ZIUA VETERANILOR

ONOR VETERANILOR DE RĂZBOI

Iubiți veterani de război,

Stimate oficialități militare și civile,

onorată asistență,

Ziua veteranilor de război este marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României. Aceasta a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 1222/10.10.2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, iar data aleasă este cea la care, în anul 1902, regele Carol I a promulgat, la solicitarea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă (1877-1878), Înaltul Decret prin care a fost instituit pentru prima dată titlul de „veteran de război”, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, în onoarea ostaşilor care au luptat în acest război.

Suntem astăzi aici pentru că avem datoria să îi respectăm și să îi apreciem pe părinţii, bunicii şi străbunicii noştri, veteranii de război, care au luptat pentru ca noi să trăim astăzi într-o ţară liberă şi independentă, să vorbim şi să gândim româneşte. Să învăţăm lecţia lor de patriotism şi s-o transmitem generaţiilor viitoare, împreună cu valorile care îi caracterizează pe veteranii de război – devotament şi spirit de sacrificiu!

În Legea 303, la art.5, se subliniază: „În semn de recunoaștere a meritelor veteranilor de război pe câmpurile de luptă pentru apărarea independenței, suveranității, integrității teritoriale și a intereselor României”.

Acest act s-a implinit la intervenția și în urma solicitărilor conducerii ANVR și a MApN. Tot mai multe instituții, categorii, profesii sociale, științifice, culturale, sportive aveau ziua lor în calendarul sărbătorilor, numai veteranii nu.

În Războiul de Independenţă (1877-1878) au murit 10.000 de ostaşi din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operaţii.

Respectând adevărul istoric, trebuie spus că recunoașterea unei asemenea calități nu a venit direct de la rege, nici de la alte instituții ale statului, ci ca urmare a demersurilor energice ale unor bărbați curajoși care, asemenea foștilor lor camarazi ce își sacrificaseră sângele și viața pe redutele de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan, nu mai puteau îndura mizeria și sărăcia în care trăiau. Ei s-au adresat direct regelui, care i-a primit la Palat, unde au expus toate greutățile cu care se confruntau și solicitările lor. Suveranul nu s-a supărat la cererile  veteranilor. A hotărât ca în Decretul menționat mai sus să se statueze „ca fiecărui ostaș veteran să i se asigure liniștea și ocupațiunea pentru tot restul vieții”, să i se pună la dispoziție cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generațiile viitoare”.

Dar acest lucru nu s-a  realizat întocmai, nici atunci, nici mai târziu. Abia peste șase ani, prin Legea aprobată la 22 aprilie 1908, erau scutiți de unele prestații, taxe și impozite numai cei ce au avut grade inferioare.

După alt an, un Ordin al Ministerului Învățământului scutea copiii de veterani de toate taxele școlare. Curioasă dispoziție, având în vedere vârsta pe care o aveau în 1909, după 31 de ani de la terminarea Războiului de Independență, foștii luptători. Câți dintre ei mai erau părinții unor copii de școală?

Uimiți și conducătorii asociațiilor de veterani de o asemenea  prevedere, s-au adresat ministerului respectiv, Parlamentului.

Revăzând documentele vremii, constatăm, cu stupoare, alte acțiuni, sfidătoare pur și simplu. După 25 de ani de la decretarea mobilizării pentru războiul balcanic și cea pentru participarea la Primul Război Mondial, s-au făcut, conform Convenției statelor europene din 1870, de la Geneva, demersuri pentru acordarea calității de veteran supraviețuitorilor  acestor conflagrații. În Primul Război Mondial, în care a fost mobilizată 11% din populaţia ţării, respectiv peste 880.000 de militari, a fost necesară jertfa a peste 410.000 de soldaţi (peste 335.000 de morţi şi dispăruţi şi peste 75.000 de invalizi). Jertfa lor a dus la înfăptuirea României Mari.

Datorită unor tergiversări, dar și din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, proiectul de lege care era menit să le confere unele drepturi nu a fost adoptat. Abia la 4 iunie 1945 s-a  semnat Decretul-Lege nr.440, ce recunoștea meritele lor, precum și ale unor veterani din cea de a doua conflagrație mondială.

O situație specială s-a creat în privința acestora, deși contribuția ce au avut-o, alături de cei 794.562  de camarazi jertfiți pe fronturile de luptă la îndeplinirea misiunilor încredințate, a fost larg cunoscută (22.592 ofiteri, 17.460 subofiteri, 754.510 trupa).

Contribuția României, a bravei sale oștiri la scurtarea războiului cu șase luni, fiind pe deplin justificată, ca și locul patru considerat a-l fi avut alături de puterile aliate, în înfrângerea Germaniei fasciste, nu a contat prea mult în recunoștința ce o binemeritau.

Dimpotrivă, o mare parte dintre supraviețuitorii cruntelor bătălii au fost năpăstuiți, suportând grele și nedrepte discriminări, trieri. Au fost drămuiți și apreciați după criterii politice, după fronturile pe care au participat, Est sau Vest, după categoria socială, apoi marginalizați și uitați.

Comandanți de mari unități tactice și operative, unii veterani ai Primului Război Mondial, decorați cu Înalte ordine și medalii românești și străine, inclusiv cu cea mai mare distincție din toate timpurile, „Ordinul Mihai Viteazul”, au fost declarați criminali de război, judecați și condamnați la ani grei de închisoare.

52 de generali și mulți ofițeri au sfârșit în pușcării. Le-au fost confiscate bunurile și decorațiile, familiile, îndeosebi copiii lor, îndurând privațiuni înjositoare.

A urmat înființarea, la 23 octombrie 1963, a Comitetului Național al Veteranilor din Războiul Antifascist, fără vreunele drepturi anume. În ianuarie 1980,  i s-a alăturat abuziv și Comitetul Foștilor Luptători Antifasciști, organism cu rol decorativ, de fațadă.

La 27 decembrie 1989, un act revoluționar s-a înfăptuit și în viața veteranilor de război. Un grup de generali  și ofițeri care au luptat pe ambele fronturi, de Est și Vest, și câțiva supraviețuitori ai Primului Război Mondial au hotărât desființarea vechii structuri, devenită anacronică, și au înființat Asociația Națională a Veteranilor de Război, organizație independentă, neguvernamentală, nepatrimonială și complet apolitică, în care au fost cuprinși, pe baza de adeziune liberă, cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, convingeri politice, religie, sex și vârstă, participanți la Primul și Al Doilea Război Mondial.

Au fost primite, de asemenea, văduvele veteranilor de război. S-au creat filiale în toate județele și sectoarele Municipiului București.

La 20 februarie 1990, ANVR a devenit persoană juridică, iar prin HG 458 din 1 aprilie 2004, e recunoscută de utilitate publică.

De la început, Asociația și-a asumat lupta pentru redarea demnității, onoarei și respectului cuvenit veteranilor, invalizilor și văduvelor de război/văduvelor de veterani de război, precum și datoria morală de a contribui nemijlocit la cunoașterea și cultivarea tradițiilor glorioase ale națiunii și armatei române.

Până în anul 2013, Asociația a fost afiliată la FMAC – Federația Mondială a Foștilor Combatanți, cu sediul la Paris. Are bune legături cu organizațiile similare din SUA, Rusia, Anglia, Franța, Italia, Germania, Cehia, Slovacia, Ucraina, Polonia, China, Turcia și alte țări.

Este în contact permanent și îi ajută pe veteranii de război din Republica Moldova. Asociația are o colaborare strânsă cu Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Asociația Natională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ion Cuza”, cu alte asociații și fundații din cadrul MApN, Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice.

Un merit deosebit în  reorganizarea ANVR la nivel national l-a avut vrednicul de pomenire, general în retragere, Marin Badea Dragnea, ales, încă de la constituire, liderul organizației, pe care a condus-o cu deplină dăruire și înaltă competență, timp de 30 de ani. La nivel județean activitatea a fost condusă de către regretații Gl. Mircea Velicu și col. Ioachim Sima. Tuturor le aducem astăzi, aici un binemeritat omagiu.

Datorită solicitărilor și intervențiilor sale, a conducerii ANVR, la toate structurile din fruntea statului, au fost adoptate o serie de legi și acte normative care au conferit unele drepturi și facilități modeste, față de propunerile făcute și în comparație cu drepturile acordate veteranilor de război din alte state, indemnizații de circa 15 ori mai mici decât ale altor categorii similare din țară și alte țări.

Cu toate acestea, spre surprinderea și mâhnirea foștilor combatanți, parte din drepturi și facilități au fost diminuate, unele chiar anulate, iar altele nici nu au fost aplicate în unele zone.

Este drept că la propunerea conducerii ANVR, MApN a hotărât ca toți veteranii de război cu gradul de soldat, caporal și sergent să fie  trecuți în corpul subofițerilor.

În anul 1994, grație prevederilor Legii nr. 68 s-a instituit și acordat medalia „Crucea Comemorativă a celui de Al Doilea Război Mondial, 1941-1945”, veteranilor de război care nu au fost decorați cu ordine și medalii de război, astfel încât aceștia, majoritatea din mediul rural, au putut primi rente lunare.

De prevederile legii au beneficiat peste 300.000 de veterani de război, dintr-un număr de 900.000 de veterani de război, la începutul înființării ANVR.

Acum mai trăiesc, cu aproximațiile impuse de grabnice treceri în viața de apoi, aproximativ 3600 veterani și invalizi de război, 129 văduve de război și 32.000 de văduve de veterani de război. La nivelul județului Bihor mai sunt în evidență 38 de veteran de război, și 400 de văduve ale veteranilor de război.

Un eveniment cu valoare de premieră în istoria țării a fost declararea, la propunerea MApN, de către Guvernul României, a anului 2015, ca an al veteranilor de război.

A fost un an bogat în activități omagiale, educativ-patriotice, pe întreg cuprinsul țării la care, cu aportul cadrelor din structurile  MApN, au fost antrenate și organele administrației publice centrale și locale.

Demn de subliniat este și faptul că deși a avut posibilități financiare modeste (de la bugetul de stat) ANVR a reușit să editeze, în acești ani, 11 volume intitulate „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”, iar în cadrul unor  filiale și la nivel central apariția unor reviste consacrate veteranilor de război. Și la nivelul filialei bihorene au fost editate două volume de acest fel.

Este trist însă că la împlinirea a 32 de ani de existență a ANVR și a 77 de ani de la victoria de la 9 mai 1945 asupra Germaniei naziste, fie și din cauza pandemiei și a conflictului militar din Ucraina, o tăcere și ignorare inexplicabilă privitoare la rolul și viața veteranilor de război s-a așternut în paginile mass-media, în viața societății.

După cum și azi, după atâtea intervenții la forurile superioare, nu a fost modificată legea potrivit căreia la festivitățile de depuneri de coroane, jerbe și buchete de flori cu prilejul aniversării și comemorării unor evenimente naționale, veteranii de război pot săvârși acest gest omagial de pietate numai după încheierea festivităților oficiale. Ce trist și jignitor!

În pofida tuturor inechităților, conducerea ANVR se află în continuă ofensivă pentru reglementarea, cum se cuvine, a tuturor problemelor ce privesc problematica veteranilor de război.

Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu de care aţi dat dovadă în timpul războiului, pentru faptul că aţi trecut cu bine şi cu fruntea sus peste greutăţile vieţii, vă asigurăm, bravi veterani de război, de întreaga noastră recunoştinţă şi preţuire. Dumnezeu să vă aibă în paza Sa!

 

Președintele filialei Bihor a

Asociației Naționale Cultul Eroilor Regina Maria – filiala Bihor

Co. (Rz.) ing. Dan N. Poinar

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

INIMA EUROPEI FERITĂ DE GLONȚ

INIMA EUROPEI FERITĂ DE GLONȚ

           Gruia COJOCARU

Globaliștii răsuflă ușurați prin victoria lui Emmanuel Macron în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din Franța, desfășurate în Duminica Paștelui Ortodox. Nu ne interesează mijloacele penibile – prin manipularea mass-mediei și, acum câteva zile, prin scrisoarea unor lideri vestici – care l-au menținut pe actualul președinte la Palatul Elysee. Știm oricum, dacă ne dezbrăcăm de vesta naivității, că democrația în formele ei teoretice n-are nicio legătură cu desfășurarea concretă din ultimii ani, care îmbină cinismul cu manipularea agresivă, exemplul de actualitate fiind cel legat de gestionarea coviduțului…

Revenind, victoria lui Macron înseamnă, înainte de toate, continuarea proiectului european în forma actuală. Construcția rămâne șubredă, însă s-au mai peticit un pic pereții, niște găuri din acoperiș au fost astupate, se poate conviețui în logica europeană încă un timp. Nu mult! A câștigat Franța? asta-i întrebarea esențială privind rezultatul alegerilor. Ori, dacă n-a biruit Franța, care-s beneficiarii?

Glonțul a trecut pe lângă Germania. Triumful lui Macron îi permite Germaniei să rămână locomotiva Europei, iar mișcarea cancelarului Olaf Scholz, inițiatorul scrisorii de susținere pentru președintele în exercițiu – alături de prim miniștrii Spaniei și Portugaliei – asigură ascendentul moral care va tăia adânc în elanul latin. Așadar marele câștigător al alegerilor din Franța este, paradoxal, dușmanul etern – Germania! (Să lăsăm poveștile de iubire… din ’45 până-n prezent între cele două țări există o competiție economică acerbă, câștigată de Germania de Vest și mai apoi de Germania unită, dincolo de cooperarea generată de mecanismele funcționalității uniunii!).

Pe de altă parte, deși Emmanuel Macron va fi mai aspru în dialogul cu Washingtonul, Statele Unite sunt un alt beneficiar al rezultatelor alegerilor din Franța. Cu Marine Le Pen s-ar fi încheiat tutela asupra Europei, iar problema depășea cu mult simpla violentare a orgoliului american…

În fine, ultimii beneficiari ai alegerilor descrise sunt imigranții, care vizează o pâine în Hexagon și statele sărace ale uniunii, România în ultimă instanță. Cu Macron la pupitru, Franța rămâne al doilea contributor al bugetului european, ceea ce cu Le Pen se surpa, dat fiind programul său electoral. Coroborat cu celălalt absent, Anglia, politica subvențiilor, inclusiv în sectorul agricol, ar fi fost catastrofală pentru fermierii estici.

Cine pierde? Rusia e marele perdant! Am urmărit disputa dintre Macron și Le Pen, unde candidata de dreapta a spus limpede că, dacă va câștiga alegerile, parteneriatul cu Rusia va funcționa în problema gazelor naturale și a petrolului. Macron nu are aceeași libertate, se va poziționa în funcție de atitudinea Berlinului. Iar Berlinul, fără Angela Merkel, e lipsit de anvergură, demonstrând că a devenit o (semi)anexă a puterii de peste Ocean, dacă ne gândim (doar) la abandonarea robinetului din Nord Stream 2.

Nu în ultimul rând, perdantul esențial este poporul francez! Știu că e o afirmație riscantă, însă, din punctul meu de vedere, națiunea franceză a ratat șansa de a deveni farul călăuzitor al Europei. Macron, deși vizează acest rol, are datorii față de partenerii vestici, pe când Le Pen nu venea cu o povară suplimentară, dimpotrivă, spiritul revanșard era justificat.

– Ba da, are datorii și Le Pen! mi-ar reproșa un cusurgiu naiv. La Moscova!

– Nu, dragule, cooperarea economică cu Rusia asigură un plus de bunăstare companiilor franceze, care se reflectă în creșterea nivelului de trai!

Totuși, niciun cuvânt direct pentru învinsa zilei?!

Mărturisesc că privesc cu toată rezerva prezențele feminine strecurate în politica mare și nu numai. Știu că măsura așternutului e (adeseori) trambulina întru succes, însă am salutat mereu personalități de tipul Margaret Thatcher și Angela Merkel, unde sexualitatea era sublimată. Marine Le Pen se înscrie pe această orbită și chiar dacă a pierdut din nou, rolul său în politică nu s-a epuizat. Este important însă scorul de la alegerile parlamentare ce bat la ușa Franței. (Poate cineva privi în aceeași cheie pe Miss România din ’94, unsă cu demnități dintre cele mai suculente, inclusiv cea de președinte al Camerei Deputaților din România?!… ).

…Prognozez ascensiunea extremei drepte în spațiul european, pe măsura diminuării rolului Uniunii Europene în ansamblul economiei globale.

Pace, Sănătate și Armonie tuturor creștinilor ortodocși!

Gruia COJOCARU, Lișna, Botoșani, 25 aprilie 2022

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Sfântu Gheorghe

Frumuseţea ÎNVIERII Domnului HRISTOS

Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

 Frumusețea divină este o PRIMĂVARĂ a veșniciei în care mireasma Sufletelor-Flori se înteţeşte răsfirându-se etern, înconjurându-ne existența cu extazul VIEŢII!

Când mugurul Primăverii surâde-a verde, CUVÂNTUL albastru picură de sub stele peste miezul sufletului brodat cu triluri mirifice de păsărele, făcându-ne CÂNTEC!

Rodeşte în Natură şi-n Om, şoaptă cu şoaptă, viers cu viers Poemul ÎNVIERII, aprins în azurul-răsărit al Ochilor LUI, preamărind strălucirea Suferinţei CRUCII!

Roteşte fiorul peste largurile firii prin iţele Tainei într-o cerească SIMFONIE!

Semnele Venirii au sosit pe Uliţa surâsului în rotunjirea unui vis de LUMINĂ!

Rosteşte Necuprinderea, faguri de lumină peste forme şi culori ODRĂSLIND!

Mângâierile adierii serafice cuprind revărsările faldurilor Luminii din LUMINĂ!

Sub pleoape înfloresc zarzării ca nişte Luceferi ce pregătesc Nunta MIRELUI!

Ispita primenirii îmbracă-n mătăsuri de sânge CUVÂNTUL dătător de VIAŢĂ!

Cămaşa Sufletului LUI de nea, picură LACRIMILE purpurii ale JERTFEI Sfinte!

Dăruirea Domnului HRISTOS este Taina absolută a FRUMUSEŢII dumnezeeşti!

Zorii ca un şir de lebede albe, bat din aripi de clopot pe Cerul Duminicii ÎNVIERII!

 

Maica Domnului, MARIA – PRIMĂVARA Frumuseţii îmbrăţişează NEMURIREA!

Întâiul licăr al Dimineţii Regale cunună Albastrul cerului cu verdele Pământului!

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este un Poem al FRUMUSEŢII absolute!

În acest Poem, Omul hristic este o Mlădiţă cuvântătoare din Corola CUVÂNTULUI!

Cuvântul mărturisitorului creştin ortodox dacoromân, prelins din lacrima surâsului inimii este o grăire diafană a sufletului său înveşmântat în podoaba sublimă a Florilor!

Cuvântul mărturisitorului trebuie să fie un susur de Răsărit, ce scânteiază pe marama luminii astrale a Liturghiei ortodoxe în care se reflectă Potirul cuminecării!

La Nunta MIRELUI dumnezeesc, chemarea de IUBIRE odrăslită în sufletele sacre ale Cetelor cereşti şi-a Craiului Mucenic GHEORGHE, înfrăţiţi cu alaiul pământesc al Ramurilor înflorite, cântă ÎNVIEREA Domnului HRISTOS, amirosind a Primăvară!

 

HRISTOS A ÎNVIAT!

Întru Cinstire tuturor Dacoromânilor şi purtătorilor sfântului nume GHEORGHE!

Vinerea MareDenie Prohodul Domnului, 22 Aprilie 2022

La mulți ani: Georgeta Cordoș, Dr. Geta Crăciun, George Roca, Prof. Dr. Gheorghe Consatantin NISTOROIU, col. Gh. Cireap, Lt. Col. Gh. Nedelcu, Ghe. Buboi, Gh. C. Cordoș, Mihai Georghiță, Andrei Gheorghe, Gheorghe Onișoru

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

PRIMĂVARA ÎNTREGIRII

Gl. Traian Moșoiu  – La slujba de pomenire a Eroilor

Primăvara întregirii – APRILIE 1919

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

 „Venim în numele drepturilor omeneşti, a drepturilor de veacuri, în numele civilizaţiunei, care porunceşte ca fraţii de un sânge să fie uniţi sub o singură stăpânire naţională. Viu de la Bucureşti şi vă aduc salutul marelui nostru Rege Ferdinand, al Regelui tuturor Românilor, promisiunea că toate dorinţele voastre se vor împlini. Trăiască România Mare!”. Traian Moșoiu – 

 

De pe  piedeslul drepturilor românilor la libertate, generalul Traian Moşoiu va organiza şi conduce ofensiva de eliberare a întregului Ardeal şi de consolidare a puterii politico-militare româneşti în teritoriile din care fuseseră alungate trupele austro-ungare și germane, după a doua mobilizare a armatei române.

Problemele de rezolvat, în regim de urgenţă, erau multe şi dificile, care nu sufereau amânare „îndată ce Comandamentul Trupelor din Transilvania a fost organizat, scria generalul mitic, s-a dispus ocuparea Ardealului, care se întindea spre vest, până la o linie de demarcaţie, ce pornea de la Câmpulung, din Maramureş, trecea apoi pe la vest de Zalău, prin Poieni de Crişul Repede, peste culmea Munţilor Apuseni şi cobora în valea Mureşului la vest de Zam”.

În acel moment apoteotic, de triumf pentru Moşoiu, arborele strategic al Armatei române în Transilvania avea următoarele ramuri desfăcute geografic, astfel: Detaşamentul general Marcel Olteanu, la Sighetul Marmaţiei; Divizia 7, Generalul Neculcea C., la Dej, Divizia 6 Infanterie, Generalul Holban Şt., la Cluj; Divizia 1 Vânători (de câmp), Generalul Luca Ar., la Sighişoara, Divizia 2 Vânători (de câmp), Generalul Dabija Gh., la Sibiu, Divizia 2 Cavalerie, generalul Constantniade A., la Baia Mare.

Până la începutul lunii aprilie 1919, au fost constituite în interiorul Ardealului, Divizia 16, Generalul Hanzu Al., şi Divizia 18, generalul Papp Dănilă, ambii comandanţi fiind ardeleni.

Timp de aproape 5 luni, generalul Traian Moşoiu a desfăşurat o laborioasă activitate atât pe plan politico-administrativ, în colaborare cu Guvernul Transilvaniei, Consiliul Dirigent, cât şi pentru conceperea, pregătirea şi executarea unui plan amplu în vederea aruncării trupelor ungare la vest de Tisa. Totul în stil Moşoiu!

S-a apreciat că, după 24 decembrie 1918, numai acela care a avut răspunderea directă şi care a luat parte la această operă de organizare poate să-şi dea seama de greutăţile întâmpinate. Opera de organizare a început şi încetul cu încetul totul s-a cristalizat. Pe lângă concursul ce trebuia să-l dea Guvernului Provizoriu pentru chestiunile interne, generalul Moşoiu trebuia să depună cele mai mari sforţări pentru echiparea soldaţilor, care erau îmbrăcaţi foarte prost, şi organizarea regimentelor de artilerie ale diviziilor sale, care erau lipsite de cai.

Regimente întregi de artilerie au fost aduse cu trenurile şi au fost completate şi înhămate. Numărul unităților armatei a fost insuficient faţă cu mărimea frontului şi misiunea ce avea era prea grea pentru forţele sale.

„Cine a fost în jurul Generalului Moşoiu, îşi poate da seama de munca titanică depusă de acest mare organizator. Veşnic pe front, inspectând şi vorbind trupei, ţinând astfel treaz entuziasmul necesar, efectul sforţărilor sale vom vedea ce ne-a adus mai târziu. Cred că nu e soldat din cele 6 divizii pe care le avea în ultimul timp, care să nu fi văzut pe generalul Moşoiu în mijlocul lor, vorbindu-le şi interesându-se de traiul lor. Armata aceasta, astfel pregătită şi întreţinută de Generalul Moşoiu a zdrobit diviziile ungureşti azvârlindu-le peste Tisa,… ” – scria generalul Mărdărescu în notarea sa de serviciu.

Dar, în momentul în care totul era gata, pregătit, cu ştiinţă şi conştiinţă, cu inteligenţă şi migală, aşteptându-se doar ora „H”, Marele Cartier General Român a comis un act de comandament reprobabil, nepereche, o mare şi ireparabilă nedreptate, prin înlocuirea lui în funcţia de Comandant Suprem al Trupelor din Transilvania cu generalul Mărdărescu. Simţim o obligaţie profesională, ca ofiţer, şi de morală ca istoric să zăbovim niţel asupra acestui moment ce l-a marcat serios pe generalul Traian Moşoiu, inclusiv asupra grabei sale de a cere părăsirea rândurilor armatei mai devreme decât trebuia. De altfel, în cartea sa „Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal”, Moşoiou scrie, cu amărăciune, negru pe alb: „după o muncă neîncetată, ziua şi noaptea, de 5 luni, trupele armatei române din Transilvania, cu instrucţia completă, cu lipsurile de echipament şi armament împlinite, stăteau gata şi pline de avânt spre a se măsura cu duşmanul milenar.

Planul de operaţiuni fusese aprobat de Înaltul Comandament, iar diviziile pline de încredere aşteptau ordinul de înaintare. În ziua, de 12 Aprilie, chiar în ajunul operaţiunilor, s-a întâmplat un fapt, care a surprins pe toată lumea, când Marele Cartier General a numit ca şi comandant al trupelor din Transilvania pe generalul Gheorghe Mărdărescu; iar pe mine m-a însărcinat cu comanda Grupului de Nord. Acesta era compus din: detaşamentul general Olteanu, diviziile 6, 7, 16 şi divizia 2 – a cavalerie. Această armată avea misiunea să treacă linia de demarcaţie de la graniţa polonă până la Munţii Apuseni, să bată armata ungurească din această regiune şi s-o arunce peste Tisa.”

Dintre marile inimi şi suflete ardeleneşti şi iscusitele condeie cel mai bine a surprins acest moment Ion Rusu Abrudeanu, încă din anul 1921 în lucrarea sa „România şi războiul Mondial”. Să-i dăm cuvântul: „Totul era gata. Generalul Moşoiu întocmise planul de operaţii în toate amănuntele. Însuşi A.S.R. principele Carol inspectase, însoţit de generalul Moşoiu, întreg frontul. Se aştepta acuma un singur cuvânt ca tot mecanismul să pornească. Cu 3 zile înainte de începerea acţiunii, Marele Cartier General numeşte însă un nou comandant la Sibiu, pe generalul Mărdărescu, iar generalului Moşoiu care cunoştea totul, care făcuse planul de operaţii aprobat de Marele Cartier General, i se da o nouă însărcinare pe front, ca comandant al Grupului de Nord, care de fapt cuprindea întreaga armată de Transilvania, afară de Divizia a II–a Vânători, căreia adăugându-i-se încă o brigadă, a format al doilea grup, Grupul de Sud, sub comanda generalului Dabija. Faptul acesta a părut foarte curios pentru toată lumea şi a produs o vie nemulţumire.

Afirmaţiunea Marelui Cartier General că generalul Moşoiu e prea tânăr şi că s-ar supăra ceilalţi generali mai bătrâni, dacă i s-ar lăsa această înaltă comandă, nu părea să dea o explicaţie, care să satisfacă opinia publică legitim afectată de această nedreptate, fiindcă, de fapt „fac-totum” era tot generalul Moşoiu şi aceasta pentru următoarele considerente:

  1. Timp de 6 luni în continuu generalul Moşoiu a depus o muncă titanică pentru pregătirea trupelor. El era de fapt organizatorul acestei armate, pe care o cunoştea cu de-amănuntul şi deci ştia ce putea cere de la fiecare unitate, cunoscându-i forţa combativă.
  2. Gruparea forţelor în vederea ofensivei (fiindcă această operaţie cere timp îndelungat) tot generalul Moşoiu o pregătise în mod desăvârşit.
  3. Tot generalul Moşoiu, ca un adânc cunoscător al situaţiei şi cu capacitatea-i recunoscută, a întocmit întreg planul de acţiune în cele mai mici amănunte (pe care marele cartier general l-a aprobat întocmai).
  4. prin noua însărcinare ce i se da generalului Moşoiu, tot el factorul principal, deoarece acea sub comandă, cum am spus, 4 divizii, aproape întreaga armată de Transilvania şi cari aveau rolul principal, după cum vom vedea că s-a şi întâmplat.

Pentru aceste motive, legitima indignare a tuturor şi în special a Ardelenilor, care iubeau pe general Moşoiu, era justificată, fiindcă departe de a discuta capacitatea militară recunoscută a noului comandant, dar următoarele fapte sunt fireşti:

  1. D-sa, venit cu 4 zile înainte de începerea ofensivei, nu avea alt rol decât să scoale pe generalul Moşoiu (pe care-l trimitea pe front în fruntea armatei) de pe scaunul din biroul comandamentului, pentru că domnia sa, nou venit, să aibă simplu rol de a apăsa pe butonul, care trebuia să pună în mişcare întreg mecanismul aranjat de generalul Moşoiu.
  2. Că acelaşi plan de operaţii al generalului Moşoiu şi l-a însuşit şi d-sa, ca fiind aprobat de marele cartier general, plan în care nu s-a mai făcut nici o schimbare iniţială în gruparea forţelor şi misiunea unităţilor.

Dar vinovat nu era generalul Mărdărescu, ci alţi factori. D-sa a slujit ca prim figurant, la schimbarea de decor, pe care Marele Cartier General o făcea în vederea frumoasei acţiuni care începea. Aceste păcate vechi ale administraţiei noastre militare s-au mai repetat în timpul războiului şi ele au dat roade foarte triste. De data acesta însă norocul ne-a favorizat. Generalul Moşoiu, departe de a se supăra de această nedreptate care tindea să-i răpească roadele muncii lui, ostaş încercat în lupte, a plecat pe front, s-a pus în fruntea armatei şi a început să continue să joace primul şi cel mai greu rol.”

 Ofensivă oprită de aliați

Din nou o conotaţie, ce îşi propune să dea răspuns la întrebarea, pe care e în drept să şi-o pună oricare cititor: „De ce n-au continuat trupele noastre ofensiva mai devreme?”, pentru că forţa lor o îngăduia. Răspunsul e simplu – din cauza aliaţilor, care ne-au stabilit o nouă linie de demarcaţie pe care nu trebuia s-o depăşim, în timp ce faţă de Ungaria, o ţară până ieri inamic, manifestau o toleranţă condamnabilă. Pe români îi somau mereu, iar pe unguri îi lăsau să se înarmeze şi să formeze o nouă armată, ceea ce însemna încălcarea stipulaţiilor acordului de armistiţiu. Concomitent, în teritoriul românesc (din Transilvania – unită juridic la Alba Iulia) aflat încă sub ocupaţie ungară continuau împuşcarea, spânzurarea şi maltratarea românilor. Ei au obţinut de la aliaţi până şi oprirea ofensivei noastre peste Munţii Apuseni. Până şi intrarea trupelor române în Budapesta n-a fost privită cu ochi buni de aliaţii noştri, care, în treacăt fie spus, nu se grăbeau nici ei să-şi ia unităţile din spaţiul românesc, pregătindu-se să mai aducă chiar nişte batalioane „negre” în Banat. Cu realism şi sens, Radu D. Rosetti ne-a lăsat o epigramă: „Ai noştri, când făcură festa / Să intre, învingători în Pesta / ne ziseră <<Merci>> magnaţii / Şi ne mustrară aliaţii!”.

Paradoxal, şansa de a relua ofensiva după o hibernare de lungă durată ne-a oferit-o chiar Ungaria, care îngrozită până la panică că nu va mai stăpâni Transilvania, care „fusese mărgăritarul cel mai preţios al Coroanei Ungare”; nici unul din teritoriile pierdute nu sfâşia aşa de mult inima ungurilor ca pierderea Transilvaniei. Pentru recâştigarea Ardealului, ungurii au proiectat şi executat în ziua de 15 aprilie 1919 o puternică ofensivă, crezând că le merge ca în situaţia cu cehoslovacii. Gestul lor necugetat, urmărind un scop invers proporţional cu puterile lor, fenomenul ce ne apare ca o tradiţie la vecinii noştri din vest, nouă ni s-a potrivit, această obrăznicie ca o mănuşă de catifea. La acea oră, comandamentul nostru dispunea de o importantă grupare de forţe care se pregătise sub conducerea generalului Traian Moşoiu, cu toată responsabilitatea, pentru a trece la ofensivă în momentul în care va primi unda verde de la aliaţi, pe care ne-au dat-o, însă, ungurii. Comprimat atâtea luni ca un resort uriaş, dispozitivul românesc aşteaptă racheta cu cinci stele roşii ca să măture trupele ungare din Ardeal şi să nu se oprească până la Tisa.

Deşi grav şi profund afectat moral de nedreptatea ce i s-a făcut, generalul Traian Moşoiu a trecut fără murmur la comanda Grupului de Nord, care cuprindea patru mari unităţi şi executau lovitura principală în cadrul contraofensivei declanşate. „În 16 Aprilie 1919, în zorii zilei, Grupul de Nord, scria Moşoiu, cu un avânt irezistibil, înaintează pe un front larg şi atacă prin surprindere trupele maghiare de pe linia de demarcaţie şi le resping aproape peste tot, înfrângând şi rezistenţa de la Dealul Petrişului, Hodod şi Ciucea.

În ziua de 19 Aprilie armata formată din unităţile Grupului de Nord ocupă punctele Huszt, Satu Mare, Carei, Săcuieni; iar la 20 Aprilie, divizia a 6-a intră în Oradea. După ocuparea oraşului Satu Mare, divizia a 2-a cavalerie, întărită cu detaşamentul colonel Ioan, din divizia a 6-a, urmărind divizia de secui care se retrăgea spre Nord-Vest în direcţia Csap, o încercuieşte şi o sileşte să se predea. A avut satisfacţia, ca comandantul acestei divizii, faimosul colonel Kratochwill să predea în mâinile mele sabia şi armamentul său” (documente anexa).

Decis să elibereze „ultima colină românească de sub jugul străin”, după cum se exprima însuşi eroul nostru, generalul Moşoiu a dat pinteni Grupului de Nord, care s-a abătut ca un uragan înfricoşător asupra trupelor ungare, cărora li s-a cântat din acel moment prohodul. „Lovitura de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu, scria în 1921 I. R. Abrudan, a zdrobit rezistenţa inamicului care a luat-o la fugă”, procedeu ce devenise clasic pentru armata ungară. Un bilanţ aproape complet al acestor acţiuni ni-l oferă Monografia Almanah al Crişanei, judeţul Bihor, ca un pios omagiu adus biruitorului: „La 13 Aprilie 1919 Generalul Moşoiu a fost numit Comandantul Grupului de Nord, compus din 4 Divizii, cu misiunea de-a izgoni trupele ungureşti de pe linia de demarcaţie şi a ocupa întreg teritoriul ce ni se atribuise prin convenţia de alianţă de la 1915. După luptele crâncene de la Hadad, Seini, Ciucea şi Valea de Sus a Tisei, inamicul, complet bătut, e silit să se retragă în grabă peste Tisa, lăsând în mâinile Grupului Generalului mii de prizonieri şi un bogat material de război. În 20 aprilie 1919, ziua Sfintelor Paşti, Generalul ocupă Oradea. Primirea lui, la bariera oraşului dinspre Cluj, s-a făcut după vechiul obicei românesc: oferind viteazului general, primarul şi Consiliul oraşului, pâine şi sare. La 23 Mai 1919, M. S. Regele Ferdinand I decorează pe vitejii ostaşi de sub comanda Generalului Moşoiu aici în Oradea. În partea de Nord a Sătmarului, rezistă încă Divizia de Săcui, care avusese misiunea să recucerească Transilvania de la Români. După luptele înverşunate de la Sătmar, Gortelek şi Mateszalka, Divizia de Secui a fost împrejurată şi silită să depună armele împreună cu Comandantul ei, Colonelul Kratokwill. Parte din trupele Generalului Moşoiu au trecut Tisa la Tokai şi au ocupat oraşul Szerencs. Cu această ocaziune Generalul a fost decorat în faţa trupelor, la Careii Mari, cu ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Ofiţer, cu spade”.

Bihorul „Golgota jertfelor de sânge”, unul dintre judeţele martire, l-a primit în Capitala sa, Oradea, în modul cel mai cordial. Aici, Moşoiu, a făcut din nou dovada virtuţilor sale ostăşeşti. Cu un curaj fără pereche, el a pătruns, cu automobilul său primul în oraşul de pe Crişul Repede. Mulţimea, care se adunase în Piaţă nici nu ştia cine e persoana – erou, care are o asemenea îndrăzneală, un asemenea „tupeu”, în chiar ziua Sfintelor Paşti.

„Autorităţile şi o parte din populaţie se refugiaseră înspre partea de unde se aşteptau trupele române. „Mai au 3 Km.” Anunţară nişte ştafete venite în grabă. Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcu apariţia. El era un general. Cine să fie? Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da şi mai mare impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că mântuirea a sosit. Un general, un general! Striga mulţimea în extaz de admiraţiei faţă de acest erou.

Intrarea domnului general Moşoiu. – Cine să fie? Atunci, instinctiv, din mii de glasuri a răsunat strigătul: Trăiască generalul Moşoiu!, eroul nostru naţional! Ura! şi văzduhul se cutremură de mii de strigăte de bucurie.

Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse. Era de ajuns pentru moment că se găsea eroul în mijlocul lor ca să nu se mai teamă de nimic. Nu-l văzuseră până atunci cei din Oradea Mare, dar sufletele lor le spuneau că numai el trebuie să fie, numai el, simbolul desrobirei naţiei româneşti. De patru luni, zi şi noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele unui zeu salvator, şi acum iată-l, a sosit… Ce impunător! Din ochii lui de vultur izbucnesc flăcări de ură contra duşmanului de veacuri. E în picioare în automobil. De-o dată o ploaie de flori îl acoperiră în aclamaţiile mulţimei. Era poporul care-şi da prinosul său de veneraţie armatei româneşti. Era sărbătorirea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte şi un ocean de capete, Români, Unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteazul general.”20

Nicolae Iorga, elogiind isprăvile generalului Traian Moşoiu scria: „Astfel energicul general ardelean, care şi-a dus ostaşii cu un avânt uimitor, chiar pentru cei cari ştim ce înseamnă o înaintare românească, atunci când nu se loveşte de piedica unui duşman, având mijloace de luptă incomparabil superioare, a fost primit cum rareori a fost întâmpinat un şef de cuceritori. Automobilul lui atât de îndrăzneţ, mânat mult înaintea regimentelor cari înaintau, a fost literalmente copleşit, înăbuşit de flori”.

În adevăr, 20 aprilie 1919, ziua Învierii Domnului a fost şi ziua reînvierii oraşului Oradea Mare, oraşul martir care trăise cu „adevărat săptămâna patimilor”, a însemnat un moment istoric în viaţa locuitorilor săi, pentru că: „Nici o parte a românismului nu a fost expusă atât de mult pieirei ca ţara Bihorului”21, arăta Roman Ciorogariu, vicarul ortodox de Oradea, nimeni altul decât cel care, cu câteva ore înainte, fusese arestat, împreună cu alţi români şi dus între baionete, la primăria oraşului, spre a fi executaţi. La 20 aprilie 1919, când armata română a intrat triumfător în capitala judeţului vicarul cânta de bucurie în catedrala cu lună: Hristos a Înviat!. Astfel bihorenii îşi primeau răsplata pentru eroismul cu care şi-au păstrat limba şi legea străbună la aceste margini de hotar. Jafurile şi omorurile luaseră o asemenea amploare, încât „Oradea trăia clipe de groază. Consiliul orăşenesc hotărăşte trimiterea unei delegaţii la Tileagd, unde a ajuns armata română, ca să intervină la comandamentul general pentru a grăbi intrarea în oraş. Delegaţia a fost compusă din: Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli, Gh. Morar şi Nicolae Firu, cari au arătat comandantului şef, generalul Moşoiu situaţia gravă, rugându-l totodată să grăbească înaintarea, ceea ce s-a şi înfăptuit”22.

La 20 aprilie, Armata română a eliberat oraşul Oradea Mare. „Măreţia momentului nu se poate descrie. Strigăte de „Ura!” străbat văzduhul şi capul coloanelor trupelor române apare în piaţa oraşului, defilând în faţa generalului. Strada se umple de un covor de flori, peste care calcă mândri faimoşii dorobanţi, pe când tunurile bubuie, împroşcând moartea în duşmanul ce fuge de atâta măreţie.

I-a fost dat armatei româneşti, le-a fost dat ostaşilor ţărani ai regelui Ferdinand să defileze, intrând în Oradea Mare pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradea Mare. Soldaţii defilând în faţa generalului, n-au mai putut ţine privirile lor înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor”17. La Oradea, nota Nicolae Iorga, „toată lumea, fără deosebire de naţie şi religie, întâmpină pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor chiar”23. Situaţia a fost de aşa natură încât, când, ziua Paştilor, de pe la miezul zilei „cele dintâi patrule româneşti au sosit, cu caii în spume, în pieţele Oradiei, mulţimea a izbucnit în lacrimi de bucurie şi în strigăte entuziaste, în care mai puţinele Trăiască armata română! erau acoperite de uriaşul: Eljen a roman hadsereg! ieşit din miile de piepturi ungureşti”. Corurile intonează imnurile eroice „Deşteaptă-te Române!”, „Pe-al nostru steag”, în timp ce în ecou soldaţii rosteau cuvintele vesele „Mergem la Budapesta”. Şi au mers!

Sursa: A.M.R., fond Justiția Militară, dos. 170, f. 875, 873, 879, dos. 14513, f. 885, 887, 889; 861, 851, 857 ; fond D.2 V., dos. 9/245, f. 7-8

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

BIBLIA, VOCEA CERULUI, VOCEA LUI DUMNEZEU

(O esență semi-schițată despre importanța Bibliei azi)

Din momentul în care, din cele mai adânci vremuri, s-a spus că Universul este un spațiu infinit, iar mai târziu, că este o creație a Eternității, plină cu o multitudine incomensurabilă de astre, un spațiu impresionant căruia noi, când îl privim, îi zicem simplu Cer, din momentul când oamenii au început să scrie, au avut surpriza să descopere, de-a lungul timpului, că acest cer aparent tăcut, a început și el să vorbească, într-un fel aparte, nu numai prin tunete ci și prin gândurile oamenilor, gânduri transformate în cuvinte admirative, pline de laudă a frumuseții cerului . Aceste cuvinte, de-a lungul multor perioade, au început să fie scrise, apoi să se înmulțească, devenind tot mai bogate în înțelesuri și în străluciri sacralizante. Sosise deci momentul propice când Divinitatea eternă a decis să aleagă dintre oameni pe cei mai înțelepți pe care i-a contactat direct și i-a inspirat să-i învețe pe semenii lor originea și tainele acelui cer care îi acoperea și îi uimea. Astfel, prin intermediul acestor aleși, nu exagerăm să spunem că, într-un fel, cerul a început să le vorbească și să le descopere niște taine întru totul necesare lor. La timpul potrivit, aleșii Divinității s-au apucat să descrie cam tot ce vedeau și auzeau. Scrierile lor deveneau din ce în ce mai interesante, mai atractive și mai utile, învățându-i cum să trăiască respectându-se reciproc, cum să evolueze și să supraviețuiască, ferindu-se de ură, de necinste, de răzbunare, de ucideri de războaie etc., accentul cel mai mare punându-se pe sentimentul de iubire. Apoi li s-a explicat că toate aceste sfaturi bune vin din partea unui Creator al lumii și al Universului, numit Dumnezeu, care conduce totul ca un stăpân absolut și care locuiește sus în cer, arătând-se sub diverse forme numai celor aleși de El să-I scrie poruncile. Toate sfaturile Lui au fost primite cu bucurie și supunere de autorii acelor scrieri ce se înmulțeau pe an ce trece, iar ansamblul numeroaselor pagini au fost adunate într-o carte sfântă, numită BIBLIA sau Cartea Cărților. (La început ea avea un alt nume.)

Se înțelege că preamăritul nostru Creator, după ce a creat rasa omenească, nu putea să tacă la infinit și, precum spuneam, din oamenii aleși de El, a ales, mai întâi un om înțelept, pe Moise, căruia i-a înmânat cele zece porunci, apoi pe mai mulți alții cărora, direct sau indirect, le-a vorbit, explicându-le, pe cât puteau ei înțelege, spunându-le absolut tot ce trebuie să facă pentru a fi veșnic fericiți într-un spațiu edenic și etern, dându-le reguli precise ce trebuie neapărat ascultate, dar și avertizări despre ce ar putea păți dacă nu le respectă. Deocamdată ne interesează mai puțin care au fost criteriile și motivele pentru care Dumnezeu a ales (poate nu chiar la întâmplare) o anumită limbă sau limbi în care Biblia a fost scrisă – și nici din ce cauză a ales un anumit popor căruia să i se adreseze direct .

Creatorul i-a ales și i-a inspirat pe toți care comentau criteriile religioase și sfaturile primite spre binele lor, avertizându-i în mod serios despre consecințele și implicațiile neplăcute în caz că le desconsideră. Surpriza nu a întârziat să se ivească atunci când una dintre cele mai inteligente ființe create, heruvimul Lucifer, profitând de puterile extraordinare primite, a profitat pe furiș de aceste însușiri imense, căpătând convingerea falsă că Îl va putea înlocui pe Creatorul său. Plin de gelozie și de îngâmfare, a încercat să-I ia locul și, împreună cu o treime din oștirile îngerești s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu care imediat l-a izgonit din Eden împreună cu slujitorii lui cu tot, luându-le puterile cu care amăgiseră pe primii oameni creați, care și ei, fiind vinovați, au fost, de asemenea, alungați la rândul lor din Rai. Interesant este că niciun autor din cei 66 de scriitori ai Bibliei nu ne-a dat vreun amănunt nici despre alungarea lor din Paradis, nici despre felul cum a decurs conflictul dintre ființele alungate și prigonitorii lor divini trimiși să-i înlăture. Explicația este din cauză că Dumnezeu nu le-a comunicat asemenea amănunte, probabil din cauză că Lucifer și oastea lui nu s-au lăsat ușor azvârliți afară și au rezistat printr-o adevărată bătălie în care, desigur, au fost definitiv învinși. Unii teologi își închipuie această luptă că ar fi comparabilă cu scenele filmate în „Războiul stelelor”… Ceea ce intrigă pe anumiți cercetători este de ce lui Lucifer nu i s-a anulat rangul angelic de heruvim și de ce demonilor lui li s-a permis în continuare să facă rău oamenilor și să-i înșele. Primii oameni alungați din Eden, Adam și Eva, au primit o povară grea numită „păcatul strămoșesc”, un blestem recuperabil însă, deoarece li s-a oferit o șansă imensă de iertare printr-un experiment întru totul unic. Dumnezeu a recurs la o tactică de mare efect, întru totul originală și de mare efect, dar extrem de dureroasă, și anume a ales varianta de a-Și întrupa sub formă de om o parte din Atotputernicia Sfintei Treimi. Materializarea aceasta echivalează cu o autojertfă divină, pentru că acel Om, rupt din Dumnezeu, era Iisus Hristos. El a fost numit Fiul Creatorului, deși rămânea în continuare ca parte a Trinității. Experimentul, o premieră supranaturală absolută și perenă, a continuat cu momentul când Dumnezeu Tatăl și-a trimis pe Fiul Divin în lume, să predice omenirii regulile mântuirii prin care s-ar putea anula definitiv „păcatul strămoșesc”. Numai că, pentru a se ajunge aici, Fiul trebuia să-și jertfească viața prin crucificare, suferind umilințe și dureri inimaginabile, căci numai prin ele se puteau șterge pentru totdeauna păcatele din toate generațiile omenești care acceptă puterea divină.

Ca Mântuitor, Iisus a fost ajutat în misiunea Lui de o minunată elită de discipoli și evangheliști care i-au notat faptele, activitate și predicile, dându-ne amănunte frumos descrise despre viața Lui excepțională care a schimbat cursul omenirii. Fiul trebuia, așadar, să-și jertfească viața, dar Tatăl Ceresc, după trei zile L-a înviat, iar după înviere Iisus a promis că va reveni din nou pe Terra la sfârșitul veacurilor, sub forma de Împărat Suprem al unei omeniri noi.

Discipolii Mântuitorului, care și-a luat voluntar asupra Lui toate păcatele noastre, au scris Noul Testament și astfel, adăugat la Tora (Pentateuhul scris în limba ebraică), au întregit BIBLIA care a devenit astăzi cartea cea mai cunoscută și cea mai citită din lume, tradusă în multe limbi, o operă genială, inegalabilă, scrierea desăvârșită și fundamentală a întregii omeniri. Chiar dacă și înainte de apariția Bibliei au mai existat scrieri cu sfaturi bune și frumoase, cu încercări sincere de purificare a sufletelor omenești prin recomandări de exerciții și concentrări spirituale, toate acestea erau simple încercări lăudabile, dar cu totul insuficiente, experiențe simple ale diverșilor autori cinstiți care își împărtășesc în paginile lor unele reușite spirituale de moment, dar perisabile, deoarece, luate toate la un loc, nu puteau distruge nici pe departe valurile de răutăți omenești în nestăvilită creștere. Absolut niciuna din ele nu a putut echivala sau înlocui vreodată imensa putere a Bibliei, a Vechiului și Noului Testament. În plus, toate prezicerile Bibliei de până acum au fost cu amănunțime îndeplinesc, rămânând doar câteva de materializat în fapte și evenimente vizibile, palpabile.

Să ne bucurăm deci că suntem martorii desfășurării lor contemporane de netăgăduit, că asistăm zilnic la aceste mărețe schimbări finale care nu contrazic în niciun fel Biblia. Să considerăm aceste momente ca o mare binecuvântare istorică pentru noi toți. Unii o înțeleg, alți încă nu, dar o vor înțelege și ei în curând și atunci cu toții ne vom lămuri că Biblia este, într-adevăr, Vocea Cerului, Vocea lui Dumnezeu!

—————————–

Cristian Petru BĂLAN, Glen Ellyn City, SUA

15 aprilie 2021(2022)

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

C U G E T A R I     D E    P R I M Ă V A R Ă

   Ing. MIORITA SATEANU

           A plecat iarna, a dus cu ea gerul, frigul, vremea mohorâtă, care se cuibărea în sufletele noastre cu tristețe și ne dădea o stare de melancolie , melancolie care influența viața de familie, relațiile cu cei din jurul nostru, influența starea de spirit, predispunându-ne la meditație, estompând vivacitatea, încetinind dezinvoltura și oprind de multe ori motivele  care trebuiau să ne ofere  puțina veselie și bucurie în viața de zi cu zi.

           Sfânta natură își deschide porțile spre viață, fiecare colțișor al pământului deschide ochiul magic să vadă razele de soare, să simtă căldura lui binefăcătoare,  să-l răsplătească pe acest soare plăpând de primăvară, cu un firav si imaculat ghiocel, cu un colțișor de iarba verde , cu un gândăcel inofensiv care caută un pic de hrană, cu un zumzăit de albină harnică pornită la munca de a strânge dulceața florilor, flori care se străduiesc din răsputeri să fie frumos colorate, aspectuoase, foarte parfumate și mai ales bogate și folositoare pentru ceea ce au fost create .

           Păsările,  nu uită că sosirea primăverii este înzestrată cu darul de a le da startul la trezire, le dă alarma, astfel că, păsările se pot întoarce la cuiburile lor din lunga lor călătorie.

          Vietățile scot capul din vizuinele lor, pentru a testa starea ocrotitoare a atmosferei, iar păsările din ograda își numără ouăle din cuibar pentru a scoate noua generație de puișori care vor popula curțile și vor răscoli liniștea cu multitudinea glasurilor lor, stiindente pe care numai ei le înțeleg.

           În această stare generală de renaștere, de dorința de viață , în special  noi oameni trecem printr-o stare specială de înviorare, percepem schimbările naturii, înregistrăm trezirea la viață, ne deschidem  ochii mari spre lumina care ne înconjoară,  pentru a vedea toată frumusețea reînnoită a naturii,  natură care clocotind de viață  și care a primit Binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a ne face conștienți de măreția lui, peste tot cuprinsul pământului.

           Balsamul primăverii ne cuprinde inima de bucurie, veselia este molipsitoare si dorința de a vedea natura înflorită ne conduce la minunatele si inegalabilele Sfinte Sărbători care vin odată cu primăvara.

           Dar pentru a primi creștinește aceste sărbători trebuie să dăm dovada că merităm să le primim, pentru că astfel Sfintele Sărbători să marcheze pentru noi, în Cartea Sfânta, dorința noastră de a primi mântuirea, de a avea deschisă ușa spre Poarta Raiul, de a cunoaște viața veșnică.

Marele Post al Sfintelor Paști este rânduit cu ințelepciune, pentru credincioși.

           Prin acest post credincioși își pun mari speranțe în puterea lor la meditație, în deschiderea lor spre  a fi milostivi și a –și ajuta aproapele, în bucuria supuneri lor, la abținerea poftelor lor fizice și alimentare, n dezlegarea lanțurilor de răutate și dușmănie, astfel, Lumina lor va răsări ca zorile, îl vor descoperii pe HRISTOS, încrederea și recunoștința față de Domnul le va umple sufletele  și Binecuvântarea Domnului îi va însoți în toată viața și vor dobândi mântuirea 

          Scopul inițial al postirii de dinaintea Sfintelor Paști este o pregătire spirituală înaintea Învierii Mărturitorului – este simbolul întregii vieți a unui om, simbol, care se va împlini prin propria sa înviere.

          Toți credincioși din întreaga lume dorim să întâmpinăm, Sfintele Sărbători ale ÎNVIERII LUI Iisus,  cuprinși de Harul lui Dumnezeu, cu momente de maximă bucurie, după o  lunga perioada de reculegere și post , ca o dovadă a entuziasmului, prin rugăciune și evlavie în credință, pentru iertarea păcatelor și greșelilor noastre.

         Pentru că știm că Dumnezeu este Iubire, este înțelegător, milostiv si iubitor de oameni, care vrea mântuirea și NU pierzania noastră și care pentru asta s-a făcut OM și a pătimit pentru noi și încă pătimește pentru fiecare dintre noi până la sfârșitul veacurilor, timp în care Dumnezeu ne dă LUMINA lui pentru a lumina calea care ne duce spre ÎNVIERE noastră.

                Postul mare cuprinde  Săptămâna Patimilor , care însă începe cu  intrarea triumfală a Domnului nostru Isus Hristos în Ierusalim și întimpinarea lui Iisus de către mulțime cu ramuri de finic și măslin, mulțime care dorea să-și manifeste prețuirea, așternând în calea lui ramuri și chiar hainele lor și strigând: OSANA , BINE ESTE CUVÂNTAT CEL CE VINE INTRU NUMELE DOMNULUI!

         Este sărbătoare prin care Iisus  merge conștient  spre JERTFA DE PE CRUCE.

EL putea să evite moartea, însă o primește de bună voie pentru a o birui.

LUI  nu-i este impusă moartea ca o necesitate, așa cum ne este impusa nouă . De acea EL moare pentru alții si nu pentru Sine. El nu avea păcatul imprimat în El , ca noi toți, pentru ca S-a născut ca OM prin voia lui Dumnezeu.

          Existând din veșnicie ca Dumnezeu, EL și-a luat firea omenească, dar a încadrat-o în ipostasul Dumnezeiesc. Dacă s-ar fi născut ca orice OM , din păcat, prin pasiune omenească, ar fi murit ca un om obișnuit și NU pentru noi. Ar fi rămas în moarte ca orice OM, deci NU ar fi ÎNVIAT.

         La Intrarea în Ierusalim a lui ISUS, se sărbătorește Sfânta zi a Floriilor,  an de an, Dumineca Floriilor prevestește Pastele , sărbătoare semnificativă a schimbărilor, prin care se înnoiesc sufletele, se netezesc cărările dintre oameni, se dezvăluie bunătatea și dărnicia  pentru aproapele, care se confruntă cu diverse probleme în viața zilnică

          În Dumineca Floriilor creștinii duc în biserică , ramuri înmugurite de salcie care sunt binecuvântate ca simbol al castității și al renașterii vegetației și ca  semn al biruinței împotriva morții.

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

INVITAȚIE

COLOCVIILE MUZEULUI ȚĂRII CRIȘURILOR

 Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal continuă seria de manifestări cultural-științifice desfășurate sub egida Colocviile Muzeului Țării Crișurilor” cu un invitat care a marcat istoria recentă a României, atât pe plan intern, cât și extern, prof. univ. dr. Adrian Năstase, Președintele Fundației Europene Titulescu.

Organizată de instituția muzeală și Centrul de Studii Interdisciplinare Oradea-Chișinău, aflat sub egida Academiei Române, în parteneriat cu Consiliul Județean Bihor, Primăria Municipiului Oradea și Universitatea din Oradea – Facultatea de Istorie, Relații Internaționale Științe Politice și Științele Comunicării, manifestarea va avea loc în 12 aprilie 2022, în sala de conferințe a Muzeului Țării Crișurilor (Str. Armatei Române, nr. 1/A), cu începere de la ora 17.00 și va cuprinde două evenimente de înaltă ținută: conferința Actualitatea lui Nicolae Titulescu, susținută de prof.univ.dr. Adrian Năstase, urmată, la ora 18.00, de lansarea cărții Două decenii de activitate la Fundatia Europeană Titulescu, 2002-2022, volum apărut la Editura Fundatiei Europene Titulescu, Bucureşti, 2022.  Volumul va fi prezentat de  Prof. univ. dr. Adrian Năstase, Prof. univ. dr. Gabriel Moisa, istoric și Manager al Muzeului Țării Crișurilor Oradea şi istoricul Liviu Ţăranu.

Adrian Năstase (n. 1950, București) jurist, diplomat, profesor universitar și om politic, este în prezent președintele Fundației Europene Titulescu. Cu o carieră universitară de peste trei decenii, la catedre din țară și străinătate, Adrian Năstase a făcut parte din echipa didactică a Facultății de Drept a Universității din București, precum şi a universităților: „Titu Maiorescu”, „Dimitrie Cantemir” şi „Nicolae Titulescu”, iar în 1994 a fost profesor asociat la Universitatea Panthéon Sorbonne din Paris. Este autor a peste 250 de studii și articole științifice, publicate în reviste din țară și străinătate și a peste 300 de comunicări și expuneri la întâlniri și conferințe internaționale sau în România. Din perspectiva academică, profesorul Adrian Năstase este preocupat de statutul internațional al României și de integrarea României în NATO și Uniunea Europeană.

Parcursul diplomatic a debutat în anul 1973, atunci când a ocupat un post prin concurs în cadrul Ministerului de Externe, ca proaspăt absolvent al Facultății de Drept. Conform politicii vremii, acesta a fost trimis la „stagiu de producție”, lucrând între anii 1974 – 1990 în calitate de cercetător la Institutul de cercetări juridice al Academiei române, revenind după 17 ani în cadrul Ministerului de Externe, în calitate de ministru. Decizia de a intra în politică a fost luată în timpul mandatului de ministru al Afacerilor Externe, cu dorința de a genera stabilitate și continuitate pentru cetățenii României democratice.

Parcursul politic a fost pe măsura activităților academice, Adrian Năstase ocupând funcții politice de cel mai înalt rang: Ministru de Externe, Prim-Ministru, liderul Partidului Social Democrat și Președinte al Camerei Deputaților.

Poate cea mai răsunătoare reușită politică a fost înregistrată în mandatul 2000-2004, atunci când România a obținut ridicarea vizelor pentru cetățenii care călătoresc în străinătate, și a devenit membru cu statut deplin al NATO.

Colocviile Muzeului Țării Crișurilor abordează o nouă direcție de dezvoltare prin care se dorește invitarea în calitate de conferențiari a personalităților marcante pe plan național și internațional cu scopul de a aduce plus valoare societății bihorene, o fereastră spre realitatea cotidiană.

Evenimentul va fi moderat de Prof. univ. dr. Gabriel Moisa, istoric și Manager al Muzeului Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal.

Intrarea este gratuită în limita a 160 de locuri!

Vă mulțumim!

Conducerea Muzeului Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

PROTECTORII UCRAINEI?

Sursa: Qui est propriétaire de Zelensky et de Hunter Biden?

27 martie 2022

Cine îi aparține lui Zelensky și Hunter Biden?

Kolomoysky deține Burisma Holdings

 

Persoana reală care a fost binefăcătorul și șeful fiului vicepreședintelui Joe Biden, Hunter Biden, la compania de gaze ucraineană Burisma Holdings, nu a fost directorul general al Burisma Holdings, Mykola Zlochevsky, ci mai degrabă Ihor Kolomoysky, care făcea parte din noul guvern ucrainean instalat, pe care Obama. administrația însăși tocmai se instalase în Ucraina, în ceea ce șeful Stratfor, „CIA privată” a numit pe bună dreptate „lovitura de stat cea mai flagrandă din istorie”.

 

La scurt timp după lovitura de stat din Ucraina a administrației Obama din 2 martie 2014, Kolomoysky, care a susținut răsturnarea lui Ianukovici, a fost numit guvernator al Dnepropetrovskului, Ucraina.

 

Hunter Biden, fără experiență în industrie sau regională, s-ar alătura companiei Kolomoysky Burisma Holdings două luni mai târziu, pe 12 mai 2014.

 

Un studiu din 2012 al Burisma Holdings, realizat în Ucraina de Centrul de Acțiune Anticorupție (ANTAC), o investigație non-profit cofinanțată de miliardarul american George Soros și Departamentul de Stat al SUA, a constatat că adevăratul proprietar al Burisma Holdings era nimeni altul decât miliardarul ucrainean. oligarhul Ihor Kolomoysky.

 

Studiul, care a fost finanțat pentru a descoperi corupția președintelui ucrainean Viktor Ianukovici, a constatat că Ihor Kolomoysky „a reușit să pună mâna pe cele mai mari rezerve de gaze naturale ale Ucrainei”.

Burisma Holdings și-a schimbat mâinile în 2011, când a fost preluată de o companie offshore cipriotă numită Brociti Investments Ltd, apoi mutată sub același acoperiș cu Ukrnaftoburinnya și Esko-Pivnich, două companii de gaze ucrainene care erau deținute și de Kolomoysky de către un intermediar al entităților offshore. în Insulele Virgine Britanice.

 

Oleh Kanivets, care a lucrat ca CEO al Ukrnaftoburinnya, a confirmat Kolomoysky drept proprietar al Burisma Holding în raportul din 2012, spunând: „Privat Group este proprietarul imediat. Această companie a fost fondată de Mykola Zlochevsky cu ceva timp în urmă, dar apoi și-a vândut acțiunile Grupului Privat.

 

Cu alte cuvinte, șeful și binefăcătorul lui Hunter Biden la Burisma Holdings este același oligarh-miliarh ucrainean care a pretins și poziția de patron și binefăcător al lui Volodymyr Zelensky înainte de a deveni președintele Ucrainei.

Kolomoysky deține 1+1 Media Group

 

Kolmoysky, care are în prezent o avere netă de 1,8 miliarde de dolari, făcându-l pe locul 1.750 ca cea mai bogată persoană din lume, deține acțiuni în sectorul metalelor, petrolului și media, unde are o lungă istorie de dragoste cu președintele ucrainean Volodymyr Zelensky.

 

De ani de zile, compania lui Zelensky a produs emisiuni pentru rețeaua de televiziune a lui Kolmoysky, 1+1 Media Group, unul dintre cele mai mari conglomerate media din Ucraina.

 

Zelensky a atins faima națională înfățișând un președinte într-un sitcom de televiziune de succes intitulat Servitorul poporului, care a fost difuzat pe un canal deținut de Kolmoysky.

 

În 2019, canalele media ale lui Kolmoysky i-au dat un mare impuls campaniei prezidențiale a lui Zelensky, în timp ce Kolmoysky chiar i-a oferit lui Zelensky securitate, avocați și vehicule în timpul campaniei sale.

Bodyguardul și avocatul lui Kolmoysky l-au însoțit pe Zelensky în timpul campaniei electorale, deoarece Zelensky era condus cu un Range Rover aparținând uneia dintre companiile lui Kolmoysky.

 

Pandora Papers arăta că președintele ucrainean Volodymyr Zelensky și partenerii săi de producție de televiziune au fost beneficiarii unei rețele de afaceri offshore create în 2012, în același an în care compania de producție a lui Zelensky a încheiat un acord cu grupul de mass-media Kolomoysky, ea ar fi primit 41 de milioane de dolari în fonduri de la Kolomoysky.

 

Rivalul politic al lui Zelensky, președintele Petro Poroșenko, a comentat legătura lor în timpul campaniei electorale: „Soarta a intenționat să mă pună în competiție cu marioneta lui Kolomoyskii în turul doi al alegerilor. »

 

După victoria lui Zelensky, Kolomoysky, care petrecuse ultimii ani trăind între Israel și Elveția, s-a întors în Ucraina pentru a întreține relațiile cu noul președinte, numind peste 30 de parlamentari în noul partid al lui Zelensky și păstrându-și influența, cu mulți dintre ei în parlament.

Kolomoysky finanțează batalioanele Azov, Aidar și Dnipro

 

Igor Kolomoysky a fost un susținător important al Batalionului Azov încă de la înființarea acestuia în 2014. De asemenea, a finanțat miliții private precum batalioanele Dnipro și Aidar și le-a desfășurat personal pentru a-și proteja interesele financiare.

 

Al Jazeera:

 

Înainte de a deveni parte a forțelor armate ucrainene, cine a finanțat Azov? Unitatea a primit sprijinul ministrului de interne al Ucrainei în 2014, deoarece guvernul a recunoscut că propria sa armată era prea slabă pentru a lupta împotriva separatiștilor pro-ruși și s-a bazat pe forțele paramilitare voluntari.

 

Aceste forțe au fost finanțate de oligarhi privați, cel mai cunoscut fiind Igor Kolomoisky, un magnat energetic miliardar și apoi guvernator al regiunii Dnipropetrovska.

 

Newsweek:

 

Grupările naționaliste ucrainene de dreapta comit crime de război în teritoriile controlate de rebeli din estul Ucrainei, potrivit unui raport al Amnesty International, deoarece în presa locală au apărut dovezi că milițiile de voluntari și-au decapitat victimele.

 

Voluntarii înarmați care se numesc Batalionul Aidar „au fost implicați în abuzuri pe scară largă, inclusiv răpiri, detenție ilegală, rele tratamente, jaf, extorcare și posibilă execuție”, a spus Amnesty…

 

Batalionul Aidar este susținut public de oligarhul ucrainean Ihor Kolomoyskyi, despre care se spune că finanțează și batalioanele de voluntari Azov, Donbas, Dnepr 1, Dnepr 2, care funcționează la ordinele de la Kiev.

Reuters:

 

Unele dintre batalioanele private ucrainene au pătat reputația internațională a țării cu opiniile lor extremiste. Batalionul Azov, finanțat parțial de Taruta și Kolomoisky, folosește simbolul nazist Wolfsangel drept logo, iar mulți dintre membrii săi au în mod deschis opinii neonaziste și antisemite. Membrii batalionului au vorbit despre „a duce războiul la Kiev” și au spus că Ucraina are nevoie de „un dictator puternic pentru a veni la putere, care să poată vărsa mult sânge, dar să unească națiunea în acest proces”.

 

Batalioanele lui Kolomoysky bombardează civili în Donbass

 

Regiunile Luhansk și Donețk includ o regiune mai mare cunoscută sub numele de Donbass. În mai 2014, la scurt timp după lovitura de stat de la Maidan a administrației Obama, cele două regiuni au organizat un referendum privind secesiunea de Ucraina, în care 96% din Lukansk și 89% din Donețk au votat pentru crearea a două noi entități independente în estul Ucrainei.

 

Moscova a spus că votul reflectă „voința poporului”, dar Uniunea Europeană a numit alegerile „ilegale și ilegitime”, care s-au transformat rapid violent și au escaladat într-un conflict total între forțele separatiste susținute de Rusia și armata ucraineană și pro -militii guvernamentale.

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

La mulți ani BASARABIA!

Bun român, eminent patriot, Ion Antonescu, viitorul mareşal, eminenţa cenuşie a armatei române, în primul război mondial ca şef al Biroului Operaţiunilor din Marele Cartier General, singurul neconsiliat de Misiunea militară franceză, nu putea rămâne insensibil la evenimentele militare, dar şi politice din vara anului 1917 şi perioada ce a urmat.

El se va implica în temperarea “elanului revoluţionar” al unor soldaţi bolşevizaţi din trupele ruseşti, cum avea să recunoască în anul 1938, astfel: ”Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului acţiunea de dezarmare şi a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova”.

Trebuie să subliniem că acţiunea de la Iaşi urmărea arestarea familiei regale române, a membrilor guvernului şi instaurarea, după “model rusesc”, a unor “soviete”! Prin dejucarea diabolicului “plan bolşevic”, locotenent-colonelul Ion Antonescu a preîntâmpinat şi eradicat posibilitatea şi consecinţele grave “ale unei crize politice fără precedent în istoria politică a românilor”.

Rezultantă a “prăbuşirilor” pe frontul rusesc, activităţile ofiţerului de operaţii Ion Antonescu, se diversifică şi o direcţie prioritară devine Basarabia. Astfel, la 2 ianuarie 1918 a alcătuit studiul referitor la trimiterea de trupe în Basarabia, “scopul acţiunii fiind asigurarea aprovizionării trupelor care operează pe frontul român şi a populaţiei româneşti”. Ion Antonescu dorea, pentru atingerea obiectivelor: 1) asigurarea regulată a funcţionării trenurilor de aprovizionare pe linia Odessa-Socola; 2) asigurarea ordinii în Basarabia prin împiedicarea jafurilor şi formarea depozitelor. Colonelul român avea în vedere şi eventualitatea unor confruntări cu unităţi bolşevice, drept pentru care propunea trimiterea unei “divizii întărită cu un regiment de cavalerie şi prevăzută cu mijloace tehnice necesare”, propunere ce era realistă şi în măsură a tranşa hotărâtor în favoarea armatei române o eventuală confruntare armată. Fiind important, precis şi bine conturat pe obiective acel studiu îl reproducem spre edificare:

MARELE CARTIER GENERAL

Biroul Operaţilor                                                2 ianuarie 1918

STUDIU

Referitor la trimiterea de trupe în Basarabia

  1. SCOP: Asigurarea reaprovizionării trupelor care operează pe frontul român şi a populaţiei româneşti.
  2. MODALITATEA PRIN CARE SE POATE ATINGE SCOPUL

Pentru ca scopul să poată fi realizat trebuie:1)În primul rând să se asigure regulata funcţionare a trenurilor de aprovizionare pe linia ferată Odessa-Socola; 2) Să se facă ordine în Basarabia pentru: a) A se împiedica jafurile şi deci distrugerea proviziilor care se găsesc; şi b) A se asigura formarea depozitelor necesare.

III. MIJLOACE  Pentru atingerea acestui îndoit scop trebuiesc forţe. Dat fiind că în tot ţinutul Basarabiei se găsesc numeroase unităţi bolşevice nu trebuie exclusă eventualitatea şi poate chiar necesitatea întreprinderii unor acţiuni armate. Astfel fiind se impune ca trupele ce vor fi trimise în Basarabia să aibă capacitatea de luptă necesară pentru a întreprinde, în bune condiţii, orice operaţiune militară, în acest scop trebuie să fie puternice şi bine organizate. În consecinţă, pentru atingerea scopului trebuie să se trimită o divizie întărită cu un regiment de cavalerie şi prevăzută cu mijloacele tehnice necesare.

  1. MISIUNEA DIVIZIEI Să ocupe milităreşte linia ferată Bender-Socola, stăpânind puternic centrele: Bender şi Chişinău; 2) Să pună ordine în interiorul Basarabiei şi anume, în regiunea de ezploatare afectată armatelor române, pentru a asigura formarea depozitelor; şi 3) Să poată lupta, în bune condiţiuni, în contra bandelor ruse armate, care, eventual ar încerca să restabilească, prin forţă, starea de anarhie care domneşte actualmente.
  2. MOD DE ACŢIUNE Operaţiunea va cuprinde două acţiuni deosebite, şi anume: 1) O acţiune prin surprindere şi deci imediadă – ocuparea liniei ferate Bender-Ungheni; şi 2) O acţiune ulterioară care va consta din trecerea Prutului şi concentrarea Diviziei prin marşuri pe jos, în zona Chişinău-Cărbuna.
  3. EXECUTAREA Prima acţiune: Ocuparea liniei ferate Bender-Socola. Trebuie să se ocupe, în acelaşi timp, Ungheni şi Bender şi, cât se poate de repede, după aceea, Chişinău. Ca acţiunea să reuşească trebuie surprindere şi deci iuţeală şi energie. Unghenii se vor ocupa noaptea, cu forţe din trupele române, care operează în zona a III-a. Acţiunea va fi organizată şi executată de Dl.General Ştefănescu. Benderul va fi ocupat în aceeaşi noapte şi dacă se poate, la aceeşi oră, de trupe credincioase – ucrainiene, musulmane sau sârbeşti. Acţiunea trebuie să fie organizată şi executată de Comandamentul Rus. Simultaneitatea celor două acţiuni se impune de necesitatea de a pune în imposibilitate elementele ostile de a arunca în aer podul peste Nistru. Chişinăul va fi ocupat imediat după executarea celor două acţiuni arătate mai sus. Operaţiunea va fi făcută de 3 batalioane – 2 de ardeleni şi 1 de grăniceri – care vor pleca în trei trenuri consecutive din Socola, imediat după ocuparea Unghenilor. Trupele trebuie să ajungă în zorii zilei în Chişinău, unde vor proceda la dezarmarea elementelor turburente şi arestarea capilor.În acest scop, acţiunea trebuie să fie făcută cu ajutorul unui personal local care să dea comandanţilor de unităţi indicaţiile necesare – depozite, locuinţele conducătorilor, localuri militare ocupate de trupe, etc. Personalul trebuie să plece din Iaşi, odată cu trupele noastre. În afară de aceasta, transportul trebuie să aibă pentru orice eventualitate

A 2-a acţiune: Concentrarea Diviziei în zona Chişinău-Cărbuna. Este o operaţiune pur militară care va fi executată de comandamentul Diviziei. Concentrarea Diviziei în zona de mai sus, trebuie să se facă, cât mai repede posibil, prin marşuri pe jos. Deplasarea se va face pe două coloane, pe drumurile arătate pe harta alăturată. Odată ajunsă în zona indicată, Divizia fiind într-o poziţie centrală şi călare pe cele două căi ferate, care de la Bender duc la Ungheni şi Reni, va putea să-şi îndeplinească misiunea arătată la Cap.IV, aliniatele 2 şi 3.

3) În sfârşit, când şi această a doua acţiune va fi terminată Batalionul de grăniceri de la Chişinău va fi retras la Iaşi, prezenţa lui acolo nemaifiind necesară.

VII APROVIZIONAREA 1) Pe timpul marşurilor va fi asigurată prin îngrijirea Serviciului Intendenţei Armatei I. 2)În Basarabia de Comandamentul Diviziei cu resurse locale.Pentru înlesnirea aprovizionărilor, Divizia va trebui să fie prevăzută cu o secţie de camioane automobile.

VIII COMANDAMENT

Trebuie să se precizeze care va fi în Basarabia situaţia Diviziei sub raportul comandamentului. Ofiţerul francez, locotenent-colonelul reprezentant al Misiunii Franceze la Chişinău, mi-a arătat categoric că înţelege ca, comandantul Diviziei să fie obligat a lua dispoziţiuni după indicaţiile şi instrucţiunile ce-i va da dânsul. Obiectându-i că aceasta înseamnă o subordonare a diviziei române s-a născut o discuţie, destul de încordată în care am terminat că un general român nu va accepta niciodată şi nici nu poate să fie sub ordinele unui locotenent-colonel. Pe de altă parte, am arătat ofiţerului francez că Divizia va avea o misiune bine determinată; această misiune îi va fi ordonată numai de comandamentul autorizat şi, prin urmare, numai Marele Cartier General Român este în drept de a dispoza de trupele române, deoarece este singurul în măsură a stabili un echilibru între interesele de ordin operativ şi cele de ordin general. Din această conversaţie am rămas cu impresia şi convingerea că în cazul când chestiunea comandamentului va fi tranşată aşa după cum doreşte ofiţerul francez se vor ivi conflicte dăunătoare în special scopului ce se urmăreşte. Odată în Basarabia, Divizia va trebui să continue a primi instrucţiuni şi alte ordine numai de la sau prin Marele Cartier General, deoarece acest comandament este singurul în măsură a regula acţiunea în aşa fel încât să se poată conta pe ea, în orice moment, din toate punctele de vedere.

IX CHESTIUNI DE ORDIN GENERAL

Datele fiind relaţiile care vor trebui să existe între trupele române şi autorităţile locale este necesar ca Divizia să fie prevăzută cu agenţii necesari care vor face legătura între trupe, populaţie şi autorităţi, atât pentru chestiunile de serviciu cât şi pentru anchetarea conflictelor în cazul când ele se vor ivi.

Lt.colonel, ANTONESCU”

Misiunea diviziei care urma să fie condusă de generalul Ştefănescu era de a ocupa linia ferată Bender-Socola, stăpânind centrele Chişinău şi Bender. În ceea ce priveşte statutul Diviziei, colonelul Ion Antonescu a respins categoric cererea unui locotenent colonel francez, reprezentantul Misiunii Franceze de la Chişinău, ca generalul Ştefănescu “să fie obligat a lua dispoziţiuni după indicaţiile şi instrucţiunile ce-i va da dânsul”. Discuţia lui Antonescu cu ofiţerul francez s-a încins, colonelul român declarându-i “că un general român nu va accepta niciodată şi nici nu poate să fie sub ordinele unui locotenent-colonel”, fie el și francez. În continuare Ion Antonescu a mai subliniat că “Divizia va avea o misiune bine determinată; această misiune îi va fi ordonată numai de comandamentul autorizat şi, prin urmare, numai Marele Cartier General Român este în drept de a dispoza de trupele române, deoarece era singurul în măsură a stabili un echilibru între interesele de ordin operativ şi cele de ordin general” (s.n.-C.M.).

Până în aprilie 1918, cât a activat ca şef al Biroului Operaţii din Marele Cartier General, numele lui Ion Antonescu este asociat primului act de Unire înfăptuit de românii din Basarabia în martie acelaşi an, prin vocea Sfatului Ţării de la Chişinău. Decizia de unire a Sfatului Ţării de la Chişinău, credea Ion Antonescu, repara nedreptatea din 1812 când “prin forţă şi trădare partea de răsărit a Moldovei a fost smulsă din trupul acestei provincii româneşti. Prin măsuri energice, colonelul Ion Antonescu a reuşit să evite infiltrarea în armata română a anarhiei şi dezordinii, care cuprinseseră trupele ţariste”.

După instaurarea ordinii în Moldova, prin dezarmarea trupelor ruse şi expedierea lor peste Prut, Antonescu a urmărit cu foarte multă atenţie derularea evenimentelor politice şi militare din Basarabia, prin contactele purtate, de reprezentanţi ai Marelui Cartier General cu emisari şi unor “Comitete revoluţionare”, de asigurare a ordinii, care să ofere posibilitatea Consiliului Directorilor Republicii Moldoveneşti să poată acţiona în temeiul Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău.

Hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău şi realizarea unirii cu patria mamă era în viziunea lui Ion Antonescu doar un pas dintr-un “program, lăsat nouă, la 1559, ca o sfântă moştenire de Marele şi de veci neuitatul Mihai şi urmărit necontinit de atunci de românii de pretutindeni: cuprindea, reconstituirea Daciei Traiane”.

În aceste împrejurări Divizia 11 Infanterie, din ordinul Marelui Cartier General, a trecut în Basarabia pentru a proteja populaţia de jafurile şi omorurile “bandelor de bolşevici”. Pregătirile pentru împlinirea acestor misiuni nu au surprins foarte tare.

Legitima intervenţie, cerută de altfel de către reprezentanţii tinerei Republici, a fost remarcată de căpitanul francez A. Auschug, într-o scrisoare, adresată unui ofiţer din Divizia 11 Infanterie, redactată, la 4 ianuarie 1918, la Angheleşti în următorii termeni:

”Dragul meu camarad, am citit scrisoarea ta cu sincere emoţii din adâncul inimii, şi nu pot decât să te felicit pentru nobilele sentimente de amor propriu pe care le exprimi în mod atât de generos. Mă grăbesc să-ţi spun mai întâi că situaţia actuală, oricât de critică ar părea la prima vedere, este departe de a fi disperată.

Doar o parte a Rusiei este în anarhie dar statele independente care tocmai s-au constituit, Finlanda, Ucraina, Basarabia şi altele care se vor forma neântârziat sunt centre de reorganizare, în plină cale de progres. Se apropie deci momentul stăpânirii ţarii care se smulge din penibila situaţie pe care nişte răzvrătitori au creat-o în mod voluntar.

Armata din Ucraina este pe cale de a se reconstitui şi probabil de a vă da ajutor. Această provincie numără într-adevăr mai mult de 30 milioane de locuitori, aşadar nu este neglijabilă. Deci până în prezent pacea nu e decât întrevăzută, dar se va face ea cu adevărat?

În orice caz dragă prietene, rolul vostru la ora actuală este simplu. Aveţi alături de voi forţă extraordinară: soldatul român. Admiraţia pentru el este infinită (…) Psihologia vă oferă mijloace sigure pentru a-l cunoaşte (…) Fiţi siguri de asta. Dar dacă în ciuda tuturor acestor lucruri, circumstanţele s-ar agrava, fiţi siguri că veţi putea conta pe mine şi că voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a îndeplini dorinţele voastre. De altfel am intenţia să merg câteva zile să te vizitez la regiment şi vom putea să discutăm despre toate acestea între patru ochi. Vă asigur de sentimentele mele de vie admiraţie şi de cele mai afectuoase amintiri”. (Vezi, Constantin Moșincat, Din poarta sărutului cu dragoste de țară, Ed. Cogito, Oradea, 1996)

La mulți ani Basarabia!

Cavaler de Clio,

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

DECEBALUS PER SCORILLO (2)

DECEBALUS PER SCORILLO (2)

Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

„Decebal a reprezentat – EROUL legendar, intrat în conştiinţa poporului român ca simbol al neînfricării și spiritului de jertfă în apărarea libertăţii şi independenţei!” (Nicolae CEAUŞESCU)

Peste tot pe unde au trecut,/ trec/ şi vor trece PAŞII TATĂLUI ceresc, au lăsat,/ lasă/ şi vor lăsa pe pământul DACIEI MARI, un Acatist, o Rugă, o Grăire, o Chemare, o Cântare, o Invocaţie, o Mângâiere, o Întoarcere, o Întrupare, o Jertfă, o Cuminecare, o Taină, o Îmbrăţişare, un Cer de Luceferi şi-o Boltă albastră de stele din care vor odrăsli FIII – ALEŞI ai Neamului hărăzit de Dumnezeu întru NEMURIRE! Unul dintre Fiii – Aleşi ai DACIEI MARI, DECEBAL a primit prin părinţi şi prin Neam o educaţie aleasă, excelând în cumpătare, în arta militară, în cea diplomatică, fiind un fin observator al caracterelor vrăjmaşilor şi un mare strateg al câmpurilor de luptă, ajungând să fie deopotrivă admirat şi temut de duşmanii hrăpăreţi ai geto-dacilor.

„Om cu mare pricepere în treburile războiului, cu mare iscusinţă şi în executarea operaţiunilor de luptă. Ştia foarte bine când era momentul să atace şi când trebuia să se retragă, era meşter în a întinde o cursă şi în a câştiga victoria în luptă, iscusit când era cazul să profite din plin de victorie sau când era în folosul lui să părăsească bătălia dacă se afla în inferioritate.” (Dio Cassius, Istoria romană, 67, 6) Râvna obsesivă după marile comori ale Daciei Mari – Terra Aurului, a creat neglijenţa împăratului faţă de prinţul dac, aflat ostatec, care a dus la îmbolnăvirea şi apoi la moartea lui, fapt ce l-a determinat pe Decebal să încalce alianţa cu Roma.

Omul politic scriitorul A.G. Petronius (27-66), din anturajul crudului Nero (54-68), ucigaşul împărat al miilor de romani, al mamei sale Agrippina, al soţiei Octavia şi al filosofului get Lucius Annaeus Seneca, mentorul său, în romanul Satyricon, face o sinteză a viziunii romane asupra restului lumii. „Dacă există pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta că acolo este un duşman şi se pregătea sămânţa unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori.” (Arbiter Gaius Petronius, Satyricon CXIX, 4-7)

Aşadar, cu dreptate i se poate contura chipul fidel imperatorului roman Traian: TRAIAN = TIRAN = TIRANA = politica despotică faţă de popoarele neromane. Crudul împărat era aţâţat politic de Plinius cel Tânăr, care-i cerea, imperios, „să impună din nou majestatea statului roman asupra neamurilor războinice de la frontiere ce <<au ridicat capul şi au scuturat jugul; aceste popoare nu există pentru a fi libere, ci pentru a ne servi pe noi>>.” (Pliniu cel Tânăr, Panegiric, 11) Lucrarea episcopului spaniol Antonio de Guevara, Una decada de Cesares – Vieţile celor zece împăraţi, din secolul al XVI-lea, având la bază scrierea lui Plutarh, Viaţa lui Traian, relatează explicit, că Decebal a încălcat tratatul cu Roma, după neglijenţa sau voinţa romană care a dus la moartea fiului său, ce a avut loc în primăvara anului 104, nu cum au afirmat istoriografiile latine şi bizantine din secolele 2-4, care au suprimat episodul morţii fiului lui Decebal, pentru a-l arăta lumii pe măreţul rege geto-dac, ca infidel, fiindcă nu şi-a respectat cuvântul dac (dat). Slugarnicii cercetători antici, beneficiari de foloase şi de onoruri au eludat adevărul istoric, prezentând faptele într-o regie care îl punea în lumină pe Traian, făcându-l justiţiarul ce a trebuit să pedepsească pe regele dac, fiindcă a comis un sperjur.

Traian a cumpănit timp de trei ani îndelung asupra strategiei prin care să-l învingă pe marele bărbat al Daciei, pregătind puternice forţe militare, reorganizând bazele şi resursele numerice, bazele economice, refacerea şi lărgirea reţelei de drumuri, reuşind în timp record pentru acea vreme să construiască sub conducerea arhitectului Apollodor din Damasc, celebrul pod de piatră de la Drobeta, înlesnind reţeaua de trădători privind complotul împotriva lui Decebal, pe de o parte, iar pe de altă parte a trimis mesageri să atragă de partea sa foştii aliaţi ai lui Decebal.

Apollodoros din Damasc (60-125 d.Hr.) a construit celebrul său pod de piatră peste Istru între anii 103-105 d.Hr. Stâlpii de piatră îmbinaţi în patru muchii au fost în număr de 20, cu o înălţime de 150 picioare (un picior = 29 cm), în afară de temelie şi cu o lăţime de 60 picioare, iar distanţa între stâlpi fiind de 170 picioare, uniţi printr-o boltă. (Procopius, De aed., IV,6, 11-13; R. Bianchi Bandinelli, Il maestro della imprese di Traiano, în Storicita dell’arte classica, Firenze, 1950) „Podul măsura 1.134,90 m de la un portal la altul, avea 20 de pile cu înălţimea de 43,50 m, aşezate la 49,30 m una de alta. Lăţimea podului a fost de 12 m realizată în patelaj de lemn. Lucrarea a fost executată de militarii legiunii VII Claudia Felix Pia Fidelis şi cohortele I Cretum, III Brittonum şi II Hispanorum.” (Cornel Bîrsan, CODEX GETO-DACORUM – Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018, p. 186)

Grandioasa operă a fost demnă de marile minuni ale lumii. Podul a avut un dublu rol strategic, pe de o parte permiţând trecerea în grabă a trupelor romane pentru atac, iar pe de alta înlesnind retragerea lor rapidă în cazul unui contraatac geto-dac. Podul lui Apollodor a fost unul dintre elementele care au înclinat balanţa spre victoria finală a invadatorului Traian, în Dacia Regelui Decebal, din anul 106. Dacă pentru Tiranul Traian, Podul a fost măreţ şi salvator, pentru „iubitul” întru desfrâu urmaş Hadrian, a devenit o obsesie, astfel, „când a luat împărăţia a distrus podul ca să nu le mai slujească dacilor drept cale de trecere spre Misia. El ucide şi pe Apollodor, deoarece era răzbunător din fire, deşi era om cultivat.” (Ioannes Tzetzes, Istoriile; Izvoarele Istoriei României, vol. II, De la 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti-1970, p. 75)

În aceeaşi vreme şi Decebal s-a pregătit intens prin reconstruirea cetăţilor demolate la încheierea păcii din 102 d.Hr., reuşind să facă rost de meşteri pricepuţi,  să atragă toţi fugarii din imperiu, existând riscul ca între ei să fie plasaţi şi complotişti. A reluat tratativele diplomatice cu foştii aliaţi. A izgonit tribul iazygilor, aliat al Romei. A atacat castrele romane în care erau garnizoanele de ocupaţie şi l-a capturat pe Longinus, comandantul garnizoanelor în vederea negocierii eliberării lui în schimbul încheierea păcii cu Traian. Planul a eşuat fiindcă ostaticul s-a sinucis. A eşuat şi tentativa dezertorilor angajaţi de Decebal, pentru suprimarea lui Traian în Moesia.

Regele Decebal ştia de la tatăl său regele Scoryllo, că Lupul dacic, nu trebuie să atace câinii romani când se încaieră între ei, fiindcă ar întrerupe harţa şi s-ar năpusti asupra sa. Ei trebuie lăsaţi până ce unul e sfâşiat şi atacat învingătorul care e obosit.  Aprofundând Viaţa lui Traian din lucrarea ilustrului Plutarh, episcopul Antonio de Guevara îi rezervă un frumos medalion şi marelui rege geto-dac, reproducându-i cu fineţe portretul fizic şi moral. „Regele Decebalus avea vârsta de 42 de ani (în anul 105 d.Hr.), fiind un conducător bine legat la trup, graţios în conversaţie, mărinimos la cheltuială, meşter la arme, grijuliu în războaie.” (1,12, p. 392)

Cu toată primejdia clară a romanilor prevăzută de Decebal şi asupra foştilor aliaţi, de data aceasta când era cea mai mare nevoie să formeze împreună un trunchi comun asupra invadatorului Traian, aceştia l-au părăsit, încheind pace cu duşmanul.

Singur în faţa temutului, crudului, numerosului vrăjmaş, invadator, Decebal şi-a încredinţat armata alături de el, spre jertfire întru nemurire, Marelui Profet Zamolxis.

A deviat râul Sargetia, ascunzându-şi comoara în albia sa, dar trădătorul Bicilis, cumpărat de romani, le-a descoperit locul romanilor. (Dio Cassius, LXVIII, 14, 5) Traian – Tiranul a plecat din Roma la 4 Iunie 105 spre Brundisium, unde s-a îmbarcat pe un vas, a traversat Marea Adriatică şi a debarcat în Apollonia (Iliria – Albania de azi), stabilindu-şi tabăra la Naissus/ Nis, Serbia de azi. În toamna/ iarna anului 105, Traian a trecut Istrul cu vasele sale, fiindcă Podul lui Apollodor nu era terminat, intrând lejer în Banat, deoarece conducătorii daci de acolo erau proromani. Atunci şi acolo apare prima TRĂDARE a unor aristocraţi daci faţă de regele lor.

Traian a iernat în Banat şi-n Moesia Superior, aşteptând venirea altor legiuni, dar gerul şi atacurile repetate ale oastei lui Decebal în Banat şi Oltenia au adus aspre încremeniri şi grele pierderi romanilor invadatori. Traian s-a consolat fiindcă a obţinut sprijinul foştilor aliaţi ai lui Decebal. A urmat astfel a doua mare TRĂDARE. În primăvara anului 106, armatele romane, alături de aliaţii trădători au trecut Istrul. Traian şi-a împărţit legiunile în patru armate, care au efectuat atacul din patru direcţii, astfel, un corp de oaste de la Viminacium spre Tibiscum, altul de la Drobeta, pe Valea Cernei spre Tibiscum, al treilea pe râul Jiu spre Sarmizegetusa şi ultimul pe râul Olt spre centrul Transilvaniei, înspre capitala regatului dac.

Decebal, doar cu oastea sa a folosit strategia lui preferată, hărţuirea permanentă. În ultima bătălie raportul forţelor militare era net superior al hrăpăreţilor romani, astfel că eroismul şi martiriul dacilor n-au putut salva Cetatea sacră Sarmizegetusa, după două săptămâni de luptă pe viaţă şi pe moarte, fiindcă romanii au fost ajutaţi de alte iude, care le-au descoperit conductele de apă potabilă ce alimentau Capitala, astfel că invadatorii au distrus conductele salvatoare ale Cetăţii. Prin actul mârşav al mişeilor din rândul autohtonilor s-a comis a treia TRĂDARE.

Decebal, folosind vechile strategii s-a strecurat cu cei 5000 de oşteni în afara Cetăţii sale, pe Valea Ampoiului încercând să găsească un nou focar de luptă, de rezistenţă, în Munţii Apuseni. Un război de hărţuire până la venirea iernii, ajutat de munţii săi putea tăia aprovizionarea unităţilor romane, înconjurându-le şi atacându-le. Simţindu-i strategia LUPULUI DAC, câinele roman a blocat văile munţilor cu cele 108 castre pe toate punctele cardinale, dispunând de un efectiv de 24.000 de soldaţi desfăşuraţi pentru încercuirea Marelui Decebal. Ca avangardă, barbarul Traian a folosit echipele de cercetaşi, însoţite de trădătorii daci care s-au vândut Tiranului. Nobilii daci din Munţii Apuseni erau apăsaţi din două părţi grele, din rândul regelui care le cerea aprovizionarea pentru lunile de iarnă şi din partea romanilor care exercitau presiuni puternice asupra lor, astfel că o grupare a pileatilor, 6 trădători, au pregătit lovitura fatală regelui lor, dezvăluind romanilor locul unde se afla el şi fiii săi.

O ultimă rezistenţă eroico-martirică a fost în Cetatea Racoş din Ţara Bârsei. Vitejii geto-dacii rămaşi în Capitală, cu preoţii şi conducătorii lor, după ce a fost prădată într-un mod barbar de neegalat, au fost ucişi, iar o parte dintre ei, luaţi prizonieri. Complotul a fost condus se pare de fratele regelui, Diegis, care spre bucuria lui Iuda Iscariotenul v-a deveni unealta romanilor, urzind fariseica trădare ce s-a finalizat cu moartea marelui rege şi a marelui regat. Vizând coroana regală cu ajutorul duşmanului de moarte al Daciei, Diegis şi-a aşezat pe cap tiara infamiei. LUPUL lupilor a fost înconjurat într-o zonă stâncoasă. Întreaga gardă a căzut în luptă. Cei doi copii au fost prinşi de câinii romani, iar el s-a sacrificat cu otravă. (Dan Romalo, plăcuţa de plumb, nr. 28, a Institutului Naţional de Arheologie, 330, p. 83)

Fraţii Giurescu au ales satisfăcuţi (ca mulţi alţii), varianta sinuciderii prin sabie. „În anul 106 d.Hr., romanii pătrund în oraş (Cetatea Sarmizegetusa), căruia dacii îi dau foc, în timp ce căpeteniile lor se sinucid, bînd otravă. Decebal, urmărit prin munţi de un detaşament, văzând că nu mai e scăpare, se sinucide cu propria-i sabie…” (Constantin C. Girescu/ Dinu C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 32) Istoricii – academicieni, mireni, culmea şi teologi, ca pr. prof. dr. devenit acad. Mircea Păcurariu (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I, cu binecuvântarea P.F. Iustin, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti – 1980, p. 52), nu ştiu că monoteismul precreştin al geto-daciilor, interzicea cu desăvârşire sinuciderea.

Geto-dacii monoteişti au ca supramenire, sacrificiul suprem – jertfa zamolxiană! Demn, viteaz, mândru, înţelept şi Cavaler trac cum a fost toată viaţa sa, a ales sacrificiul zamolxian întru nemurire. A ales otrava. Sevă de tisă care provoacă stopul cardiac fără să lase urme pe faţă ori pe corp. Afirmaţiile lui Plutarh, preluate de episcopul Antonio de Guevara, confirmă faptul că „trupul lui Decebalus a fost găsit fără răni.”(Guevara A.–Una decada…1,12, p. 395;Dan Romalo, plăcuţa de plumb 28) Varianta episcopului Guevara, fusese acreditată mai întâi de Tiberius Claudius Maximus – comandantul trupelor de exploratores, care aflând trupul neînsufleţit, dar întreg, fără urme al regelui Decebal, i-a tăiat capul şi mâna dreaptă pe care le-a dus invadatorului Traian la castrul Ranisstorum (lângă Haţeg).

Aproape toţi „duşmanii Romei” situaţi în condiţii similare au ales otrava. Regele Mithridates VI Eupator, a fost trădat de fiul său Pharnace, pe care romanii l-au pus pentru serviciul adus rege. Mithridates înconjurat de romani în cetatea Panticapeum a folosit otrava, dar nefăcându-şi efectul a apelat la un gal din gardă, fiind ucis cu sabia.(ibid., 324,p.410) Hanibal s-a refugiat în anul 183 î.Ch., la Prusias, regele Bithiniei, care l-a trădat. Marele general s-a salvat cu „otrava eliberatoare”. (ibid., 243, p. 43)  Cleopatra a apelat şi ea la veninul viperei salvatoare. (Plutarh, Antonius, 86, 2-3)

Marele Rege Decebal şi lupii daci, neînfricaţi, care n-au îngenuncheat în faţa nimănui, nu s-au sinucis cum au sărit în sus mai toţi romanii, o parte dintre cronicarii străini şi istoricii prolatini ai proabsurdităţii din România, ci s-au adus Jertă Marelui Profet al monoteismului precreştin – Zamolxis. „Astfel s-a sfîrşit ultimul şi cel mai vrednic conducător al statului dac şi odată cu el cel mai aprig şi de temut duşman al Romei.” (A. Degrassi, Inscriptionis Italiae, XIII, I, fr.XX)

Expunerea Capului viteazului rege Decebal în Agora Romei, nu a fost un act de bravură, ci de laşitate din partea lui Traian, fiindcă măreţul DAC s-a jertfit întru religia străbună, a nemuritorilor, ceea ce i-a glorificat eroismul şi i-a consacrat martiriul. Capul, mâna lui Decebal aparţin Pământului sacru şi Cerului divin al DACIEI!

Procesul romanizării dacilor intentat de Eutropius a ajuns o instituţie, românească, „Şcoala Ardeleană”, al cărei rector ulterior a devenit acad. Constantin Daicoviciu, „Vicarul romanizării”, cel ce a convertit mulţi istorici fascinaţi de vraja romană. De această febră, de această filoxeră latină au fost cuprinşi mulţi cercetători români. Teză eronată, prea eronată, devenită din păcate şi academică. Prea academică…

Iată ce ne spune fiul Vicarului romanizării, Hadrian Daicoviciu: „ (…) reprezentanţii Şcolii Ardelene, de exemplu, susţineau această idee pentru a putea afirma puritatea latină a romanilor şi a revendica, pe această bază, drepturile legitime ale românilor transilvăneni în cadrul monarhiei habsburgice, teoriile unui Roesller sau ale unui Alfoldi, urmăreau scopuri politice reacţionare.” (H. Daicoviciu, Dacii, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti-1972): „Întreaga Dacie” în laşitatea unora era de fapt în realitate un teritoriu mult mai mic, cca. 27% din Vatra geto-dacă. „În primul rând, Dacia ocupată de romani în anul 106 se limita doar la partea sud-vestică a ţării (actualul Banat şi Severin şi o parte a Olteniei) şi parţial centrală (sudul şi parţial centru Transilvaniei). Abia în anul 118, după lupte înverşunate duse de armata romană împotriva băştinaşilor, suprafaţa provinciei se măreşte la o şeptime din teritoriul Daciei Mari, restul de 6/ 7 din acest teritoriu fiind locuit de carpii moldoveni, dacii liberi nord transilvăneni, costobocii carpatici şi carpogeţii din Muntenia de est până la Dunăre (mai puţin Dobrogea).” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv – Craiova, p. 84)

La procentul de 6/ 7 al dacilor rămaşi liberi trebuie să adăugăm emigrarea unei părţi a poporului ocupat, ceea ce măreşte considerabil procentul total. Faptul că romanii s-au mulţumit doar cu înfrângerea lui Decebal, întăreşte teza că dincolo de marele Regat se afla o forţă armată geto-dacă destul de puternică, confirmată şi de intenţia din anul 118 a împăratului Hadrian de a-şi retrage legiunile din Dacia. Cert este faptul că înfrângera geto-dacilor, nu doar prin luptă, a salvat Roma. „În afara faptului de a fi distrus o veche civilizaţie şi puternică organizaţie statală, care de milenii apără poarta Europei, Traian a scos din vechile tainiţe ale Daciei aceste uriaşe cantităţi de aur şi argint pentru a le pune în circulaţie pe piaţa lumii.” (Radu Stan Carpianu, Enigma insulei, Ed. Getica, 1990)

Teoria romanizării poporului geto-dac prin „bătrânii” colonişti romani sau prin presupusa căsătorie mixtă, nu numai că este lipsită de sens, dar este hilară şi latină. Acolo unde a fost cazul, femeile dace şi-au acceptat soţul doar ca învingător, fiind asimilat şi impunând asupra lui şi a copiilor lor educaţia şi tradiţia dacă. În rest mimare, fiindcă colaboraţionismul cu duşmanii era considerat un act de trădare ce era pedepsit aspru. Băştinaşii fuseseră transformaţi din stăpâni în sclavi ceea ce a condus la o rezistenţă aprinsă, un vulcan subteran, ce aştepta momentul erupţiei. Aşadar, intenţia imperialilor a devenit doar un răspândit basm al romanizării… Identitatea unui popor străvechi, prin limbă, cultură, educaţie, tradiţie, demnitate, dreptate, vitejie, morală, monoteist, nu putea fi schimbată într-o perioadă de 165 de ani, de invadatorii imorali, brutali, impilatori, corupţi şi politeişti. Celţii şi britonii romanizaţi, după 450 de ani de dominaţie romană au rămas aceeaşi, ca la început, după cum afirmă Andre Maurois în opera sa Istorie a Angliei.

Să presupunem că învingătorii au impus învinşilor limba lor. Dar cum a ajuns romana să fie înfiiată şi vorbită de dacii liberi care erau mult mai numeroşi?! Opoziţia şi lupta dacilor liberi ajutaţi de rezistenţa supterană a dacilor supuşi a daterminat înfrângerea şi retragerea romanilor din Dacia în anul 271. Cum nu era sufiecientă prima aberaţie, grijulii, incompetenţii, duşmanii şi ignoranţii au venit cu altă aberaţie: golirea completă a Daciei cucerite, adică populaţia băştinaşă s-a ţinut scai de cuceritorii lor la înfrângerea-retragere din 271.

Acceptând absurditatea acestei ipoteze, avem aşadar, un teritoriu gol, liber care imediat este ocupat de dacii liberi. Drept mulţumire pentru darul oferit doldora de romani, geto-dacii s-au pus sârguincioși cu burta pe învăţarea limbii latine. Nu-i, aşa că este teribil de ŞOCANT!

—————————————-Brusturi, Neamț, 26 martie 2022

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DECEBALUS PER SCORILLO (1)

Feriţi-ne, zei cereşti, ca printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi.

Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…”

(Marcus Annaeus Lucanus, 39-65 d.Hr.)

Dio Cassius a fost trac la origine şi s-a născut în anul 163 d.Hr., la Niceea, în Bithynia. Tatăl, senator, iar mama o rudă apropiată cu filosoful Dion Chrysostomos, care a fost exilat în Dacia, pe vremea regelui Decebal, scriind o Istorie despre geţi.

Dio Cassius a primit o educaţie aleasă, care l-a ajutat să împlinească o carieră de merit. A intrat în Senatul roman în anul 189, apoi diplomat, proconsul în Asia şi guvernator al Dalmaţiei şi Panoniei Superioară. Opera sa capitală a fost Istoria romană, pe care a scris-o la 100 de ani de la războaiele daco-romane, în 80 de cărţi, dintre care cărţile 67 şi 68 fac referire în mod expres la geto-dacii lui Decebal, din care se desprinde frumosul portret închinat unuia dintre cei mai străluciţi regi ai Daciei Mari.

„Decebalus, priceput în ale războiului şi iscusit în luptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut!” (Dio Cassius, Istoria romană, Cartea 67, 7)

Mărturisirea marelui istoric-geograf a fost/ este confirmată de descoperirile arheologice şi de autoritatea Castei istorico-filosofico-teologică ce aparţine Adevărului.

Pentru daco-românii din ţară şi din afara hotarelor ei, precuvântarea lui Dio Cassius din Bithynia a fost/ este săpată în Roca fiinţei noastre carpatine, fiindcă marele Rege DECEBAL a fost, este şi va fi cât va fi Neamul VALAH creştin-ortodox!

Dimensiunea definitorie a dăinuirii demnităţii daco-române se asumă destinului spiritual al naţionalismului creştin ortodox – axa construirii viitorului, pe osia zamolxianismului, înfăptuită în trecut de strămoşii geţi, ca fundament al prezentului.

„Fiindcă noi suntem ceea ce au fost strămoşii noştri şi ei se continuă în noi cu fiinţa, cu zbuciumul, cu luptele, cu suferinţele, cu izbânzile, cu ideile şi idealurile lor, care fără noi, ar rămâne ceva ce a început fără scop. Căci fiecare neam este un început a ceva şi îşi are înscris în fiinţa lui un destin care, pentru a-şi fi avut rostul şi a şi-l justifica în faţa Celui ce ne justifică rosturile, trebuie să se împlinească.”

(Antonie Plămădeală, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu-1988, p. 5)

Ilustrului Împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.), i-au urmat Marele Preot Deceneu (44 î.Hr.), Comosicus (43-38 î.Hr.), Cotiso (40-10 î.Hr), Dicomes (31 î.Hr.), Rholes/ Oroles, ucigaşul lui Burebista (29 î.Hr.), în Dobrogea, Dapyx (29 î.Hr.), în Dobrogea, Zyraxes (29 î.Hr.),  în Dobrogea, Thiamarkos (sec.I î.Hr.-I d.Hr. în vestul Munteniei, Oltenia, cu capitala la Buridava – Ocniţa – Vâlcea), Cotys I Poetul (12-19 d.Hr.), regina, văduva lui Cotys I (19-38 d.Hr.), Rhoemetalces al III-lea (38-45 d.Hr.), Cotys al II-lea (45-50 d.Hr.), Scoryllo (50-68/ 69 d.Hr.), Duras – Durpaneus (69-87 d.Hr.), Decebalus (87-106 d.Hr.), Pieporus (170 d.Hr.). (Mihail Diaconescu, Cronologie Comentată, în Istoria Literaturii Dacoromâne, Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999; Cornel Bîrsan, CODEX GETO-DACORUM – Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018).

Având un ascendent în unitatea de neam a înaintaşilor geto – daci, înfăptuite de Marele Rege Dromichaites şi de Împăratul Burebista cel Mare, dar şi ameninţarea tot mai crescândă a cuceririlor romane de la o provincie la alta, mai mult ca oricând succesorii lui Burebista, îndeosebi Decebal, s-a concentrat pe refacerea Statului dac, centralizat, independent. Astfel rolul catalizator l-a avut centrul politic de la Sarmizegetusa care după ce s-a consolidat intern şi-a promovat politica externă prin încheierea de alianţe antiromane cu statele care au avut/ aveau conflicte cu romanii.

Politica prudentă a regelui Scoryllo a dat răgaz organizării sale militare şi planului de consolidare a unor ample fortificaţii, printr-un sistem armonios de cetăţi în jurul capitalei, fapte grandioase care au determinat Roma pentru un deceniu şi jumătate să încheie pace, ajutând cu instructori, constructori şi plătind subsidii regelui dac.

Moesia era una din provinciile prospere în care geto-dacii locuiau din vremuri străvechi. Între anii 57-67 ea a fost guvernată de Tiberius Silvanus Aelianus.  În anul 69 dacii şi sarmaţii roxolani au trecut Dunărea şi au eliberat-o. O altă incursiune fulger între anii 85-86 a dacilor de la nordul Dunării conduşi de prinţul Decebal, asociat la domnie cu Duras/ Durpaneus (Deus-paneus – Zeul Pâinii), aliat cu bastarnii, roxolanii şi iazigii au ivadat Moesia şi l-au ucis pe guvernatorul G. Sabinus.

Dîndu-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi geto-dacii năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu.” (Iordanes, Getica; Izvoarele Istoriei României, vol. II, De la 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti-1970, p. 419-421)

Despre totala înfrângere a guvernatorului Sabinus şi a romanilor săi relatează şi eruditul inginer Cornel Bîrsan. „Invazia geto-dacilor a fost devastatoare, aceştia exterminând detaşamentele de supraveghere ale Dunării şi dând focului fortificaţiile şi punctele lor de supraveghere. Confruntarea dintre armata geto-dacă şi legiunile romane conduse de Gaius Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei a fost devastatoare şi extrem de sângeroasă. Legiunile romane au fost măcelărite, iar Oppius Sabinus luat prizonier, şi ulterior decapitat de geto-daci. Geto-dacii au devastat şi jefuit nordul Peninsulei Balcanice, respectiv Moesia, Illiricum şi Panonia, revenind peste Dunăre, încărcaţi de o bogată pradă.” (Cornel Bîrsan, CODEX …, op. cit., p. 153)

Împăratul roman Domiţian a fost nevoit să împartă în anul 86 d.Hr., Moesia în două provincii, Moesia Superior şi Moesia Inferior în componenţa căreia se afla şi regatul getic dintre Marea Albastră şi Dunăre, Scythia Minor (Dobrogea de azi).

Împăratul Domiţian (81-96) a avut o copilărie şi o adolescenţă vitregă, orfan de mamă, departe de tată şi de fratele său împăratul Titus, în sărăcie, în obscuritate. Singurătatea şi-o îndulcea, prinzând cu un stilet ascuţit, muşte. (Istoria romană, 66,9)

Cu această instruire militară, cu amorul câtorva femei şi graţia fratelui său Titus, a ajuns consul, poziţie care l-a transformat într-un personaj lacom, crud, laş şi ticălos.

Aşa bolnav cum era şi plin de ură, a pus la cale un complot împotriva fratelui Titus, care nereuşindu-i în prima fază a apelat la otrava salvatoare, ucigându-şi fratele, pe bravul militar şi i-a luat tronul. (Dio Cassius, Istoria romană, 66, 26)

În vreme ce tatăl şi fratele său s-au remarcat pe câmpurile de luptă, Domiţian era călăul păcii ucigând oameni la cea mai mică bănuială, în castre, în senat, în Roma. Era foarte aproape să urmeze soţia sa Domitia, pe lista condamnaţilor la moarte. De la crime a trecut la instituţia delatoriei, încurajând sclavii să-şi denunţe stăpânii, cărora le lua averea, proprietăţile, apoi îi ucidea pe denunţători, ca să fie acoperit.

Pe teatrul de lupte contra geto-dacilor, împăratul Domiţian se comporta ca şi cum s-ar fi aflat în amfiteatrul Circului său din păgâna şi desfrânata Romă. „Puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri.” (Dio Cassius, Istoria Romană; Izvoarele Istoriei României, vol. I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti-1964, p. 683)

 

Caracterul josnic, laş, imoral, şovăielnic şi modul despotic de a conduce imperiul roman îi era bine cunoscut marelui rege Decebal, ceea ce l-a favorizat în politica sa externă, ţinându-l multă vreme în şah, dar mai ales în coşmar pe rivalul de la Roma.

Anul de graţie 86/ 87 d. Hr., îl aduce pe viteazul prinţ Decebal, fiul regelui Scoryllo, pe tronul Daciei. Regatul său cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia şi o zonă a Moldovei situată dincolo de versanţii estici ai Carpaţilor Orientali.

Dacă romanii aveau împăratul pe care şi-l meritau cu prisosinţă, DACIA – Pantheonul religios al marelui Profet Zamolxis, se mândrea cu marele Rege Decebal, bărbat puternic, frumos, viteaz, înzestrat cu un simţ realist de excepţie, cu o gândire vizionară, profundă şi pe deasupra tuturor cu o înaltă clarviziune.

În acel an 87 d.Hr., oastea lui Decebal a adus una dintre cele mai ruşinoase înfrângeri armatei romane conduse de ambiţiosul şi infatuatul general Cornelius Fuscus, care a fost ucis în luptă. „În general izvoarele antice nu prezintă în detaliu bătăliile pierdute, ci doar victoriile cîştigate de romani. Astfel încât despre înfrângerea imensei armate a lui Fuscus (cca. 37.000 legionari) avem puţine informaţii.” (Cornel Bîrsan…, p.155). Moesia Superior a fost din nou invadată de daci.

Romanii îl trimit contra regelui Decebal, pe generalul Tettius Iulianus, care în prima fază îi respinge pe daci şi trece Dunărea în Dacia. La Tapae, însă, dacii au tăiat o pădure şi au îmbrăcat copacii în haine de luptători, atrăgându-i în cursă pe romani şi înfrângându-i. Romanii au fost nevoiţi să ceară pacea, declarându-se aliaţi şi oferind constructori, instructori, maşini de război şi o sumă de bani ca tribut anual.

Istorici de paradă, de conjunctură, umbre universitare, academice au slugărit iluzia, dilema, falsitatea, eroarea, confuzia, probabilitatea, slujind absurdităţii.

Să nu uităm totuşi, spunea marele cărturar basarabean, că, „sunt pretinşi istorici, pentru care şi absurditatea se poate îmbrăca în haină de argument!” (Mitropolit Antonie Plămădeală, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu-1988, p. 135)

 

P.P. Panaitescu (Petre de două ori… n.a), relatează în lucrarea sa Istoria Românilor, inadvertenţe, ambiguităţi, raţionamente deşarte, privitor la lupta dintre Tettius Iulianus şi Decebal la Tapae, arătând întâi că romanul, „câştigă asupra lui Decebal lupta de la Tapae. Totuşi această luptă nu e decisivă, (păi ori, ori…), romanii obosiţi de luptă se retrag. Se încheie atunci pace între Romani şi Daci, prin care împăratul Domiţian recunoaşte pe daci ca federaţi (aliaţi), dându-le ajutoare, ingineri, maşini de război şi o sumă de bani plătibilă anual.” (P.P. Panaitescu Profesor universitar, Istoria Românilor, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti-1990, p. 20)

Dacă lupta a fost la egalitate, de ce au mai plătit romanii tribut şi au dat ajutoare?!

Nu poţi folosi drept clauză a tratatului, deviza: dacă n-aţi învins, atunci plătiţi tribut!

Marele nostru Profet Mihail Eminescu s-a referit foarte clar la acel moment al înfrângerii romane, mărturisind imperativ, că, „acest popor de eroi a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma.”(Apud Conf. univ. G.D. Iscru doctor în istorie, Traoco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-2005, p. 167)

Alt academician tot greu în istorie Florin Constantiniu, administrează ştiinţa, precum Tipătescu lui Caragiale, prefectura, ca pe propria moşie. „Începând din anul 85 d.Hr., în Dacia au loc dese incursiuni, ciocniri, bătălii între daci şi romani, la capătul cărora, în 89, împăratul Domiţian ajunge la încheierea păcii cu Decebal (devenit, din 87, rege al dacilor). Aparent, succesul era de partea Romei, pentru că Decebal a acceptat statutul de rege clientelar.” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră (cât de sinceră?!) a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 36)

Cât de aparent era succesul Romei, distinşilor, când deja dacii au avut trei victorii magistrale, ucigându-i în lupte pe guvernatorul Sabinus, pe aprigul general Fuscus şi înfrângându-l ruşinos pe Iulianus la Tapae?!

Cum să denigrezi pe unul dintre cei mai bravi militari, pe unul dintre cei mai glorioşi regi ai neamului nostru, spunând că a fost un rege clientelar?

Un adversar de temut care aducea dese obsesii, coşmaruri, năluciri şi fantome romanilor nu ar fi putut ajunge niciodată un client al Circului imperial din Roma!

Hadrian Daicoviciu, aruncă şi el năvodul cercetării, poate s-o prinde ceva… ceva…

„Presupunerile făcute au o anumită bază documentară… Decebal trimite la Domiţian o solie, cerând o pace pentru daci.” (H. Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 204). De ce să ceară pace când dacii erau învingători?!

„În primăvara anului 87, armata romană trece Dunărea, în Oltenia…, şi ajunge neprevăzător, în defileul de la Turnu Roşu. Aici dacii chiar în prima ciocnire înving pe romani, îl omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor. Supremă umilinţă pentru oastea romană, stindardul legiunii a V-a Alaudae cade în mîinile biruitorului dimpreună cu numeroşi prizonieri.” (Iordanes, Getica, 78, 87)

„Învins de marcomani, continuă H. Daicoviciu, şi pus pe fugă, Domiţian trimite în grabă soli la Decebal, regele dacilor şi-l înduplecă a încheia un tratat… Aşadar, în anul 89 d.Hr., se încheia pacea, o pace, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Dio Cassius, (de ce să nu-i dăm crezare, fiindcă era roman şi a scris Istoria sa în 80 de cărţi?!), nefavorabilă romanilor şi chiar ruşinoasă pentru dînşii.” (Dio Cassius, Istoria romană, 44, 1)

Pentru anul 89 d.Hr., H. Daicoviciu are altă părere faţă de marele istoric Iordanes.

„În realitate lucrurile nu stau chiar aşa şi tratatul din 89 ar trebui privit mai degrabă ca o pace de compromis.” (H. Daicoviciu, op. cit., p. 206)

Cum de a brevetat H. Daicoviciu pacea de compromis?!

Giurescienii Constantin şi Dinu pornesc din start ca racul, când relatează confruntarea dintre daci şi romani. „Confruntarea începe în anul 85 al erei noastre, pe cînd la daci domnea regele Decebal.” (Constantin C. Girescu/ Dinu C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 30)

În anul 85 d.Hr., Decebal era prinţ, asociat la domnie cu unchiul Duras Durpaneus.

Prin complot şi crimă Domiţian a ajuns împărat şi tot prin complot şi crimă a fost înlăturat. Conjuraţia a fost pregătită chiar în interiorul palatului sub privirile înlăcrimate de bucurie ale soţiei sale Domitia. (Suetonius, Vieţile cezarilor)

Uciderea împăratului Domiţian a declanşat reacţii diferite, în timp ce soldaţii erau indignaţi şi poporul indiferent, aristocraţia, politicienii, senatul jubilau, pretându-se la fapte demne de ei prin distrugerea cu ferocitate de felină a statuilor exîmpăratului care nu se răcise încă. „Era plăcerea noastră să doborâm la pământ acele mândre statui, să le spargem cu toporul ca şi când din fiecare lovitură ar fi ieşit sânge şi chinuri de moarte… Fiecare căuta un fel de răzbunare privind acele trupuri mutilate.” (Plinius cel Tânăr, Panegiric, 52)

După reuşita loviturii de palat a senatorilor prin uciderea lui Domiţian, au reuşit şi în alegerea unui împărat şters, nul ca personalitate. O umbră. O paiaţă. Capabil de orice servilism, manifestat cu adevărat imperial. A jurat senatorilor că nu-i v-a ucide. Circul acreditat al senatorilor a continuat. Au topit toate statuile de aur şi de argint ale celui omorât de ei. Au devastat palatul imperial şi au scos la vânzare toate bunurile. Au dat jos chiar în sala de şedinţe, în Aulă, deci, medalioanele, imaginile pe care le-au călcat în picioare, iar când au obosit au decretat gâfâind, „să fie şterse inscripţiile lui şi abolită orice amintire!” (Suetonius, Vieţile cezarilor…, Domiţian, 23, 1)

Abia acum înţeleg de unde s-au inspirat neociocoii şi politrucii democraţi din România lor de astăzi, privind sursa legislativă pentru damnatio memoriae.

Prin decret-lege senatul roman l-a zeificat pe Domiţian în luna Septembrie 96 d.Hr., cu aura latină, damnatio memoriae, astfel că toate actele imperiale emise de cel ucis, inclusiv pacea cu dacii din vara anului 89 d.Hr., au fost declarate nule.

Umbra imperială romană – Marcus Cocceius Nerva (96-98 d.Hr.), fără nerv, ca sistem nervos, deci, a ajuns cel mai fidel servitor al senatorilor, care l-au obligat să suprime pacea şi să sisteze obligaţiile romane încheiate de Domiţian cu dacii. Decebal a încercat diplomatic să reîncheie pacea cu romani, dar s-a izbit de refuz. Atunci demnul rege geto-dac a transmis senatului roman un avertisment dac, dur şi decisiv. „Prin urmare, relata Pliniu cel Tânăr, geto-dacii au prins curaj, au scuturat jugul şi nu se mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastră şi nu se mai încheiau nici măcar un armistiţiu decât pe picior de egalitate şi ca să primească condiţiile noastre, trebuia mai întâi ca noi să le primim pe ale lor.” (Pliniu cel Tânăr, Panegiricul; Izvoarele Istoriei României, vol. I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti-1964, p. 169)

După moartea nevertrebratului cezar Nerva, în 27 Ianuarie anul 98 d.Hr., fiul lui adoptiv Ulpius Nerva Traianus i-a urmat la tronul imperial.

Ulpius Nerva Traianus, îmbina perfect formarea sa cazonă, austeră cu libertinajul imoral fără graniţe morale. „Lui Traian îi plăceau vinul tare şi băieţii. Se îmbăta foarte greu, o trăsătură comună cu Nerva, şi din cauza băuturii căpătase un nas protuberant, vânos şi roşu, nişte fălci din ce în ce mai cărnoase, şi o burtă din ce în ce mai pronunţată pe măsură ce au trecut anii… Preferinţele sexuale ale lui Traian erau la fel de binecunoscute, chiar dacă au fost trecute sub tăcere de laudele lui Plinius. Până şi Iulian (Apostatul) ultimul împărat păgân al Romei, care-i critica pe cei care îşi permiteau o asemenea plăcere de cel mai josnic şi neruşinat fel; insinua că Zeus ar trebui să fie grijuliu cu cochetul Ganimede atâta vreme cât Traian era prin preajmă. Printre iubiţii lui putem să-i numărăm pe Hadrian şi pe pajii casei imperiale, ba pentru o scurtă vreme a avut relaţii cu un actor, Pylades, şi cu un dansator pe nume Apolaustus…” (Bennett, Julian – Traian, Ed. Bic All, 2008, p. 88-89)

Giurescienii au pornit în maraton jubilând rând pe rând doar cu victoriile romanilor asupra dacilor, în anii 101, 102, (C.C. Giurescu/ Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 31), când de fapt se ştie, că luptele din anii 101, 102, cu pierderi destul de grele de ambele părţi, au fost indecise, dovadă că ele au continuat şi-n anii 105-106.

Dan Oltean ne-a lăsat următoarea sistematizare a relaţiilor diplomatice dintre Lupii geto-daci şi câinii romani în perioada anilor 96-100 d.Hr.

„după 18 septembrie 96 d.Ch., odată cu damnarea memoriei lui Domiţian, este anulat tratatul de pace încheiat cu dacii din anul 89 d.Ch. toamna 96-primăvara 97 d.Ch. este înfiinţată comisia senatorială care elimină stipendiile acordate dacilor. ianuarie 97-ianuarie 98 d.Ch., regele Decebalus îi trimite lui Nerva şi senatului propuneri de reînnoire a tratatului de alianţă.

februarie 98-septembrie 99 d.Ch., Traian, ales împărat, vine în Moesia pentru a întări frontiera cu Dacia şi pentru a preîntâmpina un eventual atac prin surprindere al dacilor.

septembrie 99-septembrie 100, Traian intră în Roma şi împreună cu senatul ia decizia de a-l supune pe Decebalus prin intermediul războiului.

octombrie 100, Decabalus aflând de planurile de război ale romanilor le trimite o solie injurioasă, care scandalizează senatul şi îşi mobilizează armata pentru a face faţă războiului din primăvara anului 101 d.Ch.”

(Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva 2017, p. 377)

În vreme ce regele Decebal îşi respecta tratatul încheiat cu Domiţian în anul 89 d.Hr., fără nici o provocare deci, Traian a declanşat în 101,războiul împotriva dacilor.

Tributul romanilor l-a ajutat foarte mult pe Decebal să-şi consolideze poziţia de adversar de temut, mărindu-şi şi dotându-şi armata cu tot ce era necesar unui război de durată, cu un adversar destul de numeros şi puternic. „Fierăriile regale dace au lucrat în foc continuu topind fierul şi producând suliţe, săgeţi, săbii, cuţite, platoşe şi scuturi, dar mai ales celebrul falx – cea mai temută armă a antichităţii.” (Cornel Bîrsan, op. cit., p. 175).

Falxul avea lungimea lamei de 70-100 cm, curbată la vârf, cu lăţimea lamei de 3-5 cm, iar lungimea mânerului de 30-40 cm. Campania militară a dacilor a fost coordonată de Decebal, ajutat de mari şi iscusiţi comandanţi, precum, Diegis fratele, Duras, Vezinas şi Bicilis, cel care v-a ajunge trădător.

În Aprilie 101 d.Hr., Traian şi-a trecut o parte din oaste dincolo de Istru, prin Arcidava/ Varadia, Berzobis/ Bîrzava, Aizis/ Pogoniş, Tibiscum/ Jupa, unde a realizat joncţiunea cu alt corp de oaste plecat din Drobeta şi Dierna, prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum, iar de acolo prin defileul Bistrei s-au îndreptat spre Tapae, localitate ce corespunde cu  vecinătatea de azi a oraşului Oţelu Roşu.

„Războiul a debutat în primăvara lui 101 p.Chr., şi a avut drept ţel cucerirea Sarmisegetusei. Prima confruntare a avut loc tot la Tapae, cu pierderi de ambele părţi şi fără un rezultat decisiv.” (Alexandru Vulpe, Moştenirea antichităţii, în O Istorie a Românilor, Fund. Cult. Rom. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998)

Armata lui Decebal ajutată de o mare parte a populaţiei dace care au întărit fortificaţiile din jurul Sarmizegetusei, l-au oprit pe Traian din ofensivă. În vreme ce romanul dormita pipăindu-şi victoria, Decebal a deschis fulgerător o contraofensivă la Dunărea de Jos, ajutat de buri şi sarmaţi, slăbind presiunea cotropitorilor asupra cetăţilor din zona Munţilor Orăştiei, paralel cu dezorganizarea militară romană din Peninsula Balcanică. Iniţiativa strategică a lui Decebal, păstrarea secretului acţiunii, disimularea intenţiilor, strânsa coordonare – cooperare a armatei dacice şi forţele aliate, trebuiau să ducă la reuşita unui cumplit dezastru pentru invadatorii romani.

„Planul lui Decebal, demn prin însăşi concepţia sa de mare orizont strategic de talentul celor mai iluştrii comandanţi militari ai antichităţii – şi care reprezintă în istoria militară naţională prima manevră strategică plănuită şi executată la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic – ,a fost îndeplinit cu exactitate în tot ce depindea de destoinicia militară a regelui dac ori de valoarea forţelor pe care le conducea sau cu care colabora.” (Istoria Militară a Poporului Român, vol. I, Comisia de Coordonare: G-ral-col.dr. C. Olteanu, preşedinte, acad. Şt. Pascu, G-ral-lct. Ilie Ceauşescu, coord. principal ş.a., Ed. Militară, Buc., 1984, p. 160)

Ştirea ofensivei marelui strateg Decebal l-a trăznit pe înfumuratul Traian, dar iarna destul de blândă l-a favorizat pe roman prin topirea dezgheţului mai devreme, permiţându-i să folosească flota şi să ajungă în teatrul de război cu toate categoriile de trupe, cavaleria, infanteria, artileria, legiunile, cohortele pretoriene, garda de germanici. Bătălia principală s-a dat la Adamclisi. „Cavaleria dacă şi pedestrimea aliată au izbit cu putere dispozitivul advers, reuşind să pună probleme deosebite conducerii supreme romane, care a trebuit să apeleze la ultimile rezerve şi chiar să introducă în luptă trupele destinate să apere tabăra – practică destul de rar întâlnită în analele artei militare romane.” (ibid., p. 164)

Dio Cassius a considerat bătălia de la Adamclisi drept „cea mai sângeroasă dintre toate confruntările dintre daci şi romani cu ostaşi căzuţi de ambele părţi, iar numărul răniţilor romani a fost atât de ridicat încât, nemaiajungând bandajele, însuşi împăratul şi-a rupt veşmintele spre a le preface în feşe pentru legatul rănilor şi în amintirea celor ce s-au jertfit pe câmpul de luptă, Traian a poruncit să se ridice un altar.” (Dio Cassius, LXVIII, 8, 2)

Insuflaţi de duhul Profetului Zamolxis, Decebal şi oştenii săi, aprigi eroi şi martiri sfidători ai morţii au trecut la contraofensivă, respingând trupele romane invadatoare.

„În cursul acestei acţiuni dacii au repurtat succese importante reuşind să înfrângă o parte din forţele adverse… Astfel, silit de schimbările fundamentale intervenite pe teatrul de acţiuni militare din Dacia, de modul magistral în care Decebal a conceput

desfăşurarea războiului de apărare, de eroismul fără margini al întregului popor dac, al armatei sale, Traian se afla, practic, în primăvara anului 102, în situaţia de la începutul războaielor de cucerire a Daciei.”(Istoria Militară a Poporului Român,p.165)

În vara anului 102, un asediu intens al arcaşilor sirieni şi a cavaleriei maure a determinat geto-dacii să se retragă spre munţi. Retragerea s-a soldat însă cu o mare pierdere pentru Decebal şi pentru daci deopotrivă. A fost capturată sora lui Decebal de către guvernatorul Moesiei L. Maximus, care l-a pus la grea încercare pe rege.

„Această persoană cu figura destul de tânără, mergând cu o graţie demnă, ţinea un prunc la sân, în vreme ce cu mâna dreaptă schiţează un răspuns la saluturile ce i le adresează femeile din cortegiul său… Costumul lor constă într-un fel de cămaşă cu mâneci şi cu poale lungi până la glezne, iar părul le e strâns sub o basma.” (Dio Cassius, Istoria romană; Radu Vulpe, Columna lui Traian, Cimec, 2002, p. 41)

Regele Decebal a reuşit să-şi răscumpere cu aur greu, sora şi nepotul, iar pe deasupra a fost obligat să-şi trimită mezinul-prinţ ca ostatic în Roma păgână.

Tot Dio Cassius, ne relatează insuccesul lui Traian în campaniile din 101 şi 102.

„Fără a fi cucerit nici o cetate dacică importantă în anul 101, câştigând simbolic bătălia de la Tapae ca urmare a retragerii dacilor, Traian se găsea la începutul primăverii anului 102 cu provinciile Tracia şi Moesia Inferior devastate. Intervenţia directă, disperată a împăratului Traian a fost salvatoare pentru el şi ce i-a mai rămas din armată. În mod dureros după bătălie, ca urmare a pierderilor suferite de armata romană, Traian şi-a sfâşiat hainele.” (Călugărul Xiphilinus din Trapezunt a copiat şi a rezumat cărţile lui Dio Cassius, făcând şi corectura episodului sfâşierii hainelor lui Traian, cf. Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva, 2012, p. 480)

Ce ne facem cu unii/ mulţi istorici/ academicieni din România? (cetăţeni), care n-au fost/ nu sunt de acord cu insuccesul campaniilor militare romane din anii 101-102, fiindcă îşi pierde din accent romanizarea, pe care ei au insuflat-o posterităţii alături de confraţii prolatini din afară/ dinlăuntru, fidelii Romei şi ai catolicismului papistaş.

Marele Erou, marele Rege Decebal, marea Oştire dacă şi aliaţii lor nu numai că n-au fost înfrânţi în războaiele romane din anii 101-102, dar Dacia Mare a devenit însă şi mai MARE prin bravii Eroi ce vor intra în legendă şi Martirii ce urcă la ceruri.

O caracteristică aparte a arhistrategului rege Decebal a fost trecerea rapidă de la acţiunile militare din zona muntoasă la cea de câmpie pe spaţii întinse şi invers, folosind tactici diverse, care i-au asigurat avantajul, înspăimântându-l pe vrăjmaş, precum atacuri rapide, ambuscade, dese hărţuiri, incursiuni favorabile, distrugeri.

„În desfăşurarea generală a celor trei campanii s-a asigurat o îmbinare activă a acţiunilor trupelor cu cele ale populaţiei, legiunile romane fiind nevoite să înfrunte rezistenţa întregului popor dac.” (Istoria Militară a Poporului Român…, p.168)

Războaiele romane dintre anii 101-102 d.Hr., împotriva dârjilor viteji daci şi ai aliaţilor acestora au pus într-o lumină strălucitoare DACIA MARE, care prin potenţialul economic, prin popor, prin nivelul militar ridicat, prin îndârjirea de a lupta până la capăt pentru libertatea, credinţa, demnitatea lor şi printr-o diplomaţie rafinată, au arătat lumii pe marele Rege dac, care a luptat de la egal la egal cu invadatorul roman, mult mai numeros şi destul de experimentat în războaiele de jaf şi cucerire.

Hotarele Daciei Mari au stat cu privirea roată cât Cerul albastru, în frăţeasca lor veghe geto-dacă, îndemnând Istrul şi Oltul, Nistrul şi Prutul, Argeşul şi Mureşul, Jiul şi Crişul, toate fiinţele străbune, Apele, Munţii şi Codrul la ruga de foc pentru Pământul strămoşesc, sfânt, apărat cu jertfă curată de sânge de LUPUL CARPATIC.

Lupul carpatic

„Eu şi ortacii înfruntam vijelia în codrul carpatic/ Romanii în graiul lor barbar îmi ziseră: <<lup singuratic>>./ Zile şi nopţi de veghere am stat înarmaţi la hotare,/ Unde Alitul străvechi se pogoară din munţi în vâltoare.// Decebal Craiul ne-a pus să oprim oştirea romană,/ Sub lovituri de balistă să stăm neclintiţi, ca o stană./ Vulturul s-a săturat de stârvuri duşmane şi-n vale/ Crunte curg apele-n spume şi vuiet adânc dau în cale.// Lupii s-adună în haite şi urlă a jale la lună/ Buciumul luptelor noatre din creste în creste răsună.// Unul şi unul ortacii căzură, străpunşi de săgeată,/ Singur rămas-am de strajă cuprins de mânia turbată/ Şi apucându-mi cu sete în pumnii de criţă, securea,/ Peste vrăjmaşii cei mândrii, urlând, prăvălit-am pădurea.// Iată că mor neînfrânt, cu securea cea bună în mână/ În prăvălire năpraznic vuieşte pădurea bătrână/ Nu mă vor duce romanii, legat de trufaşele care/ Slobod, precum am trăit, mă voi duce în umbra cea mare// Sângele meu, pic cu pic, se va scurge în ţărâna iubită./ Vino, prietene lup, şi-mi sfâşie carnea slăbită;// Tu eşti doar o fiară din munţii în care-am trăit o viaţă/ Ţie îţi dau să-mi sfâşii mădularele până nu-ngheaţă./ Colţii şi ghearele tale, şi limba de sânge-s flămânde/ Decât robia romană şi biciul – cu mult sunt mai blânde…” (Zorica Laţcu – Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000)

———————————

* Ciclul: ISTORIA DACOROMÂNĂ în LUMINA ADEVĂRULUI ORTODOX

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU, Brusturi, Neamț, 13 Martie 2022

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Feriţi-ne, zei cereşti, ca printr-un dezastru care

i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi,

Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…”

(Marcus Annaeus Lucanus, 39-65 d.Hr., Pharsalia)

 

Dio Cassius a fost trac la origine şi s-a născut în anul 163 d.Hr., la Niceea, în Bithynia. Tatăl, senator, iar mama o rudă apropiată cu filosoful Dion Chrysostomos, care a fost exilat în Dacia, pe vremea regelui Decebal, scriind o Istorie despre geţi.

 

Dio Cassius a primit o educaţie aleasă, care l-a ajutat să împlinească o carieră de merit. A intrat în Senatul roman în anul 189, apoi diplomat, proconsul în Asia şi guvernator al Dalmaţiei şi Panoniei Superioară. Opera sa capitală a fost Istoria romană, pe care a scris-o la 100 de ani de la războaiele daco-romane, în 80 de cărţi, dintre care cărţile 67 şi 68 fac referire în mod expres la geto-dacii lui Decebal, din care se desprinde frumosul portret închinat unuia dintre cei mai străluciţi regi ai Daciei Mari.

 

„Decebalus, priceput în ale războiului şi iscusit în luptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut!” (Dio Cassius, Istoria romană, Cartea 67, 7)

 

Mărturisirea marelui istoric-geograf a fost/ este confirmată de descoperirile arheologice şi de autoritatea Castei istorico-filosofico-teologică ce aparţine Adevărului.

 

Pentru daco-românii din ţară şi din afara hotarelor ei, precuvântarea lui Dio Cassius din Bithynia a fost/ este săpată în Roca fiinţei noastre carpatine, fiindcă marele Rege DECEBAL a fost, este şi va fi cât va fi Neamul VALAH creştin-ortodox!

 

Dimensiunea definitorie a dăinuirii demnităţii daco-române se asumă destinului spiritual al naţionalismului creştin ortodox – axa construirii viitorului, pe osia zamolxianismului, înfăptuită în trecut de strămoşii geţi, ca fundament al prezentului.

 

„Fiindcă noi suntem ceea ce au fost strămoşii noştri şi ei se continuă în noi cu fiinţa, cu zbuciumul, cu luptele, cu suferinţele, cu izbânzile, cu ideile şi idealurile lor, care fără noi, ar rămâne ceva ce a început fără scop. Căci fiecare neam este un început a ceva şi îşi are înscris în fiinţa lui un destin care, pentru a-şi fi avut rostul şi a şi-l justifica în faţa Celui ce ne justifică rosturile, trebuie să se împlinească.”

(Antonie Plămădeală, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu-1988, p. 5)

 

Ilustrului Împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.), i-au urmat Marele Preot Deceneu (44 î.Hr.), Comosicus (43-38 î.Hr.), Cotiso (40-10 î.Hr), Dicomes (31 î.Hr.), Rholes/ Oroles, ucigaşul lui Burebista (29 î.Hr.), în Dobrogea, Dapyx (29 î.Hr.), în Dobrogea, Zyraxes (29 î.Hr.),  în Dobrogea, Thiamarkos (sec.I î.Hr.-I d.Hr. în vestul Munteniei, Oltenia, cu capitala la Buridava – Ocniţa – Vâlcea), Cotys I Poetul (12-19 d.Hr.), regina, văduva lui Cotys I (19-38 d.Hr.), Rhoemetalces al III-lea (38-45 d.Hr.), Cotys al II-lea (45-50 d.Hr.), Scoryllo (50-68/ 69 d.Hr.), Duras – Durpaneus (69-87 d.Hr.), Decebalus (87-106 d.Hr.), Pieporus (170 d.Hr.). (Mihail Diaconescu, Cronologie Comentată, în Istoria Literaturii Dacoromâne, Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999; Cornel Bîrsan, CODEX GETO-DACORUM – Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018).

 

Având un ascendent în unitatea de neam a înaintaşilor geto – daci, înfăptuite de Marele Rege Dromichaites şi de Împăratul Burebista cel Mare, dar şi ameninţarea tot mai crescândă a cuceririlor romane de la o provincie la alta, mai mult ca oricând succesorii lui Burebista, îndeosebi Decebal, s-a concentrat pe refacerea Statului dac, centralizat, independent. Astfel rolul catalizator l-a avut centrul politic de la Sarmizegetusa care după ce s-a consolidat intern şi-a promovat politica externă prin încheierea de alianţe antiromane cu statele care au avut/ aveau conflicte cu romanii.

 

Politica prudentă a regelui Scoryllo a dat răgaz organizării sale militare şi planului de consolidare a unor ample fortificaţii, printr-un sistem armonios de cetăţi în jurul capitalei, fapte grandioase care au determinat Roma pentru un deceniu şi jumătate să încheie pace, ajutând cu instructori, constructori şi plătind subsidii regelui dac.

 

Moesia era una din provinciile prospere în care geto-dacii locuiau din vremuri străvechi. Între anii 57-67 ea a fost guvernată de Tiberius Silvanus Aelianus.  În anul 69 dacii şi sarmaţii roxolani au trecut Dunărea şi au eliberat-o. O altă incursiune fulger între anii 85-86 a dacilor de la nordul Dunării conduşi de prinţul Decebal, asociat la domnie cu Duras/ Durpaneus (Deus-paneus – Zeul Pâinii), aliat cu bastarnii, roxolanii şi iazigii au ivadat Moesia şi l-au ucis pe guvernatorul G. Sabinus.

 

Dîndu-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi geto-dacii năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu.” (Iordanes, Getica; Izvoarele Istoriei României, vol. II, De la 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti-1970, p. 419-421)

 

Despre totala înfrângere a guvernatorului Sabinus şi a romanilor săi relatează şi eruditul inginer Cornel Bîrsan. „Invazia geto-dacilor a fost devastatoare, aceştia exterminând detaşamentele de supraveghere ale Dunării şi dând focului fortificaţiile şi punctele lor de supraveghere. Confruntarea dintre armata geto-dacă şi legiunile romane conduse de Gaius Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei a fost devastatoare şi extrem de sângeroasă. Legiunile romane au fost măcelărite, iar Oppius Sabinus luat prizonier, şi ulterior decapitat de geto-daci. Geto-dacii au devastat şi jefuit nordul Peninsulei Balcanice, respectiv Moesia, Illiricum şi Panonia, revenind peste Dunăre, încărcaţi de o bogată pradă.” (Cornel Bîrsan, CODEX …, op. cit., p. 153)

 

Împăratul roman Domiţian a fost nevoit să împartă în anul 86 d.Hr., Moesia în două provincii, Moesia Superior şi Moesia Inferior în componenţa căreia se afla şi regatul getic dintre Marea Albastră şi Dunăre, Scythia Minor (Dobrogea de azi).

 

Împăratul Domiţian (81-96) a avut o copilărie şi o adolescenţă vitregă, orfan de mamă, departe de tată şi de fratele său împăratul Titus, în sărăcie, în obscuritate. Singurătatea şi-o îndulcea, prinzând cu un stilet ascuţit, muşte. (Istoria romană, 66,9)

 

Cu această instruire militară, cu amorul câtorva femei şi graţia fratelui său Titus, a ajuns consul, poziţie care l-a transformat într-un personaj lacom, crud, laş şi ticălos.

 

Aşa bolnav cum era şi plin de ură, a pus la cale un complot împotriva fratelui Titus, care nereuşindu-i în prima fază a apelat la otrava salvatoare, ucigându-şi fratele, pe bravul militar şi i-a luat tronul. (Dio Cassius, Istoria romană, 66, 26)

 

În vreme ce tatăl şi fratele său s-au remarcat pe câmpurile de luptă, Domiţian era călăul păcii ucigând oameni la cea mai mică bănuială, în castre, în senat, în Roma. Era foarte aproape să urmeze soţia sa Domitia, pe lista condamnaţilor la moarte. De la crime a trecut la instituţia delatoriei, încurajând sclavii să-şi denunţe stăpânii, cărora le lua averea, proprietăţile, apoi îi ucidea pe denunţători, ca să fie acoperit.

 

Pe teatrul de lupte contra geto-dacilor, împăratul Domiţian se comporta ca şi cum s-ar fi aflat în amfiteatrul Circului său din păgâna şi desfrânata Romă. „Puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri.” (Dio Cassius, Istoria Romană; Izvoarele Istoriei României, vol. I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti-1964, p. 683)

 

Caracterul josnic, laş, imoral, şovăielnic şi modul despotic de a conduce imperiul roman îi era bine cunoscut marelui rege Decebal, ceea ce l-a favorizat în politica sa externă, ţinându-l multă vreme în şah, dar mai ales în coşmar pe rivalul de la Roma.

 

Anul de graţie 86/ 87 d. Hr., îl aduce pe viteazul prinţ Decebal, fiul regelui Scoryllo, pe tronul Daciei. Regatul său cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia şi o zonă a Moldovei situată dincolo de versanţii estici ai Carpaţilor Orientali.

 

Dacă romanii aveau împăratul pe care şi-l meritau cu prisosinţă, DACIA – Pantheonul religios al marelui Profet Zamolxis, se mândrea cu marele Rege Decebal,

bărbat puternic, frumos, viteaz, înzestrat cu un simţ realist de excepţie, cu o gândire vizionară, profundă şi pe deasupra tuturor cu o înaltă clarviziune.

 

În acel an 87 d.Hr., oastea lui Decebal a adus una dintre cele mai ruşinoase înfrângeri armatei romane conduse de ambiţiosul şi infatuatul general Cornelius Fuscus, care a fost ucis în luptă. „În general izvoarele antice nu prezintă în detaliu bătăliile pierdute, ci doar victoriile cîştigate de romani. Astfel încât despre înfrângerea imensei armate a lui Fuscus (cca. 37.000 legionari) avem puţine informaţii.” (Cornel Bîrsan…, p.155). Moesia Superior a fost din nou invadată de daci.

 

Romanii îl trimit contra regelui Decebal, pe generalul Tettius Iulianus, care în prima fază îi respinge pe daci şi trece Dunărea în Dacia. La Tapae, însă, dacii au tăiat o pădure şi au îmbrăcat copacii în haine de luptători, atrăgându-i în cursă pe romani şi înfrângându-i. Romanii au fost nevoiţi să ceară pacea, declarându-se aliaţi şi oferind constructori, instructori, maşini de război şi o sumă de bani ca tribut anual.

 

Istorici de paradă, de conjunctură, umbre universitare, academice au slugărit iluzia, dilema, falsitatea, eroarea, confuzia, probabilitatea, slujind absurdităţii.

Să nu uităm totuşi, spunea marele cărturar basarabean, că, „sunt pretinşi istorici, pentru care şi absurditatea se poate îmbrăca în haină de argument!” (Mitropolit Antonie Plămădeală, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu-1988, p. 135)

 

P.P. Panaitescu (Petre de două ori… n.a), relatează în lucrarea sa Istoria Românilor, inadvertenţe, ambiguităţi, raţionamente deşarte, privitor la lupta dintre Tettius Iulianus şi Decebal la Tapae, arătând întâi că romanul, „câştigă asupra lui Decebal lupta de la Tapae. Totuşi această luptă nu e decisivă, (păi ori, ori…), romanii obosiţi de luptă se retrag. Se încheie atunci pace între Romani şi Daci, prin care împăratul Domiţian recunoaşte pe daci ca federaţi (aliaţi), dându-le ajutoare, ingineri, maşini de război şi o sumă de bani plătibilă anual.” (P.P. Panaitescu Profesor universitar, Istoria Românilor, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti-1990, p. 20)

 

Dacă lupta a fost la egalitate, de ce au mai plătit romanii tribut şi au dat ajutoare?!

Nu poţi folosi drept clauză a tratatului, deviza: dacă n-aţi învins, atunci plătiţi tribut!

 

Marele nostru Profet Mihail Eminescu s-a referit foarte clar la acel moment al înfrângerii romane, mărturisind imperativ, că, „acest popor de eroi a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma.”(Apud Conf. univ. G.D. Iscru doctor în istorie, Traoco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-2005, p. 167)

 

Alt academician tot greu în istorie Florin Constantiniu, administrează ştiinţa, precum Tipătescu lui Caragiale, prefectura, ca pe propria moşie. „Începând din anul 85 d.Hr., în Dacia au loc dese incursiuni, ciocniri, bătălii între daci şi romani, la capătul cărora, în 89, împăratul Domiţian ajunge la încheierea păcii cu Decebal (devenit, din 87, rege al dacilor). Aparent, succesul era de partea Romei, pentru că Decebal a acceptat statutul de rege clientelar.” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră (cât de sinceră?!) a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 36)

 

Cât de aparent era succesul Romei, distinşilor, când deja dacii au avut trei victorii magistrale, ucigându-i în lupte pe guvernatorul Sabinus, pe aprigul general Fuscus şi înfrângându-l ruşinos pe Iulianus la Tapae?!

 

Cum să denigrezi pe unul dintre cei mai bravi militari, pe unul dintre cei mai glorioşi regi ai neamului nostru, spunând că a fost un rege clientelar?

Un adversar de temut care aducea dese obsesii, coşmaruri, năluciri şi fantome romanilor nu ar fi putut ajunge niciodată un client al Circului imperial din Roma!

 

Hadrian Daicoviciu, aruncă şi el năvodul cercetării, poate s-o prinde ceva… ceva…

„Presupunerile făcute au o anumită bază documentară… Decebal trimite la Domiţian o solie, cerând o pace pentru daci.” (H. Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 204). De ce să ceară pace când dacii erau învingători?!

 

„În primăvara anului 87, armata romană trece Dunărea, în Oltenia…, şi ajunge neprevăzător, în defileul de la Turnu Roşu. Aici dacii chiar în prima ciocnire înving pe romani, îl omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor. Supremă umilinţă pentru oastea romană, stindardul legiunii a V-a Alaudae cade în mîinile biruitorului dimpreună cu numeroşi prizonieri.” (Iordanes, Getica, 78, 87)

 

„Învins de marcomani, continuă H. Daicoviciu, şi pus pe fugă, Domiţian trimite în grabă soli la Decebal, regele dacilor şi-l înduplecă a încheia un tratat… Aşadar, în anul 89 d.Hr., se încheia pacea, o pace, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Dio Cassius, (de ce să nu-i dăm crezare, fiindcă era roman şi a scris Istoria sa în 80 de cărţi?!), nefavorabilă romanilor şi chiar ruşinoasă pentru dînşii.”

(Dio Cassius, Istoria romană, 44, 1)

 

Pentru anul 89 d.Hr., H. Daicoviciu are altă părere faţă de marele istoric Iordanes.

„În realitate lucrurile nu stau chiar aşa şi tratatul din 89 ar trebui privit mai degrabă ca o pace de compromis.” (H. Daicoviciu, op. cit., p. 206)

Cum de a brevetat H. Daicoviciu pacea de compromis?!

 

Giurescienii Constantin şi Dinu pornesc din start ca racul, când relatează confruntarea dintre daci şi romani. „Confruntarea începe în anul 85 al erei noastre, pe cînd la daci domnea regele Decebal.” (Constantin C. Girescu/ Dinu C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 30)

 

În anul 85 d.Hr., Decebal era prinţ, asociat la domnie cu unchiul Duras Durpaneus.

 

Prin complot şi crimă Domiţian a ajuns împărat şi tot prin complot şi crimă a fost înlăturat. Conjuraţia a fost pregătită chiar în interiorul palatului sub privirile înlăcrimate de bucurie ale soţiei sale Domitia. (Suetonius, Vieţile cezarilor)

 

Uciderea împăratului Domiţian a declanşat reacţii diferite, în timp ce soldaţii erau indignaţi şi poporul indiferent, aristocraţia, politicienii, senatul jubilau, pretându-se la fapte demne de ei prin distrugerea cu ferocitate de felină a statuilor exîmpăratului care nu se răcise încă. „Era plăcerea noastră să doborâm la pământ acele mândre statui, să le spargem cu toporul ca şi când din fiecare lovitură ar fi ieşit sânge şi chinuri de moarte… Fiecare căuta un fel de răzbunare privind acele trupuri mutilate.” (Plinius cel Tânăr, Panegiric, 52)

 

După reuşita loviturii de palat a senatorilor prin uciderea lui Domiţian, au reuşit şi în alegerea unui împărat şters, nul ca personalitate. O umbră. O paiaţă. Capabil de orice servilism, manifestat cu adevărat imperial. A jurat senatorilor că nu-i v-a ucide. Circul acreditat al senatorilor a continuat. Au topit toate statuile de aur şi de argint ale celui omorât de ei. Au devastat palatul imperial şi au scos la vânzare toate bunurile. Au dat jos chiar în sala de şedinţe, în Aulă, deci, medalioanele, imaginile pe care le-au călcat în picioare, iar când au obosit au decretat gâfâind, „să fie şterse inscripţiile lui şi abolită orice amintire!” (Suetonius, Vieţile cezarilor…, Domiţian, 23, 1)

 

Abia acum înţeleg de unde s-au inspirat neociocoii şi politrucii democraţi din România lor de astăzi, privind sursa legislativă pentru damnatio memoriae.

 

Prin decret-lege senatul roman l-a zeificat pe Domiţian în luna Septembrie 96 d.Hr., cu aura latină, damnatio memoriae, astfel că toate actele imperiale emise de cel ucis, inclusiv pacea cu dacii din vara anului 89 d.Hr., au fost declarate nule.

 

Umbra imperială romană – Marcus Cocceius Nerva (96-98 d.Hr.), fără nerv, ca sistem nervos, deci, a ajuns cel mai fidel servitor al senatorilor, care l-au obligat să suprime pacea şi să sisteze obligaţiile romane încheiate de Domiţian cu dacii. Decebal a încercat diplomatic să reîncheie pacea cu romani, dar s-a izbit de refuz. Atunci demnul rege geto-dac a transmis senatului roman un avertisment dac, dur şi decisiv. „Prin urmare, relata Pliniu cel Tânăr, geto-dacii au prins curaj, au scuturat jugul şi nu se mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastră şi nu se mai încheiau nici măcar un armistiţiu decât pe picior de egalitate şi ca să primească condiţiile noastre, trebuia mai întâi ca noi să le primim pe ale lor.” (Pliniu cel Tânăr, Panegiricul; Izvoarele Istoriei României, vol. I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti-1964, p. 169)

 

După moartea nevertrebratului cezar Nerva, în 27 Ianuarie anul 98 d.Hr., fiul lui adoptiv Ulpius Nerva Traianus i-a urmat la tronul imperial.

 

Ulpius Nerva Traianus, îmbina perfect formarea sa cazonă, austeră cu libertinajul imoral fără graniţe morale. „Lui Traian îi plăceau vinul tare şi băieţii. Se îmbăta foarte greu, o trăsătură comună cu Nerva, şi din cauza băuturii căpătase un nas protuberant, vânos şi roşu, nişte fălci din ce în ce mai cărnoase, şi o burtă din ce în ce mai pronunţată pe măsură ce au trecut anii… Preferinţele sexuale ale lui Traian

erau la fel de binecunoscute, chiar dacă au fost trecute sub tăcere de laudele lui Plinius. Până şi Iulian (Apostatul) ultimul împărat păgân al Romei, care-i critica pe cei care îşi permiteau o asemenea plăcere de cel mai josnic şi neruşinat fel; insinua că Zeus ar trebui să fie grijuliu cu cochetul Ganimede atâta vreme cât Traian era prin preajmă. Printre iubiţii lui putem să-i numărăm pe Hadrian şi pe pajii casei imperiale, ba pentru o scurtă vreme a avut relaţii cu un actor, Pylades, şi cu un dansator pe nume Apolaustus…” (Bennett, Julian – Traian, Ed. Bic All, 2008, p. 88-89)

 

Giurescienii au pornit în maraton jubilând rând pe rând doar cu victoriile romanilor asupra dacilor, în anii 101, 102, (C.C. Giurescu/ Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 31), când de fapt se ştie, că luptele din anii 101, 102, cu pierderi destul de grele de ambele părţi, au fost indecise, dovadă că ele au continuat şi-n anii 105-106.

 

Dan Oltean ne-a lăsat următoarea sistematizare a relaţiilor diplomatice dintre Lupii geto-daci şi câinii romani în perioada anilor 96-100 d.Hr.

„după 18 septembrie 96 d.Ch., odată cu damnarea memoriei lui Domiţian, este anulat tratatul de pace încheiat cu dacii din anul 89 d.Ch.

toamna 96-primăvara 97 d.Ch. este înfiinţată comisia senatorială care elimină stipendiile acordate dacilor.

ianuarie 97-ianuarie 98 d.Ch., regele Decebalus îi trimite lui Nerva şi senatului propuneri de reînnoire a tratatului de alianţă.

februarie 98-septembrie 99 d.Ch., Traian, ales împărat, vine în Moesia pentru a întări frontiera cu Dacia şi pentru a preîntâmpina un eventual atac prin surprindere al dacilor.

septembrie 99-septembrie 100, Traian intră în Roma şi împreună cu senatul ia decizia de a-l supune pe Decebalus prin intermediul războiului.

octombrie 100, Decabalus aflând de planurile de război ale romanilor le trimite o solie injurioasă, care scandalizează senatul şi îşi mobilizează armata pentru a face faţă războiului din primăvara anului 101 d.Ch.”

(Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva 2017, p. 377)

 

În vreme ce regele Decebal îşi respecta tratatul încheiat cu Domiţian în anul 89 d.Hr., fără nici o provocare deci, Traian a declanşat în 101,războiul împotriva dacilor.

 

Tributul romanilor l-a ajutat foarte mult pe Decebal să-şi consolideze poziţia de adversar de temut, mărindu-şi şi dotându-şi armata cu tot ce era necesar unui război de durată, cu un adversar destul de numeros şi puternic. „Fierăriile regale dace au lucrat în foc continuu topind fierul şi producând suliţe, săgeţi, săbii, cuţite, platoşe şi scuturi, dar mai ales celebrul falx – cea mai temută armă a antichităţii.” (Cornel Bîrsan, op. cit., p. 175).

Falxul avea lungimea lamei de 70-100 cm, curbată la vârf, cu lăţimea lamei de 3-5 cm, iar lungimea mânerului de 30-40 cm. Campania militară a dacilor a fost coordonată de Decebal, ajutat de mari şi iscusiţi comandanţi, precum, Diegis fratele, Duras, Vezinas şi Bicilis, cel care v-a ajunge trădător.

 

În Aprilie 101 d.Hr., Traian şi-a trecut o parte din oaste dincolo de Istru, prin Arcidava/ Varadia, Berzobis/ Bîrzava, Aizis/ Pogoniş, Tibiscum/ Jupa, unde a realizat joncţiunea cu alt corp de oaste plecat din Drobeta şi Dierna, prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum, iar de acolo prin defileul Bistrei s-au îndreptat spre Tapae, localitate ce corespunde cu  vecinătatea de azi a oraşului Oţelu Roşu.

 

„Războiul a debutat în primăvara lui 101 p.Chr., şi a avut drept ţel cucerirea Sarmisegetusei. Prima confruntare a avut loc tot la Tapae, cu pierderi de ambele părţi şi fără un rezultat decisiv.” (Alexandru Vulpe, Moştenirea antichităţii, în O Istorie a Românilor, Fund. Cult. Rom. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998)

 

Armata lui Decebal ajutată de o mare parte a populaţiei dace care au întărit fortificaţiile din jurul Sarmizegetusei, l-au oprit pe Traian din ofensivă. În vreme ce romanul dormita pipăindu-şi victoria, Decebal a deschis fulgerător o contraofensivă la Dunărea de Jos, ajutat de buri şi sarmaţi, slăbind presiunea cotropitorilor asupra cetăţilor din zona Munţilor Orăştiei, paralel cu dezorganizarea militară romană din Peninsula Balcanică. Iniţiativa strategică a lui Decebal, păstrarea secretului acţiunii, disimularea intenţiilor, strânsa coordonare – cooperare a armatei dacice şi forţele aliate, trebuiau să ducă la reuşita unui cumplit dezastru pentru invadatorii romani.

 

„Planul lui Decebal, demn prin însăşi concepţia sa de mare orizont strategic de talentul celor mai iluştrii comandanţi militari ai antichităţii – şi care reprezintă în istoria militară naţională prima manevră strategică plănuită şi executată la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic – ,a fost îndeplinit cu exactitate în tot ce depindea de destoinicia militară a regelui dac ori de valoarea forţelor pe care le conducea sau cu care colabora.” (Istoria Militară a Poporului Român, vol. I, Comisia de Coordonare: G-ral-col.dr. C. Olteanu, preşedinte, acad. Şt. Pascu, G-ral-lct. Ilie Ceauşescu, coord. principal ş.a., Ed. Militară, Buc., 1984, p. 160)

 

Ştirea ofensivei marelui strateg Decebal l-a trăznit pe înfumuratul Traian, dar iarna destul de blândă l-a favorizat pe roman prin topirea dezgheţului mai devreme, permiţându-i să folosească flota şi să ajungă în teatrul de război cu toate categoriile de trupe, cavaleria, infanteria, artileria, legiunile, cohortele pretoriene, garda de germanici. Bătălia principală s-a dat la Adamclisi. „Cavaleria dacă şi pedestrimea aliată au izbit cu putere dispozitivul advers, reuşind să pună probleme deosebite conducerii supreme romane, care a trebuit să apeleze la ultimile rezerve şi chiar să introducă în luptă trupele destinate să apere tabăra – practică destul de rar întâlnită în analele artei militare romane.” (ibid., p. 164)

 

Dio Cassius a considerat bătălia de la Adamclisi drept „cea mai sângeroasă dintre toate confruntările dintre daci şi romani cu ostaşi căzuţi de ambele părţi, iar numărul răniţilor romani a fost atât de ridicat încât, nemaiajungând bandajele, însuşi împăratul şi-a rupt veşmintele spre a le preface în feşe pentru legatul rănilor şi în amintirea celor ce s-au jertfit pe câmpul de luptă, Traian a poruncit să se ridice un altar.” (Dio Cassius, LXVIII, 8, 2)

 

Insuflaţi de duhul Profetului Zamolxis, Decebal şi oştenii săi, aprigi eroi şi martiri sfidători ai morţii au trecut la contraofensivă, respingând trupele romane invadatoare.

 

„În cursul acestei acţiuni dacii au repurtat succese importante reuşind să înfrângă o parte din forţele adverse… Astfel, silit de schimbările fundamentale intervenite pe teatrul de acţiuni militare din Dacia, de modul magistral în care Decebal a conceput

desfăşurarea războiului de apărare, de eroismul fără margini al întregului popor dac, al armatei sale, Traian se afla, practic, în primăvara anului 102, în situaţia de la începutul războaielor de cucerire a Daciei.”(Istoria Militară a Poporului Român,p.165)

 

În vara anului 102, un asediu intens al arcaşilor sirieni şi a cavaleriei maure a determinat geto-dacii să se retragă spre munţi. Retragerea s-a soldat însă cu o mare pierdere pentru Decebal şi pentru daci deopotrivă. A fost capturată sora lui Decebal de către guvernatorul Moesiei L. Maximus, care l-a pus la grea încercare pe rege.

„Această persoană cu figura destul de tânără, mergând cu o graţie demnă, ţinea un prunc la sân, în vreme ce cu mâna dreaptă schiţează un răspuns la saluturile ce i le adresează femeile din cortegiul său… Costumul lor constă într-un fel de cămaşă cu mâneci şi cu poale lungi până la glezne, iar părul le e strâns sub o basma.” (Dio Cassius, Istoria romană; Radu Vulpe, Columna lui Traian, Cimec, 2002, p. 41)

 

Regele Decebal a reuşit să-şi răscumpere cu aur greu, sora şi nepotul, iar pe deasupra a fost obligat să-şi trimită mezinul-prinţ ca ostatic în Roma păgână.

 

Tot Dio Cassius, ne relatează insuccesul lui Traian în campaniile din 101 şi 102.

 

„Fără a fi cucerit nici o cetate dacică importantă în anul 101, câştigând simbolic bătălia de la Tapae ca urmare a retragerii dacilor, Traian se găsea la începutul primăverii anului 102 cu provinciile Tracia şi Moesia Inferior devastate. Intervenţia directă, disperată a împăratului Traian a fost salvatoare pentru el şi ce i-a mai rămas din armată. În mod dureros după bătălie, ca urmare a pierderilor suferite de armata romană, Traian şi-a sfâşiat hainele.” (Călugărul Xiphilinus din Trapezunt a copiat şi a rezumat cărţile lui Dio Cassius, făcând şi corectura episodului sfâşierii hainelor lui Traian, cf. Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva, 2012, p. 480)

 

Ce ne facem cu unii/ mulţi istorici/ academicieni din România? (cetăţeni), care n-au fost/ nu sunt de acord cu insuccesul campaniilor militare romane din anii 101-102, fiindcă îşi pierde din accent romanizarea, pe care ei au insuflat-o posterităţii alături de confraţii prolatini din afară/ dinlăuntru, fidelii Romei şi ai catolicismului papistaş.

 

Marele Erou, marele Rege Decebal, marea Oştire dacă şi aliaţii lor nu numai că n-au fost înfrânţi în războaiele romane din anii 101-102, dar Dacia Mare a devenit însă şi mai MARE prin bravii Eroi ce vor intra în legendă şi Martirii ce urcă la ceruri.

 

O caracteristică aparte a arhistrategului rege Decebal a fost trecerea rapidă de la acţiunile militare din zona muntoasă la cea de câmpie pe spaţii întinse şi invers, folosind tactici diverse, care i-au asigurat avantajul, înspăimântându-l pe vrăjmaş, precum atacuri rapide, ambuscade, dese hărţuiri, incursiuni favorabile, distrugeri.

„În desfăşurarea generală a celor trei campanii s-a asigurat o îmbinare activă a acţiunilor trupelor cu cele ale populaţiei, legiunile romane fiind nevoite să înfrunte rezistenţa întregului popor dac.” (Istoria Militară a Poporului Român…, p.168)

 

Războaiele romane dintre anii 101-102 d.Hr., împotriva dârjilor viteji daci şi ai aliaţilor acestora au pus într-o lumină strălucitoare DACIA MARE, care prin potenţialul economic, prin popor, prin nivelul militar ridicat, prin îndârjirea de a lupta până la capăt pentru libertatea, credinţa, demnitatea lor şi printr-o diplomaţie rafinată, au arătat lumii pe marele Rege dac, care a luptat de la egal la egal cu invadatorul roman, mult mai numeros şi destul de experimentat în războaiele de jaf şi cucerire.

 

Hotarele Daciei Mari au stat cu privirea roată cât Cerul albastru, în frăţeasca lor veghe geto-dacă, îndemnând Istrul şi Oltul, Nistrul şi Prutul, Argeşul şi Mureşul, Jiul şi Crişul, toate fiinţele străbune, Apele, Munţii şi Codrul la ruga de foc pentru Pământul strămoşesc, sfânt, apărat cu jertfă curată de sânge de LUPUL CARPATIC.

 

Lupul carpatic

 

„Eu şi ortacii înfruntam vijelia în codrul carpatic/ Romanii în graiul lor barbar îmi ziseră: <<lup singuratic>>./ Zile şi nopţi de veghere am stat înarmaţi la hotare,/ Unde Alitul străvechi se pogoară din munţi în vâltoare.// Decebal Craiul ne-a pus să oprim oştirea romană,/ Sub lovituri de balistă să stăm neclintiţi, ca o stană./ Vulturul s-a săturat de stârvuri duşmane şi-n vale/ Crunte curg apele-n spume şi vuiet adânc dau în cale.// Lupii s-adună în haite şi urlă a jale la lună/ Buciumul luptelor noatre din creste în creste răsună.// Unul şi unul ortacii căzură, străpunşi de săgeată,/ Singur rămas-am de strajă cuprins de mânia turbată/ Şi apucându-mi cu sete în pumnii de criţă, securea,/ Peste vrăjmaşii cei mândrii, urlând, prăvălit-am pădurea.// Iată că mor neînfrânt, cu securea cea bună în mână/ În prăvălire năpraznic vuieşte pădurea bătrână/ Nu mă vor duce romanii, legat de trufaşele care/ Slobod, precum am trăit, mă voi duce în umbra cea mare// Sângele meu, pic cu pic, se va scurge în ţărâna iubită./ Vino, prietene lup, şi-mi sfâşie carnea slăbită;// Tu eşti doar o fiară din munţii în care-am trăit o viaţă/ Ţie îţi dau să-mi sfâşii mădularele până nu-ngheaţă./ Colţii şi ghearele tale, şi limba de sânge-s flămânde/ Decât robia romană şi biciul – cu mult sunt mai blânde…” (Zorica Laţcu – Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000)

———————————

* Ciclul: ISTORIA DACOROMÂNĂ în LUMINA ADEVĂRULUI ORTODOX

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț

13 Martie 2022

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

JOS PĂLĂRIA PENTRU FEMEII

PODUL PRIETENIEI INTERCULTURALE

9 Martie 2022, ora 11.00 – Biblioteca Virtuală Elite, Oradea

Au vorbit: prof. Mirela Silaghi, Miorița Silaghi,viceprimar Arina Moș,  prof. univ. Dr. Vasile Marcu, col. Dr. Constantin Moșincat, Szilagyi Ibolyam Stark Ludovicm și au citit din creația proprie: Rodica Denuț, Viorel Boldiș, Aurel Horgoș, au cântat Corul gl. Traian Moșoiu, prof. Florica Mera, Maria Matei, surorile Ghib.

Au expus din creația proprie de artă și lucru manual: Dorina Mornea, Voichița MoșincatBUCURIE :Mirela SILAGHI – Rodica FLORENTINA DENUȚ

Recital – Inimă de mamă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

8 MARTIE – ZIUA FEMEII

 

8 MARTIE – ZIUA INTERNAŢIONALĂ A FEMEII

Solo ROTENSTAIN

Motto:

„Bărbații creează prin imaginație,

însă femeile creează prin iubire…”

(Rabindranath Tagore)

Feminitatea înseamnă un set de trăsături, comportamente și roluri – de la frumusețe și grație la inteligență, intuiție și sensibilitate, dar, mai ales, dragoste și maternitate. Feminitatea presupune și o frumusețe interioară, o stare de spirit, proiecția lumii lăuntrice, de aceea vârsta nu o afectează, ci îi amplifică, paradoxal, valoarea. Orice încercare de definiție este incompletă și dificilă, pentru că în spiritul feminin există o stranie și misterioasă alchimie între componente diferite, de aici și dificultatea pentru psihologi în selecția unei definiții complete. Să spunem totuși că, pentru artiști, femeia este mister și fascinație tulburătoare, „un miracol de contradicții divine” (Jules Michelet), derutantă și imprevizibilă; în perspectivă psihologică, pentru Freud, femeia rămâne „continentul necunoscut”.

Încă din vechime, ipostaza feminină este motivul care apare frecvent în artele vizuale, translată în spațiul artistic, asociată frumosului estetic, emoției, religiozității. De menționat că femeia este fiinţă fundamental religioasă, mult mai apropiată de izvoarele sacrului decât bărbatul, poate de aceea apare mereu sacralizată în toate mitologiile drept zeiță a casei. Femeia procreează, dă viață, primește astfel un atribut mitic și aura de sfințenie. Cu toate acestea, femeia a avut un rol social limitat și un statut precar în multe epoci ale istoriei, îndeplinind în societate, în viața politică a statelor europene, un statut și funcții de subordonare, cu activități în spațiul casei și în agricultură, iar căsătoria era o componentă importantă a sistemului social și economic al lumii antice. De altfel în aproape toate culturile există o diferențiere clară între muncile/activitățile specific feminine și cele masculine.

Abia secolul al XVIII- lea și industrializarea vor aduce implicarea progresivă a femeilor în activitățile rezervate anterior doar bărbaților, odată cu dezvoltarea orașelor, dar și împletirea de roluri diferite. Femeia începe să se bucure de un nou statut, se schimbă axa priorităților și iese din zona vieții exclusiv domestice spre o viață socială, angajată fiind în fabrici și ateliere.

Intrarea femeilor pe piaţa muncii a fost un aspect pozitiv, dar această schimbare a însemnat atât în context capitalist, cât și în comunism integrarea în sisteme de muncă opresive, în care libertatea şi creativitatea femeilor nu au fost puse suficient în valoare. Nu întâmplător mișcările feministe au apărut pentru a echilibra dizarmoniile și prejudecățile unor societăți conservatoare. Feminismul, o doctrină teoretică și un curent de acțiune, a vizat lupta împotriva inegalității de gen, promovând afirmarea femeii în societate și susținerea drepturilor acesteia, manifestându-se mai ales în unele părți ale lumii occidentale și ale Americii, în mai multe etape. Preia principii iluministe, urmărește emanciparea femeii și egalitatea juridică, are suficiente excese, evoluează în etape care aduc nuanțe și implicări diferite. De la primele două valuri de feminism, din spațiul american, implicând tema votului și egalitatea politică, al treilea val de mișcări feministe continuă în secolele XX și XXI să abordeze, în diferite forme, inegalitățile financiare, sociale și culturale și include campanii reînnoite pentru o influență mai mare a femeilor în politică, în viața socială și în mass-media, cu necesare modificări de accente și tonalități.

Ziua Internațională a Femeilor, având la începuturi titulatura de „Ziua Internaţională a Femeilor Lucrătoare”, prilejuiește, pe diferite meridiane ale lumii, o gamă largă de celebrări ale femeii, de la gesturi de respect, apreciere şi iubire, până la omagierea realizărilor economice, politice şi sociale ale femeilor din orice vreme și națiune. Este cunoscută și ca Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pacea Internațională. Femeia este cea mai importantă fiinţă din lume, mamă şi iubită, elemente fără de care întregul univers nu ar exista.

Ziua femeilor a fost sărbătorită pentru prima dată la 28 februarie 1909 în New York, conform unei declarații a Partidului Socialist din America, în amintirea unei greve a unui sindicat al femeilor, grevă care avusese loc în 1908. Atunci 15.000 de femei au mărșăluit în New York cerând un program de lucru mai scurt, salarii mai bune și dreptul la vot. În ciuda a ceea ce s-a pretins mai târziu, pe data de 8 martie nu a avut loc de fapt nici o grevă.

În august 1910, a fost organizată o Conferinţă Internaţională a femeilor, în deschiderea celei de-a doua Internaționale Socialiste reunită la Copenhaga, unde au participat peste 100 de femei din 17 țări. Cu acest prilej, inspirată în parte de socialiştii americani, socialista germană Luise Zietz împreună cu colega ei liderul socialist, apoi comunist, Clara Zetkin propun sărbătorirea zilei internaționale a femeii, fără a specifica însă o dată anume. În următorul an, pe 19 martie, „Ziua femeilor” a fost celebrată pentru întâia oară de către un milion de oameni din Austria, Danemarca, Germania şi Elveţia. Numai în imperiul austro-ungar, au avut loc circa 300 de manifestaţii. În Viena, femeile au mărşăluit pe Ringstrasse, cu banere ce onorau martirii din Comuna din Paris. Protestatarii au cerut să li se acorde femeilor dreptul la vot şi cel de a lucra în instituţii publice.

Începând cu anul 1913, femeile din Rusia au sărbătorit ziua femeii în ultima duminică din februarie. Deşi au existat câteva greve, marşuri şi alte proteste ale femeilor, până în anul 1914 nici una dintre acestea nu s-a petrecut în ziua de 8 martie. În 1914, ziua femeilor a fost marcată pe 8 martie, într-o zi de duminică, această dată fiind apoi adoptată în mai toate ţările. În acelaşi an, „Ziua femeilor” din Germania a fost dedicată dreptului femeilor de a vota, drept câştigat în 1918.

În anul 1917, ultima duminică din februarie (zi corespunzătoare celei de 8 martie în calendarul gregorian) conform calendarului pe stil vechi a coincis cu ziua de 8 martie pe stil nou. Femeile din Sankt Petersburg au declanșat o grevă sub lozinca „Pâine şi pace”, cerând încheierea Primului Război Mondial, sfârșitul raționalizării alimentelor și abolirea dinastiei țariste. Leon Trotki scria despre această  manifestare: „23 februarie (8 martie) a fost Ziua Internaţională a femeilor şi întâlnirile şi acţiunile din acea zi fuseseră planificate. Dar nu ne imaginăm că această zi a femeilor ar putea inaugura revoluţia. Acţiunile revoluţionare fuseseră puse la punct, dar fără a stabili o anumită dată. Dar, dimineaţa, în pofida ordinelor contrarii, lucrătorii textili au încetat munca în câteva fabrici şi şi-au trimis delegaţii cerând sprijinul grevei… ceea ce a dus la o grevă de proporţii… şi toţi au ieşit pe străzi”.

După Revoluția din Octombrie, bolşevica Alexandra Kollontai l-a convins pe Vladimir Ilici Lenin să instaureze ziua femeii drept sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică, iar abia la 8 mai 1965 aceasta a devenit zi nelucrătoare, ca „o comemorare a meritelor de seamă ale femeilor sovietice în construirea comunismului şi în apărarea pământului părintesc de-a lungul războiului patriotic, a eroismului şi dedicării lor atât pe front cât şi în spatele acestuia, a marii contribuţii aduse de femei pentru întărirea prieteniei dintre popoare şi la lupta pentru pace.” (Ah, frazeologia comunistă!).

Drept urmare a adoptării în Rusia, după revoluţia sovietică din 1917, această sărbătoare a fost celebrată mai cu seamă în ţările socialiste şi comuniste. A fost instaurată de comuniştii din China în 1922, şi de comuniştii spanioli în 1936. După fondarea, pe 1 octombrie 1949, a Republicii Populare Chineze, consiliul de stat din această ţară a proclamat pe 23 decembrie ziua de 8 martie drept sărbătoare oficială, femeilor din China acordându-li-se cu această ocazie jumătate de zi liberă (câtă generozitate!).

După al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie a fost generalizată în Europa Răsăriteană. Astfel, „Ziua Femeii” se impunea ca sărbătoare exclusiv comunistă. În unele regiuni, ziua de 8 martie şi-a pierdut totuşi nuanţele politice, devenind o ocazie pentru ca bărbaţii să îşi exprime dragostea faţă de femei într-o serie de manifestări asemănătoare cu cele de Ziua mamei şi Ziua Sfântului Valentin. Actriţa şi activista pentru drepturile omului Beata Pozniak a conlucrat cu primarul din Los Angeles, guvernatorul Californiei şi membri ai congresului  american pentru obţinerea recunoaşterii oficiale a acestei sărbători în SUA. În 1944, Pozniak a reuşit introducerea celei dintâi legi din istoria congresului SUA pentru recunoaşterea zilei internaţionale a femeilor în Statele Unite.

În alte părţi ale lumii, ziua femeilor a rămas marcată de mesaje asociate cu drepturile umane şi politice ale femeilor, aşa cum au fost transmise constant de ONU, care a sărbătorit pentru prima dată Ziua internațională a femeii pe 8 martie, în 1975. Următoarea etapă în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1977, de către ONU, a Anului Internațional al Femeilor și declararea perioadei 1976–1985 ca Deceniul ONU pentru condiția femeii. Ziua Femeii este sărbătorită pentru a comemora atât realizările sociale, politicile și condițiile economice ale femeilor, cât și discriminarea și violența care își fac încă simțită prezența în lume.

8 martie este o zi în care femeile sunt recunoscute pentru realizările lor, fără a ţine cont de diferenţele naţionale, etnice, lingvistice, culturale, economice sau politice. În data de 8 martie, Ziua Internațională a Femeii este sărbătorită în toata lumea (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă). Diferite femei, inclusiv lideri politici, comunitari și de afaceri, precum și educatoare, inventatoare, antreprenoare și personalități feminine de televiziune participă de obicei la evenimentele din această zi. Mesajul acestora se focalizează pe diverse teme, cum ar fi inovarea, portretizarea femeilor în media, importanța educației și oportunităților în carieră ale acestora.

Tema din 2021 a Zilei Internaționale a Femeilor a fost „Choose & Challenge”/”Alegere și provocare”. O lume a provocărilor este o lume alertă, iar schimbarea provine din provocări. Așadar, ar trebui să ne confruntăm cu provocările, găsind noi căi de a clădi o lume guvernată de egalitatea dintre genuri! Numeroși elevi, studenți și membri ai unor instituții educaționale iau parte în această zi la lecții speciale, dezbateri și prezentări despre rolul femeilor în societate, influența lor și chestiuni care le afectează. De 8 martie, în unele culturi, femeilor și fetelor li se dăruiesc cadouri, flori sau alte atenții de la prieteni și rude.

Realități în spațiul românesc

România a consemnat recent o premieră: o femeie prim-ministru, după cum au fost momente politice cu numeroase femei ministru, femei parlamentar, femei care conduc instituții publice, companii puternice, inclusiv doamne care coordonează instituții de forță în stat. Dacă în anul 1990, Parlamentul număra în băncile sale doar 24 de reprezentante femei (4,9% din totalul numărului de parlamentari), 10 ani mai târziu erau 52 de femei (10,8%), în legislatura 2016-2020, Parlamentul național avea în componența sa un număr de 88 de femei, reprezentând aproximativ 20% din numărul celor 442 de parlamentari, ceea ce ne apropie, în sfârșit, de media europeană. În legislatura actuală sunt în jur de 86 de femei parlamentar: în Camera Deputaților există 61 de doamne din 330 de deputați, iar în Senatul României se consemnează prezența a 25 de doamne senator din 136 de senatori.

Dincolo de numere și statistici, de evoluții cantitative, rolul femeilor în politică este limitat, pozițiile de influență, de putere sunt rezervate bărbaților, deciziile importante se iau aproape exclusiv în cercuri masculine. În mediul privat există, însă, multe femei cu funcții de conducere în companii locale sau internaționale, coordonând corporații influente, pentru că aici inteligența, pregătirea profesională, seriozitatea și rigoarea feminină sunt apreciate și valorificate. Rămâne de referință modelul nordic, în perspectiva democrației, prin susținerea fermă a femeilor, prin implicarea acestora în societate și politică, prin abordarea consecventă a politicilor de gen. Conform datelor Raportului Global al Echilibrului de Gen 2015, România se afla pe locul 77 din 145 de țări analizate în ceea ce privește criteriul egalității de gen în viața politică a țării. Conform aceluiași document, în țări precum Suedia, Finlanda, Olanda, Islanda, Norvegia sau Danemarca, peste 40% dintre membrii Parlamentului sunt femei.

Secolul XXI a deschis imaginea unei societăți complexe, a progresului tehnologic, a globalizării, a preocupării pentru respectarea drepturilor omenești, dar și tabloul unui timp contrastant și paradoxal, din care nu lipsesc inechitățile, disparitățile de gen, prejudecăți și stereotipuri culturale, sociale, religioase, forme de agresivitate fizică, verbală, emoțională, psihologică.

De aceea se discută despre reconfigurarea abordărilor religioase în contextul modernității; de la Taoism, Budism şi Hinduism până la Islam, Creştinism sau alte religii se impune nuanțarea unor precepte, valori morale, credințe și ecouri de sorginte mitologică, în sensul armoniei și complementarității între bărbat și femeie, spre o necesară și metaforică deschidere – esenţa femeii este bărbatul, iar esenţa bărbatului este femeia.

Urgențe, soluții, perspective

Rezolvarea principalelor contraste, prejudecăți, diferențe și probleme ale umanităţii – sărăcie extremă, inegalități, lipsa accesului la educație și formare, prejudecăți, tabuuri și stereotipuri, tensiuni culturale;

Preocupări pentru accesul la cultură si educație a tinerelor generații, în spiritul toleranței, al egalității și al complementarității, pentru că nu este o luptă pentru supremație, ci opțiunea pentru un drum corect, spre împlinirea ființei umane și afirmarea ei valorică;

Demontarea prejudecăților și a stereotipurilor legate de rolurile feminine, promovarea unor programe de informare și educare a opiniei publice, mai ales în mediile rezidențiale, conservatoare (satul, orașele mici, regiuni cu dezvoltări economice modeste);

Educația pentru acceptarea ideilor diferite, pentru coexistența opiniilor, pentru a estompa ezitările femeilor de implicare în politică, în diverse activități civice, sociale, ce le fac vizibile și importante în spațiul public;

Conturarea unei strategii coerente, cu abordări intersectoriale a problematicii de gen, valorificând experiența societății civile, a rolului media, a ONG-urilor, a parteneriatelor, a modelelor europene de succes.

Certitudini și speranțe

 „Nu te naști femeie. Devii femeie!”

(Simone de Beauvoir)

În lumea modernă și postmodernă, o femeie este, totuși, liberă să influențeze într-o măsură anume propriul destin, să abandoneze feminitatea tradiţională în favoarea unui rol activ, a unei energii și vitalități care înseamnă siguranță de sine, încredere, libertate.

Egalitatea şi autonomia mult invocate au condus și la roluri amplificate. Dimensiunea maternă şi ipostaza de iubită sau soţie se completează cu roluri sociale, politice, responsabilităţi, contururi ferme de personalitate, forța de a conduce și influența mersul lumii. În esență, o femeie reușește să fie feminină și să devină un model de succes atunci când este împăcată cu sine și acceptă deplin ființa ce o definește, când se cunoaște, se simte bine în ea însăși și devine parte a lumii în care trăiește. O femeie adevărată nu se teme de (im)perfecțiuni, dar este conștientă de acestea… Ea rămâne senină și încrezătoare împreună cu sinele ei, înțelegându-și sensul și rostul prin chiar unicitatea și alchimia care o definesc, purtând o semnătură irepetabilă.

Femeia este cea care duce viața înainte fără a putea fi oprită din drumul ei efemer dar nepieritor și permanent către eternitate, creând infinitul ciclu al vieții eterne:

  • Pe timp prielnic sau pe furtună,
  • Deshidratată de insuportabila caniculă a soarelui dogoritor sau tremurând de frigul care-i taie respirația și-i îngheață degetele obosite de tremurături,
  • Înfruntând vijelia nisipului deșertic sau furia dezlănțuită a crivățului turbat, prin vânt, ploaie, lapoviță sau ninsoare,
  • Alături de partener sau abandonată, ori zvârlită afară din bârlog,
  • Sănătoasă sau chiar bolnavă,
  • Trecând prin momente mai ușoare sau mai grele, prin clipe senine ori de desperare,
  • De mii de ani, din generație în generație.

Tuturor femeilor – doamnelor, domnișoarelor și fetelor care ne aduc bucuria, sarea și piperul vieții noastre cotidiene un sincer, respectuos și călduros: LA MULȚI ANI!

Ziua femeii în citate, aforisme, maxime

Aceste mesaje şi aforisme încearcă să sugereze că 8 martie, ziua femeii, nu a fost declarată drept sărbătoare internaţională doar pentru a afirma superioritatea unuia dintre sexe în defavoarea celuilalt. Ziua femeii nu are de a face cu cine spală vasele după cină şi cine are ultimul cuvânt într-o dispută!

„Femeia este o mâncare pentru zei gătită de diavoli.” William Shakespeare

„Femeile sunt făcute a fi iubite, şi nu înţelese.” Oscar Wilde

„Femeia este un taler de argint pe care noi punem mere de aur.” Goethe

„Femeile nu sunt niciodată mai puternice decât atunci când se înarmează cu slăbiciunea lor.” Madame Marie du Deffand

„Femeia este simbolul bunăvoinţei şi frumuseţii.” Novalis

„În mod sigur, Dumnezeu a creat bărbatul înaintea femeii. Dar, nu-i aşa, întotdeauna trebuie să faci o schiţă înainte de a realiza o adevărată capodoperă?” Anonim

„Femeia este un trandafir ceresc în viaţa pământeană.” Friederich Schiller

„Femeia îşi poartă lacrimile de pe faţă asemeni unor bijuterii.” Anonim

„Când e frumoasă, femeia place ochilor; când e bună, place inimii; cea dintâi este o bijuterie, a doua e o comoară.” Napoleon I

„Femeia este o mătăsoasă victorie asupra biologiei.” Ionel Teodoreanu

„Femeia este o sclavă ce trebuie să fie aşezată pe un tron.” Honore de Balzac

„Femeia este sufletul bărbatului, lumina care îl călăuzeste; femeia este glorie.”

Miguel de Cervantes

„Femeia este o gândire, cea mai puternică gândire a naturii, dar o gândire dansând.”

Jaques Prevert

„Femeia este o fortăreaţă în care bărbatul este prizonier.” Proverb kurd

„În ultimele secole, femeile au fost asemeni unor ochelari având magica şi delicioasa putere de a reflecta un bărbat de două ori mai mare decât este în realitate.” Virginia Woolf

„Cea mai rapidă cale de a schimba societatea constă în a mobiliza toate femeile din lume.”

Charles Malik

„Femeilor care caută să fie egale cu bărbaţii le lipsesc cu desăvârşire ambiţia.” Timothy Leary

„Dumnezeu le-a dăruit femeilor intuiţie şi graţie. Folosită aşa cum trebuie, această combinaţie de calităţi poate deruta creierul oricărui bărbat.” Farrah Fawcett

„Femeile sunt adevăratele arhitecte ale societăţii.” Harriet Beecher Stowe

„Tine cont ca Ginger Rogers  a făcut tot ceea ce făcea Fred Astaire, dar în plan secund şi purtând pantofi cu tocuri.” Faith Whittlesey

„Femeile sunt întotdeauna frumoase.” Ville Valo

„O femeie fermecătoare nu urmează mulţimea. Este mereu ea însăşi.” Loretta Young

„Femeile sunt arareori tăcute. Frumuseţea cu care sunt înzestrate vorbeşte mereu în locul lor.” Philip Moeller

„Istoria din toate timpurile, dar mai ales cea prezentă, ne învaţă că femeile sunt uitate dacă uită să se gândească la ele insele.” Louise Otto

„A fi femeie este o sarcină teribil de dificilă, ce constă în principal din a avea de a face cu bărbaţii.” Joseph Conrad

„Un lucru pe care femeile trebuie încă să îl înveţe este că nimeni nu îţi oferă putere. Trebuie sa ţi-o iei singură.” Roseanne Barr

„Marea problemă a femeilor este că ajung să fie încântate de câte un nimic, pentru ca apoi să se mărite cu el.” Cher

„Bărbaţii care tratează femeile ca nişte jucării neajutorate şi fermecătoare merită să aibă femei ce consideră bărbaţii drept un delicios şi un generos cont în bancă.” Anonim

 

De 8 martie vă urez o primăvară frumoasă, cu soare, fericire şi toată dragostea prinsă

într-un frumos buchet de ghiocei ce vestesc venirea unei noi primăveri!

Epilog:

„Femeia nu este sexul slab, e cel mai nobil din cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere.” Mahatma Ghandi

Iași, 8 Martie 2022

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

ZIUA FEMEII

CE ESTE FEMEIA? –

 

           De-a lungul timpului au existat diverse atitudini faţă de femeie, in diverse societăți, de la desconsiderarea totală pană  la venerație.

            In perioada Evului Mediu, mentalul social medieval era structurat pe argumente care demonstrau inferioritatea femeilor, printr-o incercare masculină de a obține controlul total asupra lor. Aceasta datorită faptului că femeia era considerată  un obiect fără suflet, fără inteligență sau educație, fără drepturi, o proprietate, un bun a bărbatului.

            In toate societățile, chiar si până azi, majoritatea oamenilor trăiesc incă in sisteme de putere patriarhală, care privilegiază bărbații față de femei, in sisteme de inferioritate si discriminare a femeilor cu toate programele de *șanse egale* care sunt obiective guvernamentale.

            Această situație este o problema globală cu care se confruntă femeile din majoritatea țărilor mai putin dezvoltate.

Referindu-se la originea femeii si la poziţia sa in raport cu bărbatul, un citat celebru spune: dacă aceasta ar fi fost creată dintr-o bucată din partea superioara a corpului lui Adam, atunci ea ar fi fost superioara lui; dacă ar fi fost creată dintr-o bucată din piciorul lui Adam, atunci i-ar fi fost inferioară. Însă femeia a fost creată din coasta lui Adam, deci din partea de mijloc a corpului sau tocmai pentru a-i fi egală.

In altă formulare,  ”Femeia a ieșit din coasta bărbatului, nu din picioarele lui pentru a-i fi pres. Nici din capul lui pentru a-i fi superioară. Ci din coastele lui pentru a-i fi egală, chiar de sub brațul lui pentru a fi protejată si de lângă inimă pentru a fi iubită”.

          Câteva considerațiuni despre femeie

Femeia este un lucru bun creeat de Dumnezeu. Femeia este minunată. Femeia este mereu sensibilă. Femeia este dulce. Femeia este companionul perfect pentru a te distra. Femeia este plăcuta ochiului. Femeia este puternică. Femeia este cea care dă viață. Femeia este deosebit de emotivă. Femeia reprezintă pasiune pentru un bărbat. Femeia este frumoasă. Femeia este soție. Femeia este prietenă. Femeia stă in spatele oricărui om de succes. Femeia reprezintă confort. Femeia doborată poate plânge si suferi. Femeia care simte dragostea, poate radia de fericire. Toate femeile doresc să radieze de fericire.

         Au oare toate motivația pentru a fi fericite?

Răspunsul este unori DA si de multe ori NU.

         Argumente aduse in favoarea femeii

Tenacitate, perseverență, profesionalism, organizare, disciplină, credință, moralitate, corectitudine, dăruire până la sacrificiu.

Sunt cuvinte “mari” dar care , putem recunoaște că, individual sau in totalitate pot fi atribuite, in mare măsură,  femeilor.

Nu putem generaliza si favoriza cu aceste argumente femeile care se mulțumesc sau sunt constrânse la o  educaîie superficială, au o pregătire profesională precară, necorespunzătoare abilitaților native, la care se adaugă un comportament de neseriozitate, umilitor, degradant si  deviant de la o ținută moral- creștină.

Prostituția, avortul, abandonul copiilor, la care se pot aduga fenomenele de delicvență si infracționalitate până  la criminalitate, aceste aspecte negative, imorale, contribuie la poluarea si degradarea statutului femeii.

         Rolurile femeii.

Femeia  in familie are un  rol hotărâtor.

O găsim in postura de soție, mamă, bunică si strabunică.  Sunt  responsabilități care contribuie și definesc, viața familială.

Frumusețea vieții familiale este determinată de hotărârea cuplului , de a completa și intregi familia, de a  avea copii.

Aceasta solicită implicarea femeii in creșterea, ingrijirea si educarea copiilor, sarcină considerată ca cea mai grea si cea mai incărcată de răspundere, de dăruire si de sacrificiu.

         Femeia- soție- este sufletul, fantezia si frumusețea  relației familiale. Femeia este cea după care un bărbat tânjește. Femeia este ființa pentru care un bărbat trăiește. Femeia este cea care induioșează un bărbat.  Femeia este ființa de care un bărbat are nevoie foarte mult in viață.

In această lume dominată de bărbați ar trebui ca femeile să fie mândre de existența lor, de importanța lor.

         Femeia salariată face parte integrantă din rolul femeii in familie. Este aducătore de venit in casă .

Femeia salariată este o luptătoare in sfera profesională in care își desfășoară activitatea. Prin dorința de promovare, își etalează calitățile profesionale, obține prin perseverență  apreciarea necesară si ajunge pe poziții sociale foarte înalte. Dar cu multe renunțări in defavoarea familiei.

        Femeile mai puțin ambițioase, se plafonează, își pierd increderea, acestea sunt in mare măsura victime ale somajului, ale locurilor de muncă precare si ale angajării sub nivelul competentelor lor.

Aici intervine si discriminarea si inegalitatea intre sexe.

         Multe femei sunt puse in situația să se retragă din câmpul muncii, să  renunțe la cariera și  să se dedice cu prioritate unei vieți domestice.  In felul acesta ele rămân tot inegale cu bărbații, dar inegalitatea implică in această situație si pierderea, suprimarea independenței.

        Atribuțiile domestice ale femeii sunt stabilite, tradițional respectate si mult prea numeroase față de ale bărbaților. Bineînțeles că aceste inegalități se răsfrâg asupra vieții conjugale, asupra familiei si sunt generatorele fenomenelor de agresiune si violență.

          In ce măsură reușește femeia să-și indeplinească aceste roluri in societatea  actuală  ?

          Reușește cu multă tenacitate, cu un efort fizic mare, la care își solicită si simțul practic si mai ales calitatea a se dărui si a-și ocrotii familia.

          Trebuie  să-i acordăm femeii importanța cuvenită,  prin toate atitudinile indreptate către femei, să-i demonstrăm respectul cuvenit, să o degrevăm de efortul și munca fizică din problemele casnice; de asemenea, prin ințelegere si analiză să-i apreciem activitatea profesională și cariera, să-i asigurăm toate șansele să-și îngrijească si să-și ocrotească copiii, oferindu-le educația, dragostea si dăruirea de care aceștia au atât de mare nevoie pentru a fi fericți.

            Să le urăm din suflet ca:

VIAȚA  lor să fie bine CĂLĂUZITĂ

SĂNĂTATEA lor să fie OCROTITĂ
FERICIREA lor să fie APĂRATĂ

DRAGOSTEA lor să fie RĂSPLĂTITĂ

BUNATATEA lor să fie APRECIATĂ

IUBIREA DE FAMILIA  lor să fie puternică, durabilă si plină de momente fericite

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ să le fie incununată de succes

Pentru a se realiza toate aceste urări

Pentru ca toate acestea să fie  BINECUVÂNTATE

Presedinte onorific Uniunea Femeilor Bihor

Cetățean de onoare al municipiului Oradea

 

 

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

CONTRAST : DAN BULZAN  BORODE

LANSARE CARTE: 24 FEBRUARIE 2022

 LOCATIA : PROTOPOPIATUL ORTODOX ORADEA

           Într-o perioadă ,care nu este prea îndepărtată, de timpul prezent , atunci când  efervescența datorată idealurilor privind viața liberă, curată, dreaptă si munca apreciată , atunci am cunoscut această atitudine progresistă al autorului volumului CONTRAST

           Avântul tineresc , dorința de realizarea unor idealuri , dorința de afirmarea si susținere acestor idealuri , au constituit în mare parte baricada în spatele căreia s-a poziționat și autorul  DAN BULZAN BORODE

           Prin inițiativele, dânsului, prezentate în publicațiile locale prin care a susținut bogăția grădinilor renăscute după evenimentele din 1998, a dovedit un sentiment de patriotism și mai ales de o concepție progresistă pentru depășirea problemelor de frustrare și nemulțumire  în care a trăit țara până la acestă dată

Prin acesta  a fost O deschidere al speranțelor tineretului, spre adevărată libertate de mișcare, de bucurie și evoluție în perceperea și aplicarea valului de drepturi câștigate                                                                                                                                                                                                                                                                                                       

          Volumul de versuri  * CONTRAST*  este o autentică redare a trăirilor personale, create  in diferite faze de cugetarea, a prezentului si al etapelor de visare si anticipare, pe care dorește să le obțină pentru a avea liniștea, pacea și impăcarea cu propriul său suflet  

           Frământările gândirii și mai ales discernământul afirmațiilor reieșite din strofele scurte. dar complex de variate , sunt o dovada a clarității si a maturității dovedite prin fiecare temă  creată si prezentată in acest volum denumit generic:CONTRAST

            Este o lucrare în care se dezvăluie un joc de cuvinte, prin care autorul așterne pe hârtie   sentimente nebănuit de puternice, față de tot cea ce il înconjoară, dar surprinzător este faptul că  abordează sentimentul iubirii, al dragostei al tandreței,  cu o creație care dovedește o  erupție a sufletului  caracteristică acestui eșalon al  vârstei tinereții

          În toate versurile volumului * CONTRAST * trăirile sunt lipsite de prefăcătorie, pentru că  lucrurile prețioase ale vieții, sentimentele  de iubire, sunt închise n inima plină  de melancolia și uneori și de durerea clipelor neîmplinite

            Poezia INFERN  cu aceste versuri

 Din amintiri

te știu

plină de cuvinte.

Mă priveai…

Am vrut sa te am

dar, zeii tăi

s-au împotrivit 

         Amintirile și transmiterea evenimentelor  trecutului,  aduc un grăunte de adevăr care exprimă  fericirea trăirilor din  dragostea  vizionară, precum și  prin bogata imaginație creatoare al sentimentelor sufletești 

          Poezia : VREAU

 Vreau să cânt

știu

 că exiști

umbră fidelă

Prinde-mă în gândurile

 Tale

 risipite

          Ca o istorie zbuciumată,cu  patimi, cu rănile ascunse, cu iubiri fără ecou, astfel că toate gândurile au rămas nespuse , dar scrise în

          Poezia : GÂNDURILE

Gândurile

par,

păsări

de noapte,

 Eu sunt aici

iubire trecută

de două vremi.

Te cânt

 Și mă-ncânt.

           Anlizând poeziile lui DAN BULZAN BORODE  se remarcă  o evidentă  legătură puternică, sufletească de meleagurile natale, de amintirea dureroasă a părăsirii acestor meleaguri: citez * odată plecasem de-acasă spre o lume , bizară , meschină,* citat care dovedește admirația pentru locurile copilărie, al anotimpurilor frumoase, al vieții  tumultuoase prin muncile  agricole despre care autorul scrie în poeziile: ANOTIMP PE  CRIȘ, SPORTUL IN ALB, SINGURE,  PE COLINE,  NOAPTE DE IARNA,  O MUZICA

 ȘI multe alte  poezii , prin ale căror versurile cânta frumusețea si minunăţiile naturii înconjurătoare , și prin aceasta  inspiră poetul la creerea poeziilor

 care imortalizează prin cuvinte, toată admirația față viață, prin  meditațiile din volumul CONTRAST

           Respectiv se constată faptul că prin versurile create , poetul  redescoperă cea ce caută inafară sufletului, dar de fapt le are adăpostite în gândurile și cuvintele speciale cu care încântă cititorul

          De remarcat maturitatea poetului care este subliniata în poezia ADĂPARE

Mă trag din seva pământului

dintre ape

acolo unde vin ciutele

să-și adape

gurile

Acolo unde iarba-I înaltă

cât omul calare , odată

 demult

am trecut pe acolo.

         Este o mare responsabilitate ca citind si studiind poeziile din volumul lansat să dezleg misterele de profundă gândire  aceste poezii   care  au asigurat stabilitatea, au determinat liniștea interioară, pacea, bunăvoința de a se aprecia personal,  pentru cea ce scrie, în volumul de versuri CONTRAST   și  dorința arzătoare de a transmite cu dârzenie  și perseverență sentimentele trăirilor personale.

        Felicitări pentru cuvintele valoroase exprimate prin  versuri.

        Felicitări pentru explozia gândurilor, susținute de harul creației  în elaborarea acestui volum de poezii

MIORIȚA SĂTEANU

Cetăţean de onoare al Municipiului Oradea

 

 

În categoria Articole, Autori, Cărți | Lasă un comentariu

CETATEA ZEILOR

NEMURITORUL ZAMOLXIS – PROFETUL VIEŢII

PROF. DR. GHEORGHE  CONSTANTIN NISTOROIU

      „Zamolxis este cel mai mare şi

     cel mai bun dintre zeii Geţilor!”

        (Iamblichos 280-330 d.Hr)

    Arealul divin al pelasgilor descendenţi din protopărinţii omenirii a cuprins ulterior spaţiul sacru traco-geto-dac care se numea în antichitate „CETATEA ZEILOR”.

De AICI, ramurile popoarelor ca nişte roiuri de Albine şi-au început migrările în cele patru zări, punctele cardinale şi evident, odată cu popoarele au plecat sacerdoţii lor cu zeii, zeiţele, sybilele, nimfele, vestalele, muzele, cântăreţii şi instrumentiştii.

Tot ce ţinea de sărbători, petreceri, ceremonialuri, aparţineau riturilor sacre împrumutate de la traci, cu instrumente, fluier, harpă, liră şi muzică, fiindcă preciza Strabon, „la traci se află izvorul ceremonialurilor orfice.” (Strabon, X/ III, 16).

„Mitologia tracă, născută în Cetatea Zeilor, consemna profesorul Iosif Constantin Drăgan, în Kogaion, în spaţiul carpato-danubian, a fost preluată în parte de tradiţia literară grecească, care i-a dat o largă circulaţie, devenind apoi propria lor creaţie.” (6/ 137-138)

În spaţiul sacru Carpato-danubioano-pontic, nu sălăşluiau doar zeii şi poporul traco-geto-dac, ci şi Metropola culturii – Vatra SCRISULUI, Centru întregii culturi şi civilizaţii a lumii străvechi. Unele scrieri hieratice ne arată cum ni s-au furat marile creaţii, astfel, „oda greacă, Iliada, de fapt e <<luată>> de la noi şi tradusă, iar Moise a luat de nouă ori mai mult…Furtul odelor dace a dat naştere mai târziu culturii greceşti…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 163)

ZAMOLXIS – Marele Legislator Get

Herodot numeşte Zalmoxis – pe zeul la care se duc geţii nemuritori, fie prin jertfa voluntară supremă, a celui mai bun sol din cinci în cinci ani, fie cei plecaţi din viaţă. „Fie, Zalmoxis om sau divinitate de-a băştinaşilor…” (Istorii, IV/ 94-96-cf.112/I, 49,51)

Strabon este mai exact. „Zalmoxis a fost mai întâi om!” (Geografia, VII/ III, 5)

Desigur, Zalmoxis a fost un Om ales de Cer, care şi-a desăvârşit virtuţiile prin post, smerenie, rugăciune, contemplaţie, credinţa primită de la Străbuni, rezumată în formula sacră EI EN!UNUL EŞTI!, imprimată de hiperboreeni (pelasgo-geţi) în templul lui Apollo hiperboreanul, cunoscut şi sub numele de Oracolul din Delphi, pe al cărui frontispiciu maxima scrisă te provoacă pururea. „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte astfel tainele universului şi toţi zeii!”

Aşadar, străvechii Profeţi ai pelasgo-geţilor au instituit monoteismul, credinţa într-o Divinitate Supremă, Care a creat Cosmosul şi Omul, în scopul revelaţiei, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, Voia Sa, Legile Sale Morale, Fizice, a conlucrării Omului cu Logosul-Atotcreator, prin IUBIRE, potrivit genei religioase imprimată la Creaţie, a conlucrării Omului cu omul, prin cuvânt, dragoste, armonie, suferinţă, jertfă, în sensul perfecţiunii Omului prin har, virtuţi, fapte bune, spre desăvârşirea întru nemurire.

Monoteismul pelasgo-get avea pe lângă credinţa în FIINŢA Supremă, cultul jertfei, cultul nemuririi sufletului şi cultul morţilor fundamentat pe adevăr, libertate şi iubire.

ZALMOXIS

    Etimologia cuvântului ZALMO, înseamnă Împuternicit, iar XIS = de Stăpân. Împreună dau expresia Împuternicit de Stăpân… peste Zalmă, peste Zămislire.

O mărturie arheologică descoperită la Histria, în anul 1959, este datată cu 300 de ani î.Hr., şi-l menţionează pe regele get Zalmodegikos, căruia i s-a conferit şi demnitatea de sacerdot întru Zalmoxis.

 

Se presupune că Zalmoxis a fost fructul dragostei dintre ursitoarea Gebeleisis şi o căpetenie tracă Got, născut în anul 633 î.Hr. „Gutan-ul, adică Mesia, prevăzut de Rama atlantul în lucrarea „Tracia geti Hristo komase to Rama Gutan it siat Mesia” din Peştera Ialomicioarei, ajunge să fie, pentru prima dată, Omul –Zalmoxis.”

(Romavia, Sufletul Neamului Românesc, vol.I, Legenda Nemuritorilor din Valea Dunării ZALMOXIS Primus Getarum et Europae Legislator, Anima Mundi Buc. 2011)

Citatul aparţine scrierii runice şi parţial se află şi în Peştera Ialomicioara, „Dare de seamă tracică de la Rama, Gutanului, văzut Mesia.” (Sufletul Neamului, op. cit., p.34)

În copilărie, Copilul precoce a purtat numele Laios şi a fost fascinat de miracolul naturii, de codru, de ape, de munţi, de păsări, de flori, de plante medicinale, studiind poezia, tradiţia, arta, legendele străbunilor, descântecele, cultul reginei Hestia – zeiţa focului. Fiind protejat de preotesele zeiţei Hestia a fost iniţiat în tainele alchimiei.

În luptele dintre traci şi greci, care erau tot mai dese, ajuta răniţii traci spre vindecare, astfel că la vârsta de 25 de ani, în anul 608 î.Hr., Laios a fost luat prizonier de greci şi dus în pieţele de sclavi spre vânzare. În noaptea prinderii mama şi zeiţa Hestia i-au apărut într-un vis iniţiatic, „de misia şi învăţătura spirituală pe care trebuie să o acorde şi celorlalte neamuri care s-au depărtat de adevărurile esenţiale ale filonului tracic din care făceau parte.” (Sufletul Neamului, op. cit., p.35)

Atunci mama sa i-a dat numele iniţiatic de Zalmoxis – Stăpân peste Zămislire.

Apare legenda care inversează rolurile spuse de Herodot. Zalmoxis a fost dus în insula Samos, iar acolo a fost cumpărat, ca de altfel, mulţi alţi sclavi traci, de dacul Mnesarhos, din Deva, un metalurgist de frunte ai Daciei. Zalmoxis a deprins repede meşteşugul metalurgiei, ajutându-şi stăpânul să devină un mare armator şi cel mai bogat ionian al locului. Alături de metalurgie au dezvoltat şi ceramica. În plus Zalmoxis îşi continua opera de taumaturg. La naştere, soţiei lui Mnesarhos, Zalmoxis invocă cerurile pentru destinul pruncului. „Acest copil binecuvântat va purta numele de Pythagoras şi va deveni primul <<fiu spiritual>> al lui Zalmoxis.” (p-49)

Discipolul Pythagoras (580-500 î.Hr., îşi onorează Magistrul, ajungând la 14 ani să creeze celebra sa „teoremă”. De la matematică, iniţiat de Zalmoxis, pătrunde taina filosofiei, construindu-şi propria teorie. „Omul poartă în interiorul său o parte din energia primordială divină care supravieţuieşte la moartea trupului, în lumea astrală, pentru ca în acord cu comportamentul etic al vieţii sale anterioare, să se reîncarneze în alt corp…” (ibid., p. 49)

Pytagoras a intuit „muzica sferelor” prin purificarea simţurilor, ce aduc armonia numerelor, a cosmosului, devenind o trinitate a muzicii, muzica cosmosului, a omului şi a instrumentelor, lăsându-ne moştenire şi sistemul de scriere a notelor muzicale.

Când  Pythagoras a împlinit 15 ani, părinţii săi l-au eliberat pe Zalmoxis, care a plecat la Atena, unde încearcă iniţierea unei şcoli de filosofie, apoi suie pentru o vreme pe Muntele Athos, după care pleacă să studieze lumea misterelor în Egipt.

Suferinţa religioasă este calea sigură spirituală prin care se atinge DRAGOSTEA!

Zamolxis intuia prin filonul tradiţiei că oamenii sunt Opera CUIVA. Opera unei FIINŢE Supreme, iar oamenii au fost creaţi pentru cunoaştere, ajutorare, perfectare,  înmulţire, apărare, moştenire, comuniune, iubire, armonia dintre ei cu ajutor de Sus.

Pentru acest lucru Omul trebuie să se cunoască deplin pe sine. Pentru cunoaşterea de sine trebuie să cunoască profund relaţia sa cu natura. Cu diversitatea fiinţelor ei. Să o iubească, iubindu-se! Să o apere, apărându-se! Să o creeze, creându-se! Să se folosească de ea regal, precum un Mare rege de supuşii săi. Să cunoască legătura dintre Cer şi Pământ. Misterul! Dialogul! Taina lor!

Să cunoască perfect legătura dintre trup şi suflet, rolul, scopul şi sensul fiecăruia.

Legătura pusă de Creator. Dialogul Vieţii Mici cu VIAŢA cea Mare, cu VEŞNICIA.

Pentru a atinge această înălţime a vieţii, a culmii spiritului este necesar să-L cunoşti pe Dumnezeu-Creatorul, apoi să cunoşti tot ce îţi poate înlesni mintea prin pricepere, raţiune, logică, înţelepciune, într-o permanentă trăire a virtuţiilor genetice.

Încărcat cu aceste gânduri albe prelinse în metafizica cuvintelor, după ce şi-a apropiat natura, tămăduirea prin plante, terapia, a păşit spre Egipt, studiind filosofia, astrologia, astronomia, cosmologia, cosmogonia, misterele, mitologia,teologia, fizica.

Marele isihast carpatin Ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Sfânta Mănăstire Frăsinei – Vâlcea (am avut privilegiul să-l cunosc, să-l preţuiesc, să-l mărturisesc) s-a ostenit în har şi rugă prin mistica revelaţiei divine să contemple Culturile Spirituale ale Tradiţiei Creştin-Ortodoxe Carpatine, punând început din tradiţia orală, zestre de la Moşi-Strămoşi pentru a face neînţelesul Tainelor, lumină filocalică pentru Aleşi.

După ce a primit binecuvântarea Părintelui său, Moş-Avva, „În genunchi sub Binecuvântarea ta stau,/ Prin Mâinile tale coboară-mi Cerul,/ Prin Ochii tăi Harul să Strălucească,/ Prin Cuvintele tale/ Însuşi Dumnezeu să-mi Vorbească. Moş-Avva, iată pe Fiul tău!”, a pornit pe urmele MOŞULUI din CARPAŢI în căutarea Originilor.

În Calea sa mistică monahul carpatin l-a surprins pe Profetul Zalmoxe, chiar în Piramida Egipteană, în frumosul său port dacic, în dialog cu marele Preot egiptean.

  –„Soarele Daciei m-a născut/ Şi am fost trimis în Egipt/ Cu o Mână de Pământ în Sân/ Ca Icoană/ A Fiinţei mele de adânc.”

(Preotul se încruntă).

„Ce ai în Sân?…/ Cum ai îndrăznit/ Să aduci aici/ Soarele păgân?(către slujitori).

Scoateţi-i Inima din piept! (slujitorii se reped şi-i scot inima însângerată).

Nu te speria,/ Mintea îţi va fi Inima Nouă./ Inima ta de Pământ/ Nu putea fi în Piramidă./ Pământul are nevoie de Soare./ Şi aici Soarele este Mintea. (Soarele – Sufletul este Altarul Minţii – Inimii, care imprimă inimii biologice acel suflu subtil ce pune în mişcare întreaga energie vitală a omului n.a.)  (Zalmoxe speriat şi revoltat).

   –„M-aţi orbit?…/ De acum voi Vedea doar în mine;/ Chiar Cerul îl voi face adâncul meu/ Şi n-am să-i mai privec niciodată/ Albastrul său…

    (Marele Preot).

–„Totul este Spirit/ Pe care trebuie să-l Gândeşti,/ Cum şi el te gândeşte!…/ Ochii tăi de acum/ Sunt Mintea!…

      (Zalmoxe)

— Mă voi Reîntoarce/ În Pământul meu Dac/ Şi din Ţărâna lui/ Voi recăpăta INIMA şi Soarele…” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi. (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm 2000, p. 6-7)

Zamolxis era Fiul ales al Daciei Mari în care s-a oglindit Soarele –  Apollo, născut din Latona, „zeiţa cu caracter dulce şi blând” (Pausaniae, Descriptio Graeciae, I.18.5), în Insula Leuce-Albă, „ţara hiperboreilor” – ţara geţilor, în părţile de nord ale Dunării de Jos şi ale Mării Albastre. Albastrul ei o face „cea mai admirabilă dintre toate mările”, fiind o grandioasă apă, ce se întinde ca „Marea Mărilor”, (Diodor Sicul, II.c. 47; Bessel, De rebus Geticis, p. 39-40; Pausaniae, lib.X.5.7.; Herodot lib.IV.85; Codrescu, „Bucium.Rom.” III. 139), unde sălăşluieşte zeul străbun, în „patria sa de la Istru, adică la hiperborei.”(Pindar, Olymp. VIII.46.ibid.Olymp.III.14-17)

Latona i-a născut pe Apollo şi pe Diana în Insula Delos, pe o colină, măgură, deal, la poalele căruia s-a construit Cetatea Delos şi templele închinate lui Apollo. În anul 1420, statuia gigantică a zeului hiperboreu era încă în picioare, mărturiseşte Bondelmonte. („Bulletin de Correspondance hellenique”, XVII (1893), p. 134)

Hiperboreii sunt o ramură aleasă a trunchiului primordial pelasg. Hyperboreu, fiul lui Pelasg, al puternicului rege şi patriarh al întregii ginte pelasge.” (Pindar la Olymp, III.28; Fragmenta Hist. graec. II. p. 387.)

Geneza Creaţiei divine ne spune că înainte de Potop, oamenilor de pe pământ li s-au născut fiice. „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii… În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime…Şi i s-au născut lui Noe trei fii: Sem, Ham şi Iafet… Numele unuia (dintre urmaşi) era Peleg (Pelasg – pământ), pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul.” (Facerea 6, 1-2, 4, 10; 10, 25)

În fiii lui Dumnezeu, îi înţelegem pe urmaşii Patriarhilor Set, Enos (muritor), Cainan (ziditor), Maleleil (cel ce laudă pe Dumnezeu), Iared (cel ce coboară), Enoh (sfinţit), Matusalem (omul sabiei), Lameh (plin de putere), Noe (mângâiere), Sem (sămânţă), rasa arabi, evrei, Ham (negru), rasa neagră, Iafet (întindere, frumuseţe), rasa albă.

Fiii lui Dumnezeu, erau aşadar, urmaşii Patriarhilor – cei care erau cuvântul, voia şi fapta faţă de Creator, din fiecare ramură a Trunchiului primordial, care s-au răspândit pe pământ şi din care s-au născut Uriaşii, Eroii, Martirii ,Profeţii, asemuiţi de poporul de rând, chiar şi de Casta sacerdoţilor cu Zeii – Fiii Cerului.

Aleşii lui Dumnezeu erau deopotrivă şi Aleşii seminţiilor lor, pe care le protejau. Nu există seminţie, popor ales, fiindcă ar însemna o nedreptate divină, favorizând o rasă anume. Există însă seminţie, popor binecuvântat, atâta timp cât ele sunt în comuniune cu Dumnezeu, adică într-un raport de fidelitate faţă de Adevăr, de Bine, de Credinţă, de Dreptate, de Demnitate, de Jertfă, de Frumos, de Libertate, de Iubire.

Profesorul Carolus Lundius, preşedintele Academiei Regale din Upsala se arăta mândru pe la anul 1687, de înrudirea sueonilor cu geţii (goţii) şi sciţii, mărturie consemnată în manuscrisul Chronicon. „As Iaphet dre komne Skyter oc Geter, som langt epter Kalladis Gother/ oc nu Swenste.”- „Sciţii şi Geţii s-au născut din Iaphet care mai târziu, după Goţi, s-au mai numit şi Sveoni.” (Apud Carolus Lundinus, Zamolxis – Primul Legiuitor al Geţilor, Upsala, 1687, Traducere şi note adăugitoare de Maria Crişan, Ed. Axa, p. 22)

Izvoarele străine care vorbesc despre străvechimea spiritualităţii geto-dace, există, dar luminaţii culturii române le ignoră cu înverşunarea lor epigonico-mefistofelică.

Aşa de pildă, Boxhornius, Historiae, VII, 101 d.Hr.; Loccenius, Antiquit. Sveog., lib. I,c.1, Procopius, IV, Hist. Goth., 419, episcopul got al vizigoţilor Wulfila (311-383 d.Hr.), a început traducerea Bibliei fără a o termina, dar finalizată în 460 d.Hr., ce se va numi Biblia lui Wulfila, în care s-a folosit alfabetul getic pentru a-l crea pe cel gotic.(Soganienus (sec. V d.Hr.), Historiae eclesiastică VI, 37). Alfabetul getic şi Bellagines – Legile frumoase ale lui Zamolxis au apărut prima oară la filosoful Iamblichos (280-330 d.Hr), în Fontes I, Anul 330 d-Hr., p. 19, apoi la Jeoannes Magnus, Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1554. Lucrarea se află în Biblioteca Academiei Române, unde zace încremenită, netradusă. Lucrarea lui Bonaventura Vulcanius, De literis el lingua getatum sive Gothorum, Lyon,1597, aduce o încununare a primului alfabet aparţinând limbii getice.

Boeo, o poetă din provincia Phocis inserează într-un imn al ei, că „oracolul lui Apollo din Delphi a fost întemeiat de nişte oameni veniţi din ţara hiperboreilor şi între aceştia era şi cel mai învăţat om al hiperboreilor din acea epocă, Olen, profet al lui Apollo, căruia i se atribuie hexametrul.” (Pliniu, Hist. nat. XXVIII.4.1; Pausaniae lib.X.5.7.; Geograful Mnaseas din Patrae, Fragmenta Hist. graec. III.; Pliniu, IV.4.1.)

„Cultul lui Apollo la hiperborei reprezintă epoca de aur a civilizaţiunii pelasgo ante-elene.”(N. Densuşianu, Dacia Preistorică–„Biblia” românilor,vol.I,Obiectiv, Craiova)

    Iniţierea în Taina sofianică a spiritului prin care ţi se descoperă Dumnezeu îl recrează mistic pe Discipol, îl renaşte isihast, coborându-i mintea în inimă şi urcându-i inima în minte pentru a urca spre Taina Frumuseţii Atotfrumosului Necuprins.

Coborându-şi mintea în inimă credinciosul se întoarce în sine. Se întoarce la Origini. În Copil. La CREATOR. Astfel Fiinţa lui se încunună cu Cuvântul, cu Lumina, cu Frumuseţea, cu Adevărul, cu Iubirea, cu Libertatea, cu Armonia, cu Nemurirea.

Pentru DACI, Pământul era Trupul plămădit din ţărâna sacră, a Moşilor şi Strămoşilor, dospită cu sângele curat al jertfei lor, în care Dumnezeu a trimis Mângâierea Sa, Surâsul Său, Privirea Sa, Harul-Suflet pentru a face pământul viu.

Pământul pentru DACI, a fost Apă! A fost Soare! A fost Mumă! A fost Tată! A fost Cântare! A fost Poezie! A fost Artă! A fost Rugă! A fost Viaţă! A fost Cer! A fost Dor!

Dorel Vişan marele Actor, marele Dac, marele Eminolog, marele DOR de Ţară, de Pământ şi de Cer, ne cuminecă sofianic cu filocalica sa rugă ardeleană.

Tată!

   Ne-ai făcut din pământ – cupe de vin/- Şi ne-ai dat olarului/ Să ne ardă în foc…/ Ne-ai făcut harpe sunătoare/ Şi fluiere tânguitoare;/ Atinge cu Mâinile Tale/ Corzile sufletului nostru/ Şi suflă din nou în lemnul cântărilor noastre…” (Dorel Vişan, Cântece pentru glas şi toacă, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017)

Zamolxis era un bărbat foarte înalt, cu chipul încărcat de lumină, cu privirea semeaţă, pătrunzătoare de har, cu părul în plete lungi, ondulate, aurii, cu ochii mari, albastru de cer, cu trup atletic, armonios, prea înţelept şi frumos ca un Apollo-Soare.

Plecând din Egipt spre Patrie, Zalmoxe se opreşte la Templul lui Apollo din Insula Leuce-Albă. Ajuns acasă l-a convins pe rege să dăruiască cunoştiinţele sale unor tineri nobili şi virtuoşi. Şi-a construit o locuinţă-amfiteatru devenită Academia ANDREON. Cursul său a fost, ŞTIINŢA DESPRE TRUP ŞI SUFLET!, iar Tema predilectă care se relua zilnic era despre nemurirea sufletului.

Ştiinţa zamolxiană.  Misterul numerelor 6 şi 5

      Arhitectura sanctuarelor arată că Profetul get cunoştea cifra „py” = 3,14. Universul este reprezentat de cifra 6, iar ritualul de cult, Omul de cifra 5. Sanctuarele arătau „timpul lui Zamolxis”- normele lui „morale”, testamentul lui în ceea ce priveşte conducerea laică a statului, a preoţimii, a preoţilor militari, a iniţiaţilor, părintele celui mai perfect calendar solar creat în jurul anului 594 î.Hr., calendar clădit pe ideea că Pământul este rotund şi că rotirea lui în jurul axei sale numără de fapt zilele Omului..”  (Andrei Vartic, Ospeţele Nemuririi, Ed Vicovia/ Babel, Bacău-2012, p. 40-41,71)

Savantul austriac Ludwig Eduard Boltzmann (1844-1906), a demonstrat că Zamolxis cunoştea Legea a doua a Termodinamicii. „Sanctuarul de la Grădiştea Muncelului, România, ne impune imperios necesitatea, introducerea unei singure dimensiuni a Universului în care trăim, dimensiune ce ni se dă prin Entropia (şi Energia) acestui Univers.” (Andrei Vartic, op. cit., p.72-74)

Metafizica zalmoxiană

Cea mai vastă filosofie a omenirii aparţine celui mai mare Profet get Zamolxis. Din izvoarele ei au curs principiile existenţei, Fiinţa Supremă, Cosmosul, Omul, morala, armonia, frumosul, dogmele, preceptele juridice circumscrise Adevărului absolut.

Iordanes, folosind izvoarele lui Cassiodor şi Dion Chrysostomul consemnează că dacii aveau un faimos rege, Zalmoxis, „de o mare erudiţie în filosofie.” (Getica,V,40)

„1. Cauza este acel ceva din care se naşte ceva;

  1. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelelte;
  2. Cauze secundare sunt acele cauze a căror origine se află în cauza principală şi depind de ea;
  3. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii;
  4. Trebuie să fie cerut ceva, ca să se poată da;
  5. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză;
  6. Nu are loc progres la infinit;
  7. Atunci se ajunge la principiile de drept, când cel care a fost primul dintre toţi, acela este Dumnezeu;
  8. Peste toate cele care sunt create, inclusiv peste gânduri, domneşte Dumnezeu; Zeu (adică Profet n.a.) este cel care hotărăşte cu dreptate în această viaţă: El răsplăteşte oamenii şi tot el îi pedepseşte;
  9. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a justiţiei Divine.” (Scrierile Eddice, Apud Carolus Lundius, Zalmoxis…, op. cit., p.179)

Între Doctrina zalmoxiană şi Dogma Teologiei Ortodoxe sunt similitudini cardinale.

Zamolxianismul este prima religie monoteistă, carpatină din lume, cea adevărată,  asemănătoare creştinismului Mântuitorului Hristos. Ortodoxia Hristică a conservat doctrina zamolxiană, înfiind o parte dintre sărbătorile şi ritualurile ei vechi.

„Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părţi care au intrat în compoziţia lui. Cele mai principale sunt: elementul dac, elementul get şi creştinismul ortodox. Când accentuăm elementul ortodox din firea românească, arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe linia ortodoxă dacă vrea să nu decadă din dacoromânism şi în general dintr-o situaţie superioară în una inferioară.” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Ed. Elion, Bucureşti-2004)

Elementul geto-daco-român şi creştinismul ortodox sunt indisolubil legate firesc şi suprafiresc prin har şi sacra Tradiţie. Naţiunea dacoromână este comunitatea cea mai statornică, cea mai temeinică, fiind o comunitate de destin ortodox. Naţiunea şi naţionalismul sunt entităţi metafizico-mistice ale creştinismului ortodox.

Naţionalistul ortodox dacoromân vede naţiunea sa creştină ca pe un întreg, dorind ca fiecare credincios să-şi lege soarta sa – zelul religios de destinul naţiunii sale ortodoxe. „Nici o teorie filosofică nu are forţa să unifice gândurile şi aspiraţiile inşilor, cum le poate unifica o credinţă cu caracter religios. De aceea reuşeşte azi atât de admirabil Legiunea să ne salveze din dezagregare şi să ne ridice la starea înălţătoare a unei naţiuni: pentru că operează cu elementul religios.” (ibid., p. 120)

Naţionalismul şi elementul religios sunt înălţările profetice, aripile creaţiei harice.

„Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea.”

(Nichifor Crainic, Sensul Tradiţiei, în <<Fiecare în rândul cetei sale>> Pentru o teologie a Neamului, Ed. Christiana, Bucureşti-2003, p. 28)

Doctrina zalmoxiană

„Dogmatica” zalmoxiană a fost reconstituită de Ioan Pachia Tatomirescu ca un Decalog. „1. armonizarea Părţii cu Întregul sacru; 2. trupul perfect presupune o minte desăvârşită; 3. trupul tânărului mesager către Zalmoxis (pur, perfect, viteaz), aruncat în trei suliţe, nu se incinerează, căci sufletul lui va veni la trup; 4. pregătirea pentru nemurire începe din pruncie şi se desăvârşeşte pe căi înţelepte, bellagines; 5. viaţa este veşnică pentru cel care o duce în acest chip; 6. aceasta presupune trăire cumpătată; 7. numai cine acceptă concepţia zalmoxiană privind raportul dintre parte şi întreg, suflet şi trup, este tămăduit de „medicii lui Zalmoxis”, care au depus jurământ de credinţă; 8. instruirea continuă şi vieţuirea după legile naturii; 9. educaţia trupului şi a minţii aduc cunoaşterea absolută; 10. Teocraţia, casta teologilor/ preoţilor sunt cei care oficiază cultul lui Zalmoxis.” (Apud Conf. univ. G.D. Iscru doctor în istorie, Traoco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-2005, p. 49)

 Poruncile  zamolxiene

   „1. „EI EN!UNUL EŞTI! 2. Dumnezeu trebuie să fie cinstit! 3. Să I se aducă jertfe! 4. Părinţii trebuie să fie respectaţi! 5. Să duci o viaţă cinstită! 6. Să nu faci nimănui vreun rău! 7. Să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine!” (Scrierile Eddice, Carolus Lundius, Zalmoxis, p.179)

Teologia Ortodoxă, Decalogul

 „EU sunt CEL ce SUNT! 2. Să nu-ţi faci chip cioplit! 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! 4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă! 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ! 6. Să nu ucizi! 7. Să nu fii desfrânat! 8. Să nu furi! 9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! 10.Să nu doreşti… nimic din câte are aproapele tău! (Ieşirea, 20,2-17)

        Theologia zalmoxiană

  1. „Dumnezeu însuşi a făcut cerul, pământul şi toate cele care se găsesc pe el, şi, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere” (ţărâna din care l-a făcut n.a.).

Theologia ortodoxă

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul…Să fie luminători pe tăria cerului…Să mişune apele de vietăţi…Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor… Să facem Om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească…(Facerea, 1, 1, 14, 20, 24, 26)

  1. „Cei drepţi trăiesc veşnic împreună cu EL, în Gimle (partea sudică a cerului cu cel mai frumos templu şi cu cel mai strălucitor soare), acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul şi pământul, iar cei nedrepţi sunt aruncaţi la zeii subpământeni…”

Vocaţia martiriului, „Cine moare înainte să moară, nu mai moare atunci când trebuie să moară!”

   III. „După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect.” (Scrierile Eddice, Apud Carolus Lundius, Zalmoxis – Primul Legiuitor…, op. cit., p. 169-170,179)

Dogma Învierii

Omul este fiinţă cugetătoare, cuvântătoare, raţională, morală, creativă şi religioasă.

Omul deplin este trup şi suflet, trupul fiind instrumentul sufletului, organul de manifestare şi colaboratorul lui întru vederea mântuirii. Trupul nu există fără suflet, iar sufletul sălăşluieşte şi activează doar prin trup. „Fiinţa noastră postulează nemurirea sufletului şi existenţa unei alte vieţi, în care faptele omului să fie răsplătite după dreptate.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 97)

Moartea fizică, psihică, spirituală şi religioasă este urmarea păcatului. „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi aşa a trecut moartea la toţi oamenii…”

(Sf. Ap. Pavel,  Epistola către Romani 5, 12)

Sufletul fiind spirit după despărţirea de trup, urcă la Judecata Mântuitorului Hristos şi va trăi mai departe prin conştiinţă potrivit răsplatei faţă de faptele săvârşite.

Apocalipsa zalmoxiană

„Lumea creată de Dumnezeu se află într-o relaţie trinitară, cu început, cu sfârşit, dar şi cu finalitatea celor drepţi şi a celor nedrepţi...Într-o zi această lume va dispărea prin foc.” (Eddice –Mythol, V)

La moarte pământul îşi ia sufletele sale, iar Cerul îşi adună sufletele sale, „şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor.”(Apocalipsa 20, 12, b)

Timp de trei ani într-o peşteră, Ialomicioara ori Polovraci, pe Muntele Sfânt – Kogainon, Coloana Cerului – Axis Mundi, s-a retras în trăirea asceto-mistică, prin golire de sine şi prin umplerea de divinitate, trezindu-şi sulfletul prin DĂRUIRE, atingând astfel nemurirea spirituală prin isihasmul carpatin prehristic.

   „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui Kogayon, era la fel cu numele râului care curgea alături.” (Strabon Geographia VII, 3, 5)

La Romula-Reşca-Dobrosloveni-Olt s-a descoperit inscripţia getică cu numele Kogayon: „Mare e Zeul,/ Şi pretutindeni! Aşa să spună dacii,/ când privesc Kogayon!

Altă inscripţie s-a găsit în Heraclea-Bitolia-Macedonia, pe o placă de marmură grăieşte: „Invoc pe Domnul Suprem. Ochii Lui să privească spre mine din Cer!”

Omul get, iniţiat, a devenit Profetul mesianic, restauratorul moral-religios, literar, filosofic care l-a convins pe Marele Preot să facă cunoscută şi să împlinească Voia lui Dumnezeu, revelată lui. Astfel Marele Preot vede în Zalmoxis, pe Alesul şi Trimisul Celui de Sus, singurul care rămâne intermediar între Creator şi oameni.

„Zalmoxis este primul reformator al tradiţiei pretracice şi tracice. El este creatorul LIMBII ROMÂNE! El este cel care dă numele de român, şi nu Roma, acestui popor, de la myn = eu, personalitatea omului şi romyn = eu-l interior în care se dezvoltă potenţialul divin sau gena îndumnezeirii, înromânirii… Şi această înromânire se face până la venirea celui menit să facă trecerea către următoarea etapă a înromânirii care este, EDENTRACIA – Grădina Raiului trac pe pământ.”

(Sufletul Neamului Românesc, op. cit., p. 84)

EdenTracia – Grădina Raiul trac împlinită în EDENDACIA – Grădina Maicii Domnului – MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, iar Cel menit înromânirii prin creştinismul ortodox, fiind Fiul Ei, Fiul DACIEI Mari – Mâtuitorul HRISTOS şi prin EL toţi Profeţii Hristofori geto-daco-români ai DĂINUIRII zalmaxiene VALAHE.

Zamolxis a zidit în tracul eu – myn, MINTEA (Mintia), mina de valorificare a eu-lui lingvistic, stabilind totodată multor elemente valorile lor chimice. „Toate organismele sunt făcute din oligoelemente, care sunt elemente chimice, alcătuind un tabel de 383 de elemente, în care primul este Onţiu, Onto, iar ultimul Trimiter, Mesia.” (p.85)

Genialul nobil get, enciclopedist Zalmoxis s-a desăvârşit ascetic şi mistic în astrologie-astronomie-teologie-filosofie-chimie, ajungând Rege, Mare Preot şi Profet.

După moarte a devenit Zal – Mox = Zeul Moş – Profetul cel Bătrân al Vieţii.

Legenda cu sclavul lui Pythagoras se certifică în sensul că, era sclavul tătălui lui, Mnesarhos. Sclav putea să fie şi nobilul şi prinţul. Herodot consemnează că Zamolxis a apărut cu mult înainte de Pythagoras. Deci, chiar cu câteva decenii bune. Raportul se inversează. Zamolxis i-a fost Magistru lui Pythagoras, nu invers.

Teoria lui Pythagoras prevede migraţia sufletului.

Doctrina lui Zamolxis vorbeşte despre Creator, Creaţie, Cosmos, Om,  Nemurirea sufletului, Cultul morţilor, Judecata de Apoi, Raiul şi iadul, Apocalipsa.

Zamolxis getul n-a fost Zeu!

   Zamolxis a fost/ este cel mai Mare Profet al lumii!     

   Zamolxis este primul ÎNAINTEMERGĂTOR al Mântuitorului HRISTOS!

       Păstorul dacic

    Noaptea pe munţi e înaltă, şi cerul spuzit e de stele./ Stau lângă foc în poiană şi-n juru-mi dorm oile mele/ Fluierul meu e tăcut, căci e ceasul de pace deplină/ Când căprioara coboară la apa izvorului lină/ Când şi cocoşii de munte vestesc miezul nopţii-nstelate/ Când şi berbecul de aur s-avântă în păşuni luminate.// Cerul întins e poiana albastră cu oi lucitoare/ Singur Zamolxis le paşte şi-n râul cu ape-n vâltoare/ El le adapă doar noaptea, ca nimeni să nu i le vadă/ Leul năprasnic şi Ursul zadarnic râvnesc după pradă.// Slobod ca steaua pe cer, rătăcesc eu din creastă în creastă,/ Oile să mi le pasc liniştite sub zarea albastră/ Mândra păşune de sus se întinde pe patria dacă/ Marginea albă de cer spre câmpia rodită se pleacă.// Stau lângă foc în poiană şi-n juru-mi dorm oile mele/ Sus în păşunea cea vânătă pasc acum turme de stele.” (Zorica Laţcu-Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti-2000)

      14 Februarie 2022

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Poetul basarabean: Lilian CUREVICI

Bat clopote

 

…Bat clopotele iarăși la biserici,

Voind să ne trezească somnul greu,

Voind să nu ne știe ca eretici,

Ci doar cu cea credință-n Dumnezeu.

Bat clopote ce strigă a durere

Răsună peste văi, peste coline,

Ce n-au uitat de cele vremuri grele,

Teroarea neagră-a cizmelor străine…

Bat clopote în dulcea Bucovină,

De se aude-n cel sărman Bugeac,

Bat clopote și-n biata mea Tighină –

E de ajuns, cât sânge s-a vărsat!!!

Să strângem brațul dur, ca și străbunii

Atunci, când pentru neamul meu luptau,

Doar astfel învingeau, bătând pe hunii,

Când spate-n spate paloșul țineau…

E timpul Deșteptării și Unirii

Al neamului de vremuri dezbinat,

Să-nalțe tricolorul României

Și-n cerul albăstriu basarabean!!!

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

I E R T A R E A

De ce să fiu iertat ? De ce să iert?  Pe cine si cum să iert ?

          Iertarea este un cuvânt complex si se referă la un sentiment de o înaltă spiritualitate,  foarte dificil de conceput in mintea oamneilor, greu de exprimat  prin viu grai, dar mai ales de a fi îmfăptuit, dovedit , in adevăratul sens al cuvântului pentru majoritatea oamenilor.

          Vrem  să fim iertați, pentru că fiecare crede că întotdeauna merită să fie iertat de Bunul Dumnezeu,  considerând că nu a făcut păcate de moarte ,… deci chiar dacă a greșit , după ce a făcut o spovadă buna , a primit dezlegarea duhovnicului , se crede că a fost iertat, se simte liber, descătușat de prejudecății, pentrucă așa gândesc  creștini  de azi, care știu  că iertarea este atributul lui Dumnezeu, -iertare – primită  pentru a dobândi Impărăția Cerurilor și mântuirea veșnică.

          Credincioșii vin la biserică și îi cer iertare lui Dumnezeu, dar oare au  deschiderea si un suflet curat pentru a primi si mai ales pentru a fi vrednici de iertarea dăruită de Dumnezeu ?

Merită să primească iertarea dacă ei  sunt ferm convinși ca nu au greșit cu nimic?

         Atunci de ce cer iertare?

 În conștiința fiecărui credincios  s-a inrădăcinat fraza prin care se roagă *: ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!” –   in Rugăciunea Domnească *Tatăl Nostru *

De foarte multe ori  – cei credincioși si alții,  de foarte puține ori,  vin la scaunul de spovadă să-I ceară  iertare Lui Dumnezeu  pentru păcate și greșeli recunoscute , uneori, debusolați, cuprinși de deznădejdea păcatului săvârșit,

 înverșunați împotriva aproapelui , alteori cu o nonșalanță și ipocrizie spun banalități în locul greșelilor adevarate,  pentru că nu știu ce inseamnă sacramentul spovezii.

          În perioada Postului Sfintelor Paşti, întreaga creştinătate  parcurge cu smerenie si evlavie Calea Sfintei Crucii, suferind şi preluând durerile Mântuitorului Isus Christos, etapă care provoacă  o stare de examinare și de cercetare a comportamentului personal, în ale cărei conştiinţă domneşte credinţa, dar mai ales dorința de iertarea greșelilor și  a păcatelor

De ce să fiu iertat?

          Este un adevăr, că  merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Isus Christos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu.

          Pe Cruce,  Isus Chistos a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind  pentru ele și astfel să avem cale liberă care să ne ducă la Dumnezeu

          Isus Christos oferă sfintele Sale patimi ca ispășire a păcatelor omenirii si ajută , pe toți, să trăiască o viață curată prin sfânta iertare a Sa

 De ce să iert?

Pentru că trebuie să ierți, ca să fii iertat !

 Iertarea primită pentru păcatele personale este  condiționată de iertarea celor care au greșit împoriva celui care cere iertarea lui Dumnezeu.

Iertarea izvorăște din iubire și numai cine iubește știe să ierte cu adevărat.

Valoarea și greutatea sentimentului de iubire este egală cu cea a dorinței desăvârșite a iertării

           Este greu să ierți?  Oare este greu să iubești?

 Cele două sentimente dovedesc măsura în care sufletul este incărcat cu credința  în suferințele calvarului si al răstignirii pe Sfânta Cruce a lui Isus Christos.

          Toți  păcătuim , cu toate acestea, Dumnezeu ne iubește. Asta nu înseamnă că iubește și tot ceea ce facem, însă ne iubește pe noi. De fapt, El iubește atât de mult omenirea încât a făcut posibil pentru noi să ajungem la Dumnezeu prin sacrificiul Fiului Său, Iisus Chistos.

           Dumnezeu ne iubește pe noi  creștinii și pe toții oamenii,  necondiționat  pentru că fiecare om din lume este important pentru Dumnezeu , indiferet de vârstă, rasă, naționalitate, aspect exterior, stil de viață  sau credința religioasă.

Aceasta dovedește dorința lui Dumnezeu ca oamenii să trăiască în comuniune, pentru a avea compasiune și milă față de cei nevoiași si suferinzi sau care se confruntă cu mari problemle de viață  

           Iubirea oferă dezlegare pentru a dăruii iertare celui care  a provocat suferință și deznădejde personală  

          Iertarea este un act de conștiință, dar mai ales un act  de credință în sacrificiul lui Isus Christos, pentru iertarea păcatelor si  a greșelilor omenirii.

         Iertarea trebuie să vină prin cuvinte , prin gesturi, comportament de prețuire față de cel considerat vinovat , IARTĂ-MĂ- cuvântul magic , trebuie spus din pură convingere  care să eruop ca un vulcan din  suflet

 IARTĂ-NE DOAMNE , Trebuie să cerem iertare tutuor celor față de care am greșit cu vorba,  cu gândul,  cu fapte dușmănoase , cu ură.
DOAMNE  TE ROG IARTĂ-I , trebuie să-I ierți pe toți cei care au greșit față de alte persoane, cu  vorba,  cu gândul,  cu fapte rele.

SFÂNTĂ TREIME , prin care trebuie să cerem iertare celor față de care am greșit, SFÂNTĂ TREIME,  prin care dăruim iertare  față  de toți cei care au greșit față de alte persoane.

 Trebuie să fie o eliminare a mugurelui, din suflet, care intruchipreaza ura, supărarea si imposibilitatea de a uita atitudinea celui care a greșit si vătămat prin cuvinte sau fapte o altă persoana care suferă  din acestă cauză.

          A rămâne in ură față de cineva, e semn că inima nu este deschisă pentru aproapele.

          Iar intr-o astfel de inima nu poate locui Dumnezeu. Și astfel, nu se poate oferii iertarea păcatelor

          Refuzul de a ierta păcatele aproapelui  este motiv care  zguduie din temelii credința, smerenia interioara și dorința de indreptare.

           In zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare și a pierde  demnitate de creştin.

          Ştiut este un gând răspândit conform căruia smerenia ar fi o umilinţă netrebnică. Insă Cel care S-a smerit pe Cruce, cu mâinile şi picioarele găurite de cuie şi cu suliţa împunsă în coastă, smerenia cea adevărată, dumnezeiască, dăruită prin Răstignirea lui Isus

           Atunci când greşim faţă de cineva, ne cerem iertare pentru a restabili relaţia cu acea persoană. Iertarea nu este obţinută pentru că cel vinovat ar merita să fie iertat.

           Nimeni nu merită să fie iertat. Iertarea este un act al dragostei, îndurării- milei, şi harului. Iertarea este o decizie de a nu avea nimic împotriva unei alte persoane, în ciuda a ceea ce ar fi făcut rău pentru aproapele.
          Este foarte important să credem în Tainele Sfinte, să avem această putere a credinţei, să primim, într-adevăr, iertarea, binecuvântarea, mila şi dragostea lui Dumnezeu , pentru a dobândi şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu de a insuși  Adevărul şi a  trăi Viața  

CUGETARE

ing. MIORIȚA SĂTEANU

Presedinte onorific Uniunea Femeilor

Cetățean de onoare al Municipiului Oradea

Membră in Forumul Ecumenic  al Femeilor Creștine din România

 

 

 

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

“CASA FRENŢIU”

         Inființarea Casei Rezidențiale *Casa Frențiu * a fost o cerință concertată si sușinută de necesitatea împlinirii unei realități indreptate, cu discernămât, prin prețuirea bogăției  părinților , rudelor si apropiaților nostri avansați pe drumul vieții , dar al căror suflet luminează de seninătatea experienței trăite, cu toate vicisitudinle si obstacolele vieții

         Idea a constituit-o gândul  luminat al  demersurilor  antemergătorului Episcop Martir  Traian Valeriu Frențiu, care apoi , prin eforturi conjugate s-a adeverit, a devenit realitate, ca o cunună a mănunchiului de  dorințe pentru a oferii vârstinicilor un lăcaș al paradisului  visirilor lor 

           Casa Frențiu este lăcașul destinat oamenilor pentru a-și găsi  liniștea si a trăii o bătrânețe cu înțelepciune, cu seninătate și cu bună înțelegere cu toți beneficiarii acestui *colț de rai pământesc*

           Acestă Casă Rezidențială nu este un azil, sau o casa de bătâni  ci , este o transpunere perfectă a vieții personale,  anterioare, trăită în singuratate, in claustrare, datorită imobilităților, in starea redusă de comunicare si vizitare cu membrii familiei si cu rudele si cu  apropiații , toate acestea sunt incadrate și susținute de posibilități ca locatarii să poată impărtășii,  cu alții, propriile idei si propriile sentimente; locatari ai cărori ochi scânteiază de bucurie, iar sufletul tresaltă de fericirea aprecierilor, încrederii acordate, serviciilor si dotărilor de care beneficiază pentru a-si satisface toate dorințele, abilitățile, gândurile si imaginația creativă

           Prin toate activitățile derulate in Casa Frențiu ”  este o preocupare continuă pentru asigurarea și  sporirea  gradul de confort , a servicilor oferite si mai ales a deservirii exemplare si pline de dăruire si întelegere a persoanlui care lucrează  in regim de permananță la îngrijirea corporală  si terapia medicala a beneficiariilor din acest așezământ și care,  fără, exagerare,  oferîă tuturor condiții de lux pentru viața zilnică plină de bucurie si liniște sufletească

            Proiectele  proprii elaborate pentru destinatarii lăcașului au menirea de a asigura  si a  stimulare continuu  capacitățile intelectuale, de a imbogăți cunoaștințele generale, de oferii mulțitudinea informațiilor, a evenimentelor zilnice, din domeniile :culturale, stiințifice si artistice

           Gradul de sporirea confortului, suținut in spațiile destinate viețuirii in bunaînțelegere cu toți locatarii sunt spațioase, luminate, încălzite si dotate cu aparatura necesară,  ca  toți locatarii să simtă belșugul de dăruire a celor care administrează acest lăcaș

            In cadrul  atelierelor, participanți își derzvoltă  abilitățile creatoare, toate abilitățile în domeniul artei plastice, a desenului, al recitărilor si al interpretării cântecelor romantice sau semnificative pentru sărbătorirea evenimentelor religioase, sau patriotice La toate aceste se adauga vizionări de filme si concerete simfonice sau al spectacolelor oferite de diferite ansambluri artistice 

            Pacea şi liniştea sufletelor , precum și bucuria întâlnirii, prin participarea la  eveniment a beneficiarilor și vizitatorilor centrului, a adus un farmec deosebit, o deschidere spre dialog, spre destăinuiri, spre poveşti nemuritoare păzite într-un colţ special al inimii. O inimă care a dăruit și mai dăruiește dragoste prin gânduri de ocrotire membrilor familiei

             În cadrul proiectului “Cetăţeni active la puterea a treia” organizatorii au desfaşurat un moment festiv , sub genericul

        “SĂRBĂTORILE TRADIŢIONALE DE PRIMAVARĂ IN LUMINĂ SI CULOARE

dăruit cu mare respect si ataşament – persoanelor vârstnice – locatarilor  din “Casa Frenţiu” al Episcopiei Greco Catolice Oradea  – director MIRUNA MOZA

        Sărbătorile tradiţionale DRAGOBETELE SI MĂRŢIŞORUL,,din cele mai vechi timpuri au fost motiv de  etalare a admiraţiilor şi sentimentelor faţă de  tinere fete şi   femei, care sunt inconjurate de  dragoste pentru că sunt  create să fie frumoase, atrăgătoare, tandre, trebuie să radieze de  voiosie, să aibă un comportament blând, inţelegător, să ştie să ocrotească, să se dăruie si să ofere dragoste si iubire.

          Trecerea in revista a activităților de care au beneficiat persoanele locatare in Casa Frențiu   au avut   scopul de a socializa şi a desfăşura  preocupării

creative, distractive prin  Ateliere de creaţie, Club de poezii si recenzii de cărţi,

clubul de cântece: Colinde, Pricesne,  melodii populare si de petrecere

  • Activităţile cele mai importante au fost realizate cu ocazia ZileI Internaţionale a

 Femeii – 8 MARTIE

  • Pentru pregătirea INVIERII DOMNULUI s-au incondeiat ouă pregătite de artistul

popular doamna Qvartal Margareta

  • Cu ocazia Zilei Naţionale a Limbii Române , un grup de poeti si recitatori au

oferit locatarilor un momet artistic foarte apreciat de persoanele vârstnice

  • Sărbătorirea Zilei Internaţionale a Persoanelor Vârstnice-1 OCTOMBRIE

s-a derulat printr- o expunere  din partea ing. Săteanu MiorIţa – privind valoroasa

 activitate desfăşurată in perioada activă a fiecărui locatar, multe mulţumiri

 si felicitări tuturor pentru profesia si dăruirea cu care au lucrat la locul de muncă 

  • Ziua Naţională a Drapelui României si apoi Ziua de 1DECEMBRIE – au

emoţionat locatarii prin cântecele patriotice si expunerile prof. Iliescu Doina privind semnificaţia celor 2 zile naţionale deosebit de importante pentru motivarea patriotismului în sufletul participanţilor, apoi intonarea de către toti participanţii a IMNULUI DE STAT AL ROMÂNIEI si a cântecelor patriotice care au inflâcărat sufletele prin acompaniamant  susţinut de acordeonul prof FLUIERAŞ IOAN

 

          După acesta informare a activităților realizate prin proiectul *Cetățeni activi la puterea a treia *am dorit în mod special să primi acceptul de a desfășura activități oferite tuturor celor care beneficiază de o viață minunată, ocrotită si asistată din Casa Rezidențială Casa Frențiu

           Apropierea de oameni prin proiectele derulare a oferit comunicare, destăinuiri, indrumare, incredere si bucurii, a fost încununată de aprecierea tuturor locatarilor, al personalui si în special al  doamnei director Miruna Moza  al  Casei FRENȚIU

 

COORDONATOR DR PROIECT

MIORIŢA SĂTEANU

Cetățean de onoare al municipiul Oradea

 

 

 

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , | Lasă un comentariu

VOCAȚIA

       De la începutul, începuturilor şi de-a lungul timpului,  oamenii se închinau, se rugau şi aduceau diferite jertfe către Creator, pentru că îi ajută şi le dăruiește o viață care să le ofere fericire.

        În Vechilul Testament, în Cartea lui Iona, găsim o relatare despre o corabie care  a fost surprinsă de furtună pe mare. Corăbierii, când au văzut pericolul, s-au înfricoșat şi au strigat fiecare la zeul lui. Mai târziu, ei au strigat într-un glas către Adevăratul Dumnezeu – Dumnezeul lui Iona – ca Acesta să aibă milă de ei, pentru ca să nu piară.
      Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan notează: „ fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

     „Iată, Eu sunt Domnul Dumnezeul oricărei făpturi,, al fiecărei făpturi omenești  indiferent de zona geografică în care trăiește, indiferent de limba pe care o vorbește , de vârsta şi de culoarea pielii , al fiecărei regn animal şi vegetal, sigur  un singur Dumnezeu este pentru toți si toate.

       Acum mai bine de 2000 de ani, Iisus a venit pe lume pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi astfel să Îl înţelegem pe Dumnezeu în mod personal. Aceasta pentru că  numai Iisus poate da plinătate, împlinire vieţii şi poate dărui un sens în viaţă.

      Viața este un dar de la Dumnezeu. O dată pierdut acest dar, nu mai poate fi restabilit prin nici un mijloc omenesc.
Viața este o sursă de bucurie şi trebuie trăită în mod înțelept și nu după pornirile firii pământești, ci după voia lui Dumnezeu.

      Dacă viața noastră, a tuturor, este după voia lui Dumnezeu, toți trebuie să ne întoarcem spre  El pentru a spune: „Da, Doamne, vin să fac voia Ta!”.

Fiind împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, inima, şi viața o încredinţăm în mâinile Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru.

            “Ferice de cel care își pune încrederea şi viața în Dumnezeu”.

Aceasta exprimă, în esenţa sa, ceva din harul înţelepciunii , al păcii şi a rodniciei lui Dumnezeu: este o realitate ce vine de la Dumnezeu ca o Taină Divină, ce reprezintă şi determină VOCAŢIA pentru consacrarea personală, ca o chemare a celor în care, viaţa trupului, mintea, inima şi spiritul  ard de iubire pentru Dumnezeu.

       Vocația , rămâne un mister care este alimentat de sacramentele Bisericii, în special euharistia şi pocăinţa prin acestea, vocaţia devine izvor de haruri cereşti, ceea ce  înseamnă pace, bucurie, inimă mare și curată, ca rezultat al  acordului desăvârșit dintre suflet şi Dumnezeu.

       Pentru că cei care aleg să se consacre sunt cunoscători şi știu că primesc tainele Divine prin glasul lui Isus care spune în Cartea Apocalipsului :„Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el”.

      Lângă  Dumnezeu, cei care tind către El, vor găsi cu adevărat fericirea şi vor afla pacea lăuntrică pentru că  El este calea, adevărul şi viaţa iar  cuvântul lui Dumnezeu va sălășlui,  fără încetare, în  sufletele  lor.

     Vocația este de natură spirituală asemenea credinței iar centrul vocației este rugăciunea.

Biserica, în înţelepciunea ei, modelul creştin prin excelenţă, a subliniat acest lucru de-a lungul timpurilor- încurajând vocația și profesarea voturilor, misiune aleasă, care este călăuzită de Harul primit de la Bunul Dumnezeu .

      Prin desăvârșirea lor , Împărtăşesc  viaţa lui Isus Christos , care aduce Lumina lui Dumnezeu într-o lume întunecată de păcat , Lumină  care este oferită la întâlnirea lui Dumnezeu cu Poporul  Său.

        Acesta este semnificația zilei speciale dedicate celor care au îmbrățișat vocația consacrării, este  o zi sfântă de sărbătoare pentru că, Mesia, Pruncul Isus, vine în Templul Său şi se întâlneşte cu Poporul lui Dumnezeu.

 Persoanele consacrate, preoţii, călugării, călugăriţele, fraţii si surorile, trebuie să ducă această lumină in lume, dat fiind faptul că impărtăşesc misiunea si viaţa lui Isus Christos

 În fiecare an, în lumea catolică, ziua de  2 Februarie este dedicată

ZILEI MONDIALE A PERSOANELOR CONSACRATE

Persoanelor consacrate, din toate comunităţile lumii catolice care au răspuns la minunata chemare, prin care au primit  dăruirea totală pentru cele 3 cerinţe care definesc drumul spre iubirea lui Dumnezeu respectiv:-

  • atitudini de conduită pentru a-și desăvârși menirea,
  • pentru a deveni slujitorii  Bunului  Dumnezeu prin credinţă , dăruire, smerenie, simplitate si bunătate .
  • devotamentul vieţilor dăruite cu totul lui Dumnezeu si fraţilor consacraţi.

Toate acestea au fost  obţinute prin lumina alegeri,   de a deveni persoane consacrate și definesc

  • promovarea, cunoașterea și aprecierea vieții consacrate de către întregul poporul a lui Dumnezeu.
  • Celebrarea împreună în mod solemn a faptele minunate pe care Domnul le-a împlinit în persoanele consacrate 
  • reflectarea asupra strălucirii frumuseţii divine dăruite prin Spiritul Sfânt în starea lor de viată- consacrata si a misiunii lor, de neînlocuit în Biserică și în lume.
  • Iubirea lui Isus să domnească în sufletul şi inimile celor aleși prin chemarea de către Dumnezeu.

           Cât de puternică este dăruirea și credința prin vocația  persoanelor  consacrate care oferă, lui Dumnezeu, o inimă plină de dragoste?

          Cât de mare şi pură este inima, lor, pentru că Dumnezeu şi-a găsit loc de sălaş în ea?

          Cât de mare este încrederea lui Dumnezeu faţă de inima oferită Lui,  astfel că a acceptat ca cei cu vocație să  găsească un loc în Inima Lui DIVINĂ?

         Chemarea la viața consacrată este o vocație specială, care ocupă un loc de cinste în Biserică,  deoarece persoanele consacrate desfășoară diferite servicii în domeniul formării umane și al îngrijirii celor săraci, în învățământ sau în asistența bolnavilor, nu consideră aceste activități ca scop principal al vieții lor, deoarece „contemplarea realităților divine și unirea asiduă cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să fie cea dintâi și principala îndatorire a tuturor persoanelor consacrate”.

        Din secolele trecute, credința catolică a remarcat şi preamărit exemplul de bogăție spirituală a celor care prin vocație s-au dăruit în iubire lui Dumezeu: Sfântul Francisc de Assisi, Sfântul Anton de Padova , Sfântul Bonaventura, Sfântul Maximilian Maria Kolbe, Sfântul Padre Pio, Sfânta Clara de Assisi, Sfânta Rita, Sfânta Tereza de Lisieux, Sfânta Tereza de Calcuta şi mulți alţii foarte cunoscuți de către credincioșii catolici.

       Exemplul lor, pentru credincioși, este izvor de meditație, contemplare si dăruire in  credință, prin deschiderea sufletului spre o trăire a vieții în dragoste si în preamărirea bunului Dumnezeu, Atotputernicul Mântuitor.

       După cum îngerii îl slujesc permanent în spirit pe Dumnezeu, la fel şi sufletul si mintea  celor chemați , trebuie să se îndrepte fără încetare spre  Dumnezeu şi să cugete zi şi noapte la cuvântul lui Dumnezeu.

       Efortul pe care îl depun fraţii şi surorile , în comunităţile din care fac parte, la locul de muncă ori în alte împrejurări, prin exemplul lor de viaţă, au ajutat pe mulţi oameni să să apropie, prin credință si rugăciuni, de Dumnezeu

       Persoanele consacrate investite ca preoți,  oferă cele mai prețoase si seminificative invățăminte, prin predicile Sfintei Evanghelii,  pentru a consientiza și   reține in special plidele pline de sfaturi și dăruire din viata lui Isus Christos. Cercetează pe cei bolnavi si se apleacă spre patul celor suferinzi pentru a-i mângâia și sta de vobă cu ei răbdare si  cu dragoste, oferindu-le ajutorul așteptat de la Bunul Dumnezeu

          Vocația preoților, prin  intelepciunea unui minunat spoveditor și inspirat indrumator, conduce la vindecare sufletelor si la corectarea greșelilor credincioșilor care iși destăinuie prin spovadă  greutățile si suferințele vietii lor. Deasemenea călăuzesc pașii laicilor spre credința adevărată, care prin  pacea sufletului, reculegere si evlavie să-i conducă spre mântuire si viața vesnică

        Misiunea cu care persoanele consacrate sunt înzestrate prin vocație,  aduce pacea  si linişte sufletească,  definește conştiinţa de a împlini Harul dăruit, pentru ca  să erupă ca un  vulcanul de dragoste faţă de Dumnezeu, iar  curcubeul care va vesti pacea  să  se reverse cu dragoste peste toţi cei încredințați slujirii prin credință.

Credincioșii catolici vor  învaţa ce înseamnă să îl cauţi pe Dumnezeu şi să îl găseşti, aceasta pentru a  trăi cu Dumnezeu şi a trăi  pentru Dumnezeu.

        Fie ca Bunul Dumnezeu să  aibă, în veci, în paza sa  pe toți în care  a învestit vocația spre viața  consacrată.

ÎNTOCMIT

Ing.MIORITA SATEANU

Presedinte onorific Uniunea Femilor Bihor

Cetățean de onoare al Municipiului Oradea

Membră in Forumul Ecumenic al Femeilor Creştine din  România

17 IANUARIE 2021

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Eminescu și Cavalerii de Clio

Omagiu orădean

Prof. univ. Dr. Mircea POPA

Fiecare dintre noi avem o patrie și un loc al nașterii care ne fixează locul într-o comunitate și într-o succesiune de generații din care facem parte. Cel mai bine a definit acest loc poetul Nichita Stănescu atunci când a spus că Patria lui este Limba Română.

Și noi toți care vorbim limba română aparținem acestei Patrii înnobilate de scrisul lui Eminescu, Arghezi. Barbu,Goga, Bacovia, Nichita și toti suntem datori să ne aducem mica noastră contribuție la cinstirea locului, limbii , istoriei și culturii naționale,

Iar ceea ce face dl. col. Moșincat cu această Bibliotecă a cavalerilor este un act de credință și slujire devotată a intereselor naționale, aducând pe toți fiii Bihorului, risipiți prin toate plaiurile și văile țării, sub același stindard de muncă și solidaritate comună, spre a ne cunoaște mai bine lumea din care venim și încotro ne îndreptăm.

Fără sentimentul apartenenței la pământul strămoșesc și la istoria noastră zbuciumată, n-am fi decât simple frunze bătute de vânt. De aceea e nevoie să rămânem în frunzișul mereu tânăr și viguros al copacului tradiției naționale, deoarece numai acolo putem rodi, putem înverzi și înflori, într-o comunitate și solidaritate de gânduri, idei, și perspective comune.

Fie ca Ziua Culturii Naționale să ne aducă din nou, umăr lângă umăr, într-o construcție comună, trainică și durabilă!

În categoria Articole, Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

CONTINUITATE, RECUNOȘTINȚĂ ȘI ETERNITATE CULTURII ROMÂNE!

  Ionel MARIN

Ziua Culturii Naționale se sărbătoreşte în majoritatea localitățile din țară, la Chișinău, Cernăuți și în comunitățile de români din Europa, SUA, Canada, Austraia, în alte zone din lume, prin manifestări fizice şi online, în funcţie de starea pandemică actuală. ,,Sus Naţia!” Spiritul lui Eminescu, nevoia de Eminescu este reală şi benefică pentru cultura română şi poporul român pe care l-a iubit cu toată fiinţa sa.

Este al doilea an când Asociaţia cultural-umanitară Bogdania din Focşani sper şi ultimul an în care ne manifestăm, online, dragostea şi ataşamentul nostru faţă de cultura română. Împreună cu Biblioteca municipală „Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana Valea, aducem în memoria noastră scriitori de valoare internaţională şi o recunoştinţă aparte faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea patrimoniului cultural românesc, la cunoaşterea, răspândirea şi îmfrumuseţarea limbii române, comoară nepieritoare a neamului.

Dintotdeauna poeţii, scriitorii, pictorii, sculptorii, muzicienii şi toată galeria de artişti consacraţi ori amatori, au adus contribuţii la promovarea valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, la înălţarea altarului sfânt din sufletul nostru mereu încercat şi mereu primind lumina continuităţii şi mântuirii. Cultura, flacără vie a unui popor, matrice a identităţii naţionale cuprinde: valori, norme, atitudini, convingeri, obiceiuri, nevoi spirituale, etc. Prin educaţie, cultură omul devine mai puternic, mai înţelept, liber şi stăpân pe destinul său.

Din galeria oamenilor de cultură amintesc: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Preda, Ion Creangă, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Simion Mehedinți, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuşi, George Enescu și lista este foarte mare, impresionantă şi mereu se adaugă noi nume, acesteia. Creatorii limbii române au aprins şi întreţinut flacăra candelei iubirii şi dăinuirii într-u frăţie şi armonie. Printre aceştia se numără şi inegalabilul poet Mihai Eminescu. Astăzi, 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei românești. A fost şi prozator, dramaturg, filozof, cugetător și strălucit gazetar. De aceea filosoful Constantin Noica l-a numit pe Eminescu: ,,omul deplin al culturii româneşti”. Eminescu, omul universal, ,,românul absolut”, este încă ,,expresia integrală a sufletului românesc”, după cum afirma savantul Nicolae Iorga.

Mihai Eminescu a rămas viu în inimile noastre, flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un strălucit exemplu pentru noi şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul, ne-a învăţat ce înseamnă veşnicia. În toată ţara, dar şi pe plaiurile mioritice există o puternică forță creatoare, mulţi scriitori care fac cinste Vrancei, literaturii şi culturii contemporane. Se impune ca necesitate creşterea respectului faţă de oamenii de cultură români, a dragostei faţă de cartea românească şi de valorile româneşti din toate domeniile de activitate.

Revista de cultură „Bogdania”, intrată în anul al zecelea de existenţă, a cuprins în paginile sale numeroase articole, creaţii literare şi documentarii cu referire la istoria şi cultura română. Şi prin cele zece ediţii derulate ale Festivalul-concurs internaţional de creaţie literară Bogdania, am stimulat pe tinerii creatori români de pretutindeni să contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi afirmarea literaturii şi culturii române în lume. Şi în acest an continuăm cu proiectele Bogdaniei şi cred într-o revigorare a culturii române și în afirmarea identităţii şi conștiinței naţionale, româneşti. Vă mulţumesc dvs., domniilor voastre pentru slujirea permanentă şi la cote înalte a literaturii şi culturii române şi vă asiguer de toată dragostea şi admiraţia mea şi a colectivului revistei Bogdania. Multă sănătate, putere de muncă şi de creaţie în demnitate şi frăţie. Doar îmbrăcaţi în iubire şi strivind răutatea vom putea trăi în armonie şi fericire. Dumnezeu să ne ajute!

De ziua Culturii Române primiţi  un călduros şi frăţesc LA MULŢI ANI!

 Sus naţia română!    

Ionel MARIN (scriitor) – Redacţia revistei Bogdania- Focșani, 15 ianuarie 2022

În categoria Articole, Autori, Evenimente | Etichete , , | Lasă un comentariu

MESAJE – de ZIUA CULTURII NAȚIONALE

ȘI NEW YORK-UL CREDE ÎN FARMECE

– SANDA WEIGL O READUCE PE MARIA TĂNASE PESTE OCEAN

Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, ICR New York prezintă, în premieră, sub titlul ”I Still Believe in Magic – Sanda Weigl Sings Maria Tănase” / „Eu tot cred în farmece. Sanda Weigl cântă Maria Tănase”, o producție video originală ce evocă una dintre marile întâlniri culturale româno-americane: aceea dintre o cântăreață excepțională și un oraș excepțional. Materialul, cu o durată de cca. 20 de minute, va fi difuzat pe canalele social media ale Institutului (Facebook, Instagram, YouTube) începând cu 15 ianuarie, ora 21:00 (ora României). Simultan, producția video va fi prezentată și pe canalele de social media ale Ambasadei României la Washington.

În 1939, cu ocazia participării României la Expoziția Mondială, Maria Tănase a oferit, la New York, o serie de concerte care au sedus publicul american și i-au relevat clasa internațională. Decenii după ce impresionantul pavilion românesc ridicat în Flushing, Queens și rezonanțele când aprige, când exuberante, când sfâșietoare ale melodiilor Mariei Tănase s-au estompat din memorie, solista de origine română Sanda Weigl și muzicienii nipono-americani Shoko Nagai (pian, acordeon), Stomu Takeishi (bas) și Satoshi Takeishi (percuție) încearcă să readucă spiritul legendarei artiste în inima metropolei newyorkeze. Ilustrate cu imagini ale locurilor pe unde a trecut și cântat Maria Tănase la New York, vechile melodii, cum sunt „Lume, lume”, „Mi-am pus busuioc în păr”, „Până când nu te iubeam”, „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, rearanjate și metisate cu stiluri contemporane de cei patru muzicieni pasionați de melosul foclorului urban românesc, se suprapun peste ritmurile sonore și vizuale ale marelui oraș, ca o reîn-toarcere, magică, a faimoasei soliste în orașul pe care l-a cucerit cu decenii în urmă.

Destinate atât comunităților românești din America de Nord, cât și publicului american și internațional, piesele sunt prezentate cu subtitrare în limba engleză, pentru a păstra intact mesajul lor original.

Sanda Weigl, binecunoscută publicului newyorkez pentru recitalurile de la Cornelia Street Cafe, Joe’s Pub, BAM Cafe, The Neue Galerie, The Kitchen, Drom sau Barbès, reuşeşte să fie un extraordinar promotor al muzicii tradiţionale româneşti şi lăutăreşti într-o nouă interpretare. Sanda Weigl s-a impus pe scena internaţională prin vocea sa unică, a cărei susţinere constituie o garanţie de succes și vizibilitate. În prima parte a carierei, solista a colaborat cu interpreţi și regizori de teatru renumiți precum Robert Wilson, Luc Bondy sau Juergen Flimm, la Schiller Theater din Berlinul de Vest. Stabilită în New York din 1992, Sanda Weigl a câştigat rapid aprecierea publicului american, dar și pe cea a criticilor, ca urmare a seriei de concerte susţinute în săli prestigioase din metropola americană.

***

I STILL BELIEVE IN MAGIC: SANDA WEIGL SINGS MARIA TĂNASE / TOT MAI CRED ÎN FARMECE: SANDA WEIGL CÂNTĂ MARIA TĂNASE

Un documentar muzical de Alex Boda și Ionuț Văcar

Voce: Sanda Weigl

Cu: Shoko Nagai (pian, acordeon), Stomu Takeishi (chitară bas), Satoshi Takeishi (percuție)

Scenariul și regia: Alex Boda

Imagine și editare video: Ionuț Văcar

Sunet: Ionuț Văcar

Versiunea engleză a versurilor: Andreea Iulia Scridon

O producție originală a Institutului Cultural Român de la New York, ianuarie 2022

Mai multe detalii despre proiectele în desfășurare ale ICR New York pot fi găsite pe rețelele de socializare și website-ul Institutului:

Facebook: https://www.facebook.com/RCINY/

Website: https://www.rciusa.info/

Instagram: https://www.instagram.com/romanianculturalinstituteusa/

Twitter: https://twitter.com/RomanianY

YouTube: https://www.youtube.com/channel/UCVC1AC-TWeHLtaFjVXOlOtw

Raluca CIMPOIAȘU, New York, 12 ianuarie 2021

DP, LIGA CULTURALA Mesaj 15.01. 2022 Ok

La mulți ani români!

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Evenimente | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ȘI DACĂ…

EMINESCU, cântat de orădeni

Volum cu o frumoasă dedicație pentru familie.

Tuturor creatorilor ce se înalță spre Luceafăr,

Onorul Cavalerilor de Clio

15.ianuarie 2021

PROGRAM-INVITAȚIE: 17 IANUARIE 2022, ORA 17.00

În categoria Articole, Autori, Evenimente | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

LUCEAFĂR DRAG

Melania RUSU-CARAGIOIU (CANADA)

„LUCEAFĂR DRAG” – POEZII INCHINATE LUI MIHAI EMINESCU

„DE MIC COPIL PĂDURI CUTREIERAM”

(Poem citit la Cenaclul de la Consulatul Român din Montreal-Canada, moderator consulul general Victor Socaciu. St. Constant, ianuarie 2017)

 

Trăit-a pe acest pământ

Un lujer mic de floare

Fugea cu buclele în vânt

Și surâdea în soare.

 

Vorbea cu toate, într-ales

Pe limba lor ciudată

Ele-i șopteau c-au înțeles,

De fiecare dată.

 

Și gâzele și moși bondari

Și culbecii cu coarne

Și flori albastre, nuferi mari

Râdeau, să se răstoarne…

 

Dar cel băiet crescu ușor

Zeifir de primăvară

Lângă „conacul” cu pridvor

În cel capăt de țară.

 

Și-acuma-l chemau depărtări.

Nu mai era de-o schioapă

Și ochii lui cătau spre zări

Spre visele ce-adapă.

 

Vacanțele erau un semn,

Codrul era aproape,

Dorul de ducă un îndemn

Spre irizări de ape.

 

Codrul cel falnic îl chema

Sub poala lui cea verde,

Iarba covor îi impletea

În umbra ce se pierde.

 

Mergea gândind la ce-i frumos

Urcând către izvor

Iar vântul fluiera voios;

Păsări oprind din zbor.

 

Și pasul când îl înturna

Mai plămădind un vers,

Iar lângă lac se așeza

Gândind la-al vremii mers.

 

Odată visul împletit

Cu dorul către lume.

Acel Făt, cel Frumos ursit

Plecă spre soare-apune.

 

Multe-a văzut în calea lui

Și saltimbanci și stele

Dar dorul cald al codrului,

Potecile cu iele.

 

L-au tot chemat la ele iar

Și sufletu-i era de jar;

L-ademeneau codrii străbuni

Un lait motiv, spre ei, spre lumi.

 

 

FEERIE

 

Leagăn de nuferi,

Licăr de pleoape,

Roate de ape.

 

Nisip sub trestii

Prefiră valul,

Raci sapă malul.

 

Vânt de prin sălcii

Parfum încarcă,

În mica barcă.

 

Plutiri de văluri

Pe corzi de liră,

Visuri înșiră.

 

La mal s-alină

Struna iubită,

Dormi fericită!

~,

 

FLORILE TREC

 

Florile trec,

Ca visul de vară,

Şi nu se-ntorc, iară;

Anii-mi petrec…

 

Apele fug

În ochii tăi verzi,

Luceferi visezi

Inimi pe rug!

 

Nu pot să plâng.

Ploile – mi susură,

Vântul îmi murmură;

Inima-mi strâng.

 

Crini îți şoptesc

Sânului, dor,

Şi anilor…

Mă ispitesc…

 

Cade din nor

Luna deşartă,

Prin zarea spartă;

Cutezător!

 

Florile trec,

Anii-mi petrec…

Apele fug:

Inimi pe rug…

 

Nu pot să plâng

Inima-mi strâng

Crini îți şoptesc,

Mă ispitesc…

 

Cade din nor

Cutezător…

 

 

CÂNTECUL LACULUI

 

 

Flori de nufăr, în potire, strâng al murmurului val,

Ştimele, fără de număr, încing horele pe mal.

 

Visul lunecă pe ape, căutând tihnit liman,

Frunzele, a pădurii pleoape, ostenite, adorm pe ram.

 

Sub al paşilor de zână, foşnind în măruntul dans,

Iarba cântă în surdină, cu al stelelor balans.

 

Pe a lacului mătase, sub al farmecului dar,

Lebedele, în gondole,lasă valuri de cleştar.

 

Luna, pletele-şi resfiră peste ape şi-ntuneric,

Smălţuindu-le-nsmaraldeşi-n sclipiri de vis feeric.

 

Toate sunt ca altădată, pe cel lac cuunde line,

Şi pe-aripi de libelulă, pleacă doruri… către tine…

 

 

LUMEA MEA DE VISE

 

Unde-i lumea mea de vise?

Măîntreb cu glasul stins,

Unde-s florile ucise?

Unde-i lacrima din plâns?

 

Au zburat cu frunza…, toamna,

Şi cu ghiocei în păr…

Numai luna, numai doamna

Le-a văzut într-adevăr …

 

Cerc sà le găsesc, zadarnic;

Ele s-au ascuns în neant,

Sub al brumelor zăbranic,

Al temutului Garant.

 

Pleacă lumea mea de vise

Cum pier florile ucise…

 

 

FLOARE ALBASTRĂ

 

Unde eşti tu, floare albastră,

Floarea nopţilor cu stele?

Te-ai ascuns în umbra lunii,

Zână a visurilor mele…

 

Floare albastră, floare albastră

Cu privirea de cicoare,

Umbra degetelor tale

Se ascunde-n stropi de soare.

 

Floare albastră, strop de mare,

Eşti când veselă, când tristă;

Treci prin lume ca o boare

Diafană, prin ponoare…

 

 

FORMĂ ȘI DEZAGREGARE

 

Azi m-am născut din infinit

Şi parcă vin deaproape,

Sau ceţuri m-au acoperit

Cuferestre de ape.

 

Păşesc peste nisipul greu.

Alb, presărat cu sare

Şi simt că neantul e al meu :

Aer, pământ şi mare.

 

Oglinda soarelui sus pus

Îmi urmăreşte umbra.

El da, Eu încă n-am apus,

Dar îi încalc penumbra.

 

Când zbor ca un meteor stins,

În prag de disipire,

Se-opreşte – n loc timpul învins

Sub neagra mea privire.

 

Dezagregat, m-am tot pierdut

In căi fără de ştire…

Dintr-o scânteie-am înviat

Cu foc de nemurire.

 

 

BALADA DULCELUI MIHAI

 

Un licăr de pleoape

În sfintele ape,

Spre ceruri privire

Și spre omenire.

 

Drag al meu Mihai,

Pe un plai de rai,

Ai cântat izvoare –

Românie -n soare.

 

Ai plans cu alean

Dorul unui neam,

Greul ce-l adastă

Sub cea aspră castă.

 

Gândultău de aur

Ne țesea tezaur…

 

Azi sclipesc pe cer,

Și nu efemer,

Versurile tale:

Steme din paftale.

 

Și iarăși, bădiță,

Cânt de poieniță,

Ziceai din caval

Seara de pe deal…

 

N-ai uitat nimic

Din păsul meu trist.

 

Tot ți-am zis și-mi zic:

Cine nu te știe?

Plans și voioșie!

O lume te cheamă

„Mult poet, de seamă”

 

Aur și palate,

Mândre nestemate –

Versurile tale:

Cânt și osanale.

 

Când mă uit în carte

Mă chemi de departe

Să te cautanume

Cum zbori peste lume.

 

Nume de luceafăr,

Nume din plai sfânt,

Nume cântat veșnic

În cer, pe pământ…

 

Scris-au cronici multe

Despre versul tău;

S-au speriat ciocoii

Și te-au dat la rău,

Dar mintea ta caldă,

Ca o mângâiere,

Nu le-a dat putere

În mârșava vrere !

 

Te-au răpus, trădalnic,

Dar ești viu și falnic,

Mândrul meu Mihai,

Bradul de pe plai;

Bardul de pe plai,

Soareîn lume,stai !

 

Bădie Mihai,

Cel mai falnic crai,

Tu, grijă să n-ai !

Te-‘orcânta din nai

Plaiurile tale,

Doinele din vale,

Și din lumea toată,

„Stea prealuminată !”

————————————-

Melania RUSU-CARAGIOIU, Montréal, Canada, 2006 -2022

 

 

 

În categoria Articole, Autori, Evenimente | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Ziua Culturii Naționale

EMINESCU

Prof. univ. Dr. Mircea Popa

Cultura unui popor este bunul cel mai valoros cu care o națiune și un popor poate sta în fața umanității. Cu cât numărul scriitorilor, savanților, muzicienilor, artiștilor, inventatorilor,  arhitecților și a oamenilor de știință, recunoscuți pe plan mondial este mai mare, cu atât poporul acela este răsplătit de recunoștința și admirația lumii întregi. Nume ca Eminescu, Enescu, Brâncuși, Iorga, Emil Racoviță, Titulescu,  Creangă, Caragiale, Nichita Stănescu,Mircea Eliade, Aurel Vlaicu, Traian Vuia,  Coandă și alții mai mulți au intrat de multă vreme în circuitul universal al valorilor, fiind prețuiți  și tratați ca bunuri ale umanității, cu trimiteri și raportări directe la viața și activitatea lor.  Când în 2010, Parlamentul României a luat hotărârea de vota o lege prin care să se ofere națiunii noastre o zi de prețuire a acestor nepieritoare valori, opțiunea membrilor acestuia s-a îndreptat spre ziua de 15 ianuarie, ziua de naștere a poetului nostru național, recunoscut ca autentic și original geniu romantic, posesor al unei vaste culturi și reformator al limbii poetice românești.

A trăi și a viețui în Eminescu a devenit de atunci un mod românesc de a percepe lumea, de a ne raporta la valorile celorlalte popoare, de ne scruta adâncimile inteligenței și bogăția spirituală de gânduri și idei. A trăi și a viețui în Eminescu înseamnă mai multă responsabilitate față de tine și față de semeni, mai multă exigență, mai mult efort creator. Exemplul pe care ni l-a dat Eminescu a fost unul a unei permanente depășiri, a unei vieți puse în serviciul celorlalți, atestând prin exemplul personal năzuința de a atinge și satisface aspirațiile cele mai intime ale neamului său, identificându-se cu acesta în năzuința spre mai  bine și spre frumos, spre atingerea nivelului celui mai înalt de înțelegere a fenomenelor lumii reale, de a le corela și organiza după modele proprii, spre a le înnobila prin propunerea altor paradigme și semnificații.

Cunoașterea profundă a trecutului neamului, apelul la marile lui personalități, transformate în modele de conduită umană (Mircea, Decebal, Ștefan, Horia), stăpânirea nuanțelor celor mai fine ale limbii, percepția rafinată a sunetului ei particular, intuirea adâncilor semnificații care stăpânesc gândirea filosofică umană, a câmpului cosmogonic al lumilor exterioare și interioare, aspirația spre libertatea și independența neamului, neacceptarea asupririi omului de către om, a nesocotirii  valorilor individuale și colective ale popoarelor, năzuința intimă spre perfecțiune și rotunjire creatoare au fost doar câteva din ideile și năzuințele care i–au caracterizat armonia personalității, care i-au făcut pe contemporani și urmași să-i admire și să-i  consfințească genialitatea gesturilor, amplitudinea  aspirațiilor.

Mergerea spre izvoare, spre arhetipuri și arhaitate, spre autenticitate și complexitate ideatică a însoțit  afirmare sa în lume, de la copilul Ipoteștilor, la elevul strălucit al lui Aron Pumnul de la Cernăuți, la dorința validării principiului călăuzitor al unei latinități tutelare din Mica Romă blăjeană, la organizarea congresul tineretului universitar românesc din întreaga lume,  chemat să vină la Putna pentru a-și defini viitorul în raport cu principiile naționale generoase fixate de Ștefan cel Mare.

A urmat slujirea învățământului național, din postura de revizor școlar, a cufundării cât mai adânci în cultura neamului, în poziția de bibliotecar la Iași,  a înțelegerii  superioare a rostului teatrului național  ca  școală a caracterelor, a practicării unui jurnalism militant,  pus în serviciul celor mulți, prin gazetăria de la „Timpul”. Au fost doar câteva din etapele unei vieți, în care s-a zidit pe sine în folosul altora. „Omul cel mai deplin al culturii românești”, cum l-a caracterizat Noica, n-a acceptat asuprirea socială și națională, fiind un glas al libertății și al  zborului neîncorsetat  al  ființei umane spre împlinire și autodepășire. Imaginea studentului vienez, pătruns de menirea socială și politică a „României June”, a ieșeanului împărtășind țelurile nobile ale „Junimii”, a gazetarului de la „Orientul”, dornic să colinde spațiul transilvan pentru a aduna folclor, a membrului societății „Carpații”, protestând împotriva rapturilor teritoriale, apărător devotat al cauzei Transilvaniei și Bucovinei natale, sunt elemente care au perpetuat și fixat în timp imaginea luminoasă și pură a unui Eminescu, aflat  de fiecare dată în fruntea acțiunilor celor mai progresiste ale momentului, a unui Orfeu dezlănțuit, deschizând cu lira lui de aur, precum în neuitata Doină, calea generațiilor viitoare. De la frumosul elogiu adus înaintașilor din Epigonii, la acerba critică socială din Scrisori, până la stările de purgatoriu moral și atemporal din Odă în metru antic, de ridicare în sferele unei cosmogonii  ideale, într-un permanent și fructuos dialog cu Eternitatea, din La steaua, din Luceafărul sau Memento mori, Eminescu arată lumii aceeași imagine de tânăr voevod și mag călător printre stele, dar care nu-și uită nici îndatoririle pământene, la fel ca Toma Nour din Geniu pustiu sau răzvrătitul din Impărat și proletar, scoțând la iveală perpetua strălucire a spiritului tânăr dornic de schimbare, de purificare, de ridicare a neamului la altă treaptă și la altă condiție socială.

În ciuda tuturor piedicilor și opreliștilor, El traversează apele albastre ale celestrității, înfruntă cu curaj oprobriul public și indiferența confraților, și, ca un nou Hyperion, se pune în slujba slujirii unui ideal omenesc superior, în limitele unei misiuni asumate în planul existențial, și dincolo de îngrădirile acestuia. Exemplaritatea operei  cheamă lumea de azi cu îndemnul „Veniți și luați lumină!”, în așa fel, ca trăitorii clipei de față,  să despartă apele de uscat, și să se lase în voia spiritului de dreptate eminescian. E timpul, ca măcar de Ziua Culturii Naționale, să ne purificăm și într-armăm sufletul și mințile la bătaia de aripi a celui fără de moarte, spre a ne înțelege mai bine menirea, respingând cu mai mare hotărâre fariseismul, minciuna, ipocrizia, impostura, falsitatea, hoția, nesocotirea dreptului Celuilalt, nelegiuiri și malformații care ne-au invadat viața,  ținându-ne prizonierii mediocrității  și lașității.  Sunt doar câteva din punctele testamentului pe care ni le-a lăsat El, ca precepte imprescriptibile ale unei opere ce-și dezvăluie, mereu și mereu, și încă și încă,   valoarea  și perenitatea.

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Eminescu – serbarea existenței

 

Claudiu Dumitrache

Se cunoaște faptul că România are un ritm interior puțin neînțeles, atât din trecut, cât și din prezent – din exterior, rămânând la înțelegerea fiecăruia, după experiența proprie a vieții, despre ce înseamnă a fi român. Dar acest ritm este firesc oricărui om, de fapt, chiar dacă uneori e mai anevoios. Poporul român a izvorât din tainele creștine, pe care unii le-au primit cu smerenie, bucurându-se („Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” – Ioan 20,29), dar pe care alții le-au cercetat, rezervându-și mai mult timp de meditație asupra rădăcinilor și fiind nevoie să experieze tainele ceva vreme („Pentru că M-ai văzut ai crezut.” – Ioan 20,29). Așa cum spune acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, „modernitatea este construită pe tradiție”, iar cine se aventurează în modernitate fără să cunoască tradiția, rătăcește și nimic nu află. Nici sfinții nu au fost cu toții sfinți din primii ani ai vieții, ci au ajuns să fie astfel datorită experienței sacrului, experiență care a fost mărturisitoare, unii murind pentru credința lor și devenind eterni în Cer, dar și pe Pământ.

De Ziua Națională a Culturii Române avem de înțeles un simbol puternic, un mesaj profund a ceea ce înseamnă a fi român. Acest mesaj este însuși Mihai Eminescu, a cărui serbare de existență este Ziua Națională a Culturii Române – 15 ianuarie. Reprezentant al culturii, misticii, spiritualității, limbii și gândirii române din ultimele secole – Eminescu este acum exemplul fiecărui cetățean care-și asumă calitatea de român într-o țară a diversităților. A fi român, după viața lui Mihai Eminescu, înseamnă a te îndoi, a cerceta și a nu crede tot ce vezi și auzi. A fi român înseamnă a fi sceptic, analitic, căutător al adevărului. Ascensiunea sau tranziția aceasta, de la scepticism sau rătăcire la mărturisire, este firească fiecăruia dintre noi, care căutăm să pătrundem în esențele a ceea ce suntem, să aflăm ce suntem chemați să devenim. Ori că citim Sfânta Scriptură, ori Filocalia sau Patericul, ori viața Sfântului Daniil Sihastrul cu a lui Ștefan cel Mare, ori a Brâncovenilor sau a lui Neagoe Basarab, vom înțelege același lucru – suntem chemați să devenim eterni, să fim lumină, afirmând:

creștinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate (acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în „Crăciunul – primenitorul și izbăvitorul firii”, regal-literar.ro, 24 decembrie 2021).

Ca să înțelegem mai cu seamă ce înseamnă a fi român, să putem primi această cunoaștere, gratuit, evitând prea multă rătăcire, fiind un privilegiu de care ar trebui să profităm, e necesar să-i parcurgem ascensiunea gândirii lui Mihai Eminescu, pe care, dacă o vom înțelege așa cum este, vom ajunge să spunem, și noi, asemenea lui Grigore Vieru: „Acum nimeni nu mă poate minte”. Această trecere, de la profan la sacru, se datorează unei transcendențe ce provine din smerenie, din bunătate, depășind rațiunea umană, omul dobândind har de la Sfântul Duh și cunoscând adevărul, pe care-l poate mărturisi printr-un act de sacrificiu, dragoste absolută pentru aproapele, ori de martiriu, așa cum au făcut sfinții. Sfântul Grigorie Palama ne spune că, „cei care sunt vrednici  primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum se întâmplă aceasta? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său”. Cuviosul Sofronie Saharov atenționează că „harul este dat numai celui smerit și blând”. Pe lângă blândețe și smerenie, Părintele Arsenie Papacioc ne spune: „Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi”. Aici se referă la faptul că harul este dat unui creștin înstărit, mărturisitor de Hristos, care nu doar își poate asuma pierderea locului de muncă pentru iubirea de Hristos, ci care poate să și moară pentru Hristos. Asta ne spune părintele, că harul se dă unui creștin care apără Sfânta Treime, Adevărul, nu care doar apără un cozonac sau un ou frumos de Paște. Tot părintele ne spune că nu trebuie să confundăm lucrurile și nu trebuie să facem compromisuri, căci atunci se întristează cerurile, întrebându-ne astfel: „Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul?”.

Omul care-și asumă calitatea de român, de obicei, ne arată Mihai Eminescu, are un parcurs sincer și sigur spre adevăr, față de cetățenii altor țări sau de mirații altor culturi, care primesc de-a gata modul de gândire și se supun legilor omului materialist, psihanalitic uneori, stagnând pe culmile disperării, poate, doar „intuind ceea ce dăinuie”, așa cum spune ÎPS Calinic Argeșeanul,  și agățându-se de idei eterne ca să nu piară din memorii.

Astăzi, românul, influențat fiind de modernitate sau de felurite curente culturale, poate să spună: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în viață, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii. / Eu rămân ce-am fost: — romantic.” (Mihai Eminescu – „Eu nu cred nici în Iehova”, aprilie 1876).  Și se poate simți bine, vremelnic, poate avea succes astfel, fiind lăudat și aplaudat de o anume comunitate. Însă, după ce românul constată că nu este așa, că nu se poate constitui printr-o voie proprie, printr-o pasiune a instinctului sau una intelectuală, căci este chemat să devină mai mult decât o creatură de consum și moarte, tot acesta ajunge să se smerească, să se lepede de sine și să se predea voii lui Dumnezeu, voie care îl va face să afirme, în chip revelator, chiar peste noapte: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici” („Melancolie”, 1 septembrie 1876, revista „Convorbiri literare”). Apoi să continue :

Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singură armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187). Toate acestea fiind în concordanță cu adevărul cel dintâi, pe care românul îl mai neagă în timp, însă tot acolo ajunge: „Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” (Mihai Eminescu – „Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în ziarul „Românul”, 15 august 1871).

Tot Mihai Eminescu afirmă mai apoi: Biserica Ortodoxă Română „este maica spirituală a neamului românesc” (Ziarul „Timpul” (V), 14 august 1882, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169). Eminescu a descoperit că Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15). Aceste conștientizări arată cum trebuie să fie un român, și mai concret de-atât, cum trebuie să fie un creștin pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a-și demonstra asemănarea cu El, recunoscut ca mădular al Trupului lui Hristos. Așa cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, „cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afară Bisericii nu există mântuire.

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei 4,3-4).

Sfântul Nectarie din Eghina ne mărturisește același lucru, ca un om care a avut experiența harului lui Dumnezeu și care a devenit sfânt: „Numai în Biserică pot credincioșii să aibă o certitudine temeinică cu privire la adevărurile în care cred și cu privire la propria lor mântuire, fiindcă în afara Bisericii, a acestei arce a lui Noe, nu există niciun fel de mântuire. Fără Botez și Biserică, nimeni nu poate fi unit cu Trupul lui Hristos”. Iar dacă cineva nu va asculta de Biserică, „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18,17), adică să ne rugăm pentru acela, ca să poată lucra harul lui Dumnezeu din afară și să-l trimită în Biserică, unde Duhul Sfânt lucrează din interior.

Omul este construit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar Mihai Eminescu a înțeles și experiat acest lucru. În toamna anului 1887, internat la Mănăstirea Neamț, Eminescu primește, la cererea sa, Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Tot Eminescu cere: „Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu, „Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton”, publicat în „știri.botoșani.ro”, joi 15 iunie 2017). Deci, românul care serbează Ziua Culturii este mădular al Trupului lui Hristos, Care a pătimit din iubire, de aceea Ziua Națională a Culturii Române înseamnă Dragoste, Răbdare, Credință, Ascultare și Asumare. Și poate nu întâmplător, ziua de 15 ianuarie îi prăznuiește pe Sfântul Cuvios Pavel Tebeul și Sfântul Cuvios Ioan Colibașul, doi mari asceți, cel din urmă fiind „cel sărac pentru Hristos”. Pentru lingviști, etnologi și istorici, este cunoscut faptul că, prin înțelesul său, cuvântul „român” reprezintă un om creștin, smerit, supus lui Dumnezeu, sărman și muncitor al pământului, încălzit de Hristos, acceptându-și crucea ce duce la mântuire, fără a face compromisuri în schimbul averilor lumești, mulțumindu-se cu ce dă Dumnezeu, apărând Adevărul și, uneori, murind pentru El, pentru că cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11,25). Românul știe că „iadul nu poate fi atrăgător și că diavolul face atrăgător drumul către acolo” (Sfântul Vasile cel Mare), că „drumul adevărului este unul și că rătăcirile sunt mai multe”, dar și că „bogat este cel care oferă mult, nu care primește mult” (Sfântul Ioan Gură de Aur). De asemenea, românul autentic cunoaște că „nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul).

Pentru un român, „Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic” (Părintele Dumitru Stăniloae). Românul autentic știe că a fi ales este egal cu smerenia provenită din cutremurul și din înțelegerea Adevărului, nu cu o smerenie artificială, construită în mod simbolic sau psihologic pentru a face impresii de bine, sau pentru a demonstra valori intelectuale care să genereze pacea auto-mântuirii. Această smerenie falsă este ușor de demascat și se regăsește în gândirea filozofică care nu este bazată pe iubirea de înțelepciune adevărată (Sfânta Evanghelie), de la Dumnezeu, care se face cunoscută doar prin Biserică (Efeseni 3,10). Unii ar trebui să știe că, „Cel care nu iubește Biserica și Sfânta Liturghie, se amăgește că se roagă…! Dacă rugăciunea este dreaptă și Duhul Sfânt îl cercetează pe om, primul loc în care-l va trimite va fi Biserica. Ce ar fi însemnat ca Noe să facă corabia și unii să se apuce să facă butoaie cu care să se salveze?” (Părintele Savatie Baștovoi).

Prin urmare, orice român care ajunge să îl considere frate pe Eminescu și care serbează Ziua Culturii Naţionale – se naște din mama-Biserică, își asumă chipul și asemănarea, devine mădular al Trupului Fiului Omului și are Tată pe Dumnezeu, făcându-și semnul Sfintei Cruci, care, parafrazându-l pe PF Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, este semn de mântuire și de viață veșnică. Ziua Culturii Naționale a României o poate sărbători și simți, deci, oricine crede într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică; care mărturisește un Botez spre iertarea păcatelor; care aşteaptă învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie, că a Lui este Împărăţia și puterea și slava: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh! Amin.

(preluat din Luceafărul din 12 ianuarie)

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

Bun venit 2022

Voie bună tuturor,

Sănătate, Fericire și Iubire!

Cavaler de Clio

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Lasă un comentariu

LA MULȚI ANI 2022!

PLUGUȘORUL 2022

 

Ahoo, Ahoo, copii și frați

Din diaspora-n Carpați,

Vaccinați sau doar testați,

Stați puțin, nu amânați,

Băgați plugul pân΄ la os

În ogorul cel mănos,

Și cu multă bucurie

Să uităm de pandemie!

Mânați, măi!

Hăi! Hăi!

 

Iată anul trecu iar –

S-au schimbat, dar în zadar;

Pensii și salarii cresc

Calculează de-amețesc,

Ne-au lăsat ca și-altădată

Săraci, cu buza umflată!

Față-n față sau online

Am rămas cu cei mai fain –

Cu purcelul îngrășat,

Și pe paie asomat,

Cu Crăciunul creștinesc

Și-obiceiul strămoșesc.

Doar că ăia din Bruxelles

O luară ei nițel

Pe-arătură, cum se zice

Stratagema s-o aplice.

Dar românu΄ cu vătraiul,

Capra, ursul și buhaiul

Le dădură de înțeles

Că n-au cale de ales!

Studiile de fezabilitate

Au păpat sume mașcate,

Autostrăzi mai mici ca hatul

Și lucrări de tot… rabatul,

Consecvenți cu ruinatul

I-apucară… digitalizatul!

Mânați măi!

Hăi! Hăi!

 

Dar cum ne știm toleranți

Vrem să fim cu ei galanți,

Și-i chemăm la noi în tindă

Hora mare s-o întindă!

Până află OMS remediu

Pentru starea de asediu,

Românul cu naturiste

Alungă zilele triste:

Decât doza de Pfizer

Mai bine cașu cu zer,

Johnson & Johnson la noi

E mujdeiul de usturoi

Iar AstraZeneca în lot

E Cabernet sau Merlot.

De Moderna nu mai zic –

Palincă la mizilic!

Cu trei doze de vaccin

Am ales un vin pelin

Și-o friptură de curcan

C-am scăpat de tristul an,

Restrictiv și păgubos –

Pentru unii dureros,

Dar cu gândul c-om scăpa

Boii îi vom adăpa

Și pe vii i-om omeni

Pe cei duși i-om pomeni!

Mânați măi!

Hăi! Hăi!

 

După cum văzui în piață

Se scumpi salata creață,

Săraca varză murată

Cât găina din poiată

Iar un boț de brânză fadă

Cât lada de marmeladă,

Fasolea e cât cafeaua

Și făina cât pelteaua,

Păstrăvul e cât cocoșul

Iar șoriciul duce coșul

Spre o pensie întreagă –

Dumnezeu să-i înțeleagă!

Mânați măi!

Hăi! Hăi!

 

Pân΄ și biata urătură

Îmi ajunge doar o tură,

Pentru oameni gospodari –

Mai puțin parlamentari,

Cei cu lefuri nesimțite

De justiție consfințite.

Pentru anul viitor –

Că-i la țărm sau pe vapor,

Vă urez prosperitate,

Pace, pită, sănătate,

Cald în casă, armonie

Și belșug în farfurie.

Fie viața cât de grea

Să uităm de feregea,

Și s-avem aer curat

La arat și semănat,

Fără teamă de Covid,

Arăm și-n asfalt arid!

Mânați măi!

Hăi, hăi!

 

De urat aș mai ura –

Poate nu m-or cenzura,

Dar mă tem de impozitare

Suprataxa de parcare,

De factura la curent

De gazul de eșapament,

Și de cursul valutar

Când pun luxul pe cântar,

Că așa liberalizare

Nici Occidentu΄ nu are!

Mânați măi!

Hăi, hăi!

 

După atâtea disensiuni,

Miniștrii-s de ăia buni,

Toți cu cărți ori doctorate –

Unii chiar cu facultate,

De ne promit finanțare

Și grabnică redresare!

Când văd cine ne conduce

Scuip în sân și fac și cruce!

Mânați măi!

Hăi! Hăi!

 

Deja văd în cartier

Văpăi mari pe-al mării cer

Artificii ca la nuntă –

Flotele zici că se-nfruntă,

Și un mare tărăboi –

Iarăși e concert la noi!

Cică de la dom Primar

Ce-a pus Constanța pe jar:

Apă caldă și căldură

Doar pe șanț și sub pătură,

Orașul e-ntors pe dos

Și asfaltul găunos –

Zici că vor să pună plombe

La niscaiva catacombe!

Stai în stație – te plouă,

Pe centură o oră-două,

Pentru celebrități stele –

Nouă praful de pe ele,

Și-a inventat rivieră

Cu filtru la barieră!

La vară bine merci

Fuguța la… Neversea!

Om vedea noi ce-o mai fi

Și cu ce ne-o mai uimi!

Mânați măi!

Hăi, hăi!

 

Fac urarea de final

La distanță, virtual –

Vă îmbrățișez cu drag

Din balcon sau peste prag,

Sănătoși, voioși să fiți

Pretutindeni să răzbiți,

Să trecem de valul cinci –

Altora, să le dăm brânci,

Cardul plin de gologani

Meniu ușor, cu calcani,

Pruncii zglobii, dolofani

La anu΄ și LA MULȚI ANI!

 

Ține încă drept drumeagu΄

Marian a lu΄ Moșneagu!

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

STEJARUL TINEREŢII MELE

Cronică de Prof. Dr.   GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    „Prototipul oltenilor noştri are două feţe, ca şi Ianus:
   bărbatul de omenie şi gospodarul cuminte şi natural –
   care nu se plînge niciodată, ci surîde şi construieşte.
   El cunoaşte voioşia ca pe o stare permanentă. În cele
   mai grele momente iese la iveală viteazul. Iar aura feeriei
   îl scaldă în bucurie.” (Constantin Brâncuşi)

 

STEJARUL TINEREŢII MELE – este un volum omagial închinat de generalul – locotenent dr. Grigore Stamate, satului său STEJARUL din comuna Urdari, judeţul Gorj, „Spre cinstirea înaintaşilor, a contemporanilor şi a urmaşilor tuturor celor care, pe o anumită treaptă a vieţii, mi-au fost colegi, prieteni şi consăteni de nădejde.”

    „Cu cît ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra omului, cu atîta mai mult omul se uită în urma sa şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri aminte.” (Ion Bradu, Amintiri despre folcloristul Vasile Sala)

    Lumea SATULUI valah cu microcosmosul lui este o lume a fenomenelor fireşti, prin curgerea existenţială hărăzită de Atotcreatorul, care par întrupate unei aure serafice, unde surâsul cerului se răsfrânge peste pământ într-o continuă splendoare.

Lumea SATULUI valah este ţesută cu Mâinile lui Dumnezeu, din borangicul veşniciei, alegând motivele – modele dintre cele mai alese culori, unde figurile reprezentative aduc în evidenţă harul, adâncimile, complexitatea şi verticalitatea sufletească, ce conturează specificul spiritual al unui Neam hărăzit Cerului divin.

    Dincolo de toponimie sau de figura de stil STEJARUL TINEREŢII MELE – reprezintă dimensiunea unui mediu obştesc, faţă de care încercăm să raportăm succesiunea ireversibilă a unor fenomene, care astăzi nu mai au, în nici un fel, corespondent.” (Grigore Stamate, Stejarul Tinereţii Mele, Axioma Print, 2017, p. 5)

Autorul, unul dintre Fiii străluciţi ai Ţării Gorjului şi unul dintre marii generali ai Naţiunii dacoromâne, un prodigios scriitor „de marcă”, de „24 de carate” şi-a odrăslit monografia în sufletul său luminat, curat, frumos, dârz, demn, înmiresmat de onoare.

„Eroic şi lucid, mistic şi pasionat, omul e făurit ca o piatră, misterios alintată de valuri, de elementele pământului său. Şi tot aşa gândurile sale.” (Dan Botta, Limite şi Alte Eseuri, Ed. Crater, Bucureşti, 1996, p. 28)

În înfăptuirea sa erudită, cascada literară se revarsă pe uliţele satului, pe potecile, cărările şi luminişurile pădurilor, pe imaşurile şi dumbrăvile simţământului frumos.

De pe uliţele satului o parte a consătenilor şi-a urmat  DRUMUL sau CALEA sa, înspre sorocul soartei ori întru împlinirea destinului spre desăvârşirea mistică.

Drumul soartei este axa ce fixează individul de obârşia sacră a pământului natal.

Calea destinului este meridianul care leagă spiritual – religios, persoana – personalitate de Destinul Neamului, al Naţiei în dăinuirea lor/ a sa spre transcendent.

Temelia şi Stâlpul pe care se aşează şi se înalţă carpatin cele două tărâmuri minunate, nemuritoare ale VALAHULUI creştin ortodox sunt DOINA şi DORUL!

Ambele noţiuni-izvoare sunt intraductibile şi îşi au obârşia regală numai în DACIA.

    DOINA ţine de esenţa războinicului, a eroului, iar DORUL de sacralitatea fiinţei lui.

„În timpul lor (al vlahilor) care le rămînea liber/ Între două primejdii,/ Aceşti oameni/ Făceau din fluierele lor jgheaburi/ Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,/ De curgeau Doinele la vale/ Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei,/ Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei/ Şi a altor ţări româneşti.”(Marin Sorescu, Trebuiau să poarte un nume)

Între cele două izvoare-entităţi îşi ţese Valahul menirea, vocaţia, misiunea sfântă.

Mistica DOINEI îi conferă DORULUI aura filocaliei şi sofianismului isihast carpatin.

În ţărâna sfântă plămădită din aluatul sângelui curat al Eroilor, Martirilor ori din jertfa pilduitoare a Mamelor, Dascălilor, Preoţilor, Poeţilor, Filosofilor, Călugărilor, Monahiilor, Mărturisitorilor din totdeauna sau de mai ieri, s-a aşezat DRUMUL ascetic şi s-a conturat CALEA mistică pe care prisoseşte permanent DORUL de Satul natal.

„Satul – acest părinte totdeauna atât de drag şi de ospitalier, care, de fiecare dată, alături de ai tăi, te aşteaptă să treci pragul sfânt al casei de odinioară. Să revii. Să revii atât cât mai poţi, cât se mai poate, şi cât mai ai la cine. Mai ales.” (ibid., p. 8)

În SATUL natal odrăsleşte izvorul naşterii FAMILIEI, iar DUMBRAVA copilăriei rămâne pentru Omul care s-a împlinit şi definit genei sale religioase, cea mai sacră ICOANĂ în care sufletul său frumos, cântă şi se încântă răspândind lumină şi har!

DOINĂ – DOR – UMOR – FOLCLOR sunt punctele cardinale ale Valahului peste care se aşează CUPOLA religioasă a nemuririi şi dăinuirii acestui Neam!

    Cei patru piloni DOINĂ – DOR – UMOR – FOLCLOR peste care se fixează BOLTA cerească, religioasă a DACIEI Mari, dau vigoare, sănătate, frumuseţe, creaţie, cultură, iubire, înviere şi înălţare Neamului valah creştin ortodox!

    „Doina exprimă o bucurie care nu este veselă, uneori predispune la meditaţie, alteori dă imbolduri spre alte decoruri, spre căutarea frumosului mister al necunoscutului.” (Ion Dianu, Pagini de Satiră şi Umor din Scriitori Olteni.” Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1986, p. 5)

Întru sublimul DORULUI, sufletul creativ al creştinului ortodox viază esenţa Neamului său cu marile lui aprinderi, arzând şi rearzând sensibilitatea, harul, comuniunea, cuminecarea, trăind şi retrăind frumuseţea TRADIŢIEI hristice ce poartă în ea efigia înălţării serafice a spiritului valah ce-şi trăieşte pururea viaţa astrală.

Întru DOINĂ şi DOR îşi fac vatră pururea milenară UMORUL şi FOLCLORUL!

Umorul este afluentul ce ţâşneşte din marele râu spiritual al sufletului, revărsând ironia din întâmplările stângace ale societăţii umane şi hazul din diversitatea naturii strâmbe, dar filtrate prin sufletul doldora de generozitate al tâlcuitorului satiric.

„Prin nimic alceva nu se poate cunoaşte mai bine fondul sufletesc al unui neam, decât privindu-se atent în această oglindă minunată care este FOLCLORUL.” (Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, Bucureşti, 2006, p. 5)

   Fiecare SAT românesc poartă parcă pecetea heraldică a Paşilor lui HRISTOS!

    „Casa părintească!

   O zidire prevăzută cu o tindă înaltă, în spatele căreia se aliniau trei camere şi o cămară…” Casa părintească adăpostea două comori de mare preţ: Familia creştină şi mica bibliotecă ce se mândrea cu volumele aduse de stăpânul ei, Ion, din Capitală.

În avangardă pe raft erau aliniate ca într-o cazarmă, volumele cu partizanii sovietici, iar în cadenţa ariergardei clasici români şi străini sub protecţia cărora sta chitită ca pasărea pe cuib, Pasărea Măiastră a Daciei – Harta României Mari.

Satul lui Grigore Stamate, STEJARUL este un tărâm gorjean, în care OLTENII au purtat/ poartă în cobiliţa fermecată, milenară, pământul şi cerul lor, cu tot ce au mai frumos, mai princiar, mai ospitalier, mai încântător şi mai sfânt: DOINA şi DORUL!

Între aceste două ţesături ale sufletului divin s-a brodat UMORUL oltenesc, vesel sau trist, care revarsă peste ştergarul zâmbetului, surâsul inconfundabil al mândrei oltence nemuritoare.

Atestarea satului STEJARUL, este seculară. „Încă din anul 1495 (iunie), un document domnesc al lui Vlad Voievod (Vlad Călugărul 1481 iul-aug., 1482-1495, fiul lui Vlad Basarab – Dracula), întăreşte boierului Stanciu postelnic, mai multe vii în florini la Urdari.” (Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Libra Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1972, p. 558)

„Singura vie boierească, arată Grigore Stamate, se afla în Culmea Dealului, dinspre partea de apus a satului Stejaru, între Izlaz şi Dosu ăl Mare.” (ibid., p. 11)

Lângă hrisovul domnesc stă şi mărturia boierului Constantin Broşteanu Urdăreanu, a cărui mare moşie îmbrăţişa şi întreaga aşezare a Urdarilor de Jos, spunând că înaintaşii săi „au stăpânit peste 600 de ani fără întrerupere moşia ce nu a fost niciodată arendată”, lăsând-o urmaşilor testamentar şi moral, „ca moşia să fie iubită cu toată dragostea sufletului.” (Dan Cismaşu, Sfârşitul colonelului Constantin Broşteanu Urdăreanu, jurnalul „Vertical”, 11 Octombrie 2011)

Alte documente cu referire la satul STEJARUL, sunt legate de zestrea Domniţei Bobolina – Ilinca – Elina, fiica Voievodului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care „luând un Urdărean, Domnul tatăl ei, i-a dat moşiile de prin prejur; ea apoi a clădit Mănăstirea pe valea ce-i poartă numele (Valea Mănăstirii) şi mănăstirea Strâmba, în hotarul moşiei Urdari.”( Octav-George Lecca, op. cit., 560)

Cu rădăcinile adânci înfipte în glia satului StejarulUrdari se înalţă peste timp şi spaţiu Arborele genealogic al vechii familii boiereşti STAMATIE/ STAMATIS.

O primă menţiune o găsim în cele două acte de vânzare-cumpărare din 6 şi 9 Martie 1383, când Stamati Grino din Candia a cumpărat sclava Maria, armână de la Iulian Cornario. (Th. Capidan/ Perlepe-Macedonia, Aromânii. Dialectul aromân, Studiu lingvistic, Acad. Română, Studii şi Cercetări, XX, Ed. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932, p. 17)

Atestări documentare: Stamate, stolnic (1591); Stamatie Grecul (1609); Stamatie, sluger (1611) (Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Doc. BDD-A 6776/ LV, mai-august 20)

Stoica (Stoichiţă) din Strâmba/ Urdari, aparţinând ramurei Rioşeanu, menţionat pe la 1588, în dregătoriile de logofăt, mare vistier, mare postelnic, diplomat al lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban, în Praga şi Viena la curtea lui Rudolf al II-lea. „Neavând urmaşi direcţi, averea sa a fost moştenită de nepotul său, logofătul Miloş şi de fiul acestuia paharnicul Stamatie… Stoica a mai avut un frate, pe Balaciu, ai cărui urmaşi au ajuns dregători, dar sub numele de Urdăreanu… Acest Balaciu, avu ca fiu pe Stoica, postelnic din Urdari,1623, mai 16. Urdăreanu Barbu din Urdari, fiul marelui sluger Urdăreanu Preda, s-a căsătorit cu Elina, fiica lui Şerban Cantacuzino.)(Acad. Română, Doc. LXXVI/ 21/ 15 iul.1628, p.92-93; Octav-George Lecca, op. cit., p. 558; Doc. din 2 iulie 1684, din 19 iunie 1686 şi din 15 mai 1694, Arh. Statului, Buc., fond Tismana, IX/ 3, Zlătari, VII/ 15, ms.293, fascicola 284)

Ramura contemporană este prezentă prin cei doi fraţi: Costică Stamatie, care are fată şi fiu şi Viorel Stamate, cu fată şi băiat, continuându-se prin fiii nepoţilor de frate.

Dintre personajele secundare, consăteni ai autorului, Polina, Ciofica, Lisaveta, Veta, Mărin, Nicu, Păun, preotul Răduţoiu, dascălii, moşicile, dodicile, suratele şi văruicile, se desprinde ca un actor în rolul principal Ion al lu’ Fieru – tatăl autorului, un împătimit al cărţii de rugăciuni, dar şi un veritabil risipitor de umor terapeutic înfăşat în scutecele de mătase ale suptilităţii ironice gorjene.

Sarcasmul olteanului este pentru sufletul celui pe care îl înţeapă, precum bisturiul chirurgului priceput ce taie cangrena trupului spre a-l vindeca!   

      În cazinoul consăteanului Mărin Bobină, seară de seară, bărbaţii pasionaţi de alte ispite nocturne, decât femeia, între care nelipsitul Ion al lu’ Fieru Stamate, jucau cărţi. „Cu vin, cu ţuică, cu tot mezanplasu… În pauză, se discuta politică, despre ceea ce a fost în război, ca şi înainte de război, şi mai puţin din actualitate, deoarece se putea lăsa cu deplasare la Ţucal sau, şi mai grav, tocmai la Canal.” (ibid., p. 83)

Frânturi din părerile lor politice au ajuns şi la aghipeţii de la omniprezenta securitate, care l-au pus pe jar pe plotonierul Cruceru, încât s-a crucit zile şi nopţi în strângerea de probe, astfel că a nimerit tocmai în schiţa hazlie a lui conu’ Caragiale.

„-   Şi cine zici că e împricinatu’?

  • Unu’, mare de tot: Caragiale.
  • Când şi-oi căra eu câteva, ai să vezi tu ce-nseamnă să fi mare. Haimana dracului!
  • Păi, vedeţi tov’ majur, că până şi dumneavoastră îl ştiţi… Era de undeva din Haimanale…

Cum „organul” nu prea înţelegea cum vine chestia, tata plusa:

  • Ştiţi, acela cu Domnul Goe, cu Vizita, cu Două Lozuri, cu…
  • Ştii ce, bă, pe mine nu mă interesează toţi borfaşii tăi capitalişti. Mie să-mi zici, că, de nu! şi-şi ridicase palma, cât o balegă de vacă.

Tocmai atunci se abătuse, în urma celor sesizate de miliţean, un superior de la securitate, care, părtaş la relatare şi cunoscător al schiţelor cu pricina, nu se mai oprea din râs, când a aflat parascovenia.” (ibid., p. 84)

   Ion al lu’ FieruIon Stamate era un autodidact plin de har, din care risipea cu multă mărinimie, cultură consătenilor săi, pe alocuri chiar din propria-i ogradă. „Acolo unde situaţia se preta chiar se substituia eroului principal, relatând pricini, la care, chipurile, ar fi fost părtaş nemijlocit. Aşa şi cu „Domnul Goe”… Când audienţa era potrivită le povestea cum aruncase el căţeluşul cucoanei şefului de gară din Filiaşi peste geam şi de cât timp se tot judecă prin tribunale.

  • Pă’, bă Ioane! Bă, cum de ţ’a venit ţâe, aşa nitam-nisam să arunci căţelu ăleia din trin!? îl lua la rost Mitru lu’ Chilă.
  • Ho, staţi bă, că n-a fost aşa de simplu, cum o-ţi fi crezând voi.
  • D’ apăi, cum? se-aruncau şi femeile…mai ales, la clacă.
  • Păi, cum să vă zic eu vouă? şi tata anume prelungea pauza, ca pentru a le spori interesul.
  • Hai, bă nu ne mai ferbe atâtica, că fac atac…
  • Binee, bineee! Dacă-i aşa, uite cam cum stă chestia: mie mi-a venit să fumez şi…
  • Hai, bă Ioane, ce dracu! Lasă ţâgara şi treci la căţel!
  • Bineeee! Da’, nu se poate că de-aici a pornit totul. Aşa că…
  • Bine, bă, dacă aşa stă treaba! Da’, mai scurteaz-o şi mata.
  • Deci: scot pacheţelul cu foiţele din haină, din buzunarul interior; rup una; apoi, scot tutunul din punga de la brâu şi-l presar; scuip şi lipesc foiţa. După care… După care, pun mâna pe amnar, potrivesc bine iasca şi…
  • Hai bă, ce dracu! Tu chiar vrei să ne dai foc…
  • Şi, pac… şi, pac! tata simula încontinuu lovitura amnarului peste cremenea aceea virtuală, ferindu-se ca de arsură…
  • Când să dea scânteie, mă pomin cu cucoana de lângă mine, că-mi ia ţigara dintre buze şi mi-o aruncă pe fereastră.

Audienţa era încremenită. Una, mai înţepată se-mbăţoşa:

  • Las’ că ştiu ce urmează…
  • Gura, fă. C-acuş te cîrpesc! răbufnea vreunul şi aceasta tăcea.
  • Staţi, să nu dramatizăm, dar dacă voi ştiţi… Ştiu şi eu, dacă…
  • Spune bă, nea Ioane! îi adresa rugămintea una mai tinerică.
  • Spun, dar dacă…
  • Nici un dacă, bă Ioane, nici un dacă… şi aceleaşi priviri piezişe erau aruncate celei cu ifose. Afurisita! îşi şopteau ceilalţi intrigaţi.
  • Păi, atunci, puneţi-vă şi voi în locul meu. Ce-aţi fi făcut?
  • O, o, o… Ce-o mai plesneam, de-i sărea muştarul!
  • Mă Mitre, nu-i chiar aşa. Eu n-am plesnit-o şi, uite şi tu, tot mă judec cu ea. De ani buni… Nu mai pot, te rog să mă crezi!
  • Bă, fir-ar ea a dracu! Pă’, cum vine asta. Tot tu, şi cu şi cu…
  • E, nici chiar aşa. Eu nu m-am repezit înspre dumneaei…
  • Şi, şi! Ce-ai făcut, bă nene? Zâ-ne o dată, c-aci crăpăm…
  • tot calm – cum vă ziceam – m-am aplecat înspre cucoana, care s-a tras, crezând pesemne c-o lovesc şi…
  • Şi!?… Hai, bă, zâ-i odat’, că fac pe mine.
  • Şi, haţ căţelu’… Pă Bubico, adică.
  • Ce bubică, ce bubă, bă Ioane?
  • Stai bă, aşa! De ce dai în clocot? Păi, aşa îl chema pe căţel.
  • Da’, mata de un’e şti asta, că nu te-am mai auzit zâcând asta?
  • Taci, fă, proasto. Iote, ce-o mai interesa pe ea! se stropşea altul.
  • Şi, zvâc cu Bubico, prin geamul întredeschis.” (ibid., p. 85-86)

Satira şi umorul lui Grigore Stamate sunt meşteşugit îmbuteliate în sticluţe de haz, de esenţă tare spre delectarea râsului şi surâsului celor ce le savurează din plin.

    Satira şi umorul, cu specificul lor cromatic şi variat de maliţiozitate oltenească al lui Grigore Stamate, îl aşează cu cinste lângă marele scriitor, tot oltean, Marin Sorescu.

    În afara părinţilor dragi Ion şi Maria, a distinsei sale doamne Mariana, desprinsă din tiparul domniţelor moldave, care-l fascina cu frumuseţea ei pe Ilarie, fiul Dodicii Tudora, Grigore Stamate a mai avut un cult şi pentru unchiul Grigoriţăo enciclopedie de cunoştiinţe şi pilde de viaţă, fost militar de carieră, impunător, brav şi demn, dar forţat să treacă în rezervă de nihilismul ideologiei marxist-socialist-comuniste, fiindcă obârşia sa de aur curat nu era pe placul tinichelelor proletare.

Unchiul Grigoriţă era mândru de cariera militară a nepotului Grigore, încurajându-l:

   „Ai grijă nepoate şi ţine-te tare! Ai apucat pe un drum greu, cu parcurs de trudă intensă, al cărui capăt, nu mulţi sunt în stare să-l ajungă. Dumnezeu ţi-a întins o mână, răsplăteşte-I încrederea şi poartă-te pe măsura privaţiunilor, despre care nici nu gândeşti cât de aspre vor fi. Dar, tocmai în asta constă tot farmecul vieţii de militar. Tocmai aceste greutăţi şi impuneri te vor detaşa de ceilalţi colegi ai generaţiei tale şi te vor face să te afirmi. Fă-mi plăcerea şi împlineşte-ţi visul! Împlineşte-l astfel şi pentru mine: să ajungi general, nepoate. Să aibă şi satul şi neamul nostru cu cine să se poată mândri!(ibid., p. 128)

Nepotul Grigore i-a/ şi-a împlinit visul ajungând General de armată cu trei stele.

Se mândreşte ROMÂNIA Tainică cu el!

    Şi eu mă mândresc cu el!

Generalul cu trei stele a ajuns şi un scriitor cu mult mai multe stele.

Iar pe deasupra tuturor tronează omenia lui de mare Boier de obârşie seculară.

Un puiuţ de Stejar adus din satul natal Stejarul a fost sădit în curtea domeniului său din Gruiu-Snagov şi a crescut falnic copac care străjuieşte distinsa familie Stamate, cu brocartul lui verde, înnobilând cu coroana sa grandioasă, coperta cărţii.

L-am privit intens sub aureola lucirii de aur ce-i cădea peste regala coroană verde, astfel că pomii din jur păreau copleşiţi de tremurul emoţiei sub majestatea sa ocrotitoare. Se fălea în brocartul său verde sub cerul înalt, albastru şi limpede că are descendenţă aristocrată în Stejarul din Borzeşti al lui Ştefan cel Mare, în Gorunul lui Horea, Crăişorul moţilor sau în Gorunul lui Zian Boca – Crăişorul Ortodoxiei.

Autorul lucrării biografice STEJARUL TINEREŢII MELE, în braţele sufletului său frumos şi necuprinzător a îmbrăţişat pe lângă Stejar, Aninul, Arţarul, Fagul şi probabil Salcâmul, care este efigia valahului ce trăieşte şi-şi răspândeşte mireasma sa suavă, cucernică peste tot în ţară şi în lume, la munte, la deal ori la câmpie.

   STEJARUL

 „A mai rămas de vorbă cu păstorii,

Pe câmpul gol, stejarul solitar,

Bătrânii spun că poartă-n el istorii

Şi că-i demult stăpân pe-acel hotar.

 

S-a năpustit asupra lui furtuna

Şi-l scutură cu sete de păgân,

Îl bombardează trăsnetele-ntruna

Şi răni adânci pe trupul lui rămân.

 

Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie

Şi urlă peste el văzduhul tot,

Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie

Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.

 

Se pare a fi acum la o răscruce

Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,

Iar cerul îi trimite să-l usuce,

Buchetul lui de raze cald şi bun.”

 (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi…Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999. Poezia Stejarul a fost scrisă în 12 Septembrie 1954, la Securitatea Braşov, celula 12)

                                 14 Decembrie 2021, Brusturi-Neamţ-Dacoromânia

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu