Două scrieri de epocă despre

Tudor Vladimirescu          

I.Tudor Vladimirescul, biv vel sluger (adecă fostul mare sluger) și acum zelos mântuitor al doritei patriei de greci, fanarioți s.c.l.

1821, Fevruarie 15, în băjenie

 

 

 

 

 

În valuri tot furioa

Și furtuni mult viforoase,

Acest oraș, frumos pământ,

Existând de totdeaună

Făr-ajutătoare mână

De-al protecției cuvânt.

 

Ajunsese la o stare

Cu obștească întristare,

A se întuneca planitiv,

Și cel cu-a lui stăpânire,

Într-o cumplită pornire,

S-arăta nemilostiv.

 

Patrioții fiind sumă,

Dar, ca o cumplită ciumă,

Apăsând pe cei mai mici,

Făcea pe zile adeturi

Feliurimi de avaeturi

Cu streinii de calici!

 

Și năvălind fără milă,

Lua hrana cu de-a silă,

De la subpușii lor frați.

Fără mică îndurare,

Cu cumplire foarte mare

Ca lupii nesăturați!

 

Până când mila cerească

Providența cea zeiască,

A răbda nemaiputând,

A trimis, cam pe de-o parte,

Pă un bărbat cu dreptate,

Patriot cu prea sfânt gând.

 

Care, luând ș-alți cu sine,

Spre al obștescului bine,

Îndată s-a arătat.

Ca  o stea prea luminoasă,

Într-o noapte-ntunecoasă,

Patriot adevărat!

 

Și vrând ca să izbăvească,

Acum Țara Românească,

Din jugul ei cel cumplit,

Viața sa n-o socotește,

Dragii patrii o jertfește,

De nimenea nesilit!

 

Și propuind el dreptate,

La toți, fără răutate,

Cu un chip heruvinesc.

În loc să o respecteze,

Cu drag s-o îmbrățișeze,

Sar toți și o izgonesc!

 

Și p-însuși Vladimirescul,

Ca viteaz comet, cerescul,

Ce ne e trimis din cer,

Și s-a ivit azi în lume,

Cu prea slăvitul său nume,

Tudor biv vel sluger!

 

Ca pă un vrăjmaș prea mare,

Îl hulesc, cu o strigare,

Că e rebelist, cu plan.

Ce amăgește o lume,

Numai de a-și face nume,

Ș-a strânge comori de bani!

 

Boierii în gură mare,

Strigând, făcând arătare,

Cum că e tâlhar și hoț,

Se îngrijurează foarte

Cu o spaimă pân la moarte,

Și fug, se răspândesc toți!

 

Cu care a lor urmare,

Aduc lumii spaimă mare

Și cutremur, vai, nespus !

Și pe dată toți se cară,

Din orașe, pe afară,

Toți cu un fel de prepus.

 

Cum că vine să robească,

Să arză, să jăfuiască,

Ca un cumplit stricător,

Făr-a judeca mai bine,

Că el de alta nu vine,

Decât obștii-n ajutor!

 

Socotind într-o uimire,

Că vor fi toți cu unire,

La acest gând al lui sfânt.

Ca să saie toți, cu toții,

Fără a se sfii morții

Să scape al lor pământ!

 

Însă-n loc de mulțumire,

Întâmpină-mpotrivire,

De la mici până la mari.

Și în loc ca să-l primească,

Sar toți ca să-l izgonească,

Ca pă hoții și tâlhari!

 

Iară boierii ce face?

Când dreptatea nu le place,

Care lor le-a hotărât.

Ce prin puncturi se arată,

Cu o form-nvederată,

De împărați ce s-a-ntărit!

 

În loc să se-nsuflețească,

Pe subpuși să-i ocrotească,

Și să-i ție toți pe loc.

Să stea și să cerceteze,

Ca să se înștiințeze,

Prin cuviincios  mijloc!

 

Ce e curgerea pricinii

A aceștii răzvrătirii,

Ca boieri adevărați.

Numârând drept datorie

A muri cu bucurie,

Pentru patrioți și frați!

 

Ei întâi, cu-a lor pornire,

Făcură o răzvrătire,

Foarte jalnică la toți.

În vremea scăpărtăciunii,

Și obșteștii mâhniciunii,

Zicând că-i frică de hoți!

 

Înșiși hoți fiind, în faptă,

Hoți pă cei drepți îi arată,

Lucru prea vrednic de râs!

Și văzând așa dreptate,

Dau cu gloanțe  și obate,

Fără milă, fără pâs!

 

Bravo, Tudore, viteze,

Dumnezeu să te-nzileze,

Carele te-au însuflat.

A te arăta în faptă,

Cu ajutorință dreaptă

Patriot adevărat!

