperare cu armata şi gărzile naţionale apărarea ordinii şi liniştii publice.

Studiul documentelor de arhivă ne permite să respingem afirmaţia reputatului istoric Constantin Kiriţescu care, în cunoscuta sa lucrare Istoria războiului pentru întregirea României scria că ofensiva română a fost „ca o replică a atacului duşman”, ce s-a dezlănţuit la trei dimineaţa, pe un front de 200 km. Nici afirmaţia că „inamicul a atacat primul”, făcută de Dumitru Preda, nu are acoperire documentară care să o susţină. Campania armatei române din 1919 se înscrie ca una dintre cele mai onorante, care a consfinţit unirea de facto, realizată de jure la 1 decembrie 1918. Această campanie, după cum demonstrează Ioan Ţepelea în lucrarea sa 1919 o campanie pentru liniştea Europei, întăreşte concluzia că efortul politic, dar mai ales militar, al României, şi-au atins obiectivele. Liniştea Europei a fost, aşadar, salvată şi asigurată de armata română, concomitent cu realizarea obiectivului naţional de unire.

Cele mai preţioase informaţii privind motivarea acţiunii ofensive a armatei române, o regăsim atât în documentele anterior, mai sus citate, cât și în jurnalul de operaţii din care cităm: „Date fiind pe de o parte atacurile necontenite ale ungurilor contra trupelor noastre,…., pe de altă parte propaganda bolşevistă …, precum şi terorizarea cu arma în mână a populaţiei româneşti aflată în teritoriul încă neocupat” în conformitate cu ordinul 231/10.04.1919, trupele din Transilvania declanşează ofensiva pe tot frontul. Deci un complex de factori, și nu cum simplist a fost prezentată ofensiva din aprilie 1919, dintre care de reținut rămâne teroare de nesuportat dezlănțuită de către trupele ungurești.

Sâmbăta Mare – 19 aprilie 1919 – la Beiuș

În Bihor, pe lângă trupele de honvezi şi secui, au luat parte la lupte şi cadeţii, din anii 3 şi 4, ai Şcolii militare din Oradea, care au opus la început o puternică rezistenţă. Manevra făcută de Detaşamentul Lt. col. Rasoviceanu, detașament mixt, cu trupe din Regimentul 9 Vânători și un batalion ”Horea” din Regimentul BEIUȘ, sprijinit cu artilerie a permis întoarcerea dispozitivului ocupat de cadeţi. În apropierea Beiuşului s-au dat lupte violente, încheiate cu 11 răniţi din rândul voluntarilor ardeleni şi un mort. Cinstea de a fi în fruntea coloanei ce a eliberat Beiuşul (la 19 aprilie 1919) a revenit tocmai Batalionului 2 din Regimentul ce purta numele oraşului.

Pozițiile de pe Dealul Mare și Cărpinet, formau prima linie de apărarea a ungurilor, pe care erau dispuși subunitățile de cadeți unguri de la Oradea, care aveau încadrare la est o subunitate de secui pe Băița, iar spre sud legătura se asigura de unitățile călărețe. Aceste forțe, care opusese rezistență, la început, după o luptă jumătate de oră au fost puse pe fugă, dar nici încercarea de rezistență, organizată de ei, în grabă, pe Criștior, nu a avut succes, astfel că la apusul soarelui, pe 16 Aprilie 1919, satul intra sub baionetele vânătorilor români, din Regimentul 9 și a bravilor voluntari din regimentul Horea, a colonelului Rasoviceanu, după cum avea să mărturisească învățătorul Ignatie Popa, din Criștiorul de Jos. Rezistența slabă a celor 199 cadeți, commandați de 5 ofițari profesori se datora vârstei, de 17 ani și lipsei de pregătire pentru război. Despre încercarea lor Căpitanul Rudolf Titl, comandantul școlii, căzut prizonier la Cărpinet, preciza că au cedat poziția de luptă numai când au văzut că nu mai pot rezista. Luptele de pe Dealul Mare s-au dat în condiții de ceață fapt pentru care învăluirea cu compania a patra, comandată de locotenentul Romulus Mager, de la flancul stâng al batalionului Beiuș, a avut succesul urmărit. Lovit de glonțul unui cadet, comanda companie a fost preluată de sublocotenentul Klein, astfel că încleștarea a continuat. ”Lupta a fost sângeroasă. Cadeții pitiți după copaci nu cedau până la ultima suflare, iar cei rămași izolați prin pădure și fără muniție își așteptau sfârșitul cu baioneta întinsă”[1]. Vânătorii români ieșind pe culmea Dealului Mare, de unde se vedea Beiușul, au căpătat avânt în urmărirea inamicului spulberat. Armata română a continuat înaintarea și joia, înainte de Sfintele Paște, trupele lui Rasoviceanu erau ospătate de localnicii din Băița, Briheni, Hotărel, Cărpinet, Ștei, Vașcău și Lunca. A doua zi, pe 18 aprilie 1919, cu rezistență din ce în ce mai redusă, trupele ungare au cedat teren astfel că, la Prohodul Domnului, fusese deja eliberate localitățile Călugări, Rieni, Lazuri de Beiuș, Cusuiș, Sudrigiu, Drăgănești, Sebiș și Țigănești. Fericiții bihoreni au poftit oaspeții, soldați români, la masă, le-au dat alimentele lipsă, trăsuri și căruțe înhămate pentru transport precum și sprijinul voluntar pentru marșul până la capătul comunei. De prin pădurile învecinate ieșeau, cu strigăte de Trăiască România, feciorii și bărbații refugiați din calea ungurilor. În furia ce i-a cuprins, înainte de retragerea din Drăgănești, ungurii ”au ars mai multe gospodării”. Cea de-a doua linie de apărare era călare pe Beiuș, cu intenția de a consolida o nouă linie de apărare între Tărcaia, Negru și Săliște. Pe această linie de apărare au fost întrebuițate și unități constituite la Budapesta, din foștii prizonieri repatriați din Rusia și Serbia. Ordinul de luptă dat de colonelul Rasoviceanu, prin care fixase misiunile pentru Batalionul 2 din Regimentul 9 Vânători să atace Vașcăul, iar Batalionul 1 să constituie rezerva pe centru dispozitivului, iar bateria de artilerie să o dispună la Cărpinet s-a dovedit a fi inspirat, iar pe 18 aprilie întreaga grupare a detașamentului să fie în marș spre Beiuș.

În satele Negru și Tărcaia luptele au fost deosebit de violente, fiindcă satul a fost incendiat, iar o bună parte din localnici s-au alăturat luptei trupelor angajate. În vinerea mare se auzea bubuitul tunului de la Tărcaia. La Tărcaia, cu toate că erau arborate stegulețe albe, ostașii români au fost primiți cu foc violent de către etnicii maghiari care și până atunci luptase alături de honvezi, și care din turnul bisericii trăsese cu mitraliera. În cursul nopții, la lumina flăcărilor aprinse de localnici, trupele române au dat jertfa a unui căpitan, în zorii zilei de sâmbătă și această localitate a fost cucerită. Pus în fruntea înaintării, Regimentul Beiuș, de sub comanda maiorului Maiorescu a trecut ca avangarda trupelor care au fost întâmpinate cu bucurie, în sâmbăta patimilor, 19 aprilie 1919, de către cei ce dăduse atâtea suferință în ultimele 5 luni. Prima patrulă comandată de sublocotnentul Oncu a ajuns, în Beiuș, dimineața cu vestea că suntem ”deja eliberați de urgia vrăjmașilor seculari și milenari”, povestea în 1934 dr. Valeriu Hetco, protobop de Beiuș. A doua zi de Paște, armata a plecat biruitoare spre Tisa.

Pe direcţiile de înaintare: pe văile Crişului Negru, Crişului Repede, Barcău şi dinspre Arad spre Oradea armata română a fost primită cu un mare fast sărbătoresc, cu flori de liliac, cu salutul zilei TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE! Pe aceste direcţii toată lumea s-a pregătit de sărbătoarea Învierii, care spontan s-a transformat şi într-o sărbătoare naţională. Pentru populaţia Bihorului venirea soldaţilor români a stârnit reacţii de bucurie, aceştia fiind „ospătaţi ca bine veniţi” în satele Briheni, Lunca, Ştei, Hătărel, Rieni, Sudrigiu ş.a. Ţăranii din sudul Bihorului au trecut de la manifestarea sentimentelor de bucurie la acţiuni de colaborare cu armata generalului Moşoiu. Astfel, de pildă, sătenii de Sebiş, – pe 18 Aprilie 1919, după cum relata primarul de atunci, Avram Lucuţa -, au sprijinit acţiunile românilor care apărau localitatea împotriva atacurilor soldaţilor unguri, ei înarmându-se cu furci, sape, topoare, s-au strecurat printr-un loc puţin adânc împreună cu soldaţii români şi au pus pe fugă inamicul, care „deşi aruncau în urmă cu grenade, cu toate acestea au fost prinşi”^[2]. Primarul Gheorghe Popa a lăsat o mărturisire importantă pentru modul în care ungurii s-au purtat faţă de populaţia comunei Ţigăneşti. Deoarece a luat măsuri de adăpostire a populaţiei şi a stabilit legătura cu armata română a fost „bătut aproape de moarte şi transportat între baionete prin tot satul pentru ca să-l vadă toţi locuitorii, spre a fi intimidaţi”^[3]. După ce au adunat tot satul pe două rânduri – copii, femei, bătrâni – presiunea a continuat asupra populaţiei pentru a le da alimente furje şi căruţe pentru transport. Pentru a scăpa de teroare primarul a dat dispoziţii de colectare de: ouă, găini, carne, ovăz, porumb, fiecare ce avea. Când totul a fost pregătit au fost salvaţi de soldaţii români. Sătenii din Lazuri de Beiuş s-au pregătit să evacueze localitate de frica terorii ungurilor. Când erau gata de-a lua drumul codrului din capătul comunei s-a auzit un strigăt: „Trăiască România”, şi astfel au scăpat de frică.

Oricine gândea altfel decât ungurii – că numai ei sunt o nație, că numai limba lor poate fi vorbită – era considerat un dușman de neiertat pentru patria ungurească, și ca atare trebuia aspru și exemplar pedepsit. Aceasta a fost concepția statului ungar condus de familia Tisza Kaloman și Ștefan, ca prim-miniștri unguri, politică continuată, cu reminescențe și astăzi. Acela a fost rezultatul educației școlii ungurești. Teodor Neș, în cunoscuta sa lucrare Oameni din Bihor, exclude faptul că ordinele primate de la grade superioare au brutalizat soldatul, sau unele grupări anarhice înrolate ca voluntari dintre honvezii din localitățile ocupate de armata română: Brașov, Târgu-Mureș, Sibiu, Dej și Cluj, în Divizia 20 de secui, localități în care nu se mai puteau întoarce. Ce le-a mai rămas: teroarea și răzbunarea. Despre vestea masacrului înspăimântător care a impresionat pe vremuri întreaga Europă și comportamentul asasinilor de la Beliș, una din cele mai sălbatice orori din timpurile de după război, Oszkar Jaszy, cunoscutul om de ştiinţă ungar, pe vremea aceea membru al guvernului de la Budapesta, a condamnat în cuvinte aspre pe aceia care le-au săvârşit. În numărul 267, din 14 Noiembrie 1918, al ziarului „Pesti Hirlap” au apărut următoarele declaraţii ale sale: „Am luat cunoştinţă de acest caz cu cea mai mare indignare şi sunt revoltat nu numai ca om, ci ca ungur. Găsesc că s-a făcut un păcat de neiertat, fiindcă acest procedeu uşuratic şi neomenos nu numai că ameninţă succesul tratativelor noastre de mare însemnătate, dar el a stricat în cea mai mare măsură situaţia Ungariei la tratativele de pace, dând armă puternică în mâna duşmanilor noştri. Din partea mea pretind că nu numai autorii direcţi, dar şi autorii morali să fie pedepsiţi în mod exemplar, luându-se toate măsurile, ca în viitor să nu se mai întâmple astfel de atrocităţi neomenoase”[4].

Ministru Jaszy a anunţat telefonic și pe prim-ministru Mihai Karolyi, care la rândul său a luat aceiaşi atitudine, hotărând că vinovăţia trebuie cercetată în mod sever şi pedepsită aspru – după cum încheia ziarul unguresc amintit. Iată părerea unui ministru maghiar despre ororile de la Beliş! Nici Jaszy și nici Karoly nu au găsit nici un cuvânt de regret, ambii au ţinut numai să stabilească faptul că nu a fost vorba despre o expediţie fără răspundere, ci „de o iniţiativă aprobată de ministerul de război maghiar”. Frații Urmanczy, care a luat cunoştinţă de declaraţiile oficiale nu au fost niciodată cercetați și pedepsiți!”[5]

Dorobanţii români au adus linişte în Beiuş pe 19 Aprilie 1919 și pe 20 aprilie la Oradea. Înainte acestei date populaţia era terorizată. Intelectualii hăituiţi şi-au căutat scăparea în locuri mai sigure prin satele şi pădurile din preajmă. Eliberarea Beiuşului a fost considerat un moment important deoarece reprezenta pentru zonă centru economic, cultural şi istoric. Fie şi din aceste motive mai mulţi cărturari ai vremii au relatat eliberarea Beiuşului din mai multe unghiuri. În Memoriile sale Moise Popovici reconstituie momentul intrării armatei române, pe 19 Aprilie 1919, în următorii termeni: „Văduva lui Augustin Antal, în faţa mea plânge, plânge, de nu mai putea conteni. Nu plâng de amărâtă, îmi zice într-un târziu, ci de bucurie, căci românii noştri sunt în Vaşcău (18 aprilie 1919).” Informaţia primită, pe această cale, i-a fost foarte utilă căci, şi-a adus aminte de răzbunarea promisă de comandantul gărzii ungureşti de „a-i măcelării”, fapt pentru care s-a refugiat la Petreasa, unde a doua zi elevul Victor Corbu i-a întâmpinat cu salutul: „Trăiască România Mare” şi cu vestea că în Beiuş triumfă trupele române, care asigură ordinea, siguranţa şi liniştea publică”^[6]. Alţi intelectuali români precum Petre E. Pap, a fost găzduit la Dorel Creţ, din Drăgoteni, „pe umărul căruia a plâns la aflarea veştii eliberării Beiuşului”.

În acest timp, flancul drept al Grupului de Nord pusese stăpânire pe punctele tari de la Hust, Satu Mare, Carei, Săcueni. Prin acest succes, al Grupului de Nord, practic armata ungară, ce se apăra pe linia de demarcaţie era scindată în două şi serios ameninţată cu încercuirea şi nerezistând atacului în valuri, s-a retras, uneori în debandadă. Pe ambele maluri ale Crişului Repede, trupele generalului Holban înaintau spre Oradea. Pe Valea Barcăului, Regimentul 24 Infanterie a eliberat localitatea Marghita în ziua de 19 aprilie, iar la stânga dispozitivului, pe Valea Crişului Negru, executând un marş forţat, trupele Detaşamentului Rasoviceanu au atacat noaptea şi au cucerit, pe 19 aprilie, Tinca şi Salonta. Ungurii din zonă, proprietari de pământuri, terorizaţi până atunci de forţele „roşii şi albe” au ieşit și ei în întâmpinarea armatei române. Chiar fratele grofului Ştefan Tisza (Kalman) a cerut protecţie armatei române.

În fruntea dispozitivului din centru, marşul triumfal spre Oradea, era avangardat de generalul Traian Moşoiu. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Neliniştea şi spaima generală era înlocuită cu bucuria primirii eliberatorilor. Rapoartele unităţilor evocă episoade dramatice de luptă, dar şi evenimente ciudate, cum ar fi, de pildă, încercarea ofiţerilor din divizia comandată de colonelul Kratochwil de a „rupe cu regimul politic roşu de la Budapesta”.

La Carei o delegaţie, în frunte cu doi maiori şi un căpitan, s-a prezentat pentru parlamentări, aducând cu ei pe maiorul Rozin, cel căzut prizonier în luptele de la Hodod, cu propunerea de a „lupta alături de români împotriva trupelor roşii”. În acest scop, Divizia de secui se concentra în raionul Sovanihaza, Mateszalka. Era însă prea târziu, trupele române au încercuit şi dezarmat unităţile trufaşului Kratochwil. Suveranul Ferdinand, pentru această ispravă, l-a decorat, la Carei, pe generalul Traian Moşoiu, cu cea mai înaltă distincţie de război,  rezervată în exclusivitate ofiţerilor, Ordinul „Mihai Viteazul”.

Cu valoare de simbol apreciem şi mulţumirile oficialilor unguri şi ale populaţiei adresate armatei române, pentru că i-a „scăpat de orgia bandelor ungare, angajându-se să se supună ordinelor”. Altă parte de localnici, devotată cauzei ungurimii, s-a angajat în luptă „aruncând cu grenade asupra trupelor române. S-au găsit ţărani morţi pe linia de luptă”, scria comandantul Regimentului 4 Roşiori, relativ la luptele duse la Curitău.

Ştirile privind intrarea trupelor române în Oradea au animat viaţa oraşului în care ungurii aveau un puternic centru de recrutare, mobilizare şi de propagandă bolşevică. Nu întâmplător Bella Kun aici, la Oradea, şi-a făcut stagiatura de revoluţionar comunist! Trenurile venite dinspre Ciucea şi Bratca aduceau răniţi de pe front, care povesteau despre moralul scăzut al soldaţilor unguri. Propaganda bolşevică nu mai funcţiona, căci trupele române se apropiau cu fiecare ceas de victorie.

[1] Ioan Țepelea, 1919- o campanie… op.cit., p.110

[2] Viorel Faur, Viaţa politică a românilor din Bihor (1918-1919), p.218

[3] Ibidem

[4] Atunci când s-au împlinit 20 de ani de când latifundiarul ungur Urmanczy Nandor a ars pe rug 45 de ţărani români, la Beliş (Cluj), dr. Aurel Gociman, scotea extrem de documentata lucrare intitulată ”Rugul de la Beliş”, în care, la p. 296-314, descrie martirajul zguduitor al ţăranilor români și crima oribilă comisă de „nobilul” maghiar. S-a repetat o scenă sfâşietoare din evul mediu, când un stăpânitor a pus să se ardă pe rug supușii. Dar faptul a fost cu atât mai impresionant, cu cât s-a petrecut în timpul revoluţiei, când răsărea soarele eliberator al românilor ardeleni: la 8 Noiemvrie 1918, în ajunul tratativelor de la Arad dintre guvernul maghiar şi Consiliul Naţional Român

[5] Tiron Albani, Douăzeci de ani de la unire, Monografie comemorativă a unirii, vol. I Cum s-a făcut unirea, Ed. Institutul de arte Grafica Oradea, 1938.

[6] Viorel Faur, Viaţa politică …op.cit, p.220

[1] Biserica și școala, Anul XLIII, Arad, nr. 51, p.1-2. Pompiliu Dan, În zilele cele dântâi ale lunei Aprilie 1919, inspector şcolar posesor al ordinului Ferdinand I, în gradul de ofiţer.

[2] 1918. Desăvârşirea unităţii naţionale a poporului Român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, doc. 579

[3] Ibidem, doc.581. La 8 aprilie1919, inamicul – după o puternică pregătire de foc de artilerie, în care a lansat peste 400 proiectile – a forţat linia de demarcaţie în valea Crişului Alb, ocupând localitatea Ciuci. În sectorul Ciucea au fost incendiate 10 case, în localitatea Egerişte.

[4] Ibidem, p.135

[5] Arhivele Militare Române (în continuare:A. M. R.), fond Microfilme, rola PII. 1.2614, 691-692

[6] Idem, Jurnalul…op.cit.p.135

[1] Augustin Pădureanu, Contribuţii someşene la Triumful unui ideal, Dej, 1991.

[1], Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919). Documente, Editura Universităţii din Oradea, 2013, doc. 44, p. 111

[2] Ibidem

[3] Ibidem, p.112

[4] Gavril Hădăreanu, Torțe arzânde în Țara Beiușului, Ed. Buna vestire, Beiuș, 1995, p.583

[5] Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri, op.cit., p.113

[6] Ibidem, p.117

[7] Ibidem, p.118

[8]Ibidem, p. 121

[9] Aşa vei păţi şi tu român împuţit.

[10] Roman R. Ciorogariu, Zile Trăite, op.cit.,  p.214-215

[11] Constantin Moșincat, Povestea steagului, Editura Tipo MC, Oradea, 2018, în curs de apariție.

[12] Întreaga poveste a suferințelor românilor ardeleni și a jertfei bihorenilor pentru România Mare va apare în volum la aniversarea Centenarului unirii Bihorului, în 1919, sub semnătura: Constantin Moșincat, Primăvara întregirii- 1919.

[13] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918-1919), Editura Galant, Oradea, 1994, p.39

[14] Ibidem

[15] Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1918-1919, Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiembrie 1918-aprilie 1919)

[16] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului, op.cit.

[17] Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistoriul ortodox român Oradea, act 191, 1919 (III-18-1919), p. 1-2, manuscris, original

[18] Ibidem

[19] Şef de stat major al Comandamentului Trupelor din Transilvania a fost generalul Ştefan Panaitescu, sub conducerea căruia s-a întocmit Jurnalul de operaţii. Informaţiile cuprinse în acest document sunt strict riguroase şi se bazează pe rapoartele înaintate zilnic eşaloanelor superioare.

[20] Funcţia de şef al biroului operaţii a fost asigurată până la 18. 03 1920 de către Lt.col. Ioan Tiron

[21]Generalul Traian Moşoiu (n.8 iulie 1868 – m.15 august 1932). La 1 iunie 1889, sublocotenent în armata austro-ungară; 1 aprilie 1893 sublocotenent în armata regală română. Înalt şi corpolent, cu un aspect exterior  şi o înfăţişare perfectă, văzut de Nicolae Iorga, “un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine”, a comandat Batalionul 9 Vânători, fiind “un excelent instructor, conştiincios şi inteligent”. Înaintat în toate gradele numai la alegere şi excepţional. Colonel la 1 aprilie 1916, comandă Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea şi apoi Grupul Lotru. Comandă Diviziile 20 şi 23 Infanterie şi Brigada 26. Reorganizează în Moldova, Divizia 12. Decorat cu Mihai Viteazul şi Legiunea de Onoare. Comandă Divizia 7, Comandamentul Trupelor din Transilvania, Grupul de Nord, Gruparea de Manevră în campania împotriva bolşevismului ungar. Guvernator al Ungariei ocupate, Comandant al Corpului Vânătorilor, Guvernator al Basarabiei, Ministru de Război, Ministru al comunicaţiilor, Ministru al Lucrărilor Publice, Senator de drept. Autor al lucrărilor: Spiritul ofensiv al infanteriei 1909, Instructorii recruţilor de infanterie 1910, Ocuparea Budapestei în legătura operaţiunile militare din Ardeal 1918-1919. Pe larg vezi General Traian Moşoiu, Memorial de război (august-octombrie 1916), Editura Dacia 1987; Cronică de Marş – 80 de ani de la înfiinţarea Diviziei 11 Infanterie, ediţie pregătită şi prefaţată de locotenent colonel Constantin Moşincat, Ed. Cogito, Oradea, 1996; general de brigadă r. prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt. col. r. Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan, General Traian Moşoiu – arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Ed. Tipo MC, Oradea 2004.

[22] General de Corp de Armată Gheorghe Mărdărescu (n.4 august 1866, Iaşi – m. 5 septembrie 1938, Neuheimbad, Germania). Studii: Şcoala militară de ofiţeri 1888, Şcoala superioară de Război 1894. În războiul întregirii naţionale  a fost şef de stat major la Armatele 3 şi 2. Ministru de război în perioada 1922-1926. A preluat comanda Comandamentului Trupelor din Transilvania după ce acesta fusese organizat în detaliu de Traian Moşoiu a folosit Jurnalul pentru lucrarea sa Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920)

[23] Textul integral în Constantin Moşincat, Starea de veghe, Ed. Papyrus, Oradea, 1997.

[24] Dr. Dragoş, din Baia Mare, informa, la 22 decembrie 1918, despre acţiunile celor 800-900 muncitori de la minele de aur, care s-au răsculat şi au atacat românii cu focuri de arme şi grenade. Vreo 400 din ei nu doreau unirea cu România. Episcopul romano-catolic, grof Mailath, a format „liga pentru apărarea integrităţii Ungariei,” în care s-au înrolat intelectuali unguri. Pe toate căile, socialiştii bolşevici încercau infiltrarea în rândurile soldaţilor români pentru propagarea acestor idei. Adunarea socialiştilor ţinută la Budapesta, la care au participat şi câţiva români: dr. Gh. Alexici, Gh. Ionescu, Victor Munteanu, George Avramescu, Ivan Gh., etc. În principal, ei susţineau nevoia de formare a unei „Republici româneşti independente(…)” Jurnalul… op cit. 22 decembrie 1918.

[1] Fragment din lucrarea semnată de Constantin Moșincat, Biserica al doilea brâu de fortificație, în curs de apariție la Editura Tipo MC, Oradea, 2018

[1] orice om, om să fie, numai ungur să fie! – traducere C.M.

[2] Dumitru Ogăşanu, Legitimitatea Marii Uniri, 1 Decembrie 1918, Ed.Universitară din Oradea – 2002, p.43

Românii din Transilvania au depus jurământ, cu mâna pe cruce şi evanghelie având următorul conţinut: “Eu jor atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi spunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunei române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de dorinţele ce le impun vremurile istorice de azi, JOR că în toate manifestările mele voi fi fiu credincios naţiunei unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe orice fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Acest jurământ a fost depus de românii din Inău pe 15-28 noiembrie 1918.

[1] Al. Ciura, 4 Noiembrie 1918, în Transilvania, an 60, NR. 1, 1929, p.31

[1] Dr. C. Pavel, Contribuţii la istoria Bihorului. Zile trăite, 1918-1919, Tiparul ripografiei „Doina” Beiuş, 1926

[2] Ibidem, p.6

[3] Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, ediţie prefaţată de Viorel Faur, Ed. Cele trei Crişuri, Oradea, 1998

[4] Din Cercul Bereic-Uifalău: George Mureşan, Bedeu, Teodor Pătcaş, preot din Peterd, Ioan Bodor şi Victor Domocuş ambii din Vecherd (localități rămase în Ungaria)

[5] Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistorial ortodox român Oradea, act. Nr. 369 Pl./1920, p. 1-2, tipăritură. Consistoriul plenar a înaintat Conferinţei de pace din Paris un memoriu parohiilor române Darvoş, Juca, Vecherd, M<ezö>Peterd, Micherechiu, S. Cristur şi Săcal, care au fost adjudecate Ungariei. Durerea însă ca, memorandul acesta a rămas fără rezultat, aceste comune, cu data de 23 martie 1920, au rămas Ungariei. Dispoziţiile Consitoriului referitoare la acele parohii se pot vedea din circulare anexată sub % adresată protopopilor din Oradea şi Tinca; Anulându-se mandatele deputaţilor congresuali, aleşi în a<nul> 1917 s-au ales şi în districtul acestui consistor deputaţii congresului pentru restul periodului de la 1 oct<ombrie> 1917 1 oct<ombrie>

[6] Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu (1852-1936), repere istorice, Editura Arca Oradea, 2007. Pentru a nu se da cu ungurii şi a rămâne vicar Roman i-a spus mitropolitului Mangra că se lasă de politică. Dar nici cu ungurii nu s-a dat, nici de politică n-a rămas.

[7] Constantin Moșincat, Gărzile naționale din Bihor (1918-1920), Editura Tipo MC, Oradea, 2018, în curs de apariție.

[1] Dr. Viorel Faur, Declaraţia de independenţă naţională, Oradea, 12 octombrie 1918, în volumul “Triumful marelui ideal”, Bucureşti, 1988

[2] „Eu, …, jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că, în toate manifestările vieţii mele, voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna asupra fraţilor mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”

13 Dr. Aurel Gociman, Măcelul de la Beliş din 1918 (reeditare), Ed. Clusium, p.12-28.

14 Lt. colonel Vasile Tutula, Armata Română apărătoare a Marii Uniri, în Revista de Istorie Militară (12), 1992, p.5-7. Constantin Moşincat, Armata română la Budapesta în 1919, în Vestul românesc, seria nouă, (I) nr.6/01.06.1995; (II) nr.8/29.06.1995; (III) nr.12/sept.1995; (IV) nr.13/28 sept.1995.

15 Armata Română şi Marea Unire, Ed. Daco Press, Cluj- Napoca, p.218.

16 Ibidem.

Un buchet de Recunăștință pentru vitejii EROI de la Beiuș, aprilie 1919!

Cavaler de Clio