https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox
HORA UNIRII, la Oradea
CUZA DOMN ALES,
Evocat de? prof. Dr. Livia Giurcuța, prof. univ. dr. Sorin Șipoș, col r. Dr. Constantin Moșincat
DARIA MICULA
CORUL DE LA HIDIȘEL
LICEUL DE ARTĂ ORADEA
https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox
HORA UNIRII, la Oradea
CUZA DOMN ALES,
Evocat de? prof. Dr. Livia Giurcuța, prof. univ. dr. Sorin Șipoș, col r. Dr. Constantin Moșincat
DARIA MICULA
CORUL DE LA HIDIȘEL
LICEUL DE ARTĂ ORADEA
EMINESCU ȘI CAVALERUL SĂU, LAZĂR CÂRJAN
Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT
![]() Gl. L. CÂRJAN – donatorul bustului Eminescu, la Centru Cultural Român, Budapesta |
Profesor universitar Dr. Lazăr Cârjan, general polițist cu recunoaștere internă și internațională pentru contribuția sa profesională la combaterea criminalității, are și o altă latură. mai puțin cunoscută publicului, pasiunea colecției. Dintre toate, după modesta noastră valorizare, este colecția de CARTE, ca cea mai prețuită de Domnia Sa. Și asta cel puțin din două pricini, întâi pentru că de o viață întreagă citește și adună carte, iar apoi pentru că este și autor de carte. A semnat, singur și coautor, 31 de titluri, cărți de specialitate. Ca un veritabil actor recită din Minulescu, Goga, Blaga ori Eminescu. A îndrăgit poezia din adolescență, și pe furiș a scris poezie. N-a debutat încă, dar mai e timp, sănătate să fie!
Cartea reprezintă, în viziunea colecționarului, o comoară. Ea luminează mintea, limpezește gândirea și direcționează atitudinea omului. Cartea de poezie deschide aripile iubirii, dă frâu liber imaginației precum au prins Călin și Cătălina. Și am să punctez un lucru esențial, tot ce are în uriașa sa bibliotecă, profesorul a citit și reținut, cunoștințe pe care le folosește în dialogul elevat pe care-l susține pe orice problematică de cultură generală. Așa s-au pus bazele culturii intense ce posedă distinsul Cavaler, născut pe meleaguri Vâlcene (iulie 1947), educat la școlile polițienești din București, practicant începător în Hunedoara, apoi consacrat și împlinit profesional la Oradea (1989), cu scurte escale la București, dar revenit printre bihorenii, după pensionare.
Alături de doamna Hermina (52 de ani de căsnicie), a oferit un model de viață de familie, pentru cei doi copii și 4 nepoți, pentru care și alături de care se simpte împlinit și fericit. Tuturor succes în viitor, căci ei, fățiș sau indirect, i-au susținut, apreciat și sprijinit pasiunea pentru colecția de carte.
Cum și cât de mult prețuiește cartea, pentru care nici un preț nu e prea mare, și nici un efort de căutare nu e zadarnic, când e vorba de EMINESCU, dar și de altele asemenea capodopere, vom vedea din două pilde ce ne sunt la îndemână. Și voi aminti, cu titlul de exemplu, două întâmpări a pildei sale de altruist. În colecția sa unică, avea Coligatul Revistei Familia, din anul de debut al lui Eminescu. O valoare de patrimoniu național. Ei bine, eruditul profesor universitar doctor, general Lazăr CĂRJAN, (în 2022) l-a donat Muzeului „Iosif Vulcan”, considerând că acolo e locul cel mai potrivit pentru păstrare și valorizare!
Un gest asemănător făcuse anterior, în 2014, după întâlnirea anuală cu foștii colegi de poliție, din promoția de absolvenți 1968, ținută la Baia Mare, a făcut o escală la Șisești, unde a dus și donat o altă carte rară și extrem de valoroasă prin informația inedită cuprinsă și prin autograful autorului ei bihoreanul Tiron Albani: „Leul de la Şişeşti – De ce s-a prăbuşit monarchia austro-ungară”, lucrare editată la „Cercul Ziariştilor” din Oradea, în 1936. Exemplarul donat are autograful olograf al autorului, Teodor Albani, cu următoarea dedicaţie: „27 Noiembrie 1936. D-lui Constantin Doboş, consilier de Curte, distins magistrat şi om de cultură, în semn de stimă şi devotată dragoste. T. Albani”.
În 1989 (declarat de UNESCO “anul Eminescu”) se împlineau 130 de ani de la moarte, fie că anul următor, 1990, marca 140 de la nașterea lui, fapt este că monetăria Leningradului bătea, în acel an de grație și binecuvântat – care a zdruncinat din temelii societatea și viața noastră, cum nu mai speram – o monedă dedicată poetului nostru, Eminescu. Era o realizare, lege artis, având pe avers efigia, numele (Mihail), semnătura și anii nașterii și morții lui, pe revers stema URSS și anul 1989, iar pe muche scris “o rublă”, de două ori.
„Cinste lor! Și celor care au conceput-o, și celor care au aprobat-o și, mai ales, celor care au pus-o în faptă”, scrie Virgil Răzeșu, din Piatra Neamț, în Revista Luceafărul, apărut pe 11 ianuarie 2023 la Botoșani. „Era o monedă rusească adevărată, cu valoare nominală de 1 (o) rublă, cu un tiraj de două milioane de exemplare (nu fiți cârcotași, că nu e puțin pentru o monedă omagială), din care 10% erau de o calitate specială (aur și argint), probabil destinate muzeelor și colecționarilor” (foto).
![]() |
Și cu just temei Virgil Răzeșu, tânjea după „o rublă”, căre rubla asta „face mai mult decât un purcoi de Euro (sbl.ns.), bravo cui a gândit-o, că noi nu ne-am învrednicit decât târziu să punem chipul marelui poet pe bancnota de 500 de lei, probabil la gândul că va stopa devalorizarea în picaj a monedei naționale”. Cu năduf aceste însemnări, dar, mă rog, important e faptul semnalat.
![]() Gravarea numelui cu „CH” se datora faptului că, deși procesul reformării scrierii românești se încheiase (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza trecându-se la înlocuirea aflabetului chirilic cu cel latin), totuși se mențineau încă unele reminiscențe. De altfel, și în ziarul „Fîntîna Blanduziei”, edițiile din 18 și 25 iunie 1889, numele Poetului apare tot cu „CH”. |
În ceea ce privește anul nașterii, acesta s-a trecut greșit (1849), preluându-se însemnarea autografă din registrul „Junimii”, făcută la 1877 chiar de Mihai Eminescu, care menționa ca dată a nașterii sale 20 decembrie 1849. Aceasta a fost utilizată de mai mulți contemporani ai săi, inclusiv de Iosif Vulcan în „Familia”, și doar abia după descoperirea, în 1892, la Biserica Uspenia din Botosani, a actului de botez în care se preciza 15 ianuarie 1850 ca dată a nașterii a Poetului, s-a revenit la data corectă.
În aceași categorie a contribuțiilor simple, oneste dar profunde ca gest și emoție originală pentru omagierea Luceafărului românesc, odată cu vernisarea expoziției de carte Cu și despre Eminescu, – de la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan” din Oradea, putem înscrie și realizarea făcută la 173 de la naștere de către general dr. Lazăr Cârjan[2] cu insigna și medalia jubiliară Eminescu (foto). Pana și semnătura lui Eminescu, format rotund 35 m., Medalia este surmontată la tricolorul românesc, sunt încrustate pe aversul medaliei argintate, iar pe avers are inscripția cu data de „Oradea, 15 ianuarie 2023, oferită de Lazăr Cârjan, domnului colonel Constantin MOȘINCAT”, dedicație care mă Onorează.
Insigna, apărută din aceași inițiativă a generalului dr. Lazăr Cârjan, pe un fond de albastru, ca de Voroneț, bordată cu auriu pe margini, portă stilizarea „Copacul Eminescu”, stilizat de sculptorul Aurel David și are inscripția: „Oradea, 173 de ani de la naștere*(simbolizînd Luceafărul) Mihai Eminescu (1850-1889)15 .01 2023” Toate înscrisurile sund realizate cu alb, semna al purității și strălucirii de lumină eminesciană. Așadar două piese cu valoare numismatică, pe care cu siguranță colescționarii se vor orienta să le achiziționeze.
![]() ![]() ![]() |
Ambele însemne portă pecetea culturală inconfundabilă, marcată cu modestie, „L. CÂRJAN”, care au valoare de simbol și crează apartenența la credință izbutirii pentru și prin cultura națională. Eu primesc această distincție cu satisfacție, statornică apreciere, admirație, recunoștință și exprim și public înalta mea considerație față de un colecționer pasionat și privilegiul de a fi în preajma și în miezul unui astfel de moment jubiliar, înălțător, de confort intelectual remarcabil. Prin faptele sale simple dar mărețe, cu evident substrat motivațional cultural, legate de memoria genialului Eminescu, generalul Lazăr Cârjan a făcut dovada că este un veritabil Cavaler eminescian.
[1] Dr. Ionel Novac, Eminescu, prima medalie comemorativă, în Cetatea Cavalerilor, nr.11(27)/ 24 noiembrie 2022
[2] Teză de doctorat cu titlul ”Combaterea criminalității la frontiera de stat a României” (1999),
Eminescu – trecut, prezent, viitor
Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT
Cartea cu și despre EMINESCU e fascinantă. Te copleșește prin numărul acelora care au avut curaj, putere, bunăvoință și iscusința necesară de a se apropia și îndrăgii atât de mult pe Astrul poeziei, pe acela care a șlefuit limba română, i-a dat ritm, armonie șși melodie, încât au creat monumentale opere, Critice, sau de evidențiere a cee ce o minte de geniu ne-a lăsat în patrimoniul Cultural Național. Dacă ar fi să cuprind într-un cuvânt tot ceea ce se etalează în vitrinele micro-expoziție ar fi: REMARCABIL
E de nespus: o expoziție de Carte Veche Eminescu!
![]() |
Și asta pentru că Eminescu e trinitatea neamului românesc. Și aici cred, mai degrabă că, s-ar potrivi o „colecții de ediții mai vechi”, cu opera și despre scrierea lui Eminescu, pornind tocmai de la concluzia de început. Cei care l-au citit pe Eminescu, chiar și mulți dintre străini – fiind tradus în franceză, germană, rusă, maghiară, l-au promovat și criticat, dar au întrezărit în el această trinitate.
Orice lectură a operei sale te mișcă, indiferent de vârsta la care o parcurgi, ori o revezi. Edițiile de acum 100 și mai bine de ani, sau poeziile de început încredințate de Mihai Eminovici, botezat EMINESCU, revistei Familia – coligatul original, după restaurare, a intrat în colecția Muzeului Memorial „Iosif Vulcan”, fiind donat tot de generalul Dr. Lazăr Cârjan -, au cuprinse în conținut această trinitate, desigur întregită de la debut la consacrare. Cât de mult l-au îndrăgit și criticat contemporanii bogătani pe Eminescu, rezultă din însăși realitatea vieții trăite de acest geniu al culturii românești printre „străinii” Doinei sale.
![]() |
Prin urmare Poeziile lui Eminescu, cu notițe de Titus Maiorescu, apărute în 1892, au valoare adăugată sporită prin însăși acele notițe. Și cât de sugestivă este dedicația făcută chiar de Eminescu: „Spre aducere aminte de către Aglai Drogli” (născută Eminescu, sora poetului), cu semnătura olograf a acestuia (foto). Cât valorează o asemenea carte? Dacă profesorul Ion Rotaru, renumit grafolog are dreptate când a zis „sunt sigur că dedicația este autograful lu Eminescu”, dar, ca orice expert, avea o îndoială, fapt pentru care recomanda posesorului proprietar „să apeleze la un grafolog autorizat”, dar nu a ezitat să felicite pe generalul Cârjan pentru această remarcabilă achiziție. Această carte e cu adevărat foarte rară. Valoarea ei de patrimoniu cultural național nu poate și prețuită.
Eminescu editat la 1904 cu Geniu pustiu, sau Poveștile în ediție Gerota, din 1933, Viața și opera, coordonată de N. Zaharia în 1923, Poeziile din Biblioteca Semănătorul, Arad 1923, Scrieri politice si literare de Mihai Eminescu, manuscrise inedite și culegeri din ziare și reviste, vol. I (1870 – 1877), ediție critică din 1905, până în ediții mai noi 2022, conțin sublinieri în text, dacă ne uităm pe exemplarele aflate în Colecția de excepție, expusă la Muzeul Iosif Vulcan din Oradea, cu începere din 12 ianuarie 2023, timp de o lună. Nuvelele publicate în Ed. Șaraga, începând din 1893, reprezintă doar câteva repere cuprinse în valoroasa Colecție de carte cu și despre Eminescu, pe care cu sârg generalul Lazăr Cârjan a alcătuit-o și pe care ne-o propune încântării privitorilor. Toți cei care s-au ocupat de opera lui Eminescu și i-au donat carte, pentru valoroasa și inedita colecție, au adăugat încurajări și felicitările lor colecționarului. Cu dulce invidie gratulăm și noi pe generalul Dr. Lazăr Cârjan pentru ideea de a-l aduna pe Eminescu, din atâtea ipostaze prezentate și a-l expune în casa Familiei sale de început publicistic.
Dacă e să definim, ca la carte pasiunea[1], ea trebuie legată de colecționar[2] și așa pot depune mărturie, fiind privilegiat viziotator și al atingerii acestor comori ale culturii române, că lucrări create pentru și despre o minte genială, care sintetizează trecutul, prezentul și direcționează, cu viziune de Luceafăr, viitorul național e atotcuprinzătoare în: poezie, proză, teatru, reviste, articole, medalii, timbre, cărți poștale, afișe, fotografii, adunate admirabil, încât repeți: CARTE FRUMOASĂ CINSTE CUI TE-A STRÂNS! Cărțile expuse, dintre cele 565 ale colecției întregi – sunt valoroase prin grija colecționarului care le-a și restaurat, în parte, le-a îmbrăcat cu grijă în haină nouă, și le-a pus amprenta personală cu sigla: ”L. CÂRJAN”.
Remarcăm în colecție ediția Eminescu, alcătuită de Dumitru Panaitescu-Perpessicius (16+1 de volume, conținând două părți bibliografice pentru sec. XIX, cu peste 500 pagini fiecare și alte 33 pentru secolul XX, sfrșitul lui 1925), sau cel 38 de traduceri, ori/și cele 30 de volume ale Receptării critice a Operei lui Eminescu, ediţie iniţiată şi coordonată de academincianul Eugen Simion.
Îl puteți asculta pe Dumitru Panaitescu-Perpessicius vorbind despre Mihai Eminescu, într-un fragment difuzat în emisiunea „Saeculum”, 27 martie 1970, Fonoteca Radio România. http://cineliteratura.ro/video/dumitru-panaitescu-perpessicius-despre-mihai-eminescu/. E o desfătare să-l auzi pe bihoreanul Gheorghe SĂRAC, cântându-l le Eminescu, înregistrat pe discuri, benzi magnetice și acum pe Yotobemuzic. Sunt prezente operele Eminesciene văzute de marii critici literari: Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuță, George Călinescu, Constantin Barbu, Negoițescu, Noica, Vianu, Oprea, Benic, Bușulenga, Ioana Em. Petrescu, Mihai Cimpoi, Petru Creția,Nicolae Georgescu, Ion Opriș, ș.a. La o examinare mai atentă, și nu cred să greșim, nu lipsește nimic esențial, din OPERA lui EMINESCU, din extraordinara Colecție Eminescu a lui Lazăr Cârjan!
![]() |
Orice urmă a lăsat Eminescu are valoare patrimonială. Orice lucru despre memoria lui face cinste creatorului de artă și colecționarului. Într-o ordine aleatoare vom aminti că Numele Eminescu îl poartă multe școli și licee, străzi și bulevarde, monumente și busturi, medalii numismatice, timbre filatelice și bancnote, toate spre nemurirea poetului nepereche și cinstirii glorioasei sale opere. Așa remarcăm cea mai mică tipăritură Eminescu, apărută în România în 1934 la Galați. Apoi și alte ed. Ex libris, în Ediția Crican, Oradea
![]() ![]() ![]() |
Revista Cetatea Cavalerilor a găzduit în coloanele sale mai mulți autori, cu articole și cărți despre Eminescu, și a tipărit un Supliment Eminescu, care este inclus și în această inedită colecție memorială Eminescu (fișa nr.105). În Suplimentul Eminescu tipărit semnează articole prof. univ. dr. Dumitru Preda, Mircea Popa, Aurelian Popa Sravri, Aurel Pentelescu, dr. Gh. C. Nistoroiu, dr. Ionel Novac, dr. Constantin Moșincat, și rapsodul Gh. Sărac, primul care a cântat romanțe pe versurile lui Eminescu. Apoi, în Revista Cetatea Cavalerilor s-a continuat publicarea unor cărți de autor semnate de Stelian Vasilescu, Eminescu student la Viena (piesă de teatru), două volume documentate de Dr. Ionel Novac, Eminescu și Bihorul, și Mihai Eminescu și „Cele trei Crișuri”, 3 volume scrise cu acribie de Dr. Aurel V. David (foto), volume ajunse și în colecția domnului Lazăr Cârjan. Țin să amintesc faptul că Lazăr Cârjan a fost unul din inițiatorii bustului Eminescu, donat Centrului Cultural Român de la Budapesta. În colecția domniei sale se află, iată și insigna, care poartă chipul lui Eminescu după grafica de excepție realizată de Aurel David.
Volume mai vechi și mai noi, strălucesc în colecția de excepție. Proprietarul dovedește cel puțin două lucruri: în primul rând că-l iubește și prețuiește nespus pe Eminescu, apoi că orice colecție se creeată cu trudă, zbatere, perseverență, vreme de o jumătate de veac. Despre colecționar amintirile ne duc cu un sfert de veac în urmă când la Muzeul Militar Național – Filiala Oradea, împreună cu Lazăr Cârjan (colonel atunci, general astăzi), am realizat o expoziție temporară care avea ca tematică: cascheta polițistului, cu exemplare adunate din toată lumea, peste 150 bucăți și 200 de uniforme. Colecția a fost dăruită Muzeului poliției române din Târgoviște. Iată latura altruistă a colecționarului.
Eminescu pe marele drum al destinului, 2 volume (fiecare cu peste 350 p.), și Izvoare ale măreției și tragismului lui Mihai Emineascu (530 p.) alcătuite de istoricul dr. colonel Aurel V. David reprezintă o originală operă științifică-documentară pentru Eminescu „steaua care-a răsărit pe bolta cerească a bătrânei Moldave, care s-a transformat în Luceafărul care a luminat cu razele sale vatra sfântă a neamului, în cruciș și curmeziș, a devenit port-drapel al luptei pentru apărarea tinerei Românii, a fost jertfit de potrivnicii neamului pe altarul Daciei Mari și mult visate, iar chipul și spiritul lui s-au întrupat în cometa care a prevestit prin semne cerești nașterea României Întregite”[3].
Și tot din categoria noutăților cităm cartea semnată de conf. univ. dr. G.D. Iscru, Eminescu dacolog. Eminesciene, (460 p.), care citează din Veronica Micle, numindu-l „vârf nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge… (…), Geniul tău planează-n lume!”, pentru că, spunea Eminescu: „Nu alegem vorbele cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acoperă mai exact ideea noastră, și când suntem aspri nu vorbele ci adevărul ce voim a spune e aspru”. Și atunci, evoluția românității trebuie să salte, de la zicerea lui Aldea Teodorovici, Eminescu să ne judece, la ceva sublim, covârșitor, de necuprins etern, cum spune Aurel V. David: Eminescu să ne-adjudece! Foarte cuprinzătoare această sintagmă: Eminescu să ne adjudece, căci atât contemporanii săi, cât și criticii, ulterior, l-au ridicat și coborât după bunul lor plac, până când oameni raționali și adânc cugetători au pus coroana pe opera Luceafărului, care ne-a adjudecat ca popor și națiune, acum trebuie valorizat în triniatea operei sale pentru trecut, prezent și viitor. De acea Gheorghe Serac l-a cântat și apărat și în procese câștigate pentru adevăr și dreptate.
Scena teatrului, de la ideea lui Iosif Vulcan, respectiv a necesității unui teatru național românesc, la marile dramaturgii, a inclus în repertoriu și începuturile erei create de „pilonii civilizației străvechi” pe care Eminescu dorea s-o păstreze sfântă, pentru „strămoși, ca să doarmă-n colb de cronici”, netulburați de pigmeii și mișeii politicii epocii sale. Așa, cred că-i potrivit, să apreciem și să încadrăm piesa scrisă cu verb ritmat, specific tânărului Eminescu (la 19-22 ani) al personajului – documentat în profunzime și cu o sintetică privire asupra altor personaje – cărora Stelian Vasilescu le dă viață în Eminescu, student la Viena, jucată la Teatru din Oradea în 1975 (marcând un dublu eveniment: debutul unui dramaturg și a teatrului-lectură), rescrisă de autor în 2000. Eminescu, susținea, la 1871 în tulburătorul său articol, semnat Varo, prin care ne-a lăsat un adevărat testament politic că „națiunea română trebuie să se afle pe terenul de drept pe care stau toate celelalte națiuni ale Austriei – nimic mai mult, nici o iotă mai puțin”! Acesta, de altfel, a fost și motivul pentru care procurorul public din Budapesta l-a citat pentru audieri. Românii, din imperiu, după înfăptuirea dualismului austro-ungar, au declanșat lupta politică națională pentru drepturi, susținută prin orice formă, și prin cultură, în special. Tânărul Eminescu, de la Viena la Congresul de la Putna, ridica fruntea lui lată spre aspirații legitime ale poporului român, considerând că „poporul e în drept”, după cum avea să cuprindă această idee în întreaga sa operă publicistică.
Aflăm opinia și justificarea pe care Stelian Vasilescu o avea față de această piesă de teatru (el mai scrisese Bălcescu – în 1978 și Iancu, moțul din Apuseni, în 1988): „am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, în fața fotografiei Omului cu chip de ZEU și a volumului său de Poezii, am îndrăznit, am notat primele replici… Știu, Eminescu e de necuprins… Dar flori, flori roșii de dragoste și admirație avem dreptul, avem datoria să-i aducem. Atât am încercat, și eu să fac…”(S.V. februarie 1975)
Eminescu, de la tumultuoasa activitate de poet, publicist și om veșnic îndrăgostit a fascinat pe contemporani și a creat dispute dintre cele mai aprige, duse până la absurd. Dacă în primii ani, în afara unui volum de poezii, îngrijit de Titu Maiorescu, și de sora lui Aglaia, Eminescu era socotit ca fiind o „piază rea” pentru tinerii ce studiase prin străinătăți, care aveau tendințe de suicid – depresii datorate în fapt eșecului propriu – până a-l face responsabil pe Eminescu, „nebun politic” și „xenofob”, interzis chiar, datorită intervenției politice deviate, pe filieră evreiască, pe care și ale căror apucături Eminescu le-a încondeiat! El n-a fost șovin. N-a fost xenofob! El iubea omul bun! Aprecia și cinstea valoarea și munca plugarului. Falsurile și calomniile la adresa lui Eminescu, îndreptate cu premeditare și a bolii sale au fost clarificate profesional de Dr. Ovidiu Vuia cu următoarele concluzii, susținute din convingere, că departe de „orașele iritate pentru creierul lui sensibil”, marele nostru poet s-ar fi însănătoșit complet, căci nu era dement, ci distrus organic „supraîncărcat prin intoxicație mercurială”.[4]
Lăudăm inițiativa bihoreanului nostru rapsod Gheorghe Sărac, primul care a cântat romanțe pe versurile poetului, care a inițiat câștigat și procesul pornit prin care a dovedit că Eminescu nu a fost nebun. Ce și cum a fost folosit numele lui Eminescu, cu temei sau doar ca pretext, pe scena marelui festival ”Cântarea României”, prin acele seri de Eminesciene (pornite în 1977) rămâne de apreciat. Cert este că pentru participanți au fost seri literare de neuitat, după cum vor rămâne și pentru memoria veșnică a Poetului nostru național.
Prin cunoașterea strămoșilor ancestrali –popor primordial în Dacia Edenică și Sfânta Geția, rămași ca traco-geto-daci- valahi, după izvoarele vechi, mai nou puse în circulație, de la Nistru pân’ la Tisa, teritoriu străbătut la pas de Eminescu, și unde pentru Eminescu dreapta credință din Scrisoarea I însemna „Începutul pe când ființă nu era, nici neființă/ Pe când totul era lipsă de viață și voință..// Dar cea mai reprezentativă creației a credinței monoteiste o transpune în Rugăciunea unui dac (septembrie 1879). Iată doar câteva tușe a ceea ce considerăm noi trinitatea lui Eminescu: Trecut, Prezent și Viitor!
Sintetizat statistic, Expoziția cuprinde un inventar de 468 poziții, cu mențiunea că unele au 30, 20, sau mai puține volume, cu un total de 565 piese, care sporesc zilnic. La acestea adăugăm „piese”, altele decât carte, pentru a avea o imagine completă a colecției de excepție alcătuite în jurul Luceafărului, de Ziua Culturii Naționale, EMINESCU.
Felicitări colecționarului general Dr. Lazăr Cârjan,
cinste gazdei, Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”,
și neobositului curator poet Dr. Ioan F. POP!
[1] Stare afectivă deosebit de intensă și durabilă pentru cineva sau pentru ceva; dragoste foarte puternică; manifestare, exteriorizare a unui astfel de sentiment.
[2] Serie de obiecte de același fel sau de aceeași categorie, care, adunate și dispuse sistematic, reprezintă o valoare artistică, științifică, documentară
[3] Colonel, conf. univ. dr. Aurel V. David, Izvoare ale măreției și tragismului lui Mihai Emineascu, Editura PIM, Iași 2021
[4] Apud Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu, Ed. Paco, București, 1996, p.96, în Eminescu dacolog Eminesciane, p. 359, Eminescu sub vraja primei mari iubiri,
premiile Revistei Cetatea Cavalerilor/2022
Secțiunea Creație și Intrpretare: FLOAREA DE SALCÂM
1.CORUL VETERANILOR „General Traian Moșoiu” Oradea;
2. Rapsod Gheorghe SĂRAC (București)
3. Doamnei Monica Rusu (Marna)
4. Surorile Ghib
Marele Premiu RĂDĂCINI:
1. Prof. univ. Dr. Aurel PENTELESCU (București);
2.General Dr. Grigore STAMATE (București);
3. Col. conf. univ. Dr. Aurel V. DAVID (București);
4. Prof. Dr. Maria VAIDA (Cluj-Napoca);
5.Dr. Cristina PUȘCAȘ (Oradea)
6. jr. Dr. Augustin ȚĂRĂU (Oradea);
7. Ing. Daniela CIUTĂ (Astra Carei)
CUM AM VRUT SĂ-L PRIND PE MOŞ CRĂCIUN
(Poveste adevărată)
George ROCA
Când eram copil, Crăciunul îl sărbătoream, de obicei, acasă la Oradea. Într-o iarnă, lui tata, îi vine ideea să petrecem sărbătorile la ţară. Să avem parte de zăpada multă, de aer curat, de colindători autentici, de liniştea şi pacea naturii. Aşa că, înainte cu câteva zile de Crăciun, încărcaţi de bagaje, o sanie mică, patine, schiuri şi tot ce aveam alunecos prin casă, plecăm de la oraş cu trenul spre Huedin şi de acolo cu o căruţă spre Horlacea, un sătuc la poalele muntelui Vlădeasa, locul unde locuiau bunicii din partea mamei. Aveam vreo cinci ani şi jumătate în acele vremuri.
Imediat ce intrăm în sat suntem întâmpinaţi de un alai de copii, prietenii de-ai mei din timpul vacanţelor de vară care mi le petreceam în mare parte acolo. Eu însă îl căutam printre ei pe Luca, verişorul meu primar care era cam de aceeaşi vârsta cu mine şi de care mă lega ceva foarte trainic. Luca îmi dădea foarte multe sfaturi şi de obicei era un bun exemplu de urmat.
Ne ducem spre casa lor, care era situată în mijlocul satului şi în sfârşit dau cu ochii de Luca. Mare a fost bucuria revederii! Ne-am îmbrăţişat prelung şi apoi am şters-o la joacă. Părinţii au rămas cu poverile şi cu amenajarea încăperii în care urma să locuim la mătuşa Măriuca, mama lui Luca. Eu am cerut cu lacrimi în ochi să dorm în cameră cu Luca, nu cu părinţii mei.
Cele câteva zile până la ajunul Craciunului au trecut repede. Am făcut o grămadă de pregătiri cu alţi copii din sat pentru a învăţa colinzi, ne-am construit o Stea si ne-am pregătit traistele în care să adunăm darurile date de săteni colindătorilor! Ziua ajunului a fost plină de satisfacţii! Noi copiii am gustat primii din bucatele care se pregăteau! Am mâncat toate marginile de la prăjituri şi capetele de la cozonaci, am lins până s-a făcut curat castronul în care s-a preparat crema pentru tort…! Ce mai, trai pe vătrai! Apoi, nici nu se înserase încă şi am pornit la colindat. Cântam cât ne ţinea gura pe la porţile gospodarilor colinde frumoase: „Steaua sus Răsare”, „Măruţ, mărgăritar”, „Sus la poarta Raiului”…
Seara târziu am pornit-o spre casă frânţi de oboseală. Părinţii încă mai trebăluiau la împodobirea pomului de iarnă, un brad argintiu, proaspăt tăiat de pe coasta muntelui. Beteală, mere, nuci, steluţe, turtă dulce… toate agăţate în pom. Privesc cu atenţie şi observ că sub brad nu era nici un cadou, aşa cum era la noi acasă la oraş! Tata îmi spune că la ţară Moş Crăciun vine mai greu, deoarece nămeţii sunt mai mari. Seara de ajun a fost minunată! Colinde, colindători, veselie, mâncare bună…
Nu ştiu care dintre noi, eu sau Luca, am avut ideea nefastă să-l prindem pe Moş Crăciun. Să fie numai al nostru! Zis şi făcut! Ne aşezăm în pat şi facem o înţelegere să dormim iepureşte ca să-l auzim pe moşu’ când vine! În sfârșit se culcă şi părinţii obosiţi de corvoada de peste zi şi bairamul de seară. Dar ce, nouă de somn ne ardea? Pusesem ochii pe bietul Moş Craciun. Simt că doarme toată lumea. Mă ridic tiptil din pat şi pun un scăunel în dreptul uşii din încăperea unde se afla bradul. Moşul cu siguranţă o să se împiedice, – gândeam eu – noi o să-i sărim în spinare, o să-l prindem şi al nostru va fi! Îi luăm sacul! Am pregatit şi o curea, scoasă de la pantalonii tatii, cu care să-l legăm. Mă culc inapoi lângă văru’ Luca şi chiţăim de bucurie că vom avea „moşcrăciunul” nostru!
Adormim fericiţi, când, după o bucată de vreme suntem treziţi de vocea supărată a mătuşii Măriuca şi de toate luminile aprise. Pe duşumea, întins lat, era tata cu nişte cutii şi pacheţele sub dânsul… Cadourile de la Moş Crăciun! Bietul de el, îl durea tare mâna pe care căzuse. Nimeni dintre cei mari nu înţelegea cum ajunsese scăunelul în dreptul uşii. Tata ne-a dat o explicaţie cum că… Moş Crăciun venise târziu şi fiind foarte grăbit îi dăduse lui cadourile să le pună sub pom! L-am crezut şi eu şi Luca!!!
Pe tata l-a durut mâna vreo câteva zile. Mi-a părut rău de ceea ce a păţit din vina mea. I-am spus adevărul, şi am aşteptat pedeapsa! M-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus că de Crăciun nu se dau copiilor pedepse. M-a mustrat totuşi cu privirea şi m-a întrebat foarte serios cum m-aş fi simţit dacă alt copil l-ar fi prins pe „moşu” şi eu aş fi rămas fără cadouri în seara de Crăciun! Am înţeles! De atunci, n-am mai încercat niciodată să-l prind pe Moş Crăciun! Crăciun, 2005-2022, Sydney, Australia
POEZII DE CRĂCIUN 2022
SEARA DE CRĂCIUN
Este seara de Crăciun,
Stelele sclipesc în ceruri,
Luna s-a gătit de gală,
Peste tot e armonie!
Este seara de Crăciun,
Nori pufoşi cu albe mantii
Cern încet fulgi de zăpadă,
Peste tot e feerie!
Este seara de Crăciun,
Creştineasca sărbătoare,
Îngerii cântă colinde,
Peste tot e pietate!
Este seara de Crăciun,
Stau doar eu cu mine însumi,
Mi-e un dor nebun de tine,
Peste tot, singurătate!
Este seara de Crăciun,
M-am culcat să-mi alin dorul,
Te visez numai pe tine,
Peste tot e doar iubire!
Este seara de Crăciun,
Visele mă duc departe,
Sunt copil ca altădată,
Peste tot doar amintire!
Este seara de Crăciun,
Lângă mine stau părinţii,
Aşteptăm să vină Moşu’…
Peste tot, doar mângâiere!
Este seara de Crăciun,
Mă trezesc udat de lacrimi,
Nu mai e ca altădată,
Peste tot e doar durere!
POEZIA IERNII
De când m-am trezit
sunt copleşit de-atâta bucurie,
e totul alb afară şi ninge,
ninge cu poezie!
Stau în zăpadă singur
şi norii cern încet
versuri, lirică dulce,
din suflet de poet.
Un fulg e Eminescu,
altul Alecsandri,
Coşbuc, Blaga şi Labiş
şi câţi oare-or mai fi?
Pe-o mânecă Arghezi,
căzut lângă Sorescu,
pe-un umăr Cincinat,
Cusin şi Păunescu.
S-au prins cu toţi de mână
parcă dansează-o horă,
Ţepelea şi Nichita,
au Blandiana – sora!
Stau toţi în armonie,
Dinescu, Fruntelată,
Astaloş, Ivănescu,
şi nimeni nu se ceartă.
Totu-mi pare feeric
În dulcea Românie
fiindca aici şi iarna
murmură poezie!
PARODIE DE CRĂCIUN
Comunistul Moş Gerilă
De mult nu mai vine,
Toată lumea a sperat
C-o să fie bine!
Acum vine Moş Crăciun,
Aşteptat cu-ardoare,
Dar de-oamenii săraci
Nici în cot nu-l doare!
Copilaşii mititei
Nu îl mai salută,
Fiindcă nu le dă nimic
Dacă n-au valută!
Dorindu-ţi o jucărea,
Te uiţi la vitrine
Ca şi Nastratin Hogea
Şi să plângi îţi vine!
Având ochii-nlăcrimaţi
De-atâta splendoare,
Stai în stradă necăjit
Şi simţi că te doare!
Unii ţipă ca e bine,
Alţi găsesc scuze,
Mulţi se uită la vitrine
Şi se ling pe buze!
Asta-o fi economia
Aia de piaţă?
Dacă-l văd pe Moş Crăciun
Îl arunc pe gheaţă!
Crăciun 2022, Sydney, Australia
Participanți la Festivalul de datini și colinde – Astra Carei – ing. Daniela Ciută
EMISIUNE RADIO MARIA
21 DECEMBRIE 2022
MODERATOR : CLAUDIU ARDELEAN
LĂUDAT SĂ FIE ISUS ȘI SFÂNTA FECIOARĂ MARIA , gândul meu dar in special cuvintele mele se îndreaptă spre esența credinței pe care ne-a dat-o marea sărbătoare a Sfântului Crăciun prin Nașterea Pruncului Sfânt Isus Christos.
Ca mama, mă gândesc la grija și problemele prin care Sfânta Fecioară Maria aduce pe lume pe Mesia ,
Mă gândesc la travaliul și condițiile grele total necorespunzătoare pentru a-l Naște pe Pruncul Sfânt.
Fiecare mama trece prin dureri, suferință, și în special prin sentimentul de a-și vedea cât mai repede copilul, de-ai auzi țipătul de bucurie pentru primul contact cu lumea, în care v-a trăi,
Dar cu mare credință în suflet și cu venerație pentru sărbătoarea pe care o așteptăm, consider că Sfântul Crăciun este o sărbătoare a familie.
Familie care se pregătește sufletește pentru ca, fiecare membru să întâmpine Nașterea Pruncului Isus cu sufletul curat, cu mărturisirea prin spovada, de iertare a păcatelor și spre o viață plină de bucurii și împliniri în dragoste.
Pregătirea și împodobirea Bradului de Crăciun este o tradiție în familia mea, ca și al altor români cu credință tare. De fiecare Sărbătoare toți membrii familie, sau poate numai o parte, din membrii familie sunt prezenți la Colinda de întâmpinare a Sfântului și darnicului Moș Crăciun.
Astăzi am o înteită bucurie: că sunt mama, bunică și străbunică fericită pentru că am alături de mine copii, nepoții și pe unul din strănepoții mei care a cântat colinda Florile Dalbe!
Bradul îl împodobește cu globulețe, beteală, bomboane și gutui mici sau mere roșii, nuci și turtă dulce. Sub brad, Moșul aduce pentru fiecare (din cei ce-au fost cuminți peste an) și pune un mic cadou personalizat pentru membrii familie (după cum i-au scris lui în Țara Laponiei).
Apoi drept mulțumire în cor îi colindăm, cunocutele *Mos Craciun cu plete dalbe* si se încheie cu *Mos Crăciun– de la noi să nu te duci*!
Cadoul surpriză a venit pentru mine, adus de Bunul Moș Crăciun, după dorința nepotul meu si strănepotul meu, spre marea mea bucurie – un televizor cu ecran mare. Televizorul meu, cu ecran mic, l-am rugat pe Moșul să-l ducă unui student de la Facultatea de Art , student cu un talet nativ pentru arta plastică, student care provine dintr-o familie cu probleme mari sociale.
Adevărul este că *Dar din Dar te duce in Rai * pentru că în momentul în care primeam un cadou din partea Ordinului Franciscan Terțiar, în același moment predan televizorul celui care avea nevoi de acest cadou.
În fața porții s-au intersectat cadourile noastre. Mulțumesc membrilor frați franciscani !!!
E o tradiție ca după împodobirea Bradului de Crăciun, fiecare să aprindă o lumânare din pomul împodobit, este lumânarea personală și o aprinde de câte ori spune o rugăciune până la Bobotează.
Surpriza cadourilor este un sentiment de mare bucurie și mulțumire, mai ales când în pachetul primit fiecare găsește împlinirea dorinței pentru cea ce a avut nevoie sau a constatat imaginația, creativitatea obiectului primit de fiecare membru al familie, oferit generos de Moș Crăciun.
Fericirea este mare și îmbrățișările și mulțumirile transmit emoția evenimentului purificator prin care se vestește și celebrează Marele Praznic al Nașterii Mântuitorului Nostru Isus Christos.
Gândul meu pentru Sfântul Crăciun este îndreptat spre dorința de a transmite tuturor ascultătorilor emisiunilor Radio Maria, de a aștepta Nașterea lui Isus cu sănătate, cu multă lumină în suