Vatra Țării nu-i de vânzare!

C O M U N I C A T

De foarte multă vreme, cetățenii acestei țări constată cu durere comportamentul condamnabil al clasei politice, ale cărei scopuri și obiective se depărtează tot mai mult de cele ale majorității populației, care le-a dat votul și pe care ar fi obligați să-i reprezinte. Prăpastia care separă  poporul  țării de grupurile politice care au ajuns temporar la butoanele de comandă ale statului,  se adâncește pe zi ce trece, cei de la putere ne mai urmărind decât într-o infimă proporție programul politic asumat și îndepărtându-se tot mai mult de promisiunile făcute în campania electorală.

Ca atare, dialogul necesar, care să armonizeze și să facă capabilă participarea tuturor la procesul de exercitarea a principiilor democratice care stau la baza sistemul relațional din UE, respectarea principiilor de transparență și de  consultare permanență cu cetățenii alegători, datori să cunoască în cunoștință de cauză toate hotărârile și legile care îi privesc, obligă guvernul și parlamentul să respecte această practică, nu s-o oculteze.

Spre dezamăgirea noastră acest instrument democratic este mereu ocolit,  multe dintre proiectele de lege nefiind comunicate cetățenilor țării, urmărindu-se votarea lor în secret, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a intereselor fundamentale ale țării și a locuitorilor ei, punând națiunea română în fața unui fapt împlinit.

Datoria noastră, a celor care reprezentăm vocea opiniei publice,  este să ne opunem acestor practici, care nesocotesc principiile fundamentale  statalități și independenței naționale și ne aservesc unor interese străine.

Ne opunem astfel tuturor celor care doresc să schimbe regula lucrurilor, urmărindu-și  doar propriile interese, călcând în picioare drepturile de suveranitate ale națiunii, lipsa de colaborare și de transparență devenind endemică și păgubitoare. Escamotând sistematic dialogul viu și permanent cu poporul, clasa politică s-a adâncit în urmărirea unor interese meschine, străine chiar de rațiunea sa de a  exista pe scena politică, slujind nu de puține ori forțe oculte, ceea ce duce la șubrezirea construcției statului național, la pierderea încrederii poporului în oamenii care îl conduc, la îndepărtarea de linia normalității și statorniciei.

Acest comportament aberant și nedemocratic este constatat și în cazul mass-mediei, majoritatea canalelor de TV fiind departe de a răspunde doleanțelor de educație și instrucție a maselor, fiind în chip stânjenitor aservite politicii oficiale, de manipulare și distragere a atenției populației conștiente și active de adevăratele probleme ale țării, prin intermediul unor emisiuni care frizează derizoriul și facilul, menite să dezinformeze și nu să educe și nu să ridice nivelul de activism cetățenesc a populației plătitoare de taxe și impozite.

Trecutul național, tradițiile, cultura, arta, credința sunt constant ignorate de principalele posturi comerciale, în programul cărora informațiile de ordin educativ-civic lipsesc cu desăvârșire. Totodată lipsesc dezbaterile serioase pe teme de interes general și național, care să lămurească și să informeze cu celeritate ascultătorii, în așa fel ca oamenii să nu fie cooptați la actul de guvernare, ci să fie ținuți câ departe de marile afaceri și derapaje ale unor miniștri, de propuneri legislative, și de măsuri care vizează statul național. Unul dintre aceste proiecte vizează schimbarea condițiilor de înstrăinarea pământului țării, cu înlăturarea prevederilor de până acum, condiții pe care nicio altă țară europeană sau din UE nu le-ar accepta.

Dat fiind importanța unui asemenea proiect legislativ, solicităm organelor noastre în drept declanșarea unui referendum pe această temă. Solicităm de asemenea informarea corectă și la timp a cetățenilor și deschiderea unor dezbateri televizate prin care fiecare cetățean să fie la curent cu măsurile preconizate, deschiderea unor rubrici speciale în presă.

Ne exprimăm de asemenea indignarea că astfel de inițiative parlamentare, nocive și păgubitoare pentru țară, n-au fost aduse la cunoștința generală, și nici n-au fost însoțite de minime explicații motivaționale, ceea ce aruncă în spațiul public mari semne de întrebare, ceea ce ne determină să solicităm retragerea acestui proiect de pe ordinea de zi a parlamentului, ca fiind antistatal și antinațional, având ca scop șubrezirea statului național și slujirea unor interese străine,  urmărind ca principala avuție a țării, pământul, apărat prin jertfe de sânge și sacrificii de mai toate generațiile care s-au născut și crescut pe acest pământ, să treacă în mâini străine.

Este în joc însăși eliminarea uneia dintre caracteristicile de bază ale unei națiuni, transformarea țării în colonie sau țară de ocupație, dezmembrarea provinciilor istorice, atentat criminal la existența și ființa noastră etnică.

Având în vedere încălcarea dreptului de informație și de decizie a cetățeanului în chestiunile fundamentale, care vizează însăși esența statului național, solicităm anularea  unei asemenea inițiative,  neagreate de niciun cetățean cu simț patriotic al aceste țări.

Cluj, 6 mai 2021

Comitetul Director al Astrei Clujene

Prof. univ. Dr. Mircea Popa

P.S.

România a devenit, după lupte grele, un membru pe deplin îndreptăţit şi respectat în sfatul popoarelor,  (…), orice român se poate mândri cu apartenenţa la un stat care, ca purtător al unei culturi străvechi, se bucură de simpatia şi bunăvoinţa tuturor naţiunilor civilizate, aceasta se datorează înţelepciunii şi energiei cu care aţi condus  un popor harnic şi vrednic![1]

Urmăriți:

membru îndreptăţit şi respectat în sfatul popoarelor;

orice român se poate mândri cu apartenenţa la un stat;

purtător al unei culturi străvechi;

se bucură de simpatia şi bunăvoinţa tuturor naţiunilor civilizate

popor harnic şi vrednic!

~Cavaler de Clio~

[1] Regele Carol I, p. 290

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

OPRIȚI VÂNZAREA PĂMÂNTULUI ȚĂRII !

Vânzarea pământului țării – o crimă ce nu poate fi iertată *

Prof. univ. Dr. Mircea Popa

                Asistăm de mai multă vreme la narcotizarea și anestezierea generală a poporului român. De aproape doi ani  acest popor a fost îndemnat să stea acasă, să doarmă, să hiberneze. S-au închis cele mai multe sectoare de muncă, oamenii au fost trimiși în șomaj nedeclarat, plătiți sau neplătiți. Acest tip de somnolență generală, predicat de la cele mai înalte foruri de stat s-a lăsat ca o negură pe ochii bieților români, ca, în dosul acestei perdele de fum, parlamentul și guvernul să înceapă vânzarea țării bucată cu bucată. În locul „ciumei roșii” ne-am ales cu „ciuma neagră”, adică cu un fel de fiară apocaliptică  care sfâșie ce a mai rămas bun și cinstit din țară, trimițându-ne în coșciuge sigilate la cimitir, în așa fel ca să nu ne mai putem boci nici morții, nici respecta tradițiile. Toate instituțiile politice ale țării au fost neantizate.

În loc să se voteze reducerea parlamentului la 300 de inși, plus 50 de senatori, am avut parte iar de un parlament supradimensionat, costisitor, care mănâncă banii cu lopata fără să facă nimic. E o adunătură de năimiți, de analfabeți, de învârtiți, care cheltuie în neștire banii țării fără folos. N-am văzut în acești patru-cinci ani decât certuri nesfârșite, atacuri mizerabile, dezonorante, și o lipsă crasă de preoccupări pentru chestiunile mari, fundamentale ale țării. Cu un limbaj suburban, grobian de-a dreptul, ei nu fac decât să se atace unii pe alții, ca în mahalalele de unde provin, și unde numele de Ciolacu și Cîțu stau alături de cel al lui Fane Spoitoru. Plângerea permanentă că n-avem bani. Putea fi soluționată repede și eficace: tăierea pensilor speciale la toată lumea (inclusiv la cei care se pensionează la 42 de ani cum am văzut cazul unei tipe hiper-ajunse, sau la magistrați, care, bieții, muncesc la procese decenii lumină!), tăierea subvențiilor pentru partide (sau reducerea lor la strictul necesar), impozitul progresiv, o lege a pensiilor echitabilă. Nimic din toate acestea, deoarece  lauda electorală e mare, iar impotența și mai mare.

Madam Turcan o copiază la sânge pe madam Olguța care ne-a împuiat capul seară de seară, timp de doi ani, cu o miraculoasă lege a pensiilor care n-a venit niciodată. Acest tip de „fâs” e iarăși la ordinea zilei.

Acuma se aude că așa, pe șest, s-a propus vinderea en gros a pământului țării. Păi, oameni buni, acest proiect este un atac murdar la Majestatea Sa Poporul, care ar trebui consultat obligatoriu printr-un referendum!  Am mai avut o astfel de lege, cea a retrocedărilor, care a dus la pângărirea țării, la subminarea autorității statului național, împânzind orașele noastre cu enclave străine, care ne desfigurează demografia, întrucât legea Trianonului a fost călcată în picioare.

Acum, credem că tot din aceeași sorginte, se vine cu propunerea mârșavă să ne ia pământul de sub picioare, să ne înstrăinăm ceea ce aveam mai scump, țărâna stropită cu sânge, sudoare și lacrimi, în care zac oasele strămoșilor și  a celor care au luptat pentru libertatea neamului.

Toate acestea sunt scoase la tarabă de un guvern de handicapați, de nevârstinci, necopți, de imaturi. Cei care se lăudau mai ieri cu viitoare fapte de vitejie, s-au dovedit a fi niște fanfaroni și cozi de topor. N-a venit unul în fața țării să vorbească despre această nelegiuire, care trebuie discutată pe față, în sesiuni de dezbateri prelungite, de către toți șefii de partide, și de către toți înțelepții și iluminații academici pe care îi  avem, pentru ca  toate dedesubturile acțiunii lor mizerabile, ascunse, tot mai învăluită în ceață, să fie, în sfârșit, transparentizată.

Proiectul de lege e astfel gândit ca să vindem la pachet și siturile arheologice, și dovezile continuității (a se vedea statutul capitalei daco-romane Sarmisegetusa) și apropierea de obiective militare, renunțându-se în chip odios la termenul anterior de 45 de zile, infim de mic și el, pentru o moșmondeală de 30 de zile.

Cam la atât s-au gândit acești purtători de ciumă bubonică că ar fi de ajuns ca să cumpere de la bieții țărani, câți mai bătrânesc prin coclaurile țării, bietele lor proprietăți, lăsate de izbeliște de toate guvernele postdecembriste, care au determinat plecarea din țară a tinerilor de toate felurile, golirea satelor, pustiirea puterii neamului.

Din totdeuana țărănimea a fost talpa țării și acum a venit rândul s-o lichidăm și pe aceasta, cu pământ cu tot, astfel ca să nu mai putem vorbi de stat național și de națiune română. Alături de limbă, de istorie comună, teritoriul, pământul moștenit, e una din componentele de bază ale oricărei nații, iar glia națională trebuie venerată și ținută la loc de cinste, deoarece ea este altarul neamului.

Dar pentru voi, ciocoi nenorociți,  mai înseamnă ceva?!

Președintele Astrei clujene

P.S. Interviul Președintelui INS privitor la recensământul agricol

https://agrointel.ro/187351/tudorel-andrei-presedinte-ins-faramitare-terenuri/

Nimenea nu este contra recensământului pământului ci împotrivă vânzării către străini!

~Cavaler de Clio~

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ÎNVIEREA

 

ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

      

 „Iisus ne aduce Învierea-firul transcendenţei

  noastre, pe care ni-l leagă de inimă”. 

                          (Sfântul Arsenie Boca).         

    Drumul Sfintelor Patimi, al Jertfei supreme – Răstignirea pe Cruce şi Calea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos au revărsat Dragostea dumnezeiască, fiind vestite Apostolilor chiar de către Mântuitorul, Care i-a chemat, i-a ales, i-a învăţat, i-a hărăzit minunilor Sale, despre Evanghelia Cuvântului, a Iubirii, a Crucii, a Învierii, a Înălţării, a Pogorârii Sfântului Duh şi a Mântuirii creştinilor, pentru a le fi Pildă de urmat întru toate, întru cuvânt, credinţă, suferinţă, jertfă, adevăr, libertate şi minuni.

„Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi cărturarilor le-a spus Mântuitorul, şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.”(Marcu, 10, 33-34)

Răstignirea Fiului Omului între cei doi tâlhari arată ÎNVIEREA între o lume moartă, cei ce nu cred şi o lume vie, a creştinilor care cred şi mărturisesc absoluta Minune.

LOGOSUL – Purtătorul cuvintelor vieţii veşnice” – le-a descifrat ucenicilor limbajul CRUCII, prefigurat ca un Munte înalt al Suferinţei, al Sfintei Jertfe divine peste care avea să se reverse apoi plinătatea IUBIRII dumnezeieşti a Sfintei Treimi.

Prezent în mijlocul Prietenilor Săi la Cina cea de Taină – unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei omenirii, în seara de Joi Mari a Patimilor, 13 Nisan/ Aprilie, Domnul Vieţii l-a grăbit pe Iuda Iscarioteanul să săvârşească fariseica fărădelege, trădarea ÎNVĂŢĂTORULUI absolut şi vânzarea Lui pe „30 de arginţi” – preţul Sângelui divin,  fărădelege care avea să o pecetluiască a doua zi cu mârşava sărutare – stigmatul mişeliei ce va rămâne pururea ca cel mai josnic şi cel mai perfid gest din Istoria lumii.

A instituit apoi elementele liturgice fundamentale – Jertfa Euharistică – Temelia unicei Sale Bisericii, a Cuminecării, a Sfintelor Paşti, binecuvântând şi frângând Pâinea (Trupul Său) şi Vinul (Sângele Său), pe care le-a împărţit ucenicilor.

Hristos – Mântuitorul avea atunci 33 de ani, 3 luni şi 12 zile (v. Vasile Gheorghiu, Anul şi ziua morţii Domnului nostru Iisus Hristos, 1925).

În Vinerea Mare când Mântuitorul a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte prin răstignire după planul iudeilor, al fariseilor şi saducheilor, al marilor rabini, al Sinedriului,  s-a produs cutremurul apostolilor. Deşi erau Ucenicii lui Iisus, în ei încă mai pâlpâia flacăra umană. Abia după ÎNVIEREA Domnului şi imediat după pogorârea Sfântului DUH, ei se vor transforma, se vor transfigura, vor primi jertfa supremă ca pe un Dar de nuntă. Atunci Petru a căzut şi s-a lepădat întreit de Domnul, ceilalţi ucenici s-au înspăimântat şi s-au risipit. Lângă Suferinţa Fiului Omului a rămas doar Mama Sa – Fecioara Maria, Ioan – ucenicul cel iubit şi toate femeile Mironosiţe. Acelor fiinţe angelice nu le-a fost frică de urmări, fiindcă erau copleşite de dragoste, dar şi de durere pentru Cel prea Iubit şi prea minunat OM divin.

– Ce sfâşiere s-o fi petrecut în sufletul prea sfintei Fecioare-Mamă – Catapeteasma neprihănirii, când hoardele de cărturari şi de sacerdoţi s-au repezit ca hienele asupra Fiului Omului, asupra Fiului lui Dumnezeu, asupra Fiului Cerului, asupra Fiului lumii?

– Ce durere s-o fi cuibărit în inima hristoforului apostol Ioan?

– Ce jale s-o fi abătut peste inimile purelor Mironosiţe?

– Ce deznădejde s-o fi năpustit peste ceilalţi ucenici?

Fariseii şi saducheii junghiau de pasha lor mii de miei astfel încât sângele purelor animăluţe curgea în Cetatea

Păcii atingând burta cailor. Aveau experienţă la junghierea mieilor, astfel că „aleşii” nu s-au cutremurat când l-au junghiat pe Fiul lui Dumnezeu – Mielul purităţii absolute.

Înjunghiindu-L pe ÎNVĂŢĂTORUL Iisus, slugile Răului au înjunghiat totodată Adevărul, Binele, Curajul, Credinţa, Creaţia, Cuvântul, Cântarea, Dragostea, Dreptatea, Frumuseţea, Harul, Libertatea, Mila, Nădejdea, Puritatea, Sfinţenia, Viaţa.

Ierarhia Sinodului ortodox român a cimentat dintru început în temelia Bisericii lui Hristos tocmai această „înrudire” – „cuscrire” cu iudaismul reclamându-se iudeo-creştini prin fariseism, lepădare, trădare, vânzare şi sărutare diavolească.

De ce oare?!

   Astăzi, în zona nepoluată de iudeo-creştinism, auzim doar glasul şi Liturghia neîncetată a unui Vrednic VLĂDICĂ de Neamul său şi de Dumnezeu, câteva obşti monahale sau câţiva preoţi de mir care nu s-au rupt de Neam, de Dumnezeu, de Tradiţia străbună, câţiva ROMÂNI creştini-ortodocşi care i-au ATITUDINE întru ADEVĂR şi ORTODOXIE, mai auzim Mieii care merg la junghiere şi mioarele-mame care jelesc, suspinele, bocetele şi plânsul tuturor familiilor îndoliate din ţară…

Zumzetul Albinelor în Cireş ori Zarzăr şi viersul sublimelor şi măiastrelor Păsărele…

În rest ?!

Un mare Şef antiromân şi pseudocreştin, încremenit în propria trufie, din care iese doar pentru restricţii regionale sau naţionale…

Un guvern precar, antiromân şi necreştin care doar promite şi îndatorează pe zeci de ani ţara, un parlament lânced, ceţos, amuţit şi un sinod cu ierarhi politici, total paralel cu Naţia şi cu Biserica.

    Slujitorii luciferici iudei de atunci nu ştiau că fapta lor abominabilă era acceptată binevoit de Sfânta Treime, de Mântuitorul Hristos pentru a deschide ÎMPĂRĂŢIA  Cerurilor – Suprema Minune, Marele Eveniment care a împărţit Istoria lumii în două: moartea morţii şi viaţa Vieţii – ÎNVIEREA.

    Prin metafizica CRUCII, a JERTFEI din Iubire – ÎNVIEREA Domnului nostru HRISTOS să pogoare asupra Omenirii ca o Împărăţie a Kalokagatiei divine!

    HRISTOS ESTE CALEA – ADEVĂRUL – VIAŢA!

   Răsăritul lumii – Azurul – Dimineaţa!

Izvorul omenirii pe-acest străbun Pământ!

Sufletul Luminii – dumnezeescul CUVÂNT!

Toate sunt întru Cuvânt şi toate sunt Tăcere!

Odorul Fecioarei Maria – Izvor de ÎNVIERE!

Soarele Dreptăţii – Monarh al Libertăţii!

Arhiereul nemuririi – Monahul Simplităţii!

Întregul Cosmos ÎL slujeşte şi-L slăveşte!

Neamul dacoromân în EL se primeneşte!

   Viaţa întru Hristos e viaţa lăuntrului din Noi!

Iubire de martiri, de mame, de sfinţi şi de eroi!

Altarul filocalic al vieţii – Liturgica cântare!

Temelia Dragostei – sofianica Chemare!

Lumină, Cuvânt, Rugă, Cântare, Bucurie, Har, Creaţie, Sărbători binecuvântate Tuturor Teoforilor, Hristoforilor şi Marioforilor !

   HRISTOS A ÎNVIAT !

 Familia 

MARIA NUSA NICOLETA si GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

CAVALER DE CLIO

    1 Mai 2021 – Sâmbăta Mare

  

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , , , | Lasă un comentariu

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cavalerii de Clio

Onorăm Lumina Învierii

cu urări de care să aveți parte

cu Sănătate și Bunătate în Suflete.

La Marele Praznic să aveți puterea să mărturisiți

Hristos a Înviat!

 Adevărat a Înviat!

~ Cavaler de Clio ~
În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Tradiții | Etichete , | Lasă un comentariu

ONOR VETERANILOR !

CINE N-ARE BĂTRÂNI

Răbdare! Ca nu cumva să greşim, confirmând vechea zicală, pe care cu toţi o ştim: „De n-avem bătrâni la casă, grabnic să ni-i cumpărăm”.

Are rost, pe baza unor aparenţe, supoziţii de-nţeleaptă senectute, să facem azi investiţii, fără nici o acoperire decât vârsta înaintată, a celor ce tot compară ce-i azi cu: ce-a fost odată?, se întreba, mai mult pe sine veteranul de război, ce împlinise 90 de ani, Valentin Avrigeanu. Recurgem la scrierea sa pentru un eventual răspuns de actualizat.

„Cei ce sunt azi în putere, convinşi că or să rămână veşnic tineri şi ferice, vrând ca naţia română grabnic s-o reîmprospăteze doar cu tineri viguroşi; ca să scape cât mai iute de-aceşti bătrâni plicticoşi, prin Casa Naţională de Asigurări de sănătate, cota de medicamente necesare, compensate, le-a suspendat de-o vreme; un semn că sunt de prisos bătrânii: nişte relicve ce nu mai aduc folos; care cu încăpăţânare tot susţin una şi bună: că pe vremea lor faimoasă, fiecare săptămână la lucru avea şapte zile, nu patru şi jumătate câte are azi o săptămână; şi, pe lângă astea toate, când avea puţin timp liber, se mai ducea bunăoară, pe câmp sau pe şantiere, să facă muncă voluntară! Ce se mai laudă atâta! Dacă spun ei că era „voluntară” munca aceea, cine-i putea obliga?!

C-au construit mii de blocuri, prin oraşe-n ţara toată! Ei, şi ? Ce mare scofală ?! nu le văd azi cum arată?! Celor care stau în ele azi, poţi să le plângi de milă, că-n tranziţia-asta lungă, n-au putut să-şi facă o vilă; sau o casă de odihnă pentru cele cinzecişidouă de week-end-uri, adunate-n tot atâtea săptămâni, despre care spun bătrânii: că-ntr-un an, sunt două luni nemuncite; şi-n duzina de ani care au trecut de-atunci: fix doi ani bătuţi pe muche… în care, n-am făcut ce-am fi putut!

C-au înfiinţat Combinate-avicole şi de porcine! Ce rost aveau toate astea, când vedem că e mult mai bine – fără muncă şi dejecţii şi făr-să ne complicăm – scădem taxele vamale şi mâncăm ce importăm!

C-au construit hidrocentrale; şi că, primind indicaţii „preţioase”, nu ştiu câte reţele de irigaţii… din care au rămas doar urma, nemaifiind azi necesare!? De-ar fi defrişat – ca astăzi – sute, chiar mii de hectare de locuri împădurite, nu ar fi avut probleme cu seceta, fiindcă ploaia, sfidând astfel de sisteme, ar fi venit în averse, ca azi; şi ar fi deversat sute de litri de apă-n valuri, pe metru pătrat.

