Din cuprins:
OFENSIVA ARMATEI ROMÂNE, DIN APRILIE 1919, PE TERITORIUL JUDEȚULUI BIHOR, CONDUSĂ DE GENERALUL TRAIAN MOȘOIU,
Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Populaţia maghiară şi evreiască din Oradea şi judeţul Bihor era încredinţată că aici în „ţara lui Tisza Pista” unguri se ţin tari, sunt mai fortificaţi material şi spiritual şi că acest teritoriu nici gând să i se poată contesta Ungariei (sâc!). O atare mentalitate trecea, în acea vreme, ca o dogmă, şi prin prisma faptului că aici şi de aici proveneau primul ministru şi alte personalităţi parlamentare ungureşti, cu poziţii influente în guvern. Aşa se face că ţinutul de margine a românismului să fie socotit întunecat după concepţia ungurească. După ce Germania a primit cele 14 puncte wilsoniene ca bază la tratativele de pace şi monarhia Austro-Ungară după ea, rând pe rând s-au format teritoriile autonome: Cehoslovacia, Croaţia, Dalmaţia, Bosnia, Bucovina. A mai rămas Ardealul. Oamenii, a căror casă devenise ungurească, fără voia lor, din care fusese izgonită limba, religia şi legea românească erau intens şi cu interes curtaţi, cu aparentă schimbare la faţă. La Budapesta se cere soldaţilor să depună jurământ pe steagul unguresc al republicii care încerca a se forma. Dar la intervenţia fermă a Consiliului român, prin Iuliu Mezei, ministrul de război, Bartha Albert este nevoit a accepta ca românii să jure credinţă faţă de Consiliul Naţional Român[1], la 18 noiembrie 1918, şi să aloce 1,5 milioane coroane pentru organizarea deplasării cu trenul la Alba Iulia. În fruntea Gărzii Naţionale Române din Budapesta a fost numit căpitanul Sorescu. Din Budapesta a fost ataşat 1 vagon special pentru Alba Iulia, iar ordinul ministerial preluat de către căpitanul Popoviciu. Pe cale de consecinţă membrii Gărzii Naţionale Române, din fostul imperiu cezaro-crăiesc aveau aceleaşi drepturi de armament, echipament, hrană şi soldă ca şi ungurii. Acest lucru a stârnit mare nemulţumire în teritoriu printre ungurii şovini. Numai că după istorica hotărâre de la Alba Iulia în locul clopotelor din turlele bisericilor, care să vestească libertatea popoarelor şi a cetăţenilor lor, vor fi instalate mitraliere ungureşti! Detalii aici.
[1] „Eu, …, jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că, în toate manifestările vieţii mele, voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna asupra fraţilor mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”
„…ungurii sunt inamicii noştri de ieri, sunt învinşii de astăzi şi vrem ca ei să fie prietenii noştri de mâine”
Alexandru Vaida-Voievod
Armistiţiul de la Focşani şi apoi pacea de la Buftea-Bucureşti – din 7 mai 1918 – aduceau României grave prejudicii teritoriale, economice şi politice, fapt pentru care guvernul nu le-a ratificat. Locuitorii din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi-au continuat lupta pentru dreptate naţională, pe baza dreptului internaţional şi al principiului naţionalităţilor. Meritul politic al unirii Basarabiei (27 martie 1918) cu România l-au avut fruntaşii intelectuali şi populaţia din provincia asuprită de imperiul țarist din 1812. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu. Generalul Zadik, comandant al Diviziei 8 infanterie, trecuse, la 29 octombrie 1918, în Bucovina, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie” şi capitala Cernăuţi.
Înaltul Decret nr. 3179 aduce cea de-a doua mobilizare a armatei române. Concomitent, noul guvern român al generalului Constantin Coandă a adresat un ultimatum feldmareşalului August von Mackensen (ce comanda 15 divizii), pentru a părăsi teritoriul României, în 24 de ore. Forţarea Dunării de către trupele aliate şi mobilizarea armatei române au însemnat reînceperea războiului întregirii. Reluarea ostilităţilor a fost un moment prielnic pentru aliaţi de a nu ţine seama de armistiţiul de la Belgrad, încheiat cu Ungaria, prin care Mureşul constituia aliniament de demarcaţie. Declaraţia de autodeterminare naţională de la Oradea, a celor peste 3 milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, poate fi considerată ca uvertură a Unirii celei Mari, de la 1 Decembrie 1918, ea înscriindu-se pe acelaşi flux istoric cu „Suplex Libellus Valachorum” şi „Memorandumul din 1892″, documente şi mărturii cu semnificaţie europeană, privind idealurile şi aspiraţiile de reunire şi formare a unui stat modern la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic.
Când a început să adie zefirul[1] libertăţii româneşti pe meleagurile legendarului rege Menumorut, după Declaraţia de independenţă de la Oradea, din 12 octombrie 1918, pretutindeni erau tresăltări de bucurie, simţindu-se că se apropie profeţiile pe care iluminaţii timpului şi locului: Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ioan Ciordaş, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Vaida Voievod, episcopii Roman Ciorogariu, Radu Demetrie şi alţii rosteau cu fermitate, cu răbdare, prudenţă şi cu mare meşteşug juridic vestea unirii celei mari[2].
Când evenimentele de pe fronturile, îndeosebi de la Piave şi din Balcani, se precipitau cu repezeală, când Carol IV regele Ungariei şi împărat al Austriei părăsea ţara, mâna de fier, ce declanşase războiul mondial, contele Tisza Ștefan a fost asasinat de sârbi, iar popoarele îşi afirmau dreptul la autodeterminare. Deşi plezneau din toate încheieturile cercurile oprimării revendicau aşa-zisele drepturi istorice.
Trebuie făcută precizarea de context: dintre toate naţiunile care s-au rupt din imperiul cezaro-crăiesc (Austro-Ungar), numai românii au organizat un plebiscit, după cum prevedea proclamaţia preşedintelui S.U.A. W. Wilson. Conducătorii Partidului Naţional Român cunoşteau politica „dusului cu preşul” pentru a nu se lăsa amăgiţi de promisiunile neonorate ale ungurilor. Încercările guvernului de la Budapesta s-au produs de îndată ce, pe 18 octombrie 1918, Al. Vaida a citit în parlamentul ungar Declaraţia de independență de la Oradea[3], care în esenţă anunţa că naţiunea română nu mai recunoştea autoritatea statului maghiar şi că îşi doreşte autodeterminarea pentru naţiunea română.
Populaţia maghiară şi evreiască din Oradea şi judeţul Bihor era încredinţată că aici în „ţara lui Tisza Pista” unguri se ţin tari, sunt mai fortificaţi material şi spiritual şi că acest teritoriu nici gând să i se poată contesta Ungariei (sâc!). O atare mentalitate trecea, în acea vreme, ca o dogmă, şi prin prisma faptului că aici şi de aici proveneau primul ministru şi alte personalităţi parlamentare ungureşti, cu poziţii influente în guvern. Aşa se face că ţinutul de margine a românismului să fie socotit întunecat după concepţia ungurească.
[1]Dex > ZEFÍRs.m.Vânt de apus, călduț, care suflă primăvara; (p. ext.) vânt cald, plăcut; adiere. [Cf. fr. zéphyr, lat. zephyrus, gr.zephyros]. deși era toamnă zefirul libertăţii popoarelor bătea ireversibil dar spre primăvară aducea miros de carne arsă de pe rugurile suferinţei şi miros de praf de puşcă, căci numai ungurii nu se împăcau cu ideea libertăţii și pentru alte popoare. O ţineau într-una cu „dreptul lor de o mie de ani” asupra destinului românilor, în special.
[2] Acțiunea românească, anul I, nr. 3, 1 Decembrie 1924, p.1, organ oficial cu apariție bilunară, avându-i ca redactor responsabil pe Valer Pop și pe Ion Istrate secretar de redacție remarca în articolul de fond: ”La 1 Dec. 1918 sute de mii de Români adunaţi la Alba-Iulia din toate colţurile Ardealului, înfruntând cu bărbăţie urgia vremii şi a stăpânirii duşmănoase, au proclamat cu un entuziasm demn de marele act unirea pentru vecie a Transilvaniei cu Ţara-Mamă. Lanţurile robiei milenare au fost rupte, trecutul de suferinţe şi umilinţă a fost înmormântat şi naţiunea română şi-a manifestat nestrămutata voinţă de a trăi o nouă viaţa colectivă de demnitate şi independenţă naţională. Vitregia istoriei care a sfâşiat poporul român în patru furia oarbă a stăpânilor străini de a despărţi frate de frate, de a rupe pentru totdeauna şi legăturile sufleteşti după cele politice între provinciile locuite de români, felul de deznaţionalizare forţată pus în practici de foştii stăpâni au fost mai pe jos, decât originea comună, decât acelaşi grai dulce vorbit pe toată întinderea Daciei Traiane; uneltirile şi volniciile s-au năruit în faţa martirilor şi eroilor noştri, cari trăiau viu în amintirea şi celor umile colibe. Peste munţii înalţi, peste graniţe ermetic închise acelaşi suflet ne-a dat aceeaşi conştiinţă naţională, care mai repede sau mai târziu în mod inevitabil a trebuit să ne dacă la Alba-Iulia! Alba-Iulia astfel nu este numai a unei provincie, Alba-Iulia este un simbol şi ca atare a tuturor românilor. Generaţia de astăzi care a înfăptuit şi creat acest simbol al solidarităţii naţionale şi al dreptăţii pentru neamul românesc, este datoare a urma calea ce a apucat şi ce şi-a desemnat: nu ne putem aniversa şi nu am avea voie să serbăm această zi de glorie a românismului, decât traducând în fapte zi de zi ş pe toate tărâmurile vieţii naţionale şi de stat, simbolul, al cărui creatori am fost”.
[3] Dr. Viorel Faur, Declaraţia de independenţă naţională, Oradea, 12 octombrie 1918, în volumul “Triumful marelui ideal”, Bucureşti, 1988