Ziua Națională a STEAGULUI

PRIN STEAG ȘI COLUMNĂ, strămoșii românilor au rămas nemuritori.

Balaurul cu ca de lup şi trup de şarpe, stindardul de luptă al dacilor, a stârnit fascinaţia cercetătorilor şi a pasionaţilor de istorie. Mai mulți storici au încercat să explice de ce dacii au folosit acest simbol ca steag de război. Stindardul de luptă al dacilor, înfăţişat pe Columna lui Traian, are forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului.

„Aici putem citi marea epopee a eroicului război purtat de daci, aflăm şi alte episoade dramatice care îi definesc pe strămoşii noştri, cum ar fi de pildă scena cutremurătoare a distribuirii ultimelor rezerve de apă, după care se întind mâinile unor daci, sleiţi de puteri, între zidurile Sarmizegetusei asediate”, scria Ion Horaţiu Crişan.

Steagul, ca însemn de identitate națională a fost mereu interzis românilor care viețuiau sub administrații străine, deoarece, era prea bine știut că, în jurul său se „adunau în roi românii”. Folosim câteva exemple edificatoare din trecut pentru a demonstra această metodă. Cum şi de unde îşi luau drept jandarmii şi husarii unguri ca să schingiuiască un oraş de oameni numai din simplul motiv că unul dintre cetățeni s-a încumetat la o juvenilă manifestare?! – scriau ziarele românești după arborarea steagului tricolor pe catedrala de la Blaj, în 10 mai 1914. Ce fel de procedeu era acesta? Nu cumva era de pe vremea lui Tuhutum?…

În austro-ungaria existau nişte legi, a căror procedură pornea poruncitor: mai întâi o cercetare şi pe urmă o judecată, care, în veacul al douăzecilea, aplicată cu patul puştii, nu era permisă. Ori nu? Dar steagul a fost atârnat, se va zice, cu prilejul zilei de 10 Mai, care este serbătoarea independenţei României şi de aici această groaznică rigoare. Noi nu ştim şi nu credem să fi fost aceasta intenţia omului care a băgat atât de mult în sperieţi pe păzitorii ordinei publice din Blaj. Dar chiar şi dacă aceasta ar fi fost intenţia, ceea ce nu s-a putut dovedi, chiar şi atunci jandarmii şi husarii nu aveau dreptul să se repeadă cu atâta furie la cetăţenii cari priveau liniştiţi şi fără nici un gest pânza tricoloră de pe catedrală. Jandarmii şi husarii n-aveau decât să grijească să nu se producă vreo manifestaţie şi dacă chiar voiau, puteau să ia steagul de pe turn. Atât şi nimic mai mult, din punctul de vedere poliţienesc al cazului.

Cu întârziere de câteva zile (23 mai 1914), s-a sărbătorit şi ziua românească de 3/15 Mai. A fost sărbătoarea acelei zile mari, din care a pornit nouă lumină pentru neamul românesc de dincoace de munţi, o sărbătoare aşa, după cum puteau sărbători „mândriile trecutului românesc. S-au bucurat de zorile acestei sfinte zile aşa după tipicul bucuriilor românești: Cu jandarmi ce năvălesc asupra mulțimii cu baionetele scoase, cu înjurături ungureşti, cu arestări şi bătăi. Ce mândră sărbătoare au avut! Totuşi nu a trecut luna Mai fără să se sărbătorească ziua din ’48, când au jurat strămoşii dragoste către neam şi către împăratul”.

O sărbătoare spontană, nepusă la cale de nimenea, pornită din „crima” unui „făptuitor” necunoscut, care a arborat steagul românesc în piaţa Blajului. Steagul nostru, ale cărui colori se găsesc pe toate steagurile împărăteşti, de care ne-am folosit totdeauna în trecut, care avem drept să-l folosim şi să-l adorăm, ca steag al naţiunii române din împărăţia habsburgică[1]. Ce mândru juca în boarea dimineţii de azi, colo sus în turnul catedralei, steagul nostru românesc: roşu, galben şi albastru, cu colorile puse de-a lungul! Bătrâna catedrală, care văzuse în patruzeci şi opt zecile de mii de iobagi dornici de libertate, parcă nu mai avea pereţii vechi ruginiţi de ploi – părea tânără, parcă îmbujorată la față de plăcerea, de odorul ce-l păstra. Ce mândru fâlfăia steagul în cerul străveziu şi cu ce belşug de rază îl săruta binecuvântătorul soare, ce se ridica de peste munţi, de la răsărit!

Şi ce făcea mulţimea de oameni ce umplea piaţa? Aclama? striga? înjura Ungurii? manifesta împotriva scumpei noastre patrii, Ungaria?

O, nu! Mulţimea se ruga. Cu ochii umezi nedespărţiţi de frumusețea de sus, mulţimea sta nemişcată, ca în biserică. Bătrânii cu gândul cu zecile de ani înapoi, cei tineri ghicind mărirea zilei de mâne, care va răsări asemenea soarelui de azi: mândră, luminoasă, irezistibilă. O, mulţimea sărbătorea atât de frumos ziua mare! Mai frumos poate decât regimentele ce defilează în clipele aceste mândre în fața înaltului lor suveran, mai frumos decât sutele de mii ce aclamează azi România, fericita Românie, care azi sărbătoreşte altă zi mare. Mulţimea din piaţa Blajului privea mută steagul şi sufletele liceenilor se îmbrăţişau cu sufletele bărbaţilor şi a moşnegilor trecuţi şi – o vedeai, o simţeai că se roagă: „Doamne vie împărăţia Ta!” Şi apoi a venit finalul. Jandarmeria cu puştile la mână, baioneta îndreptată înainte, în atac. Comanda: loviţi, striviţi valahii![1.1]

Cât de drag le-a fost românilor steagul și cum au fost prigoniți pentru acesta iată câteva exemple. Pe 13 ianuarie 1919, spărgând uşa bisericii din Oşorhei, garda roşie „Erdeyert” a scos „steagul naţional sfinţit la Crăciun (1918), şi l-au făcut bucăţi, apoi în uşa bisericii s-au spurcat. Ferestrele preotului le-au spart pentru că a fost la Alba Iulia”. Preotul Vasile Bodor, din Săcal, după ce slujise la parohia din Homorodul unguresc, a fost atacat de un gardist şi străpuns cu baioneta de a rămas cu sechele de nu mai poate vorbi. La Margine, ameninţând preotul gardiştii roşii i-au dezlegat şi slobozit caii.

Pe 6 februarie 1919 elevul de gimnaziu Mircea Mihulin, clasa 5-a din Beiuş, care locuia la bunicul său Ilarie Crişan, a fost turnat de o calfă, că-i român bun şi cântă prin vecini româneşte. Identificat de soldatul de la postul de la intrarea în şcoală şi că „avea tricolorul pe un nasture a cert să-l îndepărtez. Când i-am răspuns că asta acum e permis şi sunt şi stindarde naţionale, el a zis, împreună cu multe înjurături murdare, ce mă jenez să le spun, că le vor îndepărta ei şi pe acele” şi a continuat să-l înjure de mamă şi de Dumnezeu.

De sărbătoarea Bobotezei, la Cihei preotul Victor Ternovan, după sfinţirea apei, a vorbit poporului despre suferinţele neamului şi a vestit biruinţa tricolorului prigonit atâta vreme. S-a sfinţit steagul apoi d-ra Sabina Pop a recitat „Deşteaptă-te române” iar corul a intonat „Trei culori cunosc pe lume”, în asistenţa a peste 500 de oameni.

În Nojorid, pe 6 ianuarie 1919 dr. Sever Erdely a luminat adunarea cu privire la drepturile şi îndatoririle sfatului sătesc, apoi a luat jurământ din partea acestora. Flore Ciarnău, din Şuiug sub ameninţarea armelor secuiești este obligat să predea „steagul naţional”, pe 28 ianuarie 1919, celor 80 de secui veniţi în sat. La Şuiug, auzind ungurii că este „un steag naţional” l-au luat cu forţa, făcându-şi batjocură de el.

La Fughiu, pe 25 ianuarie 1919, autori necunoscuţi au spart uşa bisericii şi au furat steagul naţional, pe care l-au sfâşiat şi agăţat, în bătaie de joc, într-un pom de la marginea satului. Pe 1 februarie 1919 Mihai Vicaşiu, plutonier din Regimentul 37, din Gurbediu, în drum spre Salonta, a întâlnit un pluton de soldaţi cu 2 mitraliere comandaţi de 2 locotenenţi şi 2 sublocotenenţi care au intrat din casă în casă la Căuaşd sub pretextul de a căuta puşti. În realitate au furat haine, slănină şi obiecte de preţ. Cine cuteza a se opune sau a zice ceva era pălmuit. Steagul naţional l-au sfâşiat şi l-au dus cu ei. În Gurbediu au răsturnat tot satul şi au prădat din gospodării: şunci, slănină, cârnaţi, tutun, bani. Au împuşcat şi câinii de pază ai sătenilor. Un episod dramatic s-a petrecut la Dijir. A descrie toate acţiunile banditeşti nu se poate.

În 1918, imperiul bicefal s-a prăbușit. Comandanții gărzilor naţionale erau singurii ascultaţi cu băgare de seamă. Un argument al lor avu efect miraculos: „Oameni buni. Nu mai prădaţi, nu mai aprindeţi. Căci toate bogăţiile aceste sunt acum ale noastre, şi a noastră e şi paguba ce o faceţi. Dreptu-i, domnule, nu mai prădăm, nu mai aprindem„[1]! Se improvizase o jandarmerie la centre, având contact cu satele mărginaşe. Spiritul de disciplină al armatei astfel formate începea să dea cele dintâi roade, în favoarea celor ce luptaseră degeaba, fără nume, sub steag străin.

Steagul românesc. În ziua de 3 noiembrie 1918 s-a dat ordinul să se arboreze steaguri naţionale (românești), pe Catedrală, instituții şi toate casele din Blaj. Ziarul „Unirea” aducea, în litere cu trei colori Chemarea, pe care autorul ei a citit-o, urcat pe o masă improvizată în tribună, în faţa băncii „Patria”. Redăm din conținutul acesteia:

„Fraţi Români! A bătut ceasul! După suferinţe îndelungate, după jertfe supra-omeneşti, ce le-a adus neamul nostru, a răsărit, în sfârşit, şi pentru noi clipa sfântă a libertăţii! Fraţi Români, bucuraţi-vă! Lanţurile sclaviei s-au prăbuşit în tină, şi neamul nostru îşi înalţă fruntea obidită până acum şi priveşti în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorţii sale. Lăudat să fie Dumnezeul popoarelor că ne-a învrednicit să ajungem această sfântă zi!”[2] Oratorul lăuda amintirea miilor de eroi martiri, fraţi, care prin sângele vărsat, au stropit din belşug glia strămoşească, până ce a răsărit „floarea sfântă a libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii tuturor popoarelor din lume”.

Chemarea cerea solidaritate pretutindeni în jurul fruntaşilor, constituire de sfaturi naţionale locale şi a gărzi de pază, şi coordonarea acțiunilor doar ştirea şi asentimentul comitetului Naţional Central!  Și le mai cerea tuturor să arate că au înțeles însemnătatea istorică a momentului. „Puneţi temeliile viitorului fericit, în linişte, fără tulburări, cu demnitatea unui popor conştient de sine! Mergeţi înainte mândri, cu fruntea ridicată, pentru a Vă închina Dumnezeiescului Soare al libertăţii, ce a răsărit, în sfârşit, şi pentru noi! Deşteaptă-te, Române! Visul urât al trecutului să rămână uitat în întuneric, să-l uităm cu toţii, ca şi când n-ar fi fost! Păstraţi liniştea şi ordinea. Nu vă atingeţi de persoana şi avutul nimănui! Aceasta o cer conducătorii voştri, şi o pretinde cinstea voastră de Români! Trăiască „libertatea tuturor popoarelor ! Trăiască Neamul Românesc!”[3]

Chemare la oaste a Consiliului Dirigent s-a afişat pretutindeni în Blaj şi în împrejurimi. Populaţia străină începuseră să respire mai uşurat după ce au văzut că românii aplicau respectiva chemare. Văzând arborarea stindardului naţional pretutindeni, credeau că a sosit marea şi grozava clipă a răfuielii. Deși chemarea spunea limpede, că ce-a fost a trecut, şi că soarele nou trebuia să se ridice peste ruinele lumii vechi, prăbuşită sub povara fărădelegilor, fără număr. Oamenii începeau să-şi aducă aminte și chiar gazetele ungureşti aminteau că Ioan Huniade şi regele Mathia au fost români, şi că, în mare parte, aristocraţia ardeleană ungurească e de obârşie românească. Oamenii ar fi putut trăi în pace, dacă n-ar fi fost evreii, sublinia autorul articolului „care au făcut trafic de patriotism, având totdeauna interesul, să pescuiască în ape tulbure”[4]. Lumea nouă care se forma, avea nevoie de un „ţap ispăşitor”, un regim în agonie în care se descărcau, ca fulgerele, nemulțumirile.

În preajma adunării de la Alba-Iulia, și a acțiunilor brutale ale gărzilor secuiești privirile și nădejdile se îndreptau spre trupele române. Generalul Traian Moșoiu cu oștenii înaintau cu greu, prin zăpada, intrând prin comitatul Trei Scaune, spre mântuirea Ardealului. „De vor sosi şi ei, ori ba, adunarea se va ţinea, căci nu mai era putere pe lume, să se mai pună în calea şiroiului pornit, cu vuiet de lavină cotropitoare. Lumea începea să se schimbe la faţă”[5].

Asemenea celorlalte comitate din Ardeal şi Bihorul a fost cuprins de flacăra revoluţiei. Pe axa Viena-Budapesta-Cluj, imperiul în destrămare, era zguduit zilnic de manifestări revoluţionare care mai de care mai aprinse, mai anarhice. Teroarea cunoştea forme diferite. Ungurii respectau lozinca lansată de colonelul Kratokwil „minden émber émber légyen, ciok magyar légyen”[6] fapt pentru care, de la nivelul politic, la omul de rând, trufia ungurească nu avea margini. Presa, preoţimea şi politicieni unguri întreţineau atmosfera de nesiguranţă. Karolyi Mihaly, unul dintre cei mai mari latifundiari, declara în Dietă „că ungurii vor lupta ca tigri dacă România va ataca Ungaria”, teză preluată în provincie şi aplicată cu duritatea stăpânului, ce se voia a fi ungurul. România nu a atacat Ungaria, nu de teama „tigrilor”, ce nu s-au prea văzut în faţa oştilor generalului Traian Moşoiu, ci pentru că a respectat liniile de demarcaţie impuse de Antanta şi au lăsat ca plebiscitul de la Alba Iulia să se desfăşoare după planul organizatorilor.

Situaţia era foarte tensionată. Ungurii îşi formase şi ei un consiliu ungar. Pe 3 noiembrie 1918, în casa sa, dr. Aurel Lazăr convoacă pentru constituire Consiliul local şi Garda Naţională. Fruntaşii intelectuali răspund acestei convocări şi formează consiliul din 16 membrii, întregiţi la 25. Revolta se manifesta la sate cam sub aceleaşi forme: alungarea notarilor, jefuirea prăvăliilor evreieşti, furt din fermele domneşti de vite şi cereale, furt de lemne pentru foc şi construcţii. Toţi îşi făceau dreptate după legea lor, dar nu omorau. Notarii erau vizaţi de ţărani căci ei erau ce-i ce i-au trimis pe front, le-au rechiziţionat bunuri fără discernământ sau nu împărţeau ajutoarele de pe front cu dreaptă măsură. Femeile întreţineau atmosfera răzbunării prin poveştile spuse bărbaţilor întorşi de pe front. Întâlnim situaţii hilare, povestite de Roman Ciorogariu, despre un notar „legat cu căpăstru de o căruţă şi dus la păscut de iarbă verde”, după cum el sfătuia pe cei ce nu aveau hrană să facă. Este menţionat şi proprietarul Cristian din Răpsig protejat de săteni ca răsplată a omeniei sale. Contele Latour, admirând hărnicia şi omenia localnicilor pe de Valea Mureşului a lăsat testament fiului său să împartă 7.000 jugăre ţăranilor români. Admirabile pilde! Comitetul Executiv român a lansat manifestul „Către poporul român din Oradea Mare şi Biharia!” prin care poporul era chemat la ordine. Dreptul de liberă dispoziţie a naţiunilor nu înseamnă anarhie, înstăpânirea volnică a răzvrătiţilor peste viața şi averea concetăţenilor paşnici, ci dreptul de a trăi liber viața naţională, între marginile legii, respectând acest drept şi celorlalţi concetăţeni, – se menționa în documentul respectiv. După acesta s-a depus următorul jurământ:

„Eu, …, jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că, în toate manifestările vieţii mele, voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna asupra fraţilor mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”[7].

Pregătirile pentru Alba Iulia s-au făcut în ordine şi cu entuziasm, în ciuda atrocităţilor semnalate pretutindeni. Ele erau de natură a îndârji şi mai tare pe români. Delegaţii aleşi, câte cinci din fiecare circumscripţie electorală, „înarmaţi cu mandate în regulă”, reprezentaţii centrelor culturale, protopopii, au alcătuit delegaţia cam de două sute de bihoreni. De la Arad, am plecat, a doua zi dimineaţa, cu mare alaiu, eu modest uspătoiu între atâta celebrităţi răsărite sub soarele libertăţii. Trenul împodobit cu tricolor şi ticsit de imensa lume ce s-a adunat. Primirea regală, cu discursuri, onoruri militare date de o companie de legionari, comandaţi de căpitanul Medrea, purtând eşarfă tricoloră. Tot oraşul pavoazat, am zice îmbrăcat în tricolor. (Vezi: Constantin Moșincat, 1918-Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, Editura Treira, Oradea, 2018).

Wilson zice că toţi cei de-o limbă şi de un sânge să se împreune, avându-şi ţara lor şi stăpânirea lor naţională. Să nu mai fie nici un popor stăpân asupra altuia. Să nu mai fie unii domni şi poruncitori, cum au fost ungurii , iar alţii sluji şi robotaşi, cum am fost noi, românii. Legea lui Wilson au primit-o împăraţii şi toate căpeteniile puterilor mari. Au văzut toţi că este o lege bună şi dreaptă.

Sfințiri de steaguri. În 5 (19) Decembrie comuna Soroşag s-a constituit Consiliul Naţional comunal şi atunci la iniţiativa preotului Adrian Mursa, prin oferiri benevole, după sfânta liturghie, s-a adunat suma de 150 coroane din care s-au cumpărat steagul naţional. După ce preotul Mursa cu  Victor Boţco, din localitate, au instruit membrii gardei naţionale şi pe altora din comună, serbarea a continuat cu intonarea mai multor cântări naționale. În 5 Ianuarie 1919 ,după terminarea servilului divin, s-a înfăptuit sfinţirea în chipul următor: Biserica era tixită de popor care văzându-şi mândria şi fala neamului său, emoţionat de marea însemnătate a zilei plângea de bucurie! Plângea de bucurie văzându-şi stindardul neamului său sfânt înaintea altarului, scăpat din robie, care le-a adus dreptate, egalitate şi libertate pe acest pământ udat cu sângele românesc. Garda naţională sub conducerea lui Victor Boţco se postează în faţa altarului unde încep a cânta, „Pe al nostru steag”. Părea că s-a deschis ceriul asupra lor şi de acolo se revarsă bucurie în sufletele celor de faţă care erau în extaz. Se mai intona cântarea „Trei colori”, iară părintele Mursa ţinu apoi o predică plină de date istorice, accentuând însemnătatea zilei, care ne-a adus libertatea luptată de fiii neamului şi după sfârşirea acesteia în fruntea poporului ieşi din biserică cântând cu toţii Deşteaptă-te Române în vreme ce steagul fu arborat pe turnul bisericei unde rămase fâlfăind și vestind libertatea poporului român eliberat din sclavia asupritorilor de ieri (subl. ns.). În sărbătoarea aceasta măreaţă ne-a onorat cu prezența agilul comandant al gardei naţionale din loc şi jur, simpaticul tânăr domn Iulian Muntean, sublocotenent din Văradia.

SUS stegul NAȚIEI ROMÂNE!

~Cavaler de Clio ~

[1.1] Românul, an IV, Arad, Vineri 30 Maiu v. (12 Iunie n.) 1914. Nr. 116, p. 1-2

[1] Ibidem

[2] Ibidem, p. 34

[3] Ibidem

[4] Ibidem, p. 35

[5] Ibidem

[6] orice om – om să fie, numai ungur să fie! – traducere C.M.

[7] Dumitru Ogăşanu, Legitimitatea Marii Uniri, 1 Decembrie 1918, Ed.Universitară din Oradea – 2002, p. 43