Mai susţin că-n vremea-aceea, ţara n-avea datorii, ci de-ncasat miliarde de dolari! Ce inepţii! Păi, o ţară care n-arte datorii, înseamnă că n-are nici o credibilitate-n lumile financiare!? Dacă am fost şi astăzi ţară fără datorii, ne-ar fi ajutat?: Atâta cât ne-ajută FMI ? sau noi la ţară: Banca de comerţ exterior – Bancorexul, Caritasul şi FNI, aveau spor? Deci: Nu cumpăraţi Bătrâni! Greşeala ar fi enormă şi fără nici un temei, că sunt foarte mulţi români, care-ar da şi filodormă, numai să scape de ei!„”

Așa vedea  pe 25 iunie 2001  Actorul – Dramaturg Valentin Avrigeanu, din Oradea, veteran de război, evoluția societății românești. Ce s-a schimbat de 20 de ani încoace? Doar conducătorii s-au hulit unii pe alții și toți porniți parcă împortiva Bătrânilor.

Dar ce voiau de fapt ei, VETERANII?

Nimic din nefiresc. Semănarea unui grăunte de Respect pe ogorul udat de tinerețele lor cu sînge și sudoare,

Recunoștință făță de FAPTELE  de arme săvârșite din Ordnul Patriei,

PREȚUIREA tradiției militare ce stă la umbra Crucilor camarazilor, care vehează ca borne din hotare-în hotare.

Erou – al Ordinul „Mihai Viteazul – în Parcela Eroilor Români de la Budapesta”

Într-o asemenea simplă și modestă apreciere s-ar fi împlinit și așteptările poetului, Valentin Avrigeanu, exprimate în poezia: DACĂ

Dacă am reuşi, din suflet, tainicul lăcaş al firii,

Să prefacem ghimpii urii, în petale ale iubirii?

Şi înţelegerii între oameni; de-am putea să-i altoim

Un lăstar de înţelepciune, toţi, în pace să trăim,

Lumea şi-ar găsi făgaşul şi s-ar recunoaşte în toate

Faptele frumoase, demne de gândirile înalte

Dacă, fiecare, în viaţă, am dărui pentru omenire

Ce-avem noi mai bun în suflet, drumul către fericire

S-ar deschide tuturora, şi ar fi îngăduit oricui

Să-l străbată, culegându-şi, fiecare partea lui:

Partea lui de : Bucurie; Linişte şi Fericire…

Şi, ca-într-un tainic legământ,

S-ar ţese din preţioase şi din nevăzute fire,

Un climat de Bună-stare, Înţelegere, lubire

Şi Belşug, pe-acest Pământ!

Veteranii bihoreni, se mândresc cu două volume sugestiv intitulate:

Serviciul credincios  și un Album foto-documentar: PRO-MEMORIA

CINE N-ARE BĂTRÂNI

Cititorule, dacă această scriere îţi va cădea vreodată în mână, nu o arunca; păstrează-o, las-o urmaşilor tăi ori fă-o dar, întru pomenirea veşnică a celui care, acum UN veac a făptuit aievea unei fulguiri peste Carpaţi, idealul Neamului  Românesc”.

Troița Eroilor – Budapesta

 

Tuturor Veteranilor,

Celor cu tâmplele albite de ninsoarea vremii, cu faţa brăzdată de asprimile timpului, cu mersul şovăielnic, îngreunat de numărul anilor, MĂRIA TA vrednic VETERAN DE RĂZBOI,  când te îndrepţi  către amurgul vieţii ca OM, să știi că Istoria îţi va păstra FAPTELE, iar în MEMORIA nesfârşitelor generaţii de români, numele, întru Amintirea şi Cinstirea TA în Veşnicie.

Redacția Cetatea Cavalerilor VĂ urează: Ani frumoși, luminoși, cu sănătate

La multi ani!

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

  PRIMĂVARA – Răsăritul VIEŢII întru Lumina ÎNVIERII

PRIMĂVARA – Răsăritul VIEŢII întru Lumina ÎNVIERII

 Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

 Aprilie e podoaba pământului şi praznicul lumii.

   Aprilie e podoaba Bisericii sfinte…”

                       (Sfântul Efrem Sirul)

 

  Viaţă este DUMNEZEU!

   Viaţă este şi Omul îndumnezeit!

   Viaţă este şi Natura Creaţia Atotcreatorului!

   Viaţă este şi creativitatea Omului întru Lumina şi Harul CUVÂNTULUI!

   Viaţă este Darul lui Dumnezeu oferit Omului ales pentru a fi trăită şi mărturisită întru Hristos spre primirea veşniciei!

 

   Primăvara este Răsăritul vieţii naturii, dar şi a Omului creştin ortodox care trebuie să se primenească lăuntric şi dincolo de sine întru gândul curat de floare albă imaculată, întru graiul catifelat al cuvintelor precum viersul gingaşelor păsărele, întru faptele frumoase astfel ca sufletul înrourat de lumină şi har să prindă mireasmă.

Natura este o Taină a Armoniei cromatice care conţine misterul de ansamblu al fascinaţiei ce răspândeşte în jur inspiraţie şi semnificaţie simbolică pentru ea, dar şi pentru omul de creaţie. În braţele ei se răsfaţă Cuvântul şi Lumina Lui prin care se prelinge susurul tăcerii, ca o plenitudine a existenţei pământeşti întru transcendent.

Natura este o Catedrală a Creaţiei divine peste care se pogoară Taina Luminii, păstrând mult mai bine, mult mai frumos şi mult mai mult puritatea timpului terestru, peste care îşi revarsă doldora rafinamentul ei artistic, estetic şi princiar.

Să privim spre exemplu FLORILE – mirificile vestale ce slujesc Luminii neîncepute şi nesfârşite. Ele îmbrăcă culoarea preferată sub faldul unor miresme serafice.

Primăvara este pământeană, dar şi celestă în care se intonează Simfonia Creaţiei.

Să privim atent şi smerit mai întâi muguraşii pomilor ce se grăbesc spre Marea Sărbătoare, spre Marea Înviere. Ei par aidoma pruncuţilor de leagăn sau se aseamănă mai de grabă cu guşiţele porumbeilor, ale turturelelor şi ale gugustucilor. Apoi să sorbim rând pe rând picurii fascinaţiei urmărind geometria razelor astrale răsfirate printre ramurile lor.

Undeva mai jos urmărim miraculosul colţ al ierbii de-acasă spărgând crusta ţărânii sacre, precum puiul coaja oului să iasă la viaţă.

Ascultăm uimiţi cu sufletul la gură Concertul diafan al păsărelelor măiastre, al Mierlei, al Rândunicii, al Ciocârliei, al Pupezei, al Cucului, al Turturelei, al Vrăbiuţelor, al Pitulicei, al Piţigoiului sau al Cintezoilor – viori mici, zburătoare, cântând triumfător sau nostalgic, pe larga scenă a Dimineţii sau a Serii, „aceste coagulări de trupşoare zburătoare, toate aceste fărâme gingaşe de viaţă cu viers alintător, felurit.” (Vasile Băncilă, Spaţiul Bărăganului, Ed. Muzeul Literaturii Române Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2000, p. 277)

Salcia în tradiţia poporului dacoromân

    Salcia a venit pe lume odată cu ancestralul popor pelasg pentru a-i înlesni traco-geto-dacului cariera artistică prin fermecătorul Fluier, prin diferite podoabe artizanale sau obiecte casnice, masă, scaun, lingură, cană, căuş, capac, strachină, vas de apă – vadră sau plosca de peţit folosită la nunţi prin care se cinstesc nuntaşii…

Salcia este smeritul simbol al Maicii Domnului şi în mod expres al Primăverii.

    Salcia întruchipează graţia, puritatea, eleganţa, pioşenia şi fecunditatea.

    Creştinismul hristic a înnobilat-o ca element de cult, sfinţindu-i ramurile în Duminica Floriilor pentru a răspândi sacra comuniune în casele familiilor creştin-ortodoxe. Mlădiţele aduse de la Biserică se înfig în pământ şi devin Sălcii monumentale. Ele se mai pun sub formă de coroniţă la Icoana Maicii Domnului pentru a-i aduce fecioarei ursitul visat ori pentru tânăra femeie căsătorită privilegiul celest de a deveni mamă.

    Sălciile sunt Sibilele apelor carpatine!

    „Coroana ei e un fel de rădăcină în aer, rădăcina e un fel de coroană în pământ”.

(Vasile Băncilă, op. cit., p. 86)

PământulApaCerul sunt antinomia sublimă a devenirii şi-a dăinuirii Omului.

Salcia, precum bunul creştin ortodox trăieşte între pământ, apă şi cer. Pământul s-a înomenit prin ţărâna sacră a Moşilor şi Stămoşilor, a Eroilor şi a Martirilor străbuni.  „Pe apă e identitate existenţială într-o melodie inedită, e unificare, e un suflet colectiv, e o comunitate ontologică.” (ibid., p. 87)

Cerul este suişul mistic al Învierii!

   Salcia trăieşte permanent chipul rugăciunii!

   Sălciile sunt Nuferii verzi ai malurilor apelor stătătoare sau curgătoare.

   De-a lungul râului, Sălciile oferă vântului harpele lor mlădioase, încântătoare.

    „Sălciile vor juca delicat pe ape draperii de umbre şi lumini. Păsăretul se va ascunde în firide vegetale sau va cânta când şi când din coarde de lumină, lăsând deasupra stufărişurilor şi luminişurilor tot atâtea semne de întrebare, de mişcare, de suspensie. Flori de nufăr, cu rădăcina în mâl, cu tulpina în apa în care se oglindeşte cerul şi cu petalele la suprafaţă, vor privi cu ochi de taină şi de frumuseţe ca de pe celălalt tărâm.” (ibid., p. 275)

Unul dintre modelele cele mai expresive, mai nobile şi mai frumoase ale tineretului aristocraţiei dacoromânilor, căruia/ cărora i s-a/ s-au sechestrat Primăvara şi Vara Vieţii, prinţul Alexandru Ghica, trăind prigoana şi persecuţia religioasă a regimurilor patologice monarho-comuniste din secolul al XX-lea, fiind întemniţat la Aiud, închisoare preschimbată prin spirit, jertfă, martiriu şi creaţie într-o Academie a Culturii ortodoxe şi un Sinaxar al cuvioşilor şi neomucenicilor noştri, acolo unde era încarcerată Floarea spirituală ortodoxă a Elitei naţionalist-creştine, a fost obligat de invitaţia călăului Aiudului, colonelul Crăciun la o plimbare cu maşina ideologului să vadă realizările cincinale ale întrecerii proletariatului socialist cu sine, blocuri, uzine, fabrici, drumuri, poduri, culturi de grâu, de porumb, de soia, de floarea soarelui, de viţă de vie ori de pomi fructiferi…, de cult al personalităţii.

La întoarcere, sperând că şi-a atins scopul a fost invitat de colonelul comandant de penitenciar în Centrul de reeducare ca să-şi spună părerea, el care era o autoritate în sine a culturii, a spiritualităţii, a religiozităţii şi a boieriei româneşti.

  • Ce ai văzut prinţe Ghica în intinerariul pe care te-am condus?, l-a întrebat călăul zâmbind, în ideea că v-a surprinde auditoriul naţionalist-creştin cu progresul proletar, enunţat de marele aristocrat.
  • Nişte Sălcii plângătoare… a răspuns prinţul deloc surprins.

       Călăul s-a consternat, s-a mâniat, a turbat ameninţând cu fioaroasa sa carceră…

Cum, tu, dintre toate realizările pe lângă care ai trecut ai văzut doar nişte sălcii plângătoare?!

Prinţul Alexandru Ghica s-a referit însă la starea spirituală a Naţiei noastre române trecută prin malaxorul prigoanei atee şi prin vârtejul persecuţiei religioase.

NATURA se înveşmântează cu haina Primăverii spre a se găti de Nunta ÎNVIERII.

Întreaga NATURĂ s-a însufleţit, a pătimit alături de Hristos, dar s-a şi bucurat şi înfrumuseţat prin ÎNVIEREA Lui.

    Biserica lui Hristos – Naţiunea ortodoxă dacoromână surprinde şi cuprinde spiritul principiului evanghelic şi în cel al împlinirii Jertfei hristice ca sens al Învierii şi al înnoirii dumnezeieşti a Neamului nostru.

PATIMILE DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS surprinse în mistica CRUCII sunt cuprinderea serafică a BUNEI VESTIRI, a jertfei plenare a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a mireasmei angelice a Duminicii FLORIILOR, a comuniunii CINEI de TAINĂ prelinsă în cuminecarea isihastă a Potirului ÎNVIERII.

Coordonatele axiologice ale Sfintelor Patimi, purtarea divină a Crucii şi Evanghelia Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, dau sensul şi mistica înnoirii creştine veşnice.

Suişul mistic al Învierii creştinului trece dincolo de piscul metafizic al Crucii.

    Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, martirul întru Hristos, mărturisea că, „Metafizica ultimă e o metafizică a Crucii; ea nu duce numai la cunoaşterea adevărului ci şi la supremul adevăr al cunoaşterii…Firul Sfintei Cruci care ţese sfânta urzeală a fiinţei noastre celei noi, naşterea cea adevărată, naşterea cea de-a doua.”

   ( Părintele Daniil de la Rarău, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001)

 Învierea Domnului nostru Iisus Hristos – Este ţelul suprem al omenirii!

   „Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre, spunea şi purtătorul de lumină întru Hristos, Sfântul închisorilor-Valeriu Gafencu, trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viaţă trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului” (Ierom. Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos. vol.1 Ed. „Credinţa strămoşească, p. 174).

Metafizica şi Mistica CRUCII hristologice se întrupează astfel, în braţul vertical: Hristos a înviat! şi-n cel orizontal mărturisit de creştini: Adevărat a înviat!

       Crucea JERTFEI şi ÎNVIERII Domnului a devenit imperativul absolut al Vieţii Cerului şi a Pământului! 

    Întruparea, Înomenirea, Evanghelia, Patimile, Crucea, Răstignirea şi Adevărul Învierii Mântuitorului fundamentează Temelia şi Stâlpul Omenirii, a Cosmosului.

Dacă am aduna toate faptele creştinilor rezumându-le la o singură faptă deplină, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.

   Dacă am însuma toate adevărurile evanghelice într-unul singur şi absolut, acesta este Învierea lui Hristos.

Dacă am împlini toate realităţile nou-testamentare într-una supremă, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.

   Şi dacă am întrupa toate minunile creştine într-una totală, dumnezeiască aceasta este Învierea lui Hristos. (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 86).

    Fecioara MARIA ca Maică a lui Iisus Hristos şi a noastră a creştinilor adevăraţi a adus cerului şi pământului proto-daco-român dumnezeiasca Slavă şi Bucurie a Învierii Fiului său.

    Primăvara – Răsăritul Vieţii întru Lumina Învierii – respectiv luna de logodnă Aprilie este surprinsă miraculos în imnul său de Sfântul Eferm Sirul: „Revarsă peste noi, binecuvântate Doamne, din bogăţia Ta în luna ce pe toate bogate le face! În luna lui Aprilie darul Tău s-a întins peste toate. În ea s-au îmbogăţit şi s-au împodobit munţii cu verdeaţă, ogoarele cu sămânţă, marea cu câştig, pământul cu turme, cerul cu stele vesele şi văile cu flori. Aprilie e podoaba pământului şi praznicul lumii. Aprilie e podoaba Bisericii sfinte… Iată luna lui Aprilie ţese şi îmbracă pământul. Făptura se acoperă cu un veşmânt multicolor. E haina florilor şi mantia bobocilor…În luna florilor ies afară pline de hărnicie şi albinele înaripate…Dulceaţa e risipită şi gura acestei preacurate făpturi o adună. Ea e oglinda Bisericii care adună din Scripturi dulceaţa Duhului Sfânt… Înmiresmatul Aprilie s-a făcut căţuie de tămâie binemirositoare revărsându-şi toate miresmele sale…În luna lui Aprilie (de Bună-vestire) S-a pogorât Domnul nostru din cer şi L-a primit Maria. Tot în Aprilie a înviat şi a urcat la cer. Şi iarăşi Maria L-a văzut. Ea a simţit când  cobora. Şi tot ea cea dintâi L-a văzut la învierea Sa.” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 202-204).

Primăvara Pământului şi Primăvara Cerului trăiesc sublim şi absolut Marea Sfântă Sărbătoare a Cosmosului – ÎNVIEREA DOMNULUI HRISTOS!  

   25 Aprilie 2021DUMINICA FLORIILOR

   – preîntâmpinare ÎNMIRESMATĂ a ÎNVIERII Domnului!

   Tuturor Florilor creştine, har, lumină şi mireasmă ortodoxă!

~Cavaler de Clio~

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Tradiții | Etichete , , , , , , , , | Lasă un comentariu

23 Aprilie – Sf. Gheorghe

GHEORGHE, PRINŢ, GENERAL şi SFÂNT

                                                GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    „Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci

   folositor, neputincioşilor doctor, împăraţilor

   ajutător, purtătorule de biruinţă, mare mucenice

   Gheorghe, roagă pe Hristos-Dumnezeu, să

   mântuiască sufletele noastre!”

                             (Troparul Sfântului)

Întruparea Logosului dumnezeesc, cu Voia Tatălui ceresc, întru Omul vlah desăvârşit Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, prin Duhul Sfânt, a deschis Stăvilarele cerului pentru pogorârea harului Mângâietorului peste cei doritori să cunoască Adevărul revelat, dreapta Credinţă a Evangheliei cu Învăţătura, Faptele, Jertfa, Crucea şi Învierea Domnului, Iubirea, Libertatea, Sfinţenia şi Nemurirea dumnezeiască, netezind astfel calea omului chemat şi ales spre Sfinţenie: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19)

Actele martirice răsfoiesc filele personalităţii suprafireşti ale frumosului prinţ thrac, ajuns general al imperiului roman, slăvitor al Crăiesei Vlaherna – Carpatina Fecioara Maria şi sfânt slujitor al Împăratului împărăţiei veşnice Iisus Hristos, prin credinţa sa arzătoare, curajul temerar, răbdarea nemărginită, suferinţa ascetică, patimile mistice, miracolul minunilor, dragostea sfântă, jertfa mucenicească.

Actele martirice însumează Cartea sacră a Creştinismului hristologic scrisă cu sângele martirilor, ocupând locul de aur după Noul Testament, putând fi numite fără nici un echivoc şi Testamentul jertfei supreme al creştinilor theofori – hristofori.

Traducerea Actelor martirice a fost una din dorinţele aprinse ale inimosului părinte profesor universitar doctor al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, Ioan Rămureanu, traducere publicată în Actele martirice, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1982. În cartea Actele martirice locul de frunte între aleşii lui Dumnezeu îl ocupă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice Universale a Mântuitorului Iisus Hristos.

Desăvârşirea omului întru religiozitatea credinţei sale, întru sfinţenia ortodoxiei este „Urmarea lui Hristos”, întru totul şi întru toate: în gând, cuvânt şi faptă, în rugă, suferinţă şi iertare, în adevăr, libertate şi iubire, în credinţă, curaj şi jertfă, în bine, frumos şi dăruire, în cruce, mărturisire şi înviere, până la sălăşluirea lui Hristos în el, căci: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Ap. Pavel, Epistola către Galateni 2, 20)

Omul, Prinţul şi Generalul thrac Gheorghe a crescut până la statura bărbatului creştin desăvârşit, atingând astfel cununa măsurii deplinătăţii întru Împăratul Hristos.

   „Martirajul şi Minunile Sfântului Mare Mucenic-Megalo-martir-Gheorghe reprezintă un monument literar de o inestimabilă valoare duhovnicească şi o mărturie a tăriei statornice în pătimire ca obol adus adevărului hristic, dar şi a sprijinului pe care Însuşi Hristos îl acordă tuturor celor care îşi asumă pătimirea şi moartea pentru El.” (v. I Petru 2, 20; I Petru 3, 14-15; I Corinteni 15, 31; II Corinteni 4, 11).

    „Ba mai mult, prin minunile sale, prin sprijinul dat celor care l-au chemat în ajutor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ne desluşeşte, dezvăluindu-ne, taina vieţii şi a lucrării sfinţilor. Minunatele sale fapte sunt săvârşite mereu prin puterea şi lucrarea, în şi prin el, a lui Iisus Hristos.” (Mucenicia şi faptele minunate ale Sfântului Gheorghe. Trad. de Lidia Rus. Introducere, note şi comentarii: Remus Rus. Ed. Sofia, Bucureşti-2016, pp. 26)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă deschide larg porţile Primăverii vieţii naturii şi ale omului ales: „când o nouă viaţă îşi croieşte drum spre lumină şi mai ales răstimpul în care viaţa însăşi este purificată, curăţită prin apă, prin alungarea duhurilor rele; acum animalele, dobândind parcă darul gândirii raţionale, vorbesc; cerurile îşi deschid porţile ca iubirea de sus să se pogoare asupra pământului şi a pământenilor, dându-le totodată sănătate,vioiciune şi dragoste.” (The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia,op. cit. p. 36)

   23 Aprilie este Ziua preafrumoasei încoronării, a întronizării serenisime a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu aura veşnică a sfinţeniei hristice.

Tradiţia şi obiceiurile populare dacoromâne îl prezintă pe Sângeorz ca pe împlinătorul ciclului vieţii, luând cheile de la confratele său întru Hristos, Sâmedru, cărora văzând Dumnezeu că cei doi se bucură cel mai mult de cinstire în lumea Sa creştină le-a zis: „ – Iaca, de acuma, vă încredinţez vouă cheile vremii, şi la porunca Mea aveţi să închideţi, devreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor.” (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă Viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile. Selecţie şi adaptarea textelor de Costion Nicolescu. Ed. Meteor Press; I.Ghinoiu, Mitologie Română, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti-2013; Panteonul Românesc. Ed. Enciclopedică Bucureşti-2001).

Mărturii însemnate, deosebite, revelatoare despre Sf. M. Mc. Gheorghe aflăm în Chronicon Pascale scris pe la 354, completat în 629 şi 1042, (Bully, Margaret H., Sf. George for Merrie England, George Allen & Sons, Londra, 1908); în Viaţa Sfântului Teodor din Sykeon, scrisă în veacul al VII-lea, aflăm că tânărul getodac Gheorghe era general în armata traco-romană. (Three Byzantine Saints. Contemporary Biographies of St. Daniel the Stylite, St. Theodore of Sykeon and St. John the Almsgiver, trad. E. Dawes şi N. H. Baynes, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1977, cap. 5, p. 89), Codul Vindobonensis latin scris pe la 954, (Informaţiile sunt preluate din Piotr Grotowski, Cracovia, „The Legend of St. George Saving a Youth from Captivity and its Depiction în Art”, art. reprodus din Series Byzantina I, Varşovia, 2003, pp. 27-77), Martirologiul siriac, Martirologiul Heronymianum („Martirologiu”, art. de Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003, p. 552), Istoria scurtă a lumii, scrisă în 1050, de George Kedrenos / Georgius Cedrenus, cronicarul italian, arhiepiscopul de Genova Jacob de Voragine/ Giacomo da varazze (1230-1298), ne spune că nobilul Gheorghe era cavaler, prinţ de Cappadocia, ajuns în provincia Libya, în cetatea Silene/ Selene, unde se petrece episodul cu balaurul. (Legenda aurea. Vulgo historica lombardica dicta, recensuit Dr. Th. Graesse, Editio secunda, cum Aprobatione Rev. Administratoris Ecclesiastici per Superiorem Lusatiam, Lipsiae, impensis Librariae Arnoldianae, MDCCCL.), stareţul Mănăstirii Eysham, Aelfric (955-1020), face cunoscută viaţa Sfântului Gheorghe, cu faptele deosebite, minunile, jertfa şi mucenicia lui în literatura medievală, fiind traduse în limba anglo-saxonă. (Adamnan. De locis sanctis, ed. Denis Meehan, Dublin Institute for Advanced Studies, Dublin, 1958; Aelfric, Lives of Saints, ed. Walter Skeat, Early English Text Society, Londra, 1881; The Anglo-Saxon Chronicle, ed. James Ingram, trad. James H. Ford, El Paso Norte Press, Texas, 2005), istoricul Jacob Burckhardt (1818-1897) etc.

Încununata hagiografie a prinţului, generalului, sfântului Gheorghe, purtând aura Cavalerului demnităţii păstrată asemeni Cavalerului Trac şi varietatea reprezentărilor artistice de excepţie, se reflectă, se răsfrâng, bucurându-se de marea popularitate a Pământului: prin mulţimea lăcaşurilor de cult, bresle, ordine cavalereşti, protector al armatei, marinei, cercetaşilor, ţăranilor, al numeroşilor cavaleri, prinţi, regi, împăraţi, voievozi precum Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Bibescu, etc., ocrotitor al multor ţări, oraşe, comune, ape, munţi din lumea creştină: Anglia, Antiohia, Aragon, Armenia, Barcelona, Bucureşti, Catalonia, Constantinopol, Franţa, Ferrara, Georgia, Georgia (USA); Georgia de Sud, Georgetown, Sfântul Gheorghe, Gheorghieni, Sângeorz-Băi, Giurgiu, Grecia, Genova, Lituania, Portugalia, România, Veneţia.

Preţuirea sacră a Crăiesei ceresco – pământeşti Fecioara Maria şi dragostea Fiului ei Hristos, l-au supraînnobilat serafic cu distincţia rarisimă de: Purtător de Biruinţă!

Lângă Ierarhia Numelor Divine, reconstituită de marele sfânt dacoromân Dionisie Areopagitul, sub aura Numelui mai presus de orice nume, HRISTOS, în iconografia mântuirii hristice, trei mari traci, geto-daci, din întreaga omenire au ajuns până la înălţimile serafice ale demnităţii dumnezeirii, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Sf. M. Mc. Gheorghe.

Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, Maica lui Dumnezeu, Crăiasa cerului şi a pământului, Ioan Botezătorul – Înaintemergătorul, vărul, naşul lui Iisus -Mântuitorul şi prinţul Gheorghe, cel mai mare dintre sfinţi, după Ioan Botezătorul, încununat cu sceptrul Biruitorului său Hristos, ca Purtător de Biruinţă.

  „Îmbărbătează-te şi te veseleşte, iubite Gheorghe (îi spune Împăratul Vieţii veşnice – Hristos), căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Şi Mă jur pe Mine şi pe sfinţii îngeri, că dintre cei născuţi din femeie nici unul nu este mai mare decât Ioan Botezătorul, şi că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ţie.”  (Acta Sanctorum, aprilie 23, (1675-), pp. 100-163; The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia, Oriental Text Series I, textele coptice editate cu o traducere englezească de E. A. Wallis Budge, Londra, D. Nutt, 270, Strand, 1888, p. 52)

Este alegerea lui Hristos, pe care nu pot să n-o accept, deşi sfântul apostol Pavel şi împăratul Constantin cel Mare au făcut cât toată ierarhia univesală a Bisericii.

– Ce este mai minunat, ce este mai fascinant, ce este mai sacru, ce este mai sublim şi mai dumnezeiesc, decât nobleţea de a aparţine Naţiunii Binecuvântate, Neamului nemuritor din al cărui Sân hărăzit, au odrăslit Fecioara Maria, Iisus Hristos, Ioan Botezătorul, Sf. Apostol Pavel, Teotim I Filosoful, Sf. M. Mc. Gheorghe, Constantin cel Mare, Dionisie Areopagitul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Teodosie cel Mare, Iustinian cel Mare.., şi atât de mulţi aleşi slujitori-slăvitori precum marele părinte-duhovnic Arsenie Boca ori confraţii săi Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Dumitru Bălaşa, Sofian Boghiu, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc ş.m.a.?!

 Frumuseţea Sfinţilor este temeiul sublim al trăirii vieţii lor creştin-ortodoxe!

    Purtătorii georgeofori dacoromâni, fiecare după „măsura jertfei sale” au fost înzestraţi cu sclipiri de har, vocaţie şi misiune din virtuţiile prinţului, din calităţile generalului şi din însuşirile celeste ale Sfântului Mare Mucenic GHEORGHE.

    Dinastia dacoromână ortodoxă a Purtătorului de Biruinţă Gheorghe:

    Mari personalităţi, eroi, martiri, sfinţi descendenţi ai Dinastiei Sf. Gheorghe:

   George Anca, istoric al religiilor, Gheorghe Apostolescu, eroumartir; Gheorghe Arsănescu, colonel, erou-martir; Gheorghe Avrămescu, general, erou-martir; George Bariţiu, publicist, istoric, om politic; Gheorghe Bibescu, Domnitor, istoric-reformator; Gheorghe Brahonschi, inginer, erou-mărturisitor (arhitectul Memorialului Aiud); Gheorghe Brătianu, istoric, prof. univ. dr. om politic, martir; Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr., istoric erudit, om politic; Gheorghe Calciu Dumitreasa, preot, scriitor, erou-mărturisitor; Gheorghe Calotă, preot, erou-martir; Gheorghe Cantacuzino – Grănicerul, general, prinţ, om politic, erou; Gheorghe Badea Cârţan, păstor, patriot, mare pelerin creştin; Gheorghe Clime, inginer, avocat, erou-martir; Gheorghe Constantin –Cotmeana-Argeş, dascăl, profesorteolog; George Coşbuc, poet-genial; Gheorghe Dima, compozitor, dirijor; Gheorghe Dincă, preot-naţionalist; Gheorghe Dinică, actor emerit; Gheorghe Doja, erou-martir; Gheorghe Dragomir Jilava, erou, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe Dragomirescu, preot, erou-martir; Gheorghe Eminovici, tatăl Luceafărului; George Enescu, geniu al muzicii culte; George Fonea, poet, erou-martir; Gheorghe Furdui, dr. în Teologie, erou-martir; Gelu, voievod al Transilvaniei – „Gelu, ducele românilor…” (Anonymus); Gelu Neamţu, publicist, scriitor gândirist; Gelu Gheorghiu, erou, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe, sfântul stareţ de la Cernica; Gheorghie, călugăr valah, mănăstirea Trăisteni-Muntenia „prietenul vrăbiilor”; Gheorghe Ghica I, Domn „capabil şi luminat”; Gheorghe Grigore Ghica, Domn „bogat la minte şi plin de demnitate”; Gheorghe Gorunescu-Penciu, poet, erou-mărturisitor; Gheorghe Grecu, erou, pătimitor-mărturisitor;Gheorghe Ghelasie – ieroschimonah, mistic isihast în Mănăstirea Frăsinei,  Gheorghe Iscru, prof. univ. dr., istoric; Gheorghe Istrate, erou-martir; Gheorghe Jijie, inginer, scriitor, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe Jimboiu, erou-martir; Gheorghe Lazăr, dascăl teolog, întemeietorul învăţământului modern românesc; Gheorghe Moşul Lazăr, pustnic închinător al Mănăstirii Varatec;  Gheorghe Magheru, general, om politic, erou; George Manu, prinţ, savant, erou-martir; Gheorghe Mihăilescu, preot-paroh de Bârsoiu-Vâlcea; Gheorghe Marin Nistoroiu (străbunicul) erou al luptei pentru Independenţă; Gheorghiţa Radu-Nistoroiu, mama mea-odrăslirea sufletului meu; Gheorghe Opriş, preot, erou-mărturisitor; Gheorghe Pop De Băseşti; Gheorghe Popescu, scriitor, erou, mărturisitor; Gheorghe Proca, erou-martir; Gheorghe Racoveanu, prof. univ. dr., erou-mărturisitor; George Roca, poet, publicist, scriitor, editor; Gheorghe Roşoga, rapsod popular; Gheorghe Jipa Rotaru, comandor, istoric, prof. univ. dr.; George Stanca, poet, publicist, scriitor; Gheorghe Stănescu, scriitor, pătimitor, mărturisitor; Gheorghe Stroia, scriitor, publicist, editor, Gheorghe Şerban, preot, erou-martir; Gheorghe Tarcea, preot, erou-martir; Gheorghe Tattarescu, pictor religios renascentist; Gheorghe Tomescu, preot, erou-martir; Gheorghe Tudor, actor, artist, genial rapsod; Gheorghe Ungureanu, preot, erou-martir; George Ungureanu, scriitor, pătimitor, mărturisitor; George Uscătescu, profesor universitar, erou-mărturisitor; Gheorghe Zamfir, regele naiului românesc-universal.

Tuturor  Georgeoforilor dacoromâni – Întru mulţi ani binecuvântaţi şi fericiţi!

La mulți ani!

Adăugăm din partea Redacției și : cavalerilor de Clio> pr. Gheroghe Nemeș, George Roca, Gheorghe Nistoroiu, Gheorghe Șerbănescu, Gheorghe Sarca, Mihaiță Georghiță, generalii Gheorghe Stancu, Georghe Todor, Gheorghe Văduva,  coloneii> Gheorghe Cireap, Gelu Vartic, Gigi Sabău, Gheorghe Suciu, Gheorghe Andrei, Gheorghe Nedelcu, Gheorghe Bungău, Gheorghe Carțiș, prietenii: Geta Crăciun, Georgeta Cordoș, Gheorghe Serac,   Laura Georgeta Macarie, Georgiana Iulia Stuparu, Magdalena Gheorghe, Ghorghe Buboi, George Stroia, Gheorghe-Radu Sălăgian, Gheorghe Dragomir

 

Prapore – Sfântul Gheorghe – Biserica Militară Oradea

TRADIȚII

Sângeorz este o sarbatoare straveche, raspandita in trecut in toata Transilvania, de ziua Sfantului Gheorghe. Astazi, in Alba, doar satenii din Straja, Henig și Limba pastreaza acest obicei, ca odinioara. El este practicat in ziua de 23 aprilie si are, ca elemente principale ale ceremonialului, apa si masca verde, ca si alte obiceiuri agrare de primavara. Obiceiul Sângeorzului mai este cunoscut in anumite sate si sub numele de Bolboratita, Mormolatita sau Bolboroasa, fiind legat de acelasi personajul principal.

Scenariul este unitar, indiferent de denumire. In dimineața de Sfantul Gheorghe, un alai format din 5-7 feciori cutreiera satul, insotind Sângeorzul – un tanar infasurat in crengi inverzite. Personajul mascat este udat din abundenta pe la fiecare gospodarie, unde poposeste alaiul, pentru a ura si pentru a cere oua si slanina. La final este dus la o fantana, unde este iarasi udat cu cateva galeti cu apa. Alaiul face mult zgomot, este insotit de un ceteraa sau de un fluieraa și primeste alimente, in special oua si slanina, cu care se face o omleta mare cu care se omenesc cei din ceata, la finalul zilei.

Sângeorzul este un rit de fertilitate, obieciul pastrandu-se in ziua de Sfantul Gheorghe si in Maramures si reprezentand o alta mare sarbatoare a primaverii. In unele sate, oamenii isi impodobesc casele cu crengute de mesteacan. Ziua de Sfantul Gheorghe este si un prilej de bucurie pentru locuitorii Borsei, care isi cinstesc protectorul orasului. In aceasta zi, flacaii stropesc fetele cu apa.

Sfantul Gheorghe (Sângeorzul) preia elemente stravechi, anterioare crestinismului, din care nu se pastreaza decat amintirea unui sfant razboinic, care a omorat balaurul ce ameninta lumea. Pentru popor insa, Sfantul Gheorghe este si cel care marcheaza o noua etapa a primaverii, fiindca in aceasta luna aprilie, el “bate cu ghiciusca de foc padurea s-o infrunzeasca, aduna norii si-i scutura”, ca sa dea umezeala pamantului. Asemeni Bobotezei si Sanzienelor, in ziua de Sf. Gheorghe, se impune stropitul oamenilor, animalelor si al obiectelor din gospodarie cu apa sfintita.

Cartea Cavalerilor de Clio, e și cartea Ta!

În categoria Articole, Moșincat Constantin, Tradiții | Etichete , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La mulți ani Oradea!

În categoria Bez kategorii | Etichete , | Lasă un comentariu

20 aprilie 1919 – „o zi de glorie”

20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie”,

Nicolae Iorga.

Generalul Traian Moşoiu devenise „eroul nostru naţional”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly „la intrarea în oraş, cu pâine şi sare” şi de mulţime cu flori de liliac.

Obiectivul celei de-a două etape a ofensivei din aprilie fusese atins. Marele Cartier General a solicitat acordul Înaltului Comandament Interaliat pentru continuarea ofensivei până la Tisa, din considerente de ordin startegic – militar.

Dintre aceste considerente amintim: concentrarea armatei ungare în raioane favorabile declanşării unei contraofensive; adâncimea fâşiei de apărare de pe aliniamentul Satu Mare, Carei, Oradea, Arad nu permitea executarea unor manevre ale rezervelor pentru întrebuinţarea lor eficientă în orice sector; necesitatea de a stopa evacuarea rechiziţiilor efectuate în Ardeal. Argumentele de ordin militar se pare că au prevalat, fapt pentru care generalul Franchet d’Esperey aprecia că ofensiva română „va avea în Orient cel mai mare efect politic”. Imediat, Marele Cartier General a transmis ordinul nr. 457, din 20 aprilie 1919, care prevedea: continuarea cu maximum de energie a ofensivei; ocuparea nodurilor de căi ferate şi ocuparea podurilor de peste Tisa. Ordinul de operaţii nr.10 din 21 aprilie 1919 punea în mişcare întregul dispozitiv ofensiv al Comandamentului Trupelor din Transilvania, care a ocupat malul stâng al Tisei, pe tot cursul său din Ungaria, până la 1 mai 1919.

Întrarea armatei române, la 20 aprilie 1919, în Oradea şi continuarea ofensivei sale spre Tisa a permis şi în judeţul Bihor preluarea efectivă a conducerii vieţii publice de către români. Procesul va fi condus de Aurel Lazăr, împuternicit al Consiliului Dirigent care, la 24 aprilie 1919, va lua legătura cu Consiliul Naţional Român, cu cei alături de care militase decenii de-a rândul pentru unire.

Prefect al judeţului Bihor şi al oraşului Oradea va fi instalat Coriolan Pop, iar subprefect, Aloisiu Nistor. Funcţionarii din oraş ca şi de la prefectura judeţeană au depus „in corpore” jurământul de fidelitate faţă de statul român. Apoi s-au preluat şi celelalte instituţii, între care Curtea de Apel. Ca urmare a preluării puterii administrative limba oficială devenea limba română. După acestea, la 11 iulie 1919, Consiliul Dirigent era înştiinţat despre desfăşurarea normală a activităţii administrative în municipiul Oradea[1].

Pe direcţia de înaintare a roşiorilor şi dorobanţilor generalului Moşoiu, pe vale Crişului Repede, manifestările de simpatie nu mai conteneau. Toată lumea plângea şi chiuia de bucurie. Femeile întâmpinau pe salvatori cu tot ce gătiseră mai bun. Sosirea armatei române punea capăt crimelor, jafurilor şi terorii bolşevice de pe aceste meleaguri. Pe 19 Aprilie sătenii din Vad fugiseră în pădure pentru a se pune la adăpost şi a nu fi prinsă între cele două forţe, unguri în retragere dezordonată şi românii în ofensivă victorioasă. Spre seară Teodor Sala a revenit în sat şi văzând că acolo era armata română a dat vestea cea mare tuturor. A doua zi sătenii „pe uliţă, în dreptul fiecărei case, au aşezat coşuri şi postăvi pline de cozonaci, ouă, friptură de miel”.

Una dintre relatări descrie cu amănunte intrarea vânătorilor şi infanteriştilor români în Tilegd. Pe 19 Aprilie 1919, în următorii termeni: „după ora şase a apărut un călăreţ mândru, urmat la câţiva paşi de 22 călăreţi voinici ca brazii. Era o patrulă de cavalerie, sub comanda unui maior, doi ofiţeri subalterni şi douăzeci de oameni trupă, îmbrăcaţi în haine verzi, o culoare ce nu era văzută păn-atunci pe meleagurile noastre. Într-adevăr, această patrulă făcuse o impresie bună chiar şi înaintea ungurilor” din Uileacul de Criş şi Tileagd. Maiorul a făgăduit mulţimii să nu-i mai lase „pieirii” şi să-i ocrotească. În mijlocul satului „lăutarii i-au primit cu muzică”. A doua zi, după sosirea generalului Traian Moşoiu şi a generalului Holban o delegaţie de orădeni a fost primită la Tileagd.

De simpatie şi de o călduroasă primire s-au bucurat şi subunităţile care au înaintat pe valea Crişului Negru spre Salonta. Există multe declaraţii şi memorii care certifică această atitudine şi stare de mulţumire şi bucurie. Regimentul Horea a fost primit la Beliu cu „pâine şi sare, iar femeile le-u dat soldaţilor hrană rece”. O primire asemănătoare au făcut şi comunele Tămaşda, Talpoş. De un interes aparte este relatarea primirii din 21 aprilie 1919, din Ucuriş, după însemnarea făcută de preotul paroh: „armata română a intrat când tocmai făceam prohodul consăteanului Vasile Măruca aGruiului. Însufleţirea noastră a fost aşa de mare încât am lăsat mortul să fie dus la groapă de familia sa.. de a acolo toată asistenţa… a întâmpinat o patrulă a armatei. Sosind nu a fost ochi de român care să nu lăcrimeze de bucurie la vederea lor, care cântau: Nainte, nainte, ne-aşteaptă şi fraţii, Pe al nostru steag şi alte cântece frumoase, cântate de grupuri de soldaţi români, care veneau aşa de frumos, de toţi cu toţi sătenii ne-am ţinut mândri că facem parte din poporul acestor fii vrednici ai ţării noastre. Impresiile acelea nu se vor şterge din sufletul nici unui consătean, care i-a văzut şi admirat”.

Asemenea descrieri le găsim şi referitoare la eliberarea comunei Tinca, pe deasupra căreia a zburat „un aeroplan românesc, pilotat de maiorul Marinescu”. După ce a aterizat a fost omenit, la restaurantul Crişana, s-a adresat mulţimii, iar părintele Haşaş a tălmăcit pentru ungurii prezenţi spusele ofiţerului ”că armata română urma să sosească”. Şi în adevăr atunci când grosul oştirii a intrat, mulţimea s-a simţit în Ţara Românească! La auzul veştii locuitorii din Gepiş, în frunte cu preotul Marţian Andru au pornit spre Tinca, unde au dat mâna cu armata română şi unde au jucat Hora Unirii. Comandantul Gărzii române din Nojorid, Ioan Creţu surprinde momentul intrării primelor patrule în noaptea de 20/21 aprilie 1919, când a ajutat la patrularea direcţiei Nojorid – Gepiu şi când a identificat un tren blindat, despre care a raportat Diviziei 6, prin telefonul notarului din Leş, cerând o baterie de artilerie care a deschis focul în gara Leş.

A sosit apoi la Oradea unde în faţa primăriei a văzut trupele române şi pe generalul Moşoiu. De bucurie a fugit acasă la Nojorid şi a „bătut toba şi am vestit satului întreg bucuria şi minunea văzută”.

 La Berthelot oboseala turneului, de 15 zile, la marginea românității a fost suplinită de satisfacția de a se întâlni cu toate populațiile (delegați – deputățiile de toate etniile) și a constata frumusețea sufletelor românești, aspru măcinate de asuprirea dualistă (lucrarea anexată-prefațată de prof. univ. Dr. Dumitru Preda – trebuie completată cu opera de început În apărarea României Mari).

Placa așezată cu generozitate de orădeni, – pe 29 decembrie 2019 – poartă pecetea recunoștinței lor pentru ceea ce a făcut generalul și poporul francez, în folosul neamului românesc. Noi, românii îl iubim pentru bunătatea revărsată asupra țăranului-ostaș, prin ceea ce descifrăm din misterul legăturilor dintre comandant și soldat, din bunătatea sa de a-l face, din țăran, un destoinic și responsabil ostaș, după cum îi era firea de – „om înalt și gros, cu glas moale de tată grijuliu”. Ca bun român, el cunoștea nevoile reale de pe crestele Carpaților până în adâncul văilor, pe care le-a bătut cu pasul, pentru a asigura cele de trebuință și a îmbărbăta, la nevoie, feciorii din tranșee.

 Armata română și soldatul său au fost ridicate de generalul francez prin etichete rămase emblematice, fiindcă faptele de vitejie au fost pecetluite cu sânge de erou. Lui Berthelot mulțumire trebuie să-i dea soldații și urmașii lor, pe care „i-a trimis în țara ungurească să facă rânduială”!, cu o armată care a dovedit că poate și știe să pună stăpânire pe teritoriul dușman, să-l administreze și să prețuiască, să cinstească cu omenie populația căzută în nevoi.

Armata română a dus cu sine la Budapesta dreptatea, libertatea și onoarea, așa cum scria pe steagurile dorobanților români. Armata română a fost cea chemată de Antantapentru a statornici ordinea și a apăra Europa de bolșevism!, și a pecetlui victoria aliaților. Când privim această placă comemorativă să ne îndreptăm gândul spre acel miraculos proces de organizare a armatei române, cu sprijinul și sub autoritatea franceză: actul didactic al școlilor, înființate la nivelul marilor unități, care au format trăgători cu mitralierele și tunurile noi, sosite din Franța, sub îndrumarea și supravegherea tehnicienilor francezi. Este interesantă istorioara spusă chiar de generalul Berthelot, pe vremea când în fruntea trupelor franceze din Orient a trecut Dunărea, pe la Giurgiu. Trupele, care căutau cartiruire (adăpost de zi și noapte) într-un sat, fuseseră ajunse din urmă de general care a interogat un sătean: nu ai văzut trupele franceze pe aici? La care, după o chibzuită cugetare, bătrânul îi răspunse: eu trupe am văzut dar n-am băgat de seamă să fi fost străine că n-au lătrat câinii. Generalul, care știa proverbul românesc cu „lătratul câinilor în Giurgiu”, a surâs satisfăcut și a plecat în căutarea lor.

