Două scrieri de epocă despre
Tudor Vladimirescu
I.Tudor Vladimirescul, biv vel sluger (adecă fostul mare sluger) și acum zelos mântuitor al doritei patriei de greci, fanarioți s.c.l.
1821, Fevruarie 15, în băjenie
În valuri tot furioa
Și furtuni mult viforoase,
Acest oraș, frumos pământ,
Existând de totdeaună
Făr-ajutătoare mână
De-al protecției cuvânt.
Ajunsese la o stare
Cu obștească întristare,
A se întuneca planitiv,
Și cel cu-a lui stăpânire,
Într-o cumplită pornire,
S-arăta nemilostiv.
Patrioții fiind sumă,
Dar, ca o cumplită ciumă,
Apăsând pe cei mai mici,
Făcea pe zile adeturi
Feliurimi de avaeturi
Cu streinii de calici!
Și năvălind fără milă,
Lua hrana cu de-a silă,
De la subpușii lor frați.
Fără mică îndurare,
Cu cumplire foarte mare
Ca lupii nesăturați!
Până când mila cerească
Providența cea zeiască,
A răbda nemaiputând,
A trimis, cam pe de-o parte,
Pă un bărbat cu dreptate,
Patriot cu prea sfânt gând.
Care, luând ș-alți cu sine,
Spre al obștescului bine,
Îndată s-a arătat.
Ca o stea prea luminoasă,
Într-o noapte-ntunecoasă,
Patriot adevărat!
Și vrând ca să izbăvească,
Acum Țara Românească,
Din jugul ei cel cumplit,
Viața sa n-o socotește,
Dragii patrii o jertfește,
De nimenea nesilit!
Și propuind el dreptate,
La toți, fără răutate,
Cu un chip heruvinesc.
În loc să o respecteze,
Cu drag s-o îmbrățișeze,
Sar toți și o izgonesc!
Și p-însuși Vladimirescul,
Ca viteaz comet, cerescul,
Ce ne e trimis din cer,
Și s-a ivit azi în lume,
Cu prea slăvitul său nume,
Tudor biv vel sluger!
Ca pă un vrăjmaș prea mare,
Îl hulesc, cu o strigare,
Că e rebelist, cu plan.
Ce amăgește o lume,
Numai de a-și face nume,
Ș-a strânge comori de bani!
Boierii în gură mare,
Strigând, făcând arătare,
Cum că e tâlhar și hoț,
Se îngrijurează foarte
Cu o spaimă pân la moarte,
Și fug, se răspândesc toți!
Cu care a lor urmare,
Aduc lumii spaimă mare
Și cutremur, vai, nespus !
Și pe dată toți se cară,
Din orașe, pe afară,
Toți cu un fel de prepus.
Cum că vine să robească,
Să arză, să jăfuiască,
Ca un cumplit stricător,
Făr-a judeca mai bine,
Că el de alta nu vine,
Decât obștii-n ajutor!
Socotind într-o uimire,
Că vor fi toți cu unire,
La acest gând al lui sfânt.
Ca să saie toți, cu toții,
Fără a se sfii morții
Să scape al lor pământ!
Însă-n loc de mulțumire,
Întâmpină-mpotrivire,
De la mici până la mari.
Și în loc ca să-l primească,
Sar toți ca să-l izgonească,
Ca pă hoții și tâlhari!
Iară boierii ce face?
Când dreptatea nu le place,
Care lor le-a hotărât.
Ce prin puncturi se arată,
Cu o form-nvederată,
De împărați ce s-a-ntărit!
În loc să se-nsuflețească,
Pe subpuși să-i ocrotească,
Și să-i ție toți pe loc.
Să stea și să cerceteze,
Ca să se înștiințeze,
Prin cuviincios mijloc!
Ce e curgerea pricinii
A aceștii răzvrătirii,
Ca boieri adevărați.
Numârând drept datorie
A muri cu bucurie,
Pentru patrioți și frați!
Ei întâi, cu-a lor pornire,
Făcură o răzvrătire,
Foarte jalnică la toți.
În vremea scăpărtăciunii,
Și obșteștii mâhniciunii,
Zicând că-i frică de hoți!
Înșiși hoți fiind, în faptă,
Hoți pă cei drepți îi arată,
Lucru prea vrednic de râs!
Și văzând așa dreptate,
Dau cu gloanțe și obate,
Fără milă, fără pâs!
Bravo, Tudore, viteze,
Dumnezeu să te-nzileze,
Carele te-au însuflat.
A te arăta în faptă,
Cu ajutorință dreaptă
Patriot adevărat!
Vrednice sânt ție toate,
Laude de țeri, de gloate,
Și cununi, mulțimi de flori,
Făcute de frumușele,
De române tinerele,
Feciorițe și feciori!
Și c-un chip de mulțumire,
Pentr-a patrii izbăvire,
Tot cântând și dănțuind,
Capul să-ți încununeze,
Numele să-ți lumineze,
Să rămâie viețuind!
De acum până-n vecie,
Cu mare statornicie,
Înălțându-ți s-andriant,
Tot cu aur poleindu-l,
Peste tot împodobindu-l,
Cu pietriș de diamant!
Numele să-ți prăznuiască,
Toată Țara Românească,
Ca unui izbăvitor.
Că te-ai arătat îndată
Cu mijlocire ciudată,
Neputinței ajutor!
Dar-ar Dumnezeu să fie,
Veacul aurit să vie,
Cu tot binele deplin.
Ca să se mai veselească
Biata Țara Românească,
Acum și în veci, amin!
- Jălirea necuviincioase morți a heroului românimei, 1821, august 15
Ceriule! Cum nu ți-e milă,
De lăsași să piară cu silă,
De luciafăr luminos,
Ce până să nu răsară
Spre apus îl mână iară
Un nor prea întunecos.
Și de era ca să spuie,
Norilor să se supuie,
Pentru ce, dar s-a ivit?
Pentru ce iar să se-atingă,
Spre apus și să se stingă,
Plângând totul c-a pierit?
Pentru ce, spre scăpătare,
Să alerge așa tare,
La răsărt fiind ajuns?
De ce numai să lucească
Și îndată să lipsească,
Să rămâie-n veci ascuns?i
De ce raze luminoase,
Cu ziceri prea mult frumoase,
Orzondului a-ntins?
Când era să nu rămâie,
Ci apusulu i să-l mâie,
Un nour negru ce l-a stins?
Mai pe urmă, cu ce vorbă,
Ăst pahar, vai, el să-l soarbă,
Și să fie hotărât
Văz că zice-n miaza zilei,
Tot pământul României
Peste tot întunecat!
A pierit acea duioasă
Stea a lui prea luminoasă,
Ce era a-i lumina,
Carea cu putere mare,
Dedea nouă însuflare,
Oricui i se închina!
Vai! Pe semne reaua soartă
Ca în veac tot pizmă partă,
A voit adevărat
Ca în lume să arate
A sa mare nedreptate,
Ea, printr-îns învederat !
1821, octombrie 25
Mulți în multe feluri zice,
Un bun nume ca să strice
Cu afect rău suflet esc,
Fără mică judecată,
C-o părere prea stricată,
Și cu cuger vrăjmășesc.
Că Tudor Vladimirescul,
Viteaazul bun, românescul,
N-a fost vrednic d-alt folos,
Decât să pricinuiască
Nenorocire obștească,
Cu al lui plan ticălos!
Căci a început o treabă,
Fără vreme, prea cu grabă,
Neștiind el, cum și când,
Și după ce-a început-o,
Atuncea a priceput-o,
Că n-a fost dup-a lui gând!
Ș-apoi și altele multe!
Cum că n-a vrut să asculte,
De grecul prinț Ipsilant,
Ci a vrut să unelteze,
Unirea s-o speculeze,
Ca viclean, un speculant!
Și râvnind ca să domnească,
A vrut să se hărăzească
Cumplitii oblăduiri,
Și pă greci să-i de în mână,
Numai într- o săptămână,
Strașnicii nenorociri!
Pă care și iscodindu-l,
Și cu scrisori dovedindu-l,
L-a prins și l-a judecat.
Și au hotârât îndată,
C-o dreptate prea ciudată,
Capu de i l-au tăiat.
Zicând că e cu dreptat e
A da moarte unui frate,
Fără frică de păcat;
Ca unul ce-a fost sminteală,
După a lor socoteală,
Fiind prost și neplecat.
Iar o minte cu simțire,
Iscusită și subțire,
Vrând cu drept a judeca,
Va cunoaște nedreptatea,
Ce-a făcut-o strâmbătat ea,
Și dreptatea n-o călca!
Și întâi puie-și în mint e
Aceea de mai nainte,
Stare a Țării Românești,
Cum era ea prefăcută,
În mâini streine-ncăpută,
Și-n fandasii boierești!
Patroții la o stare,
Vrednică de întristare
Ajunseră toți cu toți.
Toți cufundați în mândrie,
Îmbrăcați în fățărie,
Părinți, și fii și nepoți!
Nu mai socotea la altă,
Decât la treaptă mai naltă
Să ajungă ori ș icum,
Nu doar prin vreo vrednicie,
Ci numai prin nimicie,
La drept negândind nicicum!
Ceea ce drept mărturie,
S-ar face o istorie,
Spuind-o tot /pe/ de rost.
Dar fiindcă e știută,
De către toți cunoscută,
Va spune-o și cel mai prost!
Apoi puie și-nceputu,
Cel de mulți nepriceputu,
Al acestui plan sfințit.
Ce acest bătbat îndată,
Cu îndrăzneală ciudată,
Vitejește l-a rosit!
Apoi puie-n socoteală
Ș-a lui toată chibzuială,
De-nceput până-n sfârșit.
Ș-a începutului treabă,
Din nimic, așa în grabă,
Până unde a ieșit!
Ș-apoi judece mai bine,
Cu dreppt, de i se cuvine,
Așa a se clefeti,
Sau ar fi de cuviință,
Dup-a lui acea silință,
De herou a se vesti…!
Eu unul, n-am îndrăzneală,
A vorbi fără sfială,
Pentru acest vestit bărbat .
Ci, de câte ori aminte,
Îmi vin faptele lui sfinte,
Rămâi cu tot încântat !
Poci zice fără sfială,
Dupa mea socoteală,
Că el, de a și murit,
Îns-a lui prea mare nume,
R âmâne de veci în lume
Lăudat și prea slăvit!
Căci așa cu lari -fari,
Își petrec numai bărbarii
Cu mătușilele lor.
Când seara, șezând la vatră,
Și unul la altul latră,
Închinând la vinișor!
Și spun câte o poveste,
A le trece fără veste,
Vremea-aceea de prisos.
Până când să le sosească,
Somnul, să se odihnească,
Din truda fără folos.
Dar aicea nu încape
Pe moș cu broș să adape,
Ci e lucru-nvederat;
Care poate fiecine
Să judece cum și cine,
E vrednic adevărat!
Cum și curat se-nțelege,
Că nu este după lege,
Moartea a lui Tudorin.
Ci e chiar din pizmuire,
Ce grecii o au din fire,
Ca să ia ei aferim!
Căci nu poate niciodată,
Nici o lege-n lume dată,
Mai vârtos a lui Hristos.
Moarte ca să hotărască,
La persoană vitejească
Care era de folos!
Și care cu trudă mare,
La această-nprejurare
A slujit mai cu dicat.
Și cu a sa vrednicie,
Și-osebita hărnicie
Toată țara-a ridicat!
Și grecii, la pită gată
Năvălind flămânzi, îndată
A mânca-o au poftit,
Și cui o avea gătită,
În loc să-i de mulțămită,
La moarte l-au osândit.!
Căci pe loc a lui lipsire
A pricinuit simțire,
Grecilor lui Ipsilant.
Că Tudor Vladimirescu,
Eroul bun, românescul,
A fost cu duh mai înalt!
Ce voind să-l prăpădească,
De slava lui să-l lipsească,
Ca să o capete ei.
Și mai mult i-au înmulțit-o,
Cu ocara ce–au pățit-o,
D-au ajuns ca vai de ei!
Cărui, de-i lăsa viață
Nu se putea ei să pață
Aceasta ce au pățit.
Ci, cu a lui iscusință,
Și înțeleaptă silință
Ar fi iconomisit!
Cu toate acestea iară
Nu va mai rămânea țară,
Grecilor, precum au fost;
Ci va veni într-o stare
A nu mai fi cu-ntristare,
Precum pân-acum de rost!
Vladimirescul, cu care
S-aibă cinste și mai mare
Să se slăvească în veci.
Fiind el acea pricină,
Stângerii din rădăcină
Fanarioților greci!
Apoi zică cin ΄ ce-o zice,
Cu cuvânt oricum să strice
Numele lui cel vestit.
Căci ideea mea să facă
Într-alt chip, să se prefacă,
Nu va putea negreșit!
Ci, răspunz prin altă gură,
Care o am drept figură,
Unei vredici esemplări.
Ca zice cu-nțelepcune
Și cu mare isteciune
La astfel de întâmplări!
Măcar fie totdeaună
Valuri multe și furtună
Și cutremur de pământ.
Nu pot face stricăciune,
Unde sânt temeiuri bune.
Să fie spre crezământ!
Prof. univ. Dr. Mircea POPA
(Vezi Cetatea Cavalerilor nr.8/2021)