 

Vrednice sânt ție toate,

Laude de țeri, de gloate,

Și cununi, mulțimi de flori,

Făcute de frumușele,

De române tinerele,

Feciorițe și feciori!

 

Și c-un chip de mulțumire,

Pentr-a patrii izbăvire,

Tot cântând și dănțuind,

Capul să-ți încununeze,

Numele să-ți lumineze,

Să rămâie viețuind!

 

De acum până-n vecie,

Cu mare statornicie,

Înălțându-ți  s-andriant,

Tot cu aur poleindu-l,

Peste tot împodobindu-l,

Cu pietriș de diamant!

 

Numele să-ți prăznuiască,

Toată Țara Românească,

Ca unui izbăvitor.

Că te-ai arătat îndată

Cu mijlocire ciudată,

Neputinței ajutor!

 

Dar-ar Dumnezeu să fie,

Veacul aurit să vie,

Cu tot binele deplin.

Ca să se mai veselească

Biata Țara Românească,

Acum și în veci, amin!

 

  1. Jălirea necuviincioase morți a heroului românimei, 1821, august 15

 

Ceriule! Cum nu ți-e milă,

De lăsași să piară cu silă,

De luciafăr luminos,

Ce până să nu răsară

Spre apus îl mână iară

Un nor prea întunecos.

 

Și de era ca să spuie,

Norilor să se supuie,

Pentru ce, dar s-a ivit?

Pentru ce iar să se-atingă,

Spre apus și să se stingă,

Plângând totul c-a pierit?

 

Pentru ce, spre scăpătare,

Să alerge așa tare,

La răsărt fiind ajuns?

De ce numai să lucească

Și îndată să lipsească,

Să rămâie-n veci ascuns?i

 

De ce raze luminoase,

Cu ziceri prea mult frumoase,

Orzondului  a-ntins?

Când era să nu rămâie,

Ci apusulu i să-l mâie,

Un nour negru ce l-a stins?

 

Mai pe urmă,  cu ce vorbă,

Ăst pahar, vai, el să-l soarbă,

Și să fie hotărât

Văz că zice-n miaza  zilei,

Tot pământul României

Peste tot întunecat!

 

A pierit acea duioasă

Stea a lui prea luminoasă,

Ce era a-i lumina,

Carea cu putere mare,

Dedea nouă însuflare,

Oricui i se închina!

 

Vai! Pe semne reaua soartă

Ca în veac tot pizmă partă,

A voit adevărat

Ca în lume să arate

A sa  mare nedreptate,

Ea, printr-îns învederat !

1821, octombrie 25

Mulți în multe feluri zice,

Un bun nume ca să strice

Cu afect rău suflet esc,

Fără mică judecată,

C-o părere prea stricată,

Și cu  cuger vrăjmășesc.

 

Că Tudor Vladimirescul,

Viteaazul bun, românescul,

N-a fost vrednic d-alt folos,

Decât să pricinuiască

Nenorocire obștească,

Cu al lui plan ticălos!

 

Căci a început o treabă,

Fără vreme, prea cu grabă,

Neștiind el, cum și când,

Și după ce-a început-o,

Atuncea a priceput-o,

Că n-a fost dup-a lui gând!

 

Ș-apoi și  altele multe!

Cum că n-a vrut să asculte,

De grecul prinț Ipsilant,

Ci a vrut să unelteze,

Unirea s-o speculeze,

Ca viclean, un speculant!

 

Și râvnind ca să domnească,

A vrut să se hărăzească

Cumplitii oblăduiri,

Și pă greci să-i de în mână,

Numai într- o săptămână,

Strașnicii nenorociri!

 

Pă care și iscodindu-l,

Și cu scrisori dovedindu-l,

L-a prins și l-a judecat.

Și  au hotârât îndată,

C-o dreptate prea ciudată,

Capu de i l-au tăiat.

 

Zicând că e cu dreptat e

A da moarte unui frate,

Fără frică de păcat;

Ca unul ce-a fost  sminteală,

După a lor socoteală,

Fiind prost și neplecat.

 

Iar o minte cu simțire,

Iscusită și subțire,

Vrând cu drept a judeca,

Va cunoaște nedreptatea,

Ce-a făcut-o strâmbătat ea,

Și dreptatea n-o călca!

 

Și întâi puie-și în mint e

Aceea de mai nainte,

Stare a Țării Românești,

Cum era ea prefăcută,

În mâini streine-ncăpută,

Și-n fandasii boierești!

 

Patroții la o stare,

Vrednică de întristare

Ajunseră  toți  cu toți.

Toți cufundați în mândrie,

Îmbrăcați în fățărie,

Părinți, și fii și nepoți!

 

Nu mai socotea la altă,

Decât la treaptă mai naltă

Să ajungă ori ș icum,

Nu doar prin vreo vrednicie,

Ci numai prin nimicie,

La  drept negândind nicicum!

 

Ceea ce drept mărturie,

S-ar face o istorie,

Spuind-o tot  /pe/ de rost.

Dar  fiindcă e  știută,

De către toți cunoscută,

Va spune-o și cel mai prost!

 

Apoi  puie și-nceputu,

Cel de mulți nepriceputu,

Al acestui plan sfințit.

Ce acest bătbat îndată,

Cu îndrăzneală ciudată,

Vitejește l-a rosit!

 

Apoi puie-n socoteală

Ș-a lui toată chibzuială,

De-nceput până-n sfârșit.

Ș-a începutului treabă,

Din nimic, așa în grabă,

Până unde a ieșit!

 

Ș-apoi judece mai bine,

Cu dreppt, de i se cuvine,

Așa a se clefeti,

Sau ar fi de cuviință,

Dup-a lui acea silință,

De herou a se vesti…!

 

Eu unul, n-am îndrăzneală,

A vorbi fără sfială,

Pentru acest vestit bărbat .

Ci,  de câte ori  aminte,

Îmi vin faptele lui sfinte,

Rămâi cu tot încântat !

 

Poci zice fără sfială,

Dupa mea socoteală,

Că el,  de  a și murit,

Îns-a lui prea mare nume,

R âmâne de veci în lume

Lăudat  și prea slăvit!

 

Căci așa cu lari -fari,

Își petrec numai bărbarii

Cu mătușilele lor.

Când seara, șezând la vatră,

Și unul la altul latră,

Închinând la vinișor!

 

Și spun câte o poveste,

A le trece fără veste,

Vremea-aceea de prisos.

Până când  să le sosească,

Somnul, să se odihnească,

Din truda fără folos.

 

Dar aicea nu încape

Pe moș cu broș să adape,

Ci e lucru-nvederat;

Care poate fiecine

Să judece cum și cine,

E vrednic adevărat!

 

Cum și curat se-nțelege,

Că nu este după lege,

Moartea a  lui Tudorin.

Ci e chiar din pizmuire,

Ce grecii o au din fire,

Ca să ia ei aferim!

 

Căci nu poate niciodată,

Nici o lege-n lume dată,

Mai vârtos a lui Hristos.

Moarte ca să hotărască,

La persoană vitejească

Care era de folos!

 

Și care cu trudă mare,

La această-nprejurare

A slujit mai cu dicat.

Și cu a sa vrednicie,

Și-osebita hărnicie

Toată țara-a ridicat!

 

Și grecii, la pită gată

Năvălind  flămânzi, îndată

A  mânca-o au poftit,

Și cui o avea gătită,

În loc să-i de mulțămită,

La moarte l-au osândit.!

 

Căci pe loc a lui lipsire

A pricinuit simțire,

Grecilor lui Ipsilant.

Că Tudor Vladimirescu,

Eroul bun, românescul,

A fost cu duh mai înalt!

 

Ce voind să-l prăpădească,

De slava lui să-l lipsească,

Ca să o capete ei.

Și mai mult i-au înmulțit-o,

Cu ocara ce–au pățit-o,

D-au ajuns ca vai de ei!

 

Cărui, de-i lăsa viață

Nu se putea ei să pață

Aceasta ce au pățit.

Ci, cu a lui iscusință,

Și înțeleaptă silință

Ar fi iconomisit!

 

Cu toate acestea iară

Nu va mai rămânea țară,

Grecilor, precum au fost;

Ci va veni într-o stare

A nu mai fi cu-ntristare,

Precum pân-acum  de rost!

 

Vladimirescul, cu care

S-aibă cinste și mai mare

Să se slăvească în veci.

Fiind el acea pricină,

Stângerii din rădăcină

Fanarioților greci!

 

Apoi zică cin ΄ ce-o zice,

Cu cuvânt oricum să strice

Numele lui cel vestit.

Căci ideea mea să facă

Într-alt chip, să se prefacă,

Nu va putea negreșit!

 

Ci,  răspunz  prin altă gură,

Care o am drept figură,

Unei  vredici esemplări.

Ca zice cu-nțelepcune

Și cu mare isteciune

La astfel de întâmplări!

 

Măcar fie totdeaună

Valuri multe și furtună

Și cutremur de pământ.

Nu pot  face stricăciune,

Unde sânt temeiuri bune.

Să  fie spre crezământ!

Prof. univ. Dr. Mircea POPA

(Vezi Cetatea Cavalerilor nr.8/2021)

 

Acest articol a fost publicat în Articole, Autori, Catalog Autori și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.