C.Moșincat, D.Preda, V.Ianc, D.Poinar, C. Hlihor – la tabla memorială a gl. H.M.Berthlot –  Oradea, 11 iulie 2019

 

 

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

19 Aprilie 1919 – la Beiuș

Veştile sosite la Consiliul Dirigent din Bihor – potrivit cărora pe 4 aprilie 1919 un grup înarmat de unguri şovini i-au asasinat pe dr. Ioan Ciordaş, membru al consiliului, prefect al Bihorului, şi dr. Nicolae Bolcaş -, au consternat conducerea de la Sibiu. Situaţia gravă creată nu mai suporta amânare. Regele Ferdinand I personal, la 14 aprilie 1919, trimitea o scrisoare lui I. I. C. Brătianu, aflat la Paris, apreciind că lipsa de decizie a Puterilor Aliate a lăsat timp armatei ungare să se concentreze şi să se organizeze mai bine. De aceea, regele considera „înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”[2]. În documentul amintit, regele se arăta nemulţumit faţă de acţiunile aliaţilor de temporizare a înaintării trupelor române. Situaţia creată pe front şi în spatele frontului, începuse să devină insuportabilă. Populaţia care îşi dăduse votul pentru Unire se întreba tot mai des „de ce trupele române nu înaintează, cu toate că zilnic sunt atacate de patrule şi lovituri de tun”[3], şi la ce-i bună unirea „dacă ungurii ne terorizează”. În aceste împrejurări, cu unanimitate de voturi, Consiliul de Miniştri a hotărât „să nu mai aştepte şi să dăm ordin trupelor noastre să înainteze”[4]. În temeiul acestei hotărâri, Marele Cartier General a dat ordinul de operaţii nr. 281[5], prin care dispunea o nouă grupare a forţelor, în vederea operaţiunilor ce se vor executa spre vest. Astfel, prin ordinul de operaţii 4454 se dispunea înlocuirea Diviziei 7, din sectorul de Nord, cu Divizia 2 Cavalerie, cu punctul de comandă la Baia Mare. Divizia 2 Vânători a înlocuit Divizia 1, concentrată la Brad, în conformitate cu prevederile ordinului 4456. Divizia 16 Ardeleană se dispunea pe valea Almaşului. Divizia 6 ocupa sectorul Ciucea, în timp ce Divizia 18 intra în subordinea Comandamentului, de la 11 aprilie, după ce a ocupat raionul Cluj- Turda- Aiud[6].

La sosirea în Beiuş a unei grupări de 200 de soldaţi, în prezenţa cpt. Szabo, comandantul Gărzii Naţionale Maghiare, au dezarmat Garda românească, sub pretext că oricum nu îşi făceau serviciul, deşi în înţelegere cu ungurii din garda Beiuşului, în noaptea sosirii lor, 29/30 ianuarie 1919, românii să nu facă pază, pentru a evita orice incident. De la gardiştii români au ridicat 2 mitraliere şi arme pe care le-au dat celor 70 de tărcăieni, care formau garda ungurească din acea localitate, în mod voluntar. Faptul acesta a produs un viu resentiment în oraş, și a răsturnat buna înţelegere de până atunci. Dezarmarea gărzii româneşti nu a adus nimic bun cauzei comune. În urma acestor evenimente avocatul dr. Ioan Ciordaş, informa Consiliul Naţional din Bihor despre situaţia creată şi cerea retragere trupei sosite pentru asigurarea liniei de demarcaţie şi repunerea în drepturi a gărzii româneşti, altminteri urmările nu poteau cădea în sarcina localnicilor români.

Nesupunându-se hotărârii căpitanului Szabo, şi-a exprimat „adâncul regret şi cel mai dureros amar ce se stârneşte în sufletele cetăţenilor români, văzând violarea atât de nemiloasă a dreptului lor de liberă dispunere”[1]. Neînţelegerile privind ridicarea armelor, promitea comandantul nou sosit, le v-a soluționa prin restituire numai când va avea ordin. Ordin de la cine? Fiecare mic comandant acționa pe cont propriu. Ordinele centrale nu mai produceau efecte. CNR din Beiuş nu a fost înştiinţat despre venirea trupei, iar aceasta motiva că „interesele militare determină măsura intervenţiei”[2]. Ordinea nu putea fi ţinută de trupa sosită în Beiuş, fapt pentru care, în 31 ianuarie 1919, comandantul gărzii din Beiuș solicita ajutor şi sprijin de colaborare CNR „deoarece (noii sosiți) nu cunosc obiceiurile locului şi mai cu seamă nu ştiu româneşte”[3]. Într-o asemenea împrejurare se hotărăşte formarea unei gărzi civile care să se schimbe, din 4 în 4 ore, de la 8 seara la 8 dimineaţa. Cât privea pe tărcăieni aceştia au fost demişi, cele 70 de arme urmau a fi ridicate pe 1 februarie. Dar, după cum vom vedea acest lucru nu s-a mai produs iar ei vor folosii armele în 18 Aprilie 1919 în lupta cot la cot cu trupele de honvezi. Dr. Ioan Ciordaş semnalează ca obiceiurile locului să fie ţinute şi pe mai departe, precum și aceea de îndepărtare a beţivilor de la crâşmă, de reţinere, până a doua zi, a cetățenilor din alte localităţi. Mai ridică şi faptul că „tărcăienii au atentat la domnia sa”, cerându-i mitraliera. S-au depărtat când au aflat că de fapt acea armă era în posesia căpitanului trupei de soldaţi, nimeni altul decât Verböczy Kalman[4]. Acesta era cunoscut ca cel mai activ colector de soldați secui și gardiști maghiari ce acționa pe cont propriu. Pentru a-l provoca au revenit în curtea lui Ciordaş, de unde au furat o căldare, pusă în căruţa unui tărcăian. Ciordaş şi-a recuperat căldarea iar însoţitorii săi dr. C. Popoviciu şi dr. G Cosma au repus poarta, smulsă de aceeași tărcăieni, la locul ei. Făptaşii au fost identificaţi în crâşma fraţilor Ciavici, în persoana lui Szatmari Istvan, „care nu înceta să-l insulte pe român”[5]. Pe măsură ce Ciordaș încerca să-l îmblânzească pe om, şi-l trata fin, cu atât era mai bruscat şi înjurat şi ameninţa că „pe un astfel de trădător de patrie îl va extermina şi ori cât îl va costa nu-l va scăpa viu”. Văzând că pe furiş ieșeau din clădire şi puneau ceva la cale, blocând prăvălia, prin intermediul lui Gheorghe Pop şi cu sprijinul comerciantului vecin s-a chemat o patrulă în ajutor. Îl provocau mereu pe Ciordaş să iasă afară, şi-l ameninţară că-l aşteaptă oricât va fi nevoie. În acel timp se încurajau cu vin, devenind tot mai agresivi. Șiconcluzia finală era fermă că n-are a vorbi nimic cu Ciordaş ci numai a isprăvi. Nici intervenţiile ungurilor dr. Szarka Sandor şi a lui Zih Karoly, nu i-au îmblânzit pe tărcăieni.

Acest atentat a fost motivat de dr. Ciordaş drept rezultat al intensei propagande duse prin presa maghiară iar sosirea trupei ca o acţiune de anulare a marelui plebiscit de la Alba Iulia, şi o încercare de întoarcere a hotărârilor luate de români. Datorită gravităţii faptelor de ameninţare cu moartea făptuitorii tărcăieni ar fi trebuit aspru pedepsiţi, prin deferire în justiţie. Dar Szatmari Sandor însă ia eliberat în cursul nopţii, fără a fi păţit ceva. Temându-se pentru viaţa sa Ciordaș a cerut protecţie şi arme pentru 2 gardieni români, care să-l apere noaptea. Oferta ca trupa ungurească să-l apere a fost respinsă din lipsa de încredere.

Într-o altă parte a văii plângerii, cum s-a transformat Crișul Negru, preotul ortodox din Şuncuiuş relatează împrejurarea, petrecută în luna decembrie 1918, când 4 secui au intrat în casa parohială şi au cerut mâncare. După cină au cerut şi cazare, drept care au sprijinit armele de perete şi au pus la vedere grenadele. Peste câteva zile au revenit, de data aceasta 7 şi au cerut şi ”căpătat jumere de mâncare” iar la plecare au „înfipt în baionete prescurile” primite. Cunoscând sărăcia din sat nu i-am lăsat să caute prin gospodării. Le-am cumpărat o oaie 130 coroane, 1vică de croample (cartofi) şi s-au dus.”[6]. În ianuarie 1919 în sat au venit 7 secui să caute arme. Preotul s-a refugiat în pădure, iar după plecarea trupei când a venit în sat a aflat de la Laza Teodor şi soţia lui Danc Gavril că erau căutaţi: Ioan Boţoc, Gavril Danc, Gavril Şvab, Teodor Groze, Gavril Coboc şi Dimitrie Petruş, adică membrii Consiliului Naţional Român, pentru a-i împuşca. De groază s-au refugiat lăsând tot avutul pradă. A „luat bota pribegiei, cu familie cu tot şi a mers în lumea mare a plângerilor”[7].

Comandantul Gărzii Naţionale din Bihor, cpt. D. Muntean în raportul despre ordinea publică din Oradea şi Bihor sublinia că atât intelectualii cât şi ţăranii „îşi tânguiesc viaţa în continuă groază, teamă şi spaimă”[8]. Jafurile, bătăile, injurii, maltratările, umilirea şi batjocura erau la ordinea zilei. Omorurile îngrozea poporul. Urmărirea membrilor români participanţi la Alba Iulia, scotocirea după arme, limba română vorbită şi văzul tricolorului orbea ungurimea înrolată voluntar, sau reactivată în trupele secuieşti. Acestea erau temeri justificate fapt pentru care refugiul reprezenta o soluţie salvatoare.

Cu ocazia dezarmării gărzilor române stegarul Iaon Mangra, din Holod, a fost fără vină deţinut şi maltratat, diagnosticat medical cu „visum repertum”, sau la Marghita unde plt. Maj. Vasile Chiş a fost bătut, brutal şi despuiat de toate hainele. Siguranţa în Oradea şi Bihor era asigurată „de bande înarmate”, căci numai aşa se explică cum femeia Maria Bara din Haieu, împreună cu un copil de 8 ani a fost bătută pentru că „vorbea româneşte”, fără să le fi spus un cuvânt. Trupele maghiare din Bihor, în special cele din cercurile Vaşcău, Beiuş, Ceica, Oradea, Marghita, şi Aleşd, terorizau şi jefuiau populaţia în mod insuportabil, iar abuzurile nu puteau fi stopate în lipsa gărzilor române. Pe 3 ianuarie 1919 în satul Bulz s-a prezentat Slt. Nicolae Hamza pentru a forma jandarmeria. A doua zi ameninţaţi din partea secuilor împreună cu preotul ortodox Petru Lascu au trebuit să se refugieze. Pe 16 ianuarie soţia preotului, Rozalia Niga Lascu, s-a întors în sat unde a găsit: „vreo 80 de secui în locuinţă, băncile din şcoală scoase”. Au intrat în biserică, după ce judele a provocat poporul cu insulta „tulai, măi oameni, doamna preoteasă bagă cătanele în biserică”. În turn au aşezat o mitralieră şi întrebau „hol van a olah popa”, şi râdeau spunând că au împuşcat un prunc de popă deşi nu era vinovat şi l-au îngropat sub fereastra părinţilor lui. La Sebiş se grozăveau că au omorât toţi gardiştii, şi i-au spintecat cu baioneta. Aceste barbarii creau o stare sufletească înfricoşătoare şi daune materiale teribile.

Păstorii cei cu mintea luminată, cu inima curată, care se trudeau pentru călăuzirea poporului erau prigoniţi. Vânați erau în primul rând preoții, învățătorii și aceia care fusese delegați la Alba Iulia. Simbolurile românilor – steagul tricolor – era pentru unguri de nesuportat, nici cocarde la chipie, nici în brâu sau ie. Adevărul şi dreptatea vor trebui să iasă învingătoare, scria Zaharia Moga în Tribuna Bihorului nr. 5, din 1919. La numeroasele petiţii făcute de către români şi organele alese, oficialii unguri răspundeau astfel: „anchetarea atrocităţilor sunt minciuni”, semnat dr. Katz, şi acuzau că funcţionarii de cale ferată de pe ruta Oradea – Cluj sunt „răniţi şi săraţi”, potrivit unei telegrame invocate, dar neprobate. Cercetându-se evenimentele cică s-ar fi constatat că la Bratca unui funcţionar (trupele române de ocupaţie, care nici nu sosise încă în zonă la acea dată) i-au sărat şi cusut rana, pentru a trimite conferinţei de la Paris un caz. Cazul născocit nu a putut fi probat, după cum relata prof. dr. Vasile Kirvai, pe 4 februarie 1919. Responsabili de atrocităţile comise, în accepțiunea oficială era doar garda roşie „Erdelyert”, gardă care s-a răsfirat la începutul anului 1919, în toată Oradea și împrejurimi.

Pe 6 februarie 1919, soldaţii secui au intrat în Făncica unde îl căutau pe Vasile Kiss, comandantul gărzii române de acolo. Dar fiind avertizat din vreme a încercat să fugă. Desfăşuraţi în linie de trăgători cei 70 de soldaţi l-au prins, după ce au tras asupra lui fără sa-l atingă, şi „m-au bătut câţi încăpeau pe mine, cu patul puştilor, aşa cumplit că unuia dintre făptuitori i s-a rupt puşca în munca grea”, raporta acesta, apoi tot bătându-l l-au dus la Marghita unde l-au dezbrăcat de haina militară, apoi fiecare l-a lovit cât şi cu ce a vrut. Unul a vrut să-i scoată ochii dar a fost scăpat de altul sub acuzarea că a primit destul. Dus la Debreţin la comandamentul secuilor, a întâlnit un locotenent român care fusese atât de tare bătut că părea mai mult mort ca viu. „Maid igy fog torteni vele dis budos olah”[9]. Nefiind audiat acolo a fost dus la procuratura din Puspokladay şi la Oradea, iar după 5 zile eliberat sub eticheta de „trădător de patrie”. Între ei vorbeau că-i vor „beli de viu” pe dr. Pop Coriolan, iar pa dr. Aurel Lazăr îl vor „săra de viu” şi că îi urmăreau şi pe cpt. Muntian şi slt. Ioan Szasz, ca să-i atace, după cum declarase sergentul major, pe 6 februarie 1919 către Consiliul Naţional Român din Oradea. Pentru a evita insultele de care aveau parte cetăţenii români, din partea soldaţilor maghiari, Consiliul Naţional Român a hotărât, pe 2 februarie 1919, reînfiinţarea în gări a inspecţiei, cu scopul de a lua proces-verbal despre cazurile petrecute.

Ceea ce spera contele Tisza Istvan – atragerea românilor de partea ungurilor – pentru a face Ungaria Mare şi puternică s-a năruit încă de pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia. Cu un iresponsabil simţ politic, desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită în 1867, pe nedrept, de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român.

Ca primă măsură, Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor a trimis o delegaţie comisarului statarial (prefect) Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”[10] Delegaţia, desigur, nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

Evident, pentru a scăpa de răspundere, comisarul Katz îşi apăra subalternii dând vina pe „vad szeklyek – sălbaticii de secui”, încercând în acest fel să tragă de timp până să aducă la cunoştiinţa „guvernului stăpân şi responsabil” şi trupelor Diviziei 20 de Secui, comandate de colonelul Kratochwil pentru a stopa cu energie acele cazuri. Comisarul promitea că personal se v-a convinge la faţa locului de cele reclamate de partea română. În replică vicarul Roman Ciorogariu susţinea că starea de lucruri era dovedită de 42 de cazuri ce sunt doar „o infimă parte a cruzimilor şi faptelor”.

Înjuriile, batjocura la adresa românilor şi a simbolurilor lor – steagul – era ceva obişnuit atunci când unui secui sau unui ungur bolşevic le aţineau calea. Aşa de pildă steagul românesc tricolor – acceptat oficial a fi arborat pe primării, biserici, etc – a fost tăiat şi franjurat la Borod[11]. La Tăşnad – preotul, în plină zi – a fost pălmuit în faţa enoriaşilor săi. Într-o zi de târg, la Beiuş 12 români au fost omorâţi. La Ţeţchea – după cum declara Ruxandra Gui – care întoarsă de la Oradea constată că fiul cel mic, Gaşpar, zăcea sub genunchii unui soldat care tocmai împlanta baioneta în el. Disperată femeia l-a rugat pe soldat să-i cruţe copilul, dar acesta supărat a apucat-o de mână şi a înjunghiat-o şi pe ea pe la spate. Ceva mai devreme bărbatul femeii a fost ucis în bătaie.

Terorizaţi, o bună parte a populaţiei a stat ascunsă cum au ştiut, prin păduri pînă primăvara. Zeci de preoţi şi învăţători şi-au părăsit satele, căutând un adăpost sigur prin păduri şi pe la neamuri la Oradea, cei mai mulţi au rămas pe loc şi au îndurat, aşteptând cu speranţă venirea armatei române. Un preot, în disperare, urmărit de unguri s-a ascuns la Budapesta[12]. În tren, în vagoanele în care se găseau mai mulţi români, soldaţii înarmaţi întrebau: „Nincs itt egy olah pap, hogy igyunk belőle méleg vért. Nu este pe aici un popă român să bem un pic de sânge cald din el?” [13]. Pentru Bihor, după cum se putea citi din sentinţele Tribunalului: „nu există nici Wilson, nici Conferinţa de pace, nimic din drepturile câştigate ale popoarelor de a se cârmui pe sine. Sub suliţele secuiloraici tot solgăbirăul e Dumnezeu pe pământ”[14]! Stăpâniţi de o asemenea conduită ungurii au alcătuit liste negre cu românii ce urmau a fi ucişi dacă armata română ar mai fi întârziat intrarea în Bihor. Aşa au căzut în martiraj: doar la Beiuş 70 de valahi printre care şi avocaţii Ioan Cordaş şi Nicolae Bolcaş. Singurii bihoreni care le-au mai puteau face faţă soldaţilor bolşevizaţi şi secuilor erau cei din gărzile naţionale româneşti, drept pentru care din februarie-martie 1919 au fost dezarmaţi[15].

Documentele de arhivă nu încriminează faptele ungurilor, în general, ci pe acelora care le-au săvârşit şi pe aceia care le-au tăinuit sau justificat. Din acest motiv le inventariem doar şi facem studiu pe caz. Dovezile au fost produse de martorii participanţi direct la evenimentele din perioada noiembrie 1918-aprilie 1919. Se ştie astfel că vinovatulprincipal pentru omorurile comise prin părţile Beiuşului şi Vaşcăului a fost comandantul secuilor Verbőczy şi subalternii săi: sublocotenent Karacsony, Erno Molnar, s.a. Unele rapoarte aminteau de faptul că aproape n-a fost sat în care românii să nu fi fost agresaţi[16].

Nr.

crt.

Localitatea Data Nume prenume Suferinţa responsabil Obs.
1 2 3 4 5 6 7
1. Câmpanii de Sus ? diferite 16 persoane ucişi Slt. Dt. Karacsony  
2. Bălnaca Noi 1918 Gh. Groza

Mitru Ungur

Ucişi, şi-au săpat singuri groapa Lt. Molnar Ernő  
3. Beiuş 3-4 04 1919 Ciordaş, Bolcaş cu 12 români Maltrataşi, scingiuiţi, ochi scoşi, capete zdrobite ?  
4. Beliu 4.04 1919 Mateoc Teodor împuşcat Mezei Silard  
5. Beznea ? Brânduş Miha i ucis ?  
6. Birtin 19.01 1919 Dumitru Bolojan împuşcat ?Un soldat  
7. Bojei 8 02 1919 Vasile Filip Zdrobit cu patul puştii Bande secuieşti  
8. Bratca ? David Ţepele şi Dumitru Ţepele Le-au tăiat urechile şi nasul idem  
9. Câmp 5.04 1919 Vasile Radac a lui Ionuţ Împuşcat unguri  
10. Câmpanii de Jos 11.04 1919 Tănase Pele-Puiu  şi Tănase Pele Batjocuriţi şi împuşcaţi la margine de hotar unguri  
11. Câmpanii de Sus 11.04 1918 Ioan Pele a Neamţului, Anastasia  Pele şi Ilie Cizmaş a Lii Noşului Schingiuiţi, torturaţi, împuşcaţi Bande ungureşti  
12. Ceica ? Sever Alex. Pele Bătut crunt, a decedat secuii  
13. Ciutelec ? Teodor Magdaciu şi Ioan Sorca împuşcat Perge Emeric  
14. Cristiorul de Jos ? Filimon Dolog a Creţului şi Mihai Dolog Bătuţi, închişi ?  
15. Criştiorul de Sus Vinerea Floriilor 1919 Elena Tomşa a Ionuţului-Hundroaie împuşcată secui  
16. Dijir 1/14.02 1919 Mihaiu Dănilă Bătut crunt    
17. Finiş 17.04 1919 Gh. Palcuţ împuşcat Secui bolşevici  
18. Haieu ? Maria Bara împuşcată 4 soldaţi unguri  
19. Hotar 10.11 1918 Moise Greaca lui Dinuţ împuşcat ?  
20. Lugaşul de Jos 18.04 1919 Teodor Ilea şi fii Ilea Gavril, Dumitru, Florian, Bica Florian Loviţi,chinuiţi, împuşcaţi Garda ungurească  
21. Mădăras ? Iosif Silaghi Oargă împuşcat ?  
22. Nimăieşti ? Constantin Cucu executat Jandarmeria ungurească  
23. Olcea 11.11 1918 2 morţi şi mai mulţi răniţi împuşcat Lt. Holasz şi lt. Gorombey  
24. Păntăşeşti ? Iovan Ana împuşcată Soldaţi secui  
25. Pocei 3.03 1919 Mihaiu Feruţ Bătut cu patul puştii Soldaţi unguri  
26. Poiana ? Micula Pătruţ a popii zis Hopa Mutilat, împuşcat bolşevici  
27. Poieni ? Gh. Tămaş Îngropat până la gât, împuşcat în faţa părinţilor ?  
28. Satu Barbă 18.04 1919 Farcaş Ioan, Cheregi Ioan Schingiuire, spintecare ?  
29. Sălişte de Vaşcău ? Toma Petrişor a Hucului şi Gh. Tuhan a Dighii împuşcaţi ?  
30. Sânlazăr 15.11 1918 Florian Popovici Schingiuit, împuşcat Garda ungurească  
31. Sebiş ? Popa Ioan a lui Osel împuşcat    
32. Sighiştel ? Sofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica împuşcaţi Garda ungurească şi secuii  
33. Şiad ? Un mort, mai mulţi răniţi împuşcat ?  
34. Tărcaia 19.04 1919 Un căpitan român Împuşcat În lupte  
35. Ţeţchea 13.04 1919 Teodor Corb Lovit cu patul puştii, împuşcat secuii  
36. Ţigăneşti ? Femeia lui Ioan Hogea împuşcată ?  
37. Vaşcău ? Nicolae Bogdan împuşcat Lt. Rankoczy  

Şi pentru ca demersul nostru să fie unul concret vom releva cazul preotului Coriolan Moisa, din Aştileu. În raportul său, din 16 Martie 1919, către Preacuviosul vicar episcopal Roman R. Ciorogariu, arată motivele absenţei sale de la datorie din ultima vreme, tocmai datorită angajării sale active în mişcarea naţională, din toamna anului 1918. În acel context fiind învinuit, de către învăţătorul şi vicenotarul, că se făcea responsabil de organizarea Gărzii Naţionale şi în acest fel le periclita viaţa lor. După un asemenea denunţ, în sat, au sosit vreo 400 de soldaţi cu mitraliere şi tunuri, cu scopul de a dezarma garda românească şi a restabili ordinea. Cum au găsit de cuviinţă a face ordine vom vedea.

Preotul Coriolan Moisa relata: „mie mi s-a prezentat un ofiţer care mi-a adus la cunoştinţă toate păcatele săvârşite contra ungurilor şi a Republicii lor şi m-a citat pe mine înaintea Curţii cu Juraţi, deoarece băiatul meu ar fi furat din cancelaria naţională actul nr.96, care conţinea secrete de ale armatei lor. Eu m-aş fi folosit de acel act în favoarea Armatei Române, aşadară am comis trădare de patrie şi va trebui să mă justific. Peste noapte am fost cercetat de 4 soldaţi, care, după ce m-au bătut cu pumnii peste cap, m-au silit să le dau banii, pe care i-aş fi căpătat când am fost la Alba-Iulia. Soţia mea le-a dat cele 7.000 coroane ce le primisem ca ajutor de stat pentru veşminte. Ameninţându-mă şi la fel pe băiatul meu şi pe mine: majd holnap vegzúnk veletek (mâne vom sfârşi cu voi) apoi s-au dus spunând că majd ugy csinalunk veletek is mint a telegdi expresel csynaltunk”.

După plecare cătanelor preotul Coriolan Moisa avea să afle planul pus la cale de cătanele de afară, anume că se vor întoare a doua zi, pe la orele 9 dimineaţa pentru a-l duce pe el şi pe băiat la Cartierul General, dar că pe drum vor fi împuşcaţi, sau îi vor arunca din automobil. Mandatarul ordinului a fost un ofiţer, care a fost şi la Tileagd la părintele protoprezbienilor, a cărui nume nu-l ştia. Deoare n-a putut fugi aşa de dimineaţă s-a făcut că-i nebun, şi astfel când a venit patrula de 16 soldaţi a fost chemat doctorul, aflat din întâmplare la un bolnav din sat, care le-a spus: „Hagynak beket a papnak most az bizony meg bolondult (lăsaţi-l în pace pe popă că a înnebunit cu adevărat)”[17]. Mânioşi, armata după ce a bătut pe mai mulţi oameni şi după ce pe unul l-au uşurat de mai mulţi bani ce-i avea (6-7 mii de coroane) s-au dus la Aleşd.

Şi pentru ca regia de om nebun să prindă veste şi credibilitate preotul Coriolan Moisa a stat închis în casă, fără a primi pe cineva, afară de câţiva apropiaţi. Cel mai apropiat a fost confratele Petru Papp, care s-a justificat în faţa soldaţilor „că este devotat şi are sentimente maghiare” şi că el şi garda şi consiliul din satul lui eu le-am înfiinţat. Evident, era adevărat, numai că în prima fază am fost intrigat că arunca-se toată răspunderea asupra mea, dar în acest fel a câştigat bunăvoinţa secuilor.

După cele relatate preotul Coriolan Moisa cerea îndrumarea Consistoriului „să se tămăduiască ori să mai joace rolul de nebun?, căci s-ar fi refugiat la Lipova”[18], dar îi era frică. Îi era în pericol securitatea sa şi a familiei. De la Consistoriu a fost înştiinţat să se prezinte pentru a ridica ajutorul de stat, dar, din motivele de mai sus, nu se putea deplasa în siguranţă. Câte asemenea cazuri au rămas oare neconsemnate?

Evenimentele care s-au succedat au fost consemnate în documentele epocii şi interpretate în mod diferit de istoriografia românească şi străină. Studiul nostru se bazează pe informaţiile de arhivă pe care le punem în contrapagină cu părerile unor autori care susţineau câteva lucruri asupra cărora voim a face lumină. Această lumină răzbate din lectura atentă a documentelor elaborate de ofiţerii de statul major[19] şi biroul de operaţii[20] al Comandamentului Trupelor din Transilvania în Jurnalul de operaţii, pe baza cărora au fost făcute şi lucrările de memorialistică întocmite de generalul Traian Moşoiu[21] şi Gheorghe Mărdărescu[22]. Jurnalul reprezintă un document juridic de mare importanţă care ne clarifică şi spulberă mituri tradiţionale potrivit cărora: exista o unanimitate a dorinţei de unire cu România a întregii populaţii ardelene; mitul prieteniei dintre români şi sârbi care s-ar fi manifestat şi pe durata evenimentelor la care ne referim, sau că ofensiva armatei române fusese o reacţie de răspuns la ofensiva bolșevică ungară, din 16 aprilie 1919.

Fiind o sinteză a celor mai semnificative momente trăite pe front, „jurnalul” furnizează cercetătorului suficiente informaţii care, mai târziu, pot fi argumente puternice pentru cei care le-au trăit şi mărturii în favoarea comportamentului corect al armatei române faţă de populaţia civilă, de etnie maghiară, atât din Transilvania, cât şi din Ungaria ocupată. Cazurile izolate de represiune, consemnate în mod obiectiv şi în „jurnal”, au fost consecinţa nerespectării regulilor de război – comunicate prin 19 Ordonanţe de către Comandamentul român. Pe lângă misiunea de organizare şi susţinere a efortului militar de război, Comandamentului Trupelor din Transilvania i-a revenit şi dificila misiune de a reinstaura ordinea şi legea în spatele frontului, într-o societate anarhizată de bolşevicii unguri. Pentru argumentare vom recurge la câteva exemple.

În fruntea Diviziei 7 Infanterie, generalul Traian Moşoiu intra prin trecătorile Carpaţilor în Ardeal şi, la 7/20 noiembrie 1918, ocupa oraşul Reghin, de unde a dat o „Proclamaţie către ardeleni”, în care arăta că nu venea „ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul…, vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit…Cu noi aduceam libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre”[23]

Pe 28 decembrie 1918, Consiliul Dirigent aducea la cunoştinţa Comandamentului Trupelor din Transilvania că „ungurii au pus sub tipar câteva milioane coroane, bancnote false, cu scopul de a le introduce în ascuns în Transilvania, pentru a susţine propaganda contra unirii Ardealului”[24]. Ministrul plenipotenţiar Erdely, împuternicit pe lângă guvernul de la Budapesta, informa Consiliul Dirigent despre „pregătirile sârbilor de un nou război”, lucru ce s-a întâmplat prin ocuparea Banatului. Pe linia de demarcaţie, ungurii şi-au desfăşurat trupe de infanterie, artilerie şi cavalerie puternic mobilizate de idei bolşevice. La adăpostul acestor armate, jafurile, maltratarea populaţiei şi teroarea nu conteneau. Acţiunile erau şi directe asupra trupelor române. Pe 1 ianuarie 1919 se consemnează atacul „trenului care se găsea în apropierea staţiei Ţigani”. În urma atacului bandelor de secui s-au înregistrat 6 morţi şi 13 răniţi şi dispăruţi, Vinovat de incidentul cauzator de moarte (domnul Apathy din Cluj), care a fost dovedit cu probe scrise, ca fiind autorul moral. Oraşul Cluj a fost amendat cu 900.000 coroane, sumă ce s-a împărţit familiilor celor morţi. Prin ordinul nr. 993, Marele Cartier General stabilea printre alte măsuri de represalii şi obligaţia primăriei Cluj de a suporta „cheltuielile de înmormântare şi facerea unui monument cu epitaf”.

Până pe 16 aprilie 1919 – Comandamentul Trupelor din Transilvania, pus sub comanda generalului Traian Moşoiu, a respins toate încercările ofensive şi de diversiune iniţiate de trupele ungare. Dincolo de linia de demarcaţie gărzile ungureşti practicau un regim de teroare. Ei nu admiteau că şi românii au dreptul la organizarea gărzilor fapt pentru care, în unele localităţi, s-a pornit o adevărată vânătoare a ofiţerilor, prigoană a intelectualilor români şi teroare împotriva populaţiei[1]. Aceste strigăte de disperare erau auzite dincolo de linia frontului şi cereau, cu insistenţă, intervenţia grabnică a armatei române, înaintare care era şi în spiritul armistiţiului şi în conformitate cu hotărârile de la Alba-Iulia. Prin Decretul 1, Consiliul Dirigent stabilea, pentru administraţia din Transilvania, limba română, ca limbă oficială şi în cooperare cu armata şi gărzile naţionale apărarea ordinii şi liniştii publice.

Studiul documentelor de arhivă ne permite să respingem afirmaţia reputatului istoric Constantin Kiriţescu care, în cunoscuta sa lucrare Istoria războiului pentru întregirea României scria că ofensiva română a fost „ca o replică a atacului duşman”, ce s-a dezlănţuit la trei dimineaţa, pe un front de 200 km. Nici afirmaţia că „inamicul a atacat primul”, făcută de Dumitru Preda, nu are acoperire documentară care să o susţină. Campania armatei române din 1919 se înscrie ca una dintre cele mai onorante, care a consfinţit unirea de facto, realizată de jure la 1 decembrie 1918. Această campanie, după cum demonstrează Ioan Ţepelea în lucrarea sa 1919 o campanie pentru liniştea Europei, întăreşte concluzia că efortul politic, dar mai ales militar, al României, şi-au atins obiectivele. Liniştea Europei a fost, aşadar, salvată şi asigurată de armata română, concomitent cu realizarea obiectivului naţional de unire.

Cele mai preţioase informaţii privind motivarea acţiunii ofensive a armatei române, o regăsim atât în documentele anterior, mai sus citate, cât și în jurnalul de operaţii din care cităm: „Date fiind pe de o parte atacurile necontenite ale ungurilor contra trupelor noastre,…., pe de altă parte propaganda bolşevistă …, precum şi terorizarea cu arma în mână a populaţiei româneşti aflată în teritoriul încă neocupat” în conformitate cu ordinul 231/10.04.1919, trupele din Transilvania declanşează ofensiva pe tot frontul. Deci un complex de factori, și nu cum simplist a fost prezentată ofensiva din aprilie 1919, dintre care de reținut rămâne teroare de nesuportat dezlănțuită de către trupele ungurești.

Sâmbăta Mare – 19 aprilie 1919 – la Beiuș

În Bihor, pe lângă trupele de honvezi şi secui, au luat parte la lupte şi cadeţii, din anii 3 şi 4, ai Şcolii militare din Oradea, care au opus la început o puternică rezistenţă. Manevra făcută de Detaşamentul Lt. col. Rasoviceanu, detașament mixt, cu trupe din Regimentul 9 Vânători și un batalion ”Horea” din Regimentul BEIUȘ, sprijinit cu artilerie a permis întoarcerea dispozitivului ocupat de cadeţi. În apropierea Beiuşului s-au dat lupte violente, încheiate cu 11 răniţi din rândul voluntarilor ardeleni şi un mort. Cinstea de a fi în fruntea coloanei ce a eliberat Beiuşul (la 19 aprilie 1919) a revenit tocmai Batalionului 2 din Regimentul ce purta numele oraşului.

Pozițiile de pe Dealul Mare și Cărpinet, formau prima linie de apărarea a ungurilor, pe care erau dispuși subunitățile de cadeți unguri de la Oradea, care aveau încadrare la est o subunitate de secui pe Băița, iar spre sud legătura se asigura de unitățile călărețe. Aceste forțe, care opusese rezistență, la început, după o luptă jumătate de oră au fost puse pe fugă, dar nici încercarea de rezistență, organizată de ei, în grabă, pe Criștior, nu a avut succes, astfel că la apusul soarelui, pe 16 Aprilie 1919, satul intra sub baionetele vânătorilor români, din Regimentul 9 și a bravilor voluntari din regimentul Horea, a colonelului Rasoviceanu, după cum avea să mărturisească învățătorul Ignatie Popa, din Criștiorul de Jos. Rezistența slabă a celor 199 cadeți, commandați de 5 ofițari profesori se datora vârstei, de 17 ani și lipsei de pregătire pentru război. Despre încercarea lor Căpitanul Rudolf Titl, comandantul școlii, căzut prizonier la Cărpinet, preciza că au cedat poziția de luptă numai când au văzut că nu mai pot rezista. Luptele de pe Dealul Mare s-au dat în condiții de ceață fapt pentru care învăluirea cu compania a patra, comandată de locotenentul Romulus Mager, de la flancul stâng al batalionului Beiuș, a avut succesul urmărit. Lovit de glonțul unui cadet, comanda companie a fost preluată de sublocotenentul Klein, astfel că încleștarea a continuat. ”Lupta a fost sângeroasă. Cadeții pitiți după copaci nu cedau până la ultima suflare, iar cei rămași izolați prin pădure și fără muniție își așteptau sfârșitul cu baioneta întinsă[1]. Vânătorii români ieșind pe culmea Dealului Mare, de unde se vedea Beiușul, au căpătat avânt în urmărirea inamicului spulberat. Armata română a continuat înaintarea și joia, înainte de Sfintele Paște, trupele lui Rasoviceanu erau ospătate de localnicii din Băița, Briheni, Hotărel, Cărpinet, Ștei, Vașcău și Lunca. A doua zi, pe 18 aprilie 1919, cu rezistență din ce în ce mai redusă, trupele ungare au cedat teren astfel că, la Prohodul Domnului, fusese deja eliberate localitățile Călugări, Rieni, Lazuri de Beiuș, Cusuiș, Sudrigiu, Drăgănești, Sebiș și Țigănești. Fericiții bihoreni au poftit oaspeții, soldați români, la masă, le-au dat alimentele lipsă, trăsuri și căruțe înhămate pentru transport precum și sprijinul voluntar pentru marșul până la capătul comunei. De prin pădurile învecinate ieșeau, cu strigăte de Trăiască România, feciorii și bărbații refugiați din calea ungurilor. În furia ce i-a cuprins, înainte de retragerea din Drăgănești, ungurii ”au ars mai multe gospodării”. Cea de-a doua linie de apărare era călare pe Beiuș, cu intenția de a consolida o nouă linie de apărare între Tărcaia, Negru și Săliște. Pe această linie de apărare au fost întrebuițate și unități constituite la Budapesta, din foștii prizonieri repatriați din Rusia și Serbia. Ordinul de luptă dat de colonelul Rasoviceanu, prin care fixase misiunile pentru Batalionul 2 din Regimentul 9 Vânători să atace Vașcăul, iar Batalionul 1 să constituie rezerva pe centru dispozitivului, iar bateria de artilerie să o dispună la Cărpinet s-a dovedit a fi inspirat, iar pe 18 aprilie întreaga grupare a detașamentului să fie în marș spre Beiuș.

În satele Negru și Tărcaia luptele au fost deosebit de violente, fiindcă satul a fost incendiat, iar o bună parte din localnici s-au alăturat luptei trupelor angajate. În vinerea mare se auzea bubuitul tunului de la Tărcaia. La Tărcaia, cu toate că erau arborate stegulețe albe, ostașii români au fost primiți cu foc violent de către etnicii maghiari care și până atunci luptase alături de honvezi, și care din turnul bisericii trăsese cu mitraliera. În cursul nopții, la lumina flăcărilor aprinse de localnici, trupele române au dat jertfa a unui căpitan, în zorii zilei de sâmbătă și această localitate a fost cucerită. Pus în fruntea înaintării, Regimentul Beiuș, de sub comanda maiorului Maiorescu a trecut ca avangarda trupelor care au fost întâmpinate cu bucurie, în sâmbăta patimilor, 19 aprilie 1919, de către cei ce dăduse atâtea suferință în ultimele 5 luni. Prima patrulă comandată de sublocotnentul Oncu a ajuns, în Beiuș, dimineața cu vestea că suntem ”deja eliberați de urgia vrăjmașilor seculari și milenari”, povestea în 1934 dr. Valeriu Hetco, protobop de Beiuș. A doua zi de Paște, armata a plecat biruitoare spre Tisa.

Pe direcţiile de înaintare: pe văile Crişului Negru, Crişului Repede, Barcău şi dinspre Arad spre Oradea armata română a fost primită cu un mare fast sărbătoresc, cu flori de liliac, cu salutul zilei TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE! Pe aceste direcţii toată lumea s-a pregătit de sărbătoarea Învierii, care spontan s-a transformat şi într-o sărbătoare naţională. Pentru populaţia Bihorului venirea soldaţilor români a stârnit reacţii de bucurie, aceştia fiind „ospătaţi ca bine veniţi” în satele Briheni, Lunca, Ştei, Hătărel, Rieni, Sudrigiu ş.a. Ţăranii din sudul Bihorului au trecut de la manifestarea sentimentelor de bucurie la acţiuni de colaborare cu armata generalului Moşoiu. Astfel, de pildă, sătenii de Sebiş, – pe 18 Aprilie 1919, după cum relata primarul de atunci, Avram Lucuţa -, au sprijinit acţiunile românilor care apărau localitatea împotriva atacurilor soldaţilor unguri, ei înarmându-se cu furci, sape, topoare, s-au strecurat printr-un loc puţin adânc împreună cu soldaţii români şi au pus pe fugă inamicul, care „deşi aruncau în urmă cu grenade, cu toate acestea au fost prinşi”[2]. Primarul Gheorghe Popa a lăsat o mărturisire importantă pentru modul în care ungurii s-au purtat faţă de populaţia comunei Ţigăneşti. Deoarece a luat măsuri de adăpostire a populaţiei şi a stabilit legătura cu armata română a fost „bătut aproape de moarte şi transportat între baionete prin tot satul pentru ca să-l vadă toţi locuitorii, spre a fi intimidaţi”[3]. După ce au adunat tot satul pe două rânduri – copii, femei, bătrâni – presiunea a continuat asupra populaţiei pentru a le da alimente furje şi căruţe pentru transport. Pentru a scăpa de teroare primarul a dat dispoziţii de colectare de: ouă, găini, carne, ovăz, porumb, fiecare ce avea. Când totul a fost pregătit au fost salvaţi de soldaţii români. Sătenii din Lazuri de Beiuş s-au pregătit să evacueze localitate de frica terorii ungurilor. Când erau gata de-a lua drumul codrului din capătul comunei s-a auzit un strigăt: „Trăiască România”, şi astfel au scăpat de frică.

Oricine gândea altfel decât ungurii – că numai ei sunt o nație, că numai limba lor poate fi vorbită – era considerat un dușman de neiertat pentru patria ungurească, și ca atare trebuia aspru și exemplar pedepsit. Aceasta a fost concepția statului ungar condus de familia Tisza Kaloman și Ștefan, ca prim-miniștri unguri, politică continuată, cu reminescențe și astăzi. Acela a fost rezultatul educației școlii ungurești. Teodor Neș, în cunoscuta sa lucrare Oameni din Bihor, exclude faptul că ordinele primate de la grade superioare au brutalizat soldatul, sau unele grupări anarhice înrolate ca voluntari dintre honvezii din localitățile ocupate de armata română: Brașov, Târgu-Mureș, Sibiu, Dej și Cluj, în Divizia 20 de secui, localități în care nu se mai puteau întoarce. Ce le-a mai rămas: teroarea și răzbunarea. Despre vestea masacrului înspăimântător care a impresionat pe vremuri întreaga Europă și comportamentul asasinilor de la Beliș, una din cele mai sălbatice orori din timpurile de după război, Oszkar Jaszy, cunoscutul om de ştiinţă ungar, pe vremea aceea membru al guvernului de la Budapesta, a condamnat în cuvinte aspre pe aceia care le-au săvârşit. În numărul 267, din 14 Noiembrie 1918, al ziarului „Pesti Hirlap” au apărut următoarele declaraţii ale sale: „Am luat cunoştinţă de acest caz cu cea mai mare indignare şi sunt revoltat nu numai ca om, ci ca ungur. Găsesc că s-a făcut un păcat de neiertat, fiindcă acest procedeu uşuratic şi neomenos nu numai că ameninţă succesul tratativelor noastre de mare însemnătate, dar el a stricat în cea mai mare măsură situaţia Ungariei la tratativele de pace, dând armă puternică în mâna duşmanilor noştri. Din partea mea pretind că nu numai autorii direcţi, dar şi autorii morali să fie pedepsiţi în mod exemplar, luându-se toate măsurile, ca în viitor să nu se mai întâmple astfel de atrocităţi neomenoase[4].

Ministru Jaszy a anunţat telefonic și pe prim-ministru Mihai Karolyi, care la rândul său a luat aceiaşi atitudine, hotărând că vinovăţia trebuie cercetată în mod sever şi pedepsită aspru – după cum încheia ziarul unguresc amintit. Iată părerea unui ministru maghiar despre ororile de la Beliş! Nici Jaszy și nici Karoly nu au găsit nici un cuvânt de regret, ambii au ţinut numai să stabilească faptul că nu a fost vorba despre o expediţie fără răspundere, ci „de o iniţiativă aprobată de ministerul de război maghiar”. Frații Urmanczy, care a luat cunoştinţă de declaraţiile oficiale nu au fost niciodată cercetați și pedepsiți!”[5]

Dorobanţii români au adus linişte în Beiuş pe 19 Aprilie 1919 și pe 20 aprilie la Oradea. Înainte acestei date populaţia era terorizată. Intelectualii hăituiţi şi-au căutat scăparea în locuri mai sigure prin satele şi pădurile din preajmă. Eliberarea Beiuşului a fost considerat un moment important deoarece reprezenta pentru zonă centru economic, cultural şi istoric. Fie şi din aceste motive mai mulţi cărturari ai vremii au relatat eliberarea Beiuşului din mai multe unghiuri. În Memoriile sale Moise Popovici reconstituie momentul intrării armatei române, pe 19 Aprilie 1919, în următorii termeni: „Văduva lui Augustin Antal, în faţa mea plânge, plânge, de nu mai putea conteni. Nu plâng de amărâtă, îmi zice într-un târziu, ci de bucurie, căci românii noştri sunt în Vaşcău (18 aprilie 1919).” Informaţia primită, pe această cale, i-a fost foarte utilă căci, şi-a adus aminte de răzbunarea promisă de comandantul gărzii ungureşti de „a-i măcelării”, fapt pentru care s-a refugiat la Petreasa, unde a doua zi elevul Victor Corbu i-a întâmpinat cu salutul: „Trăiască România Mare” şi cu vestea că în Beiuş triumfă trupele române, care asigură ordinea, siguranţa şi liniştea publică”[6]. Alţi intelectuali români precum Petre E. Pap, a fost găzduit la Dorel Creţ, din Drăgoteni, „pe umărul căruia a plâns la aflarea veştii eliberării Beiuşului”.

În acest timp, flancul drept al Grupului de Nord pusese stăpânire pe punctele tari de la Hust, Satu Mare, Carei, Săcueni. Prin acest succes, al Grupului de Nord, practic armata ungară, ce se apăra pe linia de demarcaţie era scindată în două şi serios ameninţată cu încercuirea şi nerezistând atacului în valuri, s-a retras, uneori în debandadă. Pe ambele maluri ale Crişului Repede, trupele generalului Holban înaintau spre Oradea. Pe Valea Barcăului, Regimentul 24 Infanterie a eliberat localitatea Marghita în ziua de 19 aprilie, iar la stânga dispozitivului, pe Valea Crişului Negru, executând un marş forţat, trupele Detaşamentului Rasoviceanu au atacat noaptea şi au cucerit, pe 19 aprilie, Tinca şi Salonta. Ungurii din zonă, proprietari de pământuri, terorizaţi până atunci de forţele „roşii şi albe” au ieşit și ei în întâmpinarea armatei române. Chiar fratele grofului Ştefan Tisza (Kalman) a cerut protecţie armatei române.

În fruntea dispozitivului din centru, marşul triumfal spre Oradea, era avangardat de generalul Traian Moşoiu. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Neliniştea şi spaima generală era înlocuită cu bucuria primirii eliberatorilor. Rapoartele unităţilor evocă episoade dramatice de luptă, dar şi evenimente ciudate, cum ar fi, de pildă, încercarea ofiţerilor din divizia comandată de colonelul Kratochwil de a „rupe cu regimul politic roşu de la Budapesta”.

La Carei o delegaţie, în frunte cu doi maiori şi un căpitan, s-a prezentat pentru parlamentări, aducând cu ei pe maiorul Rozin, cel căzut prizonier în luptele de la Hodod, cu propunerea de a „lupta alături de români împotriva trupelor roşii”. În acest scop, Divizia de secui se concentra în raionul Sovanihaza, Mateszalka. Era însă prea târziu, trupele române au încercuit şi dezarmat unităţile trufaşului Kratochwil. Suveranul Ferdinand, pentru această ispravă, l-a decorat, la Carei, pe generalul Traian Moşoiu, cu cea mai înaltă distincţie de război,  rezervată în exclusivitate ofiţerilor, Ordinul „Mihai Viteazul”.

 

Populaţia din Oradea – mare asistând la parada trupelor române – 23.05.1919

Cu valoare de simbol apreciem şi mulţumirile oficialilor unguri şi ale populaţiei adresate armatei române, pentru că i-a „scăpat de orgia bandelor ungare, angajându-se să se supună ordinelor”. Altă parte de localnici, devotată cauzei ungurimii, s-a angajat în luptă „aruncând cu grenade asupra trupelor române. S-au găsit ţărani morţi pe linia de luptă”, scria comandantul Regimentului 4 Roşiori, relativ la luptele duse la Curitău.

Ştirile privind intrarea trupelor române în Oradea au animat viaţa oraşului în care ungurii aveau un puternic centru de recrutare, mobilizare şi de propagandă bolşevică. Nu întâmplător Bella Kun aici, la Oradea, şi-a făcut stagiatura de revoluţionar comunist! Trenurile venite dinspre Ciucea şi Bratca aduceau răniţi de pe front, care povesteau despre moralul scăzut al soldaţilor unguri. Propaganda bolşevică nu mai funcţiona, căci trupele române se apropiau cu fiecare ceas de victorie.

[1] Ioan Țepelea, 1919- o campanie… op.cit., p.110

[2] Viorel Faur, Viaţa politică a românilor din Bihor (1918-1919), p.218

[3] Ibidem

[4] Atunci când s-au împlinit 20 de ani de când latifundiarul ungur Urmanczy Nandor a ars pe rug 45 de ţărani români, la Beliş (Cluj), dr. Aurel Gociman, scotea extrem de documentata lucrare intitulată ”Rugul de la Beliş”, în care, la p. 296-314, descrie martirajul zguduitor al ţăranilor români și crima oribilă comisă de „nobilul” maghiar. S-a repetat o scenă sfâşietoare din evul mediu, când un stăpânitor a pus să se ardă pe rug supușii. Dar faptul a fost cu atât mai impresionant, cu cât s-a petrecut în timpul revoluţiei, când răsărea soarele eliberator al românilor ardeleni: la 8 Noiemvrie 1918, în ajunul tratativelor de la Arad dintre guvernul maghiar şi Consiliul Naţional Român

[5] Tiron Albani, Douăzeci de ani de la unire, Monografie comemorativă a unirii, vol. I Cum s-a făcut unirea, Ed. Institutul de arte Grafica Oradea, 1938.

[6] Viorel Faur, Viaţa politică …op.cit, p.220

 

[1] Biserica și școala, Anul XLIII, Arad, nr. 51, p.1-2. Pompiliu Dan, În zilele cele dântâi ale lunei Aprilie 1919, inspector şcolar posesor al ordinului Ferdinand I, în gradul de ofiţer.

[2] 1918. Desăvârşirea unităţii naţionale a poporului Român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, doc. 579

[3] Ibidem, doc.581. La 8 aprilie1919, inamicul – după o puternică pregătire de foc de artilerie, în care a lansat peste 400 proiectile – a forţat linia de demarcaţie în valea Crişului Alb, ocupând localitatea Ciuci. În sectorul Ciucea au fost incendiate 10 case, în localitatea Egerişte.

[4] Ibidem, p.135

[5] Arhivele Militare Române (în continuare:A. M. R.), fond Microfilme, rola PII. 1.2614, 691-692

[6] Idem, Jurnalulop.cit.p.135

 

[1] Augustin Pădureanu, Contribuţii someşene la Triumful unui ideal, Dej, 1991.

[1], Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919). Documente, Editura Universităţii din Oradea, 2013, doc. 44, p. 111

[2] Ibidem

[3] Ibidem, p.112

[4] Gavril Hădăreanu, Torțe arzânde în Țara Beiușului, Ed. Buna vestire, Beiuș, 1995, p.583

[5] Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri, op.cit., p.113

[6] Ibidem, p.117

[7] Ibidem, p.118

[8]Ibidem, p. 121

[9] Aşa vei păţi şi tu român împuţit.

[10] Roman R. Ciorogariu, Zile Trăite, op.cit.,  p.214-215

[11] Constantin Moșincat, Povestea steagului, Editura Tipo MC, Oradea, 2018, în curs de apariție.

[12] Întreaga poveste a suferințelor românilor ardeleni și a jertfei bihorenilor pentru România Mare va apare în volum la aniversarea Centenarului unirii Bihorului, în 1919, sub semnătura: Constantin Moșincat, Primăvara întregirii- 1919.

[13] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918-1919), Editura Galant, Oradea, 1994, p.39

[14] Ibidem

[15] Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1918-1919, Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiembrie 1918-aprilie 1919)

[16] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului, op.cit.

[17] Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistoriul ortodox român Oradea, act 191, 1919 (III-18-1919), p. 1-2, manuscris, original

[18] Ibidem

[19] Şef de stat major al Comandamentului Trupelor din Transilvania a fost generalul Ştefan Panaitescu, sub conducerea căruia s-a întocmit Jurnalul de operaţii. Informaţiile cuprinse în acest document sunt strict riguroase şi se bazează pe rapoartele înaintate zilnic eşaloanelor superioare.

[20] Funcţia de şef al biroului operaţii a fost asigurată până la 18. 03 1920 de către Lt.col. Ioan Tiron

[21]Generalul Traian Moşoiu (n.8 iulie 1868 – m.15 august 1932). La 1 iunie 1889, sublocotenent în armata austro-ungară; 1 aprilie 1893 sublocotenent în armata regală română. Înalt şi corpolent, cu un aspect exterior  şi o înfăţişare perfectă, văzut de Nicolae Iorga, “un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine”, a comandat Batalionul 9 Vânători, fiind “un excelent instructor, conştiincios şi inteligent”. Înaintat în toate gradele numai la alegere şi excepţional. Colonel la 1 aprilie 1916, comandă Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea şi apoi Grupul Lotru. Comandă Diviziile 20 şi 23 Infanterie şi Brigada 26. Reorganizează în Moldova, Divizia 12. Decorat cu Mihai Viteazul şi Legiunea de Onoare. Comandă Divizia 7, Comandamentul Trupelor din Transilvania, Grupul de Nord, Gruparea de Manevră în campania împotriva bolşevismului ungar. Guvernator al Ungariei ocupate, Comandant al Corpului Vânătorilor, Guvernator al Basarabiei, Ministru de Război, Ministru al comunicaţiilor, Ministru al Lucrărilor Publice, Senator de drept. Autor al lucrărilor: Spiritul ofensiv al infanteriei 1909, Instructorii recruţilor de infanterie 1910, Ocuparea Budapestei în legătura operaţiunile militare din Ardeal 1918-1919. Pe larg vezi General Traian Moşoiu, Memorial de război (august-octombrie 1916), Editura Dacia 1987; Cronică de Marş – 80 de ani de la înfiinţarea Diviziei 11 Infanterie, ediţie pregătită şi prefaţată de locotenent colonel Constantin Moşincat, Ed. Cogito, Oradea, 1996; general de brigadă r. prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt. col. r. Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan, General Traian Moşoiu – arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Ed. Tipo MC, Oradea 2004.

[22] General de Corp de Armată Gheorghe Mărdărescu (n.4 august 1866, Iaşi – m. 5 septembrie 1938, Neuheimbad, Germania). Studii: Şcoala militară de ofiţeri 1888, Şcoala superioară de Război 1894. În războiul întregirii naţionale  a fost şef de stat major la Armatele 3 şi 2. Ministru de război în perioada 1922-1926. A preluat comanda Comandamentului Trupelor din Transilvania după ce acesta fusese organizat în detaliu de Traian Moşoiu a folosit Jurnalul pentru lucrarea sa Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920)

[23] Textul integral în Constantin Moşincat, Starea de veghe, Ed. Papyrus, Oradea, 1997.

[24] Dr. Dragoş, din Baia Mare, informa, la 22 decembrie 1918, despre acţiunile celor 800-900 muncitori de la minele de aur, care s-au răsculat şi au atacat românii cu focuri de arme şi grenade. Vreo 400 din ei nu doreau unirea cu România. Episcopul romano-catolic, grof Mailath, a format „liga pentru apărarea integrităţii Ungariei,” în care s-au înrolat intelectuali unguri. Pe toate căile, socialiştii bolşevici încercau infiltrarea în rândurile soldaţilor români pentru propagarea acestor idei. Adunarea socialiştilor ţinută la Budapesta, la care au participat şi câţiva români: dr. Gh. Alexici, Gh. Ionescu, Victor Munteanu, George Avramescu, Ivan Gh., etc. În principal, ei susţineau nevoia de formare a unei „Republici româneşti independente(…)” Jurnalul… op cit. 22 decembrie 1918.

[1] Fragment din lucrarea semnată de Constantin Moșincat, Biserica al doilea brâu de fortificație, în curs de apariție la Editura Tipo MC, Oradea, 2018

[1] orice om, om să fie, numai ungur să fie! – traducere C.M.

[2] Dumitru Ogăşanu, Legitimitatea Marii Uniri, 1 Decembrie 1918, Ed.Universitară din Oradea – 2002, p.43

Românii din Transilvania au depus jurământ, cu mâna pe cruce şi evanghelie având următorul conţinut: “Eu jor atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi spunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunei române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de dorinţele ce le impun vremurile istorice de azi, JOR că în toate manifestările mele voi fi fiu credincios naţiunei unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe orice fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Acest jurământ a fost depus de românii din Inău pe 15-28 noiembrie 1918.

[1] Al. Ciura, 4 Noiembrie 1918, în Transilvania, an 60, NR. 1, 1929, p.31

[1] Dr. C. Pavel, Contribuţii la istoria Bihorului. Zile trăite, 1918-1919, Tiparul ripografiei „Doina” Beiuş, 1926

[2] Ibidem, p.6

[3] Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, ediţie prefaţată de Viorel Faur, Ed. Cele trei Crişuri, Oradea, 1998

[4] Din Cercul Bereic-Uifalău: George Mureşan, Bedeu, Teodor Pătcaş, preot din Peterd, Ioan Bodor şi Victor Domocuş ambii din Vecherd (localități rămase în Ungaria)

[5] Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistorial ortodox român Oradea, act. Nr. 369 Pl./1920, p. 1-2, tipăritură. Consistoriul plenar a înaintat Conferinţei de pace din Paris un memoriu parohiilor române Darvoş, Juca, Vecherd, M<ezö>Peterd, Micherechiu, S. Cristur şi Săcal, care au fost adjudecate Ungariei. Durerea însă ca, memorandul acesta a rămas fără rezultat, aceste comune, cu data de 23 martie 1920, au rămas Ungariei. Dispoziţiile Consitoriului referitoare la acele parohii se pot vedea din circulare anexată sub % adresată protopopilor din Oradea şi Tinca; Anulându-se mandatele deputaţilor congresuali, aleşi în a<nul> 1917 s-au ales şi în districtul acestui consistor deputaţii congresului pentru restul periodului de la 1 oct<ombrie> 1917 1 oct<ombrie>

[6] Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu (1852-1936), repere istorice, Editura Arca Oradea, 2007. Pentru a nu se da cu ungurii şi a rămâne vicar Roman i-a spus mitropolitului Mangra că se lasă de politică. Dar nici cu ungurii nu s-a dat, nici de politică n-a rămas.

[7] Constantin Moșincat, Gărzile naționale din Bihor (1918-1920), Editura Tipo MC, Oradea, 2018, în curs de apariție.

[1] Dr. Viorel Faur, Declaraţia de independenţă naţională, Oradea, 12 octombrie 1918, în volumul “Triumful marelui ideal”, Bucureşti, 1988

[2] „Eu, …, jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că, în toate manifestările vieţii mele, voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna asupra fraţilor mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu

13 Dr. Aurel Gociman, Măcelul de la Beliş din 1918 (reeditare), Ed. Clusium, p.12-28.

14 Lt. colonel Vasile Tutula, Armata Română apărătoare a Marii Uniri, în Revista de Istorie Militară (12), 1992, p.5-7. Constantin Moşincat, Armata română la Budapesta în 1919, în Vestul românesc, seria nouă, (I) nr.6/01.06.1995; (II) nr.8/29.06.1995; (III) nr.12/sept.1995; (IV) nr.13/28 sept.1995.

15 Armata Română şi Marea Unire, Ed. Daco Press, Cluj- Napoca, p.218.

16 Ibidem.

 

Imagine în linie

Un buchet de Recunăștință pentru vitejii EROI de la Beiuș, aprilie 1919!

Cavaler de Clio

 

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

La mulți ani, domnule General Grigore BARTOȘ

„Fie ca mândrul nostru trecut, retrăit în marș cadențat cu generalul r. Grigore Bartoș, preumblat într-o viaţă plină de speranță, iubire şi încredere în nobila sa misiune față de Patrie să o împlinim în cel mai pur și profund sens. Poveștile, doar începute, cu distinsul camarad, care mi-ai înseninat ultimii ani de carieră şi mă rog de iertare dacă n-am putut să zugrăvesc mai bine icoana Patriei, sub faldurile Drapelului de luptă, vor sta spre Pildă şi Îndemn celor tineri şi celor mai mici din neamul nostru. Fiecare mărturisire, ruptă ca o filă din carnetul de front, m-a apropiat în linişte și cu speranța că urmez un drum plin de asperități pe care, asemenea strămoșilor, l-am urcat și scoborât cu Demnitate și Mândrie, dar fără orgolii nejustificate, pentru ca straița cu amintiri să umple inima de bucurie”

(Extras din Cavaler la 70 de ani – în curs de apariție).

Povestea de viață a generalului Bg.r. Grigore Bartoș trebuie reținută în cărțile viitoare de istorie, în contul veteranilor, ca o pagină despre Virtute, Credință, Nădejde, Iubire de Neam și Patrie, și dacă se poate fără Război. Până atunci, orice poveste despre veterani ar trebui începută cu partea finală: Recunoștința. Ajuns la a 70-a aniversare a unui autentic veteran îi dăruim, în mod simbolic,

Bastonul de Cavaler,

și îi urăm zile fericite cu sănătate, întru Mulți ani!

Prima poveste pentru tânăra generație, privind frontal viața, desfășurată ca o mărturisire sinceră a ceea ce a făcut în ultima jumătate de veac,  ca o generație care a înțeles sensul și conținutul noțiunii de slujire a Patriei Române, cât și cum trebuie împlinită datoria pentru ca Pacea să domnească, atâta vreme cât te afli în serviciul permanent, zi și noapte, adică 24 din 24 de ore, în fiecare zi din an, n mod egal. În conversațiile noastre din tinerețe, cu bunicii noștri, apoi cu veteranii și părinții am aflat, de la surse, demne de toată încrederea, cât de dure și distrugătoare au fost toate războaiele, la care au luat parte ei, și din care au scăpat doar ca niște norocoși supraviețuitori.

Povestea cu Grigore Bartoș, începe printr-o dulce interogație: „îți mai aduci aminte camarade? Cât era de strict, greu, numai constrângeri de tot felul?! Cât de grea a mai putut fi adaptarea la „mediului cazon”…, poate şi pentru faptul că nu am fost făcuți pentru aşa ceva. Vezi camarade? eu recunosc, dar cine a fost făcut pentru armată? Cu toate acestea, am iubit ARMATA şi încă o iubesc, fapt pentru care m-am străduit să o reprezint cu ONOARE şi DEMNITATE, oriunde şi oricând. Aceste lucruri le-am învăţat și deprins de la și împreună cu voi dragi Camarazi! Pentru asta vă mulţumesc, și vă sunt Recunoscător căci împreună am devenit Oameni mari, învăţați de iluminați dascăli să stăm: DREPT şi DEMN, să SERVIM PATRIA ROMÂNĂ! Ei, dascălii și comandanții ne-au învățat știința și arta militară, să gândim și să analizăm cum să hotărâm și cum să ridicăm și să menținem Steagul Românie la catarg![1] Cariera militară ai început-o, ciocnindu-ți valiza în trenul ce șerpuia gâfâind prin trecători, numărând gările ce se risipeau pe plaiurile Bucovinei, alături de sătmărenii dragi, colegi de liceu.

Mi-am amintit cum joaca copilăriei și adolescenței mele s-a oprit în urmă cu 50 de ani: în septembrie 1969, pentru tine cu doi ani mai devreme. În trenul ce șuiera în gara Satu Mare, cu valizele în mână, însoțit de delegatul Centrului Militar județean, porneam pe drumul de fier, ce șerpuia printre Obcinele Bucovinei, spre Liceul Militar „Ștefan cel Mare”, din Câmpulung Moldovenesc. În acel an biografiile vieților noastre s-au intersectat pe aliniamentele militare.  Acesta este motivul pentru care discuția neconvențională, ca între doi buni camarazi, o începem de pe platoul din fața liceului. Spuneam odată că mai bine de jumătate din viață m-am culcat și sculat cu: GOARNA. Privind în oglinda vieții, cei 70 de ani, ai tăi Grigore, cum au trecut?

„Sunt fiul unui ardelean, de la limesul Imperiului Roman, judeţul Cluj, comuna Căşeiu, satul Rugăşeşti. Bunicul dinspre tată a trebuit să plece din Ardealul oprimat (în America), pentru a-şi făuri o viaţă mai bună. S-a întors acasă şi doarme în ţărâna Transilvaniei. Bunicul dinspre mamă a luptat sub steagul austro-ungar pe Isonzo, în Italia, unde a plecat cântând româneşte, pe când sergenţii îl înjurau ungureşte iar ofiţerii comandau nemţeşte. S-a întors acasă, cântând „Deşteaptă-te, române!”, având în fruntea regimentului sfântul tricolor roş – galben – albastru.

Tatăl meu, născut în anul 1903, decedat la 84 de ani, a trăit sub toate regimurile secolului trecut. A fost puţin şcolit, deoarece primul rezervist mobilizat al satului a fost dascălul român, mort în Galiţia, pentru coroana bicefală. Astfel, a fost nevoit să fie un autodidact. În ajunul Crăciunului anului 1918, împreună cu alţi săteni, a alergat la Dej, pentru a „asista” la mult-dorita sosire a armatei române în oraş. Deşi înainte „văzuse cătane nemţeşti, austriece şi ungureşti şi aştepta nişte voinici ca-n poveştile bătrânilor, la apariţia soldaţilor români rău îmbrăcaţi, cu cai obosiţi, ce abia trăgeau tunurile”, a fost dezamăgit. Însă, după cum se exprima tata, „erau cei mai frumoşi soldaţi din lume, pentru că vorbeau româneşte!” şi, adaug eu, ei au atârnat opinca românească pe Parlamentul din Budapesta, ca unul din însemnele trăiniciei noastre şi a vitejiei ostaşului-ţăran. Ulterior, a devenit tată a 14 copii şi conducătorul bisericii baptiste din oraşul Ardud (atunci comună), judeţul Satu – Mare.

Eu, al 13-lea copil, născut în 1951, nu aveam mari şanse de a mă şcolii fără bani. Mai mult, ungurii, în elanul neocomunist, l-au obligat pe tata să-şi dea „de bună voie” cele 7 ha de pământ la „tovarăşi”. Am fost nevoit să mă decid pentru meseria de militar. Mai mult, a fost marea mea iubire. În anul 1970, terminam cursurile Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. Acolo, în umbra mănăstirilor voievodale, călugării de la gropniţa marelui Voievod Ştefan, ne-au îndemnat să nu admitem nimănui să mai traseze linii pe harta României. În 1973, terminam cursurile Academiei Forţelor Terestre (atunci Şcoala Militară de ofiţeri activi „Nicolae Bălcescu”) din Sibiu, ca şef de promoţie în specialitatea cercetare. Având dreptul să aleg, am optat pentru garnizoana Oradea, oraş pe care l-am considerat un centru al culturii, eleganţei şi toleranţei.

Voi aminti doar succint că, la absolvirea şcolii, am fost numit comandant pluton cercetare pe T.A.B.C. în compania 2, B.119 Cc., Oradea. Ca ofiţer de informaţii militare, am ocupat funcţiile de comandant pluton, locţiitor comandant companie cercetare, şef birou pregătire de luptă batalion cercetare, şef cercetare regiment mecanizat, locţiitor comandant batalion cercetare şi şef de cercetare al  Brigăzii 1 Vânători de Munte (Bistriţa).

În 28 de ani de carieră militară, am avut 14 funcţii, începând de la cea de comandant de pluton şi până la cea de comandant al Bg. 11 Mc. „Carei” de care mă leagă cele mai frumoase realizări şi amintiri dar și decepții. Adevărul umblă cu capul spart, dar nu moare. Recunosc că, în dispreţul răului pe care nu l-am meritat atâţia ani (în calitatea de secretar B.O.B., în rubrica pentru cotizaţii din carnetul meu de partid), am scris „25 dec. 1989. Ceauşescu împuşcat. Crimă politică”, apoi am semnat. Quod erat demonstrandum! Era Sfânta zi a Crăciunului! În timpul furtunoaselor evenimente din anul 1990, am fost ales vicepreşedinte al asociaţiilor „Vatra Românească” şi „Pro Basarabia şi Bucovina” filiala Bihor.

În urma evenimentelor de la Târgu Mureş, din anul 1990, am întocmit un plan de înarmare a populaţiei româneşti din judeţele Bihor şi Arad, cu acordul comandantului D.11 Mc. „Carei”, generalul Mihai Corneliu Lungu. Planul îl cunoştea şi şeful de stat major. Despre decizia ostaşilor D. 11 Mc. „Carei” şi D. 79. Mo. (pe care o înființa în caz de mobilizare) de a se bate pentru ţară şi despre intenţia noastră de a nu executa ordinul (eventual) de cedare fără luptă, ci de a organiza rezistenţa armată în Munţii Apuseni, precum Avram Iancu, l-am informat şi pe dl. prof. univ. dr. Viorel Faur, senator al României, spre a înştiinţa conducerea statului român, despre hotărârea noastră. Eu nu puteam gândi şi nu accept ca armata română să se retragă din Ardeal şi din oricare parte a ţării, mai ales fără luptă, ca în anul 1940, cu ţevile armelor în pământ, iar românii, ţinându-se de garduri, să întrebe: „Pe noi, fraţilor, cui ne lăsaţi?

În atmosfera de presiune psihologică ce a urmat am fost numit, ceva mai târziu, la comanda Bg. 11 Mc., proaspăt transformată (redusă). Precizez că D. 11 Mc. a fost singura divizie din Trupele de uscat ale României ce se transformase în Brigadă (eşalon mai mic), în timp ce toate celelalte au avut şansa (efemeră) să se constituie în Corpuri de Armată (eşalon operativ-tactic). O parte din foştii comandanţi au fost promovaţi rapid la eşaloanele superioare. Împreună cu colectivul pe care l-am condus, am căutat şi găsit soluţii pentru eficientizarea lucrului comandamentelor. Era perioada adaptării la exigenţele unei noi coaliţii politico-militare, NATO! Nu aveam nici un fel de emoţii; valoarea excepţională a soldatului român ne-a dus în noua alianţă şi în nici un caz, politicienii. Dau un exemplu oarecum hilar: chinezii au inventat hârtia de calc, iar comandamentul Bg. 11 Mc. „Carei” a trecut-o la capitolul „amintiri”.

Vântul rece al destructurării armatei a fost sesizat la timp. Am aprobat tuturor militarilor activi şi civililor să urmeze cursurile instituţiilor de învăţământ pentru care optau. Cei mai mulţi dintre ei s-au integrat rapid într-o lume a concurenţei. Mi s-a reproşat şi acest lucru. Ce mai contează aceasta pe lângă faptul că unii foşti colegi, ajunşi în funcţii înalte, au uitat cam repede că au plecat din D. 11 Mc. „Carei”? Eroare umană? Sfântă simplitate! Parafrazând sfatul biblic; Iartă-i Doamne că nu ştiu ce-au făcut! Eu nu am fost un Moş Teacă, un cazarmagiu. Am intrat în luptă pe toate planurile şi am plătit. Cel mai rău te doare/ Cuţitul pe la spate / Şi palma de la frate! Recunosc, pronia cerească, mi-a oferit şanse pe care nu le-am fructificat, crezând cu tărie că ţara are nevoie de noi, aici, în Ardeal.

Doresc să-mi exprim gratitudinea pentru toţi camarazii în viaţă, onor cercetaşilor care sunt sub arme sau în rezervă, sănătate tuturor şi îndeosebi celor în retragere. Eroilor cercetaşi şi celor ce ne-au părăsit, pioasă recunoştinţă pentru exemplara conduită ostăşească. Aş fi onorat dacă mă veţi considera un cercetaş în rezervă, aflat mereu în misiune”[2]

Ca unul care-i cunosc activitatea de militar dar și aspecte ale implicării sale în viața Cetății, ca președinte la „Asociația Cultural Patriotice „Avram Iancu” – Filiala Oradea”, la ceas aniversar îi dorec sănătate pentru a avea mereu puterea de a răspunde la chemare țării: SERVESC PATRIA!

Cu stimă și aleasă considerație,

Colonel r. Dr. Constantin Moșincat

~Cavaler de Clio~

1] Col. r. Dr. Constantin Moșincat, Pași pe caldarâm…

[2] Grigore bartoș, Reflecții necosmetizate, în Cercetași sub drapel, p. 72-81

La aniversare  melodii preferate de sufletul său!

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ALTĂDATĂ: POLITICĂ ȘI APĂRARE (II)

În 13 decembrie 1932, Consiliul Superior de apărare a Țării[1], s-a întrunit în prezența Regelui Carol al II-lea, pentru a discuta „situația materială a armatei; organizarea defensivă a țării; instrucția; starea morală; bugetul; industria de război; infrastructura; pregătirea populației”. Întrunirea s-a făcut, după cum spunea Regele „dintr-o necesitate imperioasă” pentru ca guvernul să ia la cunoștință de situația reală în care se afla țara, și să redimensioneze administrația pentru a asigura cu prioritate fondurile necesare pentru apărare.

Atenționând participanții asupra caracterului „strict secret”, Carol al II-lea a fost informat că din planurile de înzestrare aprobate în 1929, 1930 s-a realizat foarte puțin, din lipsă de fonduri, pe de o parte, și din cauza faptului că fabricile din străinătate nu au onorat comenzile de circa 10 miliarde pentru „puști mitraliere și tunuri”, pentru întârzierile de plată. Șeful M.St.M. atenționa că la război „nu pot fi făcute improvizații”. Chestiunea apărării era pusă în legătură cu faptul că, la nivel european, Conferința de dezarmare nu luase hotărâri privitoare la dezarmare și reducerea armamentelor.

În atare împrejurare, M.St.M. a restructurat planul funcție de urgențele de dotare cu materiale, a căror valoare minimă se ridica la circa 25 miliarde lei. Neluarea măsurilor ar putea duce la „consecințe incalculabile asupra apărării”, susținea șeful M.St.M. Intervenind politic în discuție, ministrul afacerilor străine, credea că „fprtificațiile trebuie făcute în prima urgență pe frontul de Est. De altfel mareșalul Foch mi-a spus adesea că este necesar să ne fortificăm mai ântâi pe frontiera de Est, care este mai amenințată, descoperită și unde nu putem conta pe sprijin. Pe frontul de Vest avem mai multă siguranță. Mica Înțelegere este singura pe care am putea conta”.

Generalul Samsonovici, ministrul apărării, âl aproba, susținând că și lui generalul Weygand i-a vorbit în același sens. Inspectorul de armată generalul Gorski, bazându-se pe studii făcute în anii 1921-1922 scoteau în evidență acea prioritate. În intervenția sa ministrul finanțelor ridica problema posibilității cheltuirii banilor solicitați, deși recunoștea faptul că pentru plățile eșalonate nu se găseau suficienți bani, nici pentru extern și nici pentru intern.

Ministrul de externe insista asupra faptului că Franța în Conferința de la Geneva cerea reducerea bugetelor pentru armată, dar și faptul că Iugoslavia, Polonia și Cehoslovacia își dotase armatele cu mijloace moderne din cele necesare. Insistă ca finanțele să asigure necesarul deoarece la Geneva au șansă să fie admise. Și subliniază nevoia de a produce în țară, mai ieftin, cât mai era posibil, iar ca sugestii folosirea rezervelor de sare, lemn și petrol care asigurau exportul acoperitor pentru plata armamentului necesar, inclusiv pentru avioane. Cu modificarea unor clauze contractuale de la Skoda, Schnaider și Brün, inclusiv a fabricării în țară sub  licență.

Primul ministru, după aceste luări de poziții avea să aibă următoarea intervenție: (facsimil alăturat)

~ va urma~

[1] A.M.R., fond 5460, dos. 11, p. 1-12, 12v

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Poem

Ce-ai spune de-aș vrea să fiu un poem?
Omul vers, așa cum mă vezi,
Cu versuri uitate de vreme,
Desfăcut în silabe
Ce-ai spune de-aș vrea să fiu un poem?
Neliniștească umanizarea.
Sub tălpi, iarbă strivită,
Omul vers, așa cum mă vezi.
Cu versuri uitate de vreme,
Ne ciocnim sub soare,
Scurtăm vântul, se comprimă trupul,
Desfăcut în silabe.
Ce-ai spune
de-aș vrea să fiu un poem?
Gheorghe Șerbănescu*
* apărută și în Ediția din 8 aprilie în Confluențe Litewrare
În categoria Bez kategorii | Etichete , | Lasă un comentariu

Onor la General

Generalului Maior (r.) Dr. Mihai Corneliu Lungu, la împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani, se cuvine să-i dăm Onorul. Calea în viață i s-a deschis într-o sfântă zi de duminică 6 aprilie 1941, în anul în care, se zice că, la fiecare minut s-a născut un copil, iar cel mai popular nume a fost Maria. Cu două săptămâni mai devreme de sărbătoarea creștinătății, Învierea Domnului Iisus Hristos, Mihai Cornelius da deșteptarea casei. De aici posibila contopire a bucuriei spiritualității ortodoxe în credința, inima și sufletul Domniei Sale.

Ancora vieții o primea pe 6 aprilie 1941, un pic mai devreme de-a se fi dat generalul Ion Antonescu  Sfânta porunca: Vă ordon treceți Prutul! Anul istoric al nașterii,  asupra căruia am dialogat, căci în viață nimic nu este întâmplător. Moment important pentru orice familie tânără, de maximă bucurie pentru părinți. Era „ghiocelul” familiei. Generalul maior (r.) Mihai Cornelius Lungu, serbează toamna onomastica numelui. O poveste a prenumelui de Mihai, în luna lui Sânjorj, nume de care s-a legat, firesc, și ecvestra Voievodului Mihai Viteazul. Între cele două anotimpuri, ale zodiei – Berbec – al cărei principală planetă guvernatoare este Marte, cunoscut drept zeul războiului, putem să explicăm și legătura cu meseria armelor. Studiile primare începute la Blaj, acea numită Mică Romă, aveau să-i imprime în adolescență și maturitate petrecute la Liceul militar „Dimitrie Cantemir”, din Breaza, și apoi la Școala infanteriștilor de la Sibiu, conduita viitoare.

Meritele și rezultatele muncii sunt pilde din care se pot extrage file potrivite. Cu toate că, viața cazonă aspră nu a fost scoasă la paradă, ea a format caractere și oameni pentru PATRIE. Uneori dură, alteori strașnică, nemiloasă, solidară, în consonanță cu principiul „unul pentru toți, toți pentru unul”, numai repetiția încordată i-a adus perfecțiunea. Cu cât transpiri mai mult la antrenament cu atât mai ușor va fi pe câmpul de luptă, era zicala din antichitate.

Plin de energie și îndrăzneț, tânărul locotenent își perfecționează cunoștințele în domeniu, căutând să obțină rezultate, pe baza cărora a înaintat până la demnitatea de general. Zeul Marte îi va fi „ghid”- fiind stăpânit și adept al dorinței copleșitoare de a experimenta și aplica principiile științei militare, cercetând și testând aspecte ale problemelor emoționale, fizice și psihologice în domeniul pe care l-a îndrăgit.

O reprivire în oglinda carierei militare în care a excelat cu abilitate între curiozitatea descoaserii adevărului, potrivit convingerilor sale, numai cu analiza logică a problemelor de ansamblu, știind că numai așa se potrivește cu justa rezolvare, și prin intuiție în cele mai delicate misiuni. Capacitatea nativă de a impulsiona „echipa” în munca pentru a atinge orice obiectiv a fost „secretul” esențial al carierei Domniei Sale. Visul și norocul ca-n ranița proprie să ai bastonul de general se bazează pe trudă, efort intelectual și preocupare pentru perfecționare continuă. „Țara trăiește, numai atâta, câtă vreme fii ei știu să moară pentru ea”, zicea generalul Georgescu P. Ion, când sădea brazi cu numele Eminescu, în 1939 la Rașca, Seini și în inima soldaților pregătea rezistența neamului la hotarul de Vest a României Mari. Și este știut că orizontul răspunderii unui militar se descarcă de misiunea asumată prin Jurământ numai prin înrolarea în „Oastea Domnului”, când trupul se acoperă cu mândru tricolor! Acesta-i legământul cu Țara a unui militar, iar Domnia sa rămâne un OM vertical!.

Aliniamentul de pe care „profesia militară” devine vocație de viață nu distinge pauze de „luptă”, deoarece trecerea de la instrucția aplicată a doctrinei naționale românești, la cea de coaliție (occidentală NATO), traiectoria carierei a urmat momentele acestei evoluții. Generalul maior Dr. Mihai Cornelius Lungu a parcurs toate treptele ierarhiei militare de la comandant de pluton, la cea de comandant al Divizie 11, de la Oradea și Inspector General al Armatei. A înțeles imperativul că „o țară nu se apără numai la frontiere” și a oferit soluții pentru o asemenea provocare.

Fără pretenția de a fi excelat ca expert juridic, generalul Mihai Cornelius Lungu a făcut facultatea de drept, ceea ce i-a servit în înaltele demnități, în care spiritul justițiar a prevalat, iar diplomația l-a apropiat de partenerii de dialog, dialog condus cu excelență în limba română, maghiară, italiană sau engleză, în calitatea de atașat militar la Budapesta.

Om fermecător prin înfăţişare, bun din fire, drept prin caracter, a ştiut să mângâie la durere, să sprijine la necaz pe subalterni. Cine nu s-a simţit mândru avându-l în preajmă? Cine nu l-a admirat şi cine nu i-a căutat apropierea? Un nume e rostit cu respect: Mihai Corneliu Lungu!, aflat pe plăci de marmură, înscris cu caractere de aur pe coperte în Ordine de Zi și în Aule universitare, a fost unul din cele mai strălucite nume care au figurat în anuarele armatei României, călare pe două milenii. În carieră: un distins ofițer, ca mulţi alţii, care au purtat uniforma Armatei României cu cinste și demnitate. Şi asemeni celorlalți, și-a obținut gradele cu aceeași dăruință și întinsă muncă ce a caracterizat evoluția ierarhiei militare. A purtat gradele, cu stele pe umeri și la chipiu steaua de general. Cu gradul de general era comandant al garnizoanei Oradea. Iar la gradul de general maior a stat la sfat pentru conducerea Armatei și a Ţării. Era poreclit, cu admirație, „Lordul”, căci a trăit și s-a purtat asemenea, creând un anturaj elevat, de mare ținută de cavaler. A fost un adevărat Lord al gândirii, magister la catedre universitare şi tribun în apărarea drepturilor subalternilor săi. O personalitate de frunte a armatei României. S-a impus prin competenţă. Înclinaţia către demnitatea de diplomat l-a recomandat, iar darul vorbirii, scrisului, al înaltului concept şi al pătrunderii lucrurilor în esenţa lor, în orice domeniu l-au detașat prin excelența de cavaler.

Dialogul cu domnia sa impresionează prin cultura înaltă și elevată, prin energia debordantă și mai ales prin spiritul mereu tânăr. Evident că orice mare biografie de general, diplomat, are și aspecte de mister, acoperite de misiunile importante îndeplinite. Cu arma la picior, în confortabilul „pe loc repaus”, comandă cu relaxare, voioșie și bună dispoziție la întâlnirea cu prietenii și camarazii: o cafea, interesându-se de sănătatea și traiul familiei lor.

Ajuns la vârsta tâmplelor cărunte, ca OM așezat, cumpătat la vorbă, plăcut la înfățișare și dialog cald, antrenant, captivant prin expresie și rotunjimea cuvintelor bine articulate și pline de sens țintit generalul constituie un model comportamental în familie și societate. Distins și rafinat diplomat, sensibil în frumusețea sufletească, este îndrăgit de camarazi, respectat de cei din jur. Cu privirea ațintită spre orizont, mereu preocupat și atent la „punerea problemei”, ca un filozof respectabil, stimat, devotat Patriei, aproapelui și familiei, Lordul cu ștaif e mereu gata să dea un răspuns calificat ori să ofere al său ajutor.

Ținem să-i fim alături la fotografia clipei, acuma când colțul ierbii dă să iasă la a 80 primăvară, și pe lângă ostășescul Onor la general!,

În semn de Recunoștință și Înaltă Apreciere îi acordăm simbolic:

Bastonul Cavalerului de Clio!

La mulți și sănătoși  ani!

Col. r. dr. Constantin Moșincat

~Cavaler de Clio ~

 

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Onoare, Jertfă, Credință – Jandarmeria Română

Istoria forţelor de ordine, din ţara noastră, se caracterizează prin aceea că au existat permanent în toate cele trei provincii româneşti sub denumiri diferite (curteni, dorobanţi, slujitori, miliţii, jandarmi etc.), dar cu atribuţiuni asemănătoare.

După unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, legea referitoare la organizarea Jandarmeriei în România s-a extins şi asupra provinciilor reunite cu patria mamă, astfel iau fiinţă primele formaţiuni româneşti de jandarmi, printre care şi compania de jandarmi Oradea Mare, la 1 aprilie 1919, mai întâi cu sediul la Cluj, Oradea nefiind încă eliberată, iar în decembrie, acelaşi an, s-a mai înfiinţat o subunitate de jandarmi Beiuş.

Recomandăm acestă lucrarea  scrisă cu dăruire, pasiune şi profesionalism, în spiritul adevărului istoric şi care surprinde liniile ferme ale profilului ostăşesc al jandarmilor. 

MOTTO: „Toţi românii sunt datori să depună semnul lor de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia dintre eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce-au purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru ca prin braţul lor şi mai mult încă, prin puternica lor amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de virtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor” (A. D. Xenopol).

Albumul jandarmeriei ne oferă detalii ale participării lor, de la înființare, la principalele misiuni ce li s-a încredințat puse sub sugestivul titlu:

Onoare, Jertfă, Credință

Monumentele şi operele comemorative cuprinse în lucrarea semnată de Luiza Laăr sunt închinate eroismului fără egal al jandarmilor români. Ele vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiții de pace, în efortul permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice.

„Eroismul este arta de a sluji neamul prin sacrifi carea ta”, spunea Nicolae Iorga, iar „Eroul este întruchiparea a tot ce este mai bun în om: lupta pentru măreţia şi fericirea Patriei şi poporului” afirma L.N.Tolstoi. Eroismul înseamnă bărbăţie, bravură, curaj, neînfricare, vitejie, toate la un loc, dar cu o condiţie: să se manifeste sub semnul onoarei

Jandarmerița, colonel Dr. Luiza Lazăr ne propune un itinerar interesant prin Istoricul, Muzeul și un pelerinaj pe la crucile, însemnelor și mormintele Jandarmilor, căzuți la Datorie.

Pentru toate acestea, din partea Cavalerilor de Clio, se cuvine un binemeritat Onor!

Și un buchet al recunoștinței ~ trandafirul al Cavalerului ~

La mulți ani!

citește aici

33178 AJANDARMERIE

Însoțim aceste urări cu poezia Bărânii mai, de Luminița Trăistaru*

Bătrânii mei

Unde e satul românesc,
De care ei îmi povestesc?
Da ei, bătrânii mei frumoşi,
Cu părul nins şi ochi miloşi.
Cu palmele şi acum pătate,
Până mai ieri erau crăpate
Şi erau pline de pământ,
Ei spun, pământul nostru sfânt!
Da ei, cu cămăşi lungi, curate,
Veniţi parcă din altă parte,
Din timpuri vechi, cum îmi spun ei,
Când timpul nu era în lei.
Când măsurau în omenie,
Ce-a fost cândva o să mai

Când măsurau în omenie,
Ce-a fost cândva o să mai fie
În satul nostru românesc?
În aste vremuri mă îndoiesc!

Spun că pământu-i părãsit,
Nici un ogor nu-i îngrijit.
Drumuri şi Case sunt pustii,
Până mai ieri zburdau copii.

Şi-mi pun bătrânii mei pe tavă
Pita şi viaţa lor întreagă,
Privind în gol cu nostalgie
‘Spre amintiri ce-ar vrea să învie.

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

ALTĂDATĂ: POLITICĂ ȘI APĂRARE

Politica și apărarea (I)

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

Cele două mari partide politice cu decizii semnificative în chestiuni referitoare la politica de apărare au fost P.N.Ţ. şi P.N.L.[1]

Partidul Naţional Ţărănesc decepţionase puternic, mai ales, ţărănimea care-şi pusese mari speranţe în el. Marea sa şansă se pierduse, anume de a fi, în viaţa publică a României, o puternică organizaţie a populaţiei rurale. Această sarcină, care i s-a oferit oficial, a rămas nefolosită. În calitate reprezentant al intereselor ţărănimii, ar fi trebuit să-şi propună îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, pe o bază într-adevăr democratică, şi de a le ridica nivelul de trai, printr-o soluţionare eficientă a problemelor. Partidul a deviat de la această linie iniţială, din motive oportuniste. De dragul unor perspective mai bune de guvernare, el a făcut numai paşi sociali şovăitori şi a preferat să se menţină pe linia compromisurilor, astfel, încât a apărut mai curând ca un partid al centrului burghez. Partidul a avut o evoluţie greşită, deoarece România avea nevoie de un adevărat partid de masă al ţăranilor. Îndată după preluarea puterii, partidul a ajuns la marginea prăpastiei, deoarece fusese cuprins şi descompus de uneltiri şi de scandaluri pe tema corupţiei politice, celebră fiind afacerea Skoda.

Numai personalitatea lui Iuliu Maniu a împiedicat prăbuşirea partidului. Maniu a ştiut să se folosească, cu o abilitate deosebită, de poziţia sa personală faţă de tendinţele tot mai autoritare ale lui Carol al II-lea, speculând, mai ales, viaţa intimă a acestuia şi apărând astfel partidul. Opinia publică vedea în Maniu un adversar al regelui şi îi acorda simpatiile sale şi atunci când Partidul Naţional Ţărănesc se prăbuşea tot mai mult. De aceea, în pofida încercărilor regelui de a guverna, cu Partidul Naţional Ţărănesc, împotriva lui Maniu (Cabinetul Vaida-Voievod), Carol al II-lea nu a reuşit să înlăture simpatia de care se bucura acesta în popor. Înzestrarea trupelor cu alte categorii de armament nu a fost posibilă. Iniţiativele  creării unei industrii proprii de armament nu a avut rezultatele dorite, deşi I.A.R.-ul asimilase un prototip de avion pentru fabricaţie. Cugirul, gata pentru producţia de armament portabil pentru infanterie, aştepta programe guvernamentale ferme. De altfel, regele Carol al II-lea a fost sesizat de conducerea respectivelor uzine despre încetarea „oricărei activităţi, închiderea porţilor şi concedierea lucrătorilor”[2]. Insistentele solicitări ale Marelui Stat Major au sensibilizat Partidul Naţional Ţărănesc, aflat la guvernare, să aloce fonduri pentru achiziţionarea de material de artilerie pentru înlocuirea celui existent, uzat fizic şi moral[3]. România cheltuia, după cum rezultă din statistica oficială publicată de Societatea Naţiunilor[4], cele mai puţine fonduri pentru întreţinerea armatei.

La sfârşitul crizei economice starea de pregătire a armatei a fost la periferia celei europene, practic incapabilă să mobilizeze mai mult de 10 divizii echipate de război[5]. Deficitele cele mai mari se înregistrau la materialul de artilerie grea, la tunurile antiaeriene, aeronave, nave de război, tancuri şi muniţiile aferente acestora. România era practic ca şi dezarmată, armata fiind incapabilă să asigure un minim de securitate ţării. Această realitate o găsim subliniată de generalul Ion Antonescu în raportul înaintat ministrului pentru demisia din fruntea Marelui Stat Major, în memoriul adresat regelui cu prilejul audienţei din iunie 1940 şi în scrisoarea din iulie 1940.

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, – d. 5 februarie 1953, Sighet), politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de trei ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional – Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoare.

Şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere. A fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta.   Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Regatul României. Cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator[6]. După dizolvarea Consiliului Dirigent, în anul 1920, relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze, la 26 martie, respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament. Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi o mare parte a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici. Diverşi autori din epocă au pus aceste acţiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale. Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (19261933 şi 19371947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933. Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea unui marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Adunării de la Alba Iulia din 1918. În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon si a frontierelor româno-ungare. A căutat aducerea înapoi pe tron a lui Carol (al II-lea) Caraiman, sub anumite condiţii, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor înţelegeri a intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aştepta desfăşurarea evenimentelor). Carol a fost, în cele din urmă, adus, în 1930, pe tronul României tot cu ajutorul lui Maniu. În schimb, Carol a uitat imediat de promisiuni şi a dus o politică proprie, nu a mai recunoscut că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai etc. şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare. În ultimul deceniu de viaţă a fost implicat în politică ca opozant al regimului lui Ion Antonescu (fără însă a se implica în actul de la 23 august 1944, apoi – după 23 august 1944 – luptând împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale.

                A fost arestat de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la temniţă grea pe viaţă. Având 75 de ani, era practic o condamnare la moarte. După o perioadă de detenţie în închisoarea Galaţi, a fost transferat, împreună cu alţi lideri naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.

                Guvernele conduse de Iuliu Maniu nu au soluţionat, în mod definitiv, aspectele apărării. Miniştrii apărării în funcţie au politizat excesiv aspectele militare, fondurile alocate prin buget au fost insuficiente, contingente întregi fiind desconcentrate din lipsă de fonduri. În această perioadă căutarea unor soluţii au creat premisele pentru Conferinţele Micii Înţelegeri. Documentele inedite prezintă aspectele mai sus menţionate, discutate şi aprobate în Consiliul Superior al Apărării Ţării, cu rezoluţia pusă de Carol al II-lea şi contrasemnate de Iuliu Maniu, în calitatea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

[1] Lista guvernelor: Iuliu Maniu (1873-1948): 10.11 1928-07.06 1930; Gheorghe Mironescu (1874-?): 07.06 1930-08.06 1930; Iuliu Maniu (a 2-a guvernare): 13.06 1930-06.10 1930; Gheorghe Mironescu (a 2-a guvernare): 10.10 1930-04.04 1931; Nicolae Iorga (1871-1940): 18.04 1931-31.05 1932; Alexandru Vaida-Voevod (a 2-a guvernare): 06.06 1932-18.10 1932; Iuliu Maniu (a 3-a  guvernare): 19.10 1932-12.01 1933; Alexandru Vaida-Voevod (a 3-a guvernare): 16.01 1933-12.11 1933; Ion G. Duca (1879-1933): 14.11 1933-29.12 1933; Constantin Anghelescu (1870-1948): 30.12 1933-03.01 1934; Gheorghe Tătărescu (1892-1957): 03.01 1934-28.12 1937; Octavian Goga (1880-1938): 28.12 1937-10.02 1938; Miron Cristea (1868-1939): 11.02 1938-06.03 1939; Armand Călinescu (1893-1939): 06.03 1939-21.09 1939; Argeşanu Gheorghe (1883 -1940): 21.09 1939-28.09 1939; Constantin Argetoianu (1882-1946): 28.09 1939-23.11 1939; Gheorghe Tătărescu (a 2-a guvernare) 25.11 1939-04.07 1940; Ion Gigurtu (1886-1959): 04.07 1940-04.09 1940; Ion Antonescu (1882-1946): 05.09 1940-23.08 1944. Alegeri parlamentare s-au ţinut în: 1931; iulie 1932; decembrie 1933; decembrie 1937

[2] Ioan Talpeş, Consideraţii asupra măsurilor…, p. 142 

[3] Virgil Madgearu, ministru de finanţe a alocat, pentru anul 1931, abia 500 milioane lei faţă de un miliard minim necesar. Marile afaceri s-au încheiat însă cu uzinele Skoda în valoare de circa 5,1 miliarde, Schnaider, din Franţa, pentru materiale livrabile în 5-10 ani. Legăturile regelui cu aceste contracte au iscat discuţii parlamentare şi scandaluri de presă, ceea ce adus în final la anularea sau onorarea lor doar în parte, datorită sistării plăţii a trei rate şi necuprinderii în bugetul pe 1932 de sume pentru înzestrare. Starea economiei, curbele de sacrificiu au atins şi redus soldele tuturor categoriilor de militari şi afectat inclusiv raţia alimentară, ceea ce a dus la un moral scăzut al trupei. Furnizorii de materiale neachitaţi şi-au încetat livrările. Toate exerciţiile bugetare, până în 1934, au fost înjumătăţite, ceea ce a făcut ca instrucţia trupei să fie doar o simulare dacă într-un an de instrucţie un recrut trăgea numai trei cartuşe. Contingentul 1932 a fost lăsat la vatră mai repede cu şase luni iar cel din 1934 a făcut numai 135 de zile de instrucţie. Manevrele regale de primăvara şi toamna, aplicaţiile tactice şi concentrările, au fost suspendate datorită asigurării unui buget de 50% din necesar.

[4] Ioan Talpeş, Consideraţii asupra măsurilor.., p. 147-150. Pentru fiecare soldat se cheltuia în: Germania de 7 ori mai mult, URSS de 5,18 ori mai mult, Ungaria de 5 ori mai mult, Franţa de 3,5 ori mai mult, Italia de 3 ori mai mult, Iugoslavia de 2 ori mai mult.

[5] Ibidem. Pentru alte detalii: Ioan Talpeş, Diplomaţie şi apărare…; Gheorghe Vartic, Consideraţii cu privire la starea înzestrării armatei române înaintea declanşării celui de-al II-lea război mondial, în ANUAR 1999– Institutul pentru studii politice de apărare şi istorie militară, p. 232-238.

[6] Biografia bogată a lui Iuliu Maniu a constituit preocupare pentru mulţi cercetători. Dintre ultimele cercetări recomandăm: Dan Berindei, Iuliu Maniu, în  Magazin istoric, 2003, nr.7, p. 58-60; Corneliu Crăciun, Opţiunea Maniu. Contribuţii documentare la istoria PNŢ (1945-1948), Oradea, Editura Logos ’94, 2003; Cicerone Ioaniţiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura LIbra Vox, 2003; Mihai Pelin, Iluziile lui Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2000; Constantin Stan, Atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de regimul totalitar impus de regele Carol al II-lea (1938-1939), AMP, 2000, nr.12, p.279-301; Gabriel Ţepelea, Amintiri despre Iuliu Maniu, în Aletheia, 2003, p. 378-390; Ioan Ţepelea, Iuliu Maniu sau liderul din tabloul mişcat, CLit, 2003, nr. 11, p.85-87; 2004, nr.1, p.87-88, nr.2, p. 81-82; Grad, Cornel, 1939. Iuliu Maniu vs. Dictatura carlistă, în Simes, 1999, nr. 3-4, p. 45-68; Vasile Dobrescu, Tradiţie şi naţionalism în discursul lui Iuliu Maniu, în AUA, 2003, p. 371-358; Ion Licu, Confruntările lui Iuliu Maniu versus Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Militară, 2001; Constantin Stan, Atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de regimul totalitar instaurat de regele Carol al II-lea (1938-1939), în AMP, 2000, nr.2, p.279-301; Tiberiu Tănase, Iuliu Maniu în faţa arbitrajului, în RIM, 2000, nr.4, p.4-6;

.

~Buchet Floarea Soarelui ~

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Pași pe caldarâm

Multe sunt adevărurile rostite în timp printre care valabilă este și reflecția potrivit căreia cel care privește spre viitor trebuie să cunoască bine trecutul. Îndemnat și de multele întrebări ridicate de interlocutori, și altele pe care mi le-am pus în decursul anilor de cercetare a trecutului, am constatat că rămâneau fără răspunsuri, temeinic argumentate, câteva aspecte cu privire la poziția românilor trăitori în Transilvania, autonomă, sau inclusă în imperiul austro-ungar, din ultimele două secole. Așa am ajuns să port „pașii pe caldarâmul” istoric al înaintașilor, să le cunosc preocupările cotidiene și relațiile de bună vecinătate, ori politice, raportate la societatea, în care încercau a supraviețui individual și ca etnie onorabilă, ieșită din iobăgie, dar ținută totuși în robie legislativă, cu larg spectru: social, politic, cultural-educativ și religios.

Cunoașterea politicilor oficiale reprezintă un domeniu aparte deoarece acestea determină, schimbă sau repetă, comportamente individuale și de grup. Constatăm că unele dintre evenimente au fost derulate și reluate apoi peste „capul poporului” român. Adică, pentru atingerea scopului și intereselor lor, ungurii își arogau „drepturi istorice”, măsluite și cu „noblețe” ticluite. Pentru înlăturarea acestor stări de lucruri s-au jertfit generații de români ardeleni. Momente ale evoluției societății, parcurse în contextul dezvoltării Europei, de la Pacea din 1815, trecute prin Pacea de la Trianon și apoi la Diktatul de la Viena 1940, le-am surprins prin câteva repere, onorante pentru românii ardeleni, duse independent sau/și în conlucrare cu frații din celelalte provincii în parcursul lor istoric pentru unitate națională, ca o constantă caracteristică a perioadei de referință studiate.

***

Pe meleaguri ardelene conviețuirea a fost tulburată de mișcări agitatoare de spirite, care nu țineau seama de învățătura creștină a iubirii aproapelui. Acest dar a fost rânduit cu rost de Marele Creator universal. Cu toată evidența crengii comune de descendență arpadiano-menumorută, și a familiilor mixte existente în Ardeal, dovedită și scriptic prin cronicile maghiare, care dau o adâncă semnificație în realitate acestui sentiment uman al respectului și bunei vecinătăți, concluzia rezultată din cântărirea evenimentelor, se îndreaptă spre esențial: armonia rămâne un deziderat de viitor.

***

„Familia”, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”.

Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan. În timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, „Familia” avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci, la moartea sa (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista „Familia” exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talentat, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!

***

Pretinsă superioritatea culturală ungurească nu are acoperire decât în trufie. Stadiul lor de evoluție spirituală a rămas la prima treaptă a iubiri, numai de sine, și puțin urcată cea de-a doua treaptă: iubirea familiei. Apoi în treptele celelalte ale iubirii oamenilor, până la iubirea lui Dumnezeu și a Patriei, ei sunt absurd călăuziți unidirecțional numai de sentimente ungurești sau maghiarizate. Armonia din tot și toate lipsește, în cazul ungurilor, cauza fiind firea lor cultivată în acest sens, dar fără un folos real pentru națiunea maghiară.

Valoarea supremă a iubirii este dată de libertatea umană, pe care în decursul veacurilor ungurii au reclamat-o doar pentru ei. Fiind prea puțini numeric, pentru a putea stăpâni toate etniile din jurul lor, au căutat mereu alianțe, cu ajutorul cărora să își realizeze obiectivele. Așa au înțeles și aplicarea libertății de conștiință ceea ce rezultă și din maniera impunerii religiei calvino-ortodoxe ungurești. Libertatea de a alege au exprimat-o „optanții” de după Trianon, și alții de dată mai recentă, prin dubla cetățenie, pentru a nu se simți „străini” în patria al cărei origini le revendică, deși ca cetățeni liberi ai Patriei române au doar drepturi, cu îndatoriri nu prea sunt obligați. Într-o asemenea paradigmă, oscilând în opțiuni, unii, au fost „trădători” complotiști împotriva statului român (vezi studiile complotul de la Oradea, din 1919-1920, sau complotul nucleului de la Oradea – 1939), cu comportament inuman (vezi studiile și documentele dincolo de linia de demarcație, și atrocitățile sub administrație Horthystă).

***

Istoria României nu se cunoaște în Europa de Vest și în lume, ori nu se dorește. Oricum milenara ei bogăție culturală și spirituală nu se vrea a fi cunoscută. În plus, propaganda maghiară, din SUA în mod deosebit, se bazează pe milioanele de dolari investiți, care finanțează edituri și opinii la București, adevăruri susținute de fapte.

Cu toate acestea, nimeni nu menționează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestata arheologic, în 1961, în Transilvania, în satul Tărtăria (județul Alba), pe râul Mureș, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, Tăblițele de la Tărtăria, datate 5.700 î.Ch., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri pe tot globul. Deci românii știau să scrie acum 7.000 de ani. În 2004, Marco Merlini ajungea la Cluj, unde se găsea inventarul descoperit la Tărtăria odată cu celebrele tăblițe. Celebrul profesor si arheolog italian Marco Merlini care scria: „La scrittura è nata in Europa” – 2004, este cel căruia îi datorăm datarea Tăblițelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilita la aproximativ 7.300 de ani, cu mult înainte ca sumerienii să existe!!! În acest inventar se aflau și piese osoase găsite împreună cu tăblițele. Cum tăblițele nu mai puteau fi datate, deoarece descoperitorul lor le-a ars, ca sa nu se deterioreze complet, Marco Merlini le solicita arheologilor din Cluj fragmente osoase găsite împreună cu tăblițele pentru a le testa cu Carbon 14. Iată ce ne spune arheologul italian despre acest lucru: „Oasele, ca și tăblițele, sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este momentul să dovedim că scrierea a început în Europa cu doua mii de ani înaintea Sumerului. În România, avem o comoara imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii Europe. Tăblițele de la Tărtăria au peste 7.000 de ani vechime”. Esențialul însă nu este cunoscut publicului românesc, nici în ziua de astăzi, după circa 60 de ani, decât printr-un monument al tăblițelor și nu apare nici o informație despre ele în manualele școlare de istorie, enciclopedii sau tratate arheologice.

***

Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892 la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale, era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe.

***

Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892 la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale, era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe.

***

Creanga românească îi deranjează pe ungurii, doritori de senzațional, în căutarea identității proprii. Cronicile compatrioților maghiari, înainte de descălecarea în Panonia, scotoceau în adâncul istoriei Europene pentru a născoci o „înrudire cu hunii”, pentru a crea senzație teribilă. Strădanii rămase fără dovezi, după cum spunea însuși cronicarul Anonymus că s-a inspirat din cronici trecute. După cum istorisește Griselini, pe vremea când hunii nelinișteau părțile Daciei, episcopul Nichita, ca apostol al Daciei, introdusese religia creștină printre cei care rămăsese în urma coloniilor romane, astfel că pe la finele secolului al patrulea liturghia ortodoxă se săvârșea în biserica creștină și „se lățise și printre huni”. Așadar, fără legătură cu hunii, ungurii râvneau la faima lui Attila, al cărui ecou ca „bici al lui Dumnezeu” răzbătuse până la ei după cum în cartea a patra despre Huni, amintea și Nicolo Zeno. Pentru că lucrarea sa avea ca izvoare scrierile lui Iordanes, Priscus istoricul și Dio Casius, Nicolo Zeno s-a simțit obligat a aminti originea hunilor care erau „după mamă de origine getică, descendenți de la femeile vrăjitoare, din armata lui Filimer, care se pricepeau la farmece malefice, motiv pentru care acesta a fost nevoit să le alunge în sălbăticie unde trăiau bărbați sălbatici, din unirea cărora au ieșit: hunii”. La venirea ungurilor în „noua patrie”, adică a românilor, aveau a lua cunoștință de existența acestei credințe, ba chiar să fie botezați, precum Gyula, urmașul lui Tuhutum, în ortodoxia Constantinopolului, de unde l-a adus cu sine pe episcopul Ieroteiu, care i-a botezat și pe fiica sa Șarolta, și chiar a primit botezul și „Regele cel Sfânt Ștefan”, întemeietorul regatului, care în schimbul coroanei primită de la Papa Silvestru al II-lea (minciună strecurată în istorie și demontată de către Pazmany, la începutul secolului trecut) a trecut la catolicism, și sub semnul amenințării cu sabia poporul l-a urmat.

Autorul – extras din Gânduri de însoțire

***

https://www.facebook.com/trinitastv/videos/452043239517609

POIANA FLORILOR (dou în Bihor),

Aria naturală se află în extremitatea sud-estică a județului Bihor (în ramura nordică a Munților Bihorului, grupă montană a Apusenilor ce aparține lanțului carpatic al Occidentalilor), pe teritoriul administrativ estic al comunei Pietroasa, în zona turistică Padiș. Rezervația Poiana Florilor este o zonă naturală acoperită în mare parte de pâlcuri împădurite cu fag (Fagus silvatica), în asociere cu gorun (Quercus petraea), frasin (Fraxinus excelsior), alun (Corylus avellana) sau carpen (Carpinus betulus) și fânețe bogate în specii rare de flori, dintre care: bulbucii de munte (Trollius europaeus), săbiuța (Gladiolus imbricatus), crinul de pădure (Lilium martagon)

***

Castelul de Vânătoare din Poiana Florilor, Bihor.

Zi de zi vedem lumea exact așa cu o știm din totdeauna, dar în spatele fiecărui om, fiecărui lucru pe care îl vedem sau vizităm se ascunde o poveste. Povestea pe care am ales să vi-o spun este despre un castel….Sună interesant, nu-i așa ? Cu toți am auzit de castele grandioase în care locuiau prinți și prințese, dar povestea acesta e puțin diferită. Este vorba de Castelul de Vânătoare din Poiana Florilor, aflat  la 15 km de Aleșd.

Cândva, cu vreo 200 de ani în urmă, trăia un conte pe nume Zicky Jeno. Acestui conte îi plăcea foarte mult să călătorească, văzând astfel mare parte din lume. El  deținea foarte multe terenuri, și mare parte dintre acestea se aflau în județul Bihor. Una dintre aceste proprietăți consta și într-o pădure foarte întinsă. Contele s-a decis să construiască un castel de vânătoare cât mai frumos și mai impunător, dând clădirii și un farmec aparte, printr-o neașteptată simetrie. Castelul are 365 de ferestre exact ca numărul zilelor dintr-un an, 53 de uși precum numărul săptămânilor dintr-un an și 12 turnuri precum numărul lunilor dintr-un an. Se spune că acest castel a fost construit pentru soția contelui, care nu a fost impresionată din cauza locației izolate în care se situează castelul.

Acest minunat castel este situat pe culmea unui deal, loc numit simbolic Poiana Florilor.

Poiana unde se află castelul este înconjurată de pădurea de brad plantată tot de conte. Se spune că în vremurile vechi acesta privea ținuturile întinse spre câmpia Tisei și Valea Crișului. Anii au trecut, iar contele a murit, dar castelul său a rămas, ajungând să fie preluat de comuniști și adus într-o stare deplorabilă. A avut chiar și întrebuințarea de hotel și restaurant. Ulterior, în timpul celui de al doilea Război Mondial a fost preluat de armată, iar nu după mult timp abandonat din nou deoarece întreținerea costa prea mult. Superba construcție a fost preluată de către Biserica Ortodoxă Română care l-a restaurat motiv pentru care este și astăzi un minunat monument înconjurat de istorie și legende….sfârșit.

Aceasta a fost povestea castelului din Poiana Florilor, pentru cei care își doresc să viziteze castelul se află la 15 km de Aleșd, iar nu departe de castel se află și o mănăstire ce datează din secolul XVIII adusă pe bucăți din Lugașul de Jos cu un car cu boi. Dacă veți ajunge acolo nu uitați să faceți cât mai multe poze și să vă bucurați de priveliște.

FLORILE CAVALERULUITRANDAFIRUL ALB

Reclamă gratuită – Pentru Oradea comandă la 0741090135

 

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Gânduri și flori

CÂND VISELE-MI ÎNCĂTUȘEAZĂ GÂNDUL (FANTUM)

Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte,
Îmi zornăie ciudat prin clarul de lună,
Le înghesui sub clopotul dimineții.
O nouă zi, lucrez în grădina de gânduri.
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte,
Se-ntorc în clepsidră împietrită,
Eclipsă totală de sentimente,
Îmi zornăie ciudat prin clarul de lună.
Le înghesui sub clopotul dimineții.
Las poarta deschisă,
Privesc, iarba e mai puțin călcată.
O nouă zi, lucrez în grădina de gânduri.
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte
Autor
………………………………………
și FLORI
În categoria Bez kategorii | Etichete , , | Lasă un comentariu

Flori

Flori> reclamă absolut gratuită!

pentru comenzi, aranjamente, evenimente:

0741090135

În categoria Bez kategorii | Lasă un comentariu

IOSIF VULCAN – 180 DE ANI DE LA NAȘTERE

(1841 Holod (Bihor) – 1907, Oradea)

Despre Iosif Vulcan

Cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea lui losif Vulcan, periodicele românești şi-au adus cu drag aminte de acela care a fost printre cei mai fericiţi ctitori de reviste. Ca și dovadă a participării la comemorare a fraţilor de pe meleagurile unde Vulcan a trăit şi activat se aducea în discuție broşura istoriografului Pr. Ioan Georgescu, publicată în „Biblioteca Tribuna Ardealului„. Scrisă simplu, pe înţelesul tuturor, „broşura se citeşte cu plăcere, ca o poveste cu întâmplări miraculoase. Şt totuşi într’însa nu sunt decât fapte riguros exacte, cu indicarea precisă a izvoarelor[1].

Familia lui losif Vulcan își avea leagănul în Ţara Oltului. El a făcut studiile la Oradea, la liceul premonstratens (azi Liceul „Mihai Eminescu”), între anii 1851-1859. După absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, unde şi-a luat licenţa în Drept. Ca student, îşi petrecea vacanţele la Satu Mare, unde tatăl său era preot în acea perioadă . (Nicolae Vulcan a fost preot în Holod (Bihor) între anii1 831-1844, iar între 1844 (?) – 1879 a fost preot şi vicearhidiacon în Satu Mare).

Pe 5/17 iunie 1865 Vulcan pornea, la Pesta, Familia, pe care a coordonat-o timp de 42 de ani. Povestirea raporturilor sale cu scriitorii și cu oamenii de seamă ai vremii  sunt cu dărnicie prezentați în coloanele revistei. Academicianul Alexandru Roman, „mare luptător pentru drepturile neamului şi ale bisericii sale”, care i-a fost profesor. Pe alţi doi înaintaşi distinşi, Timotei Cipariu şi George Bariţiu, i-a avut colaboratori la „Familia„, revista care este gloria vieţii sale.

Urmează apoi, din seria mare a colaboratorilor, câţiva contemporani cu el, dintre cei mai celebri amintim: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu, precum şi reprezentanţii unei alte generaţii, mai tinere: George Coşbuc, Ştefan O. Iosif şi alţii. Fiecare nume amintit înseamnă un capitol din istoria literaturii române.

Eminescu -prtret Familia nr.52

 

Dar revista „Familia” nu este singurul merit al vieţii lui Iosif Vulcan. Chiar dacă opera lui literară nu are decât o valoare istorică, în analele culturii româneşti, el mai figurează şi ca „iniţiator, preşedinte şi animator al Societăţii pentru înfiinţarea unui teatru românesc în Ungaria„. La loc potrivit trebuie amintită preocuparea lui Vulcan pentru promovarea femeii,  a preocupărilor științifice-literar-artistice, aprecierii muncii casnice și educației, cu nimic mai prejos decât a „damelor”(folosind sensul franțuzesc al doamnelor cavaler).

La 180 de la naștere, aprecieriele față de rodnica muncă depusă pe tărâm cultural, pentru promovarea limbrii și culturii române, al lansării unor certe valori, se cuvine a mulțumi lui Ioasif Vulcan, și celor care la masa de lucru s-au aplecat a-i continua și desăvârși opera.

[1] Luceafărul nr. 9, decembrie 1941, p. 333-334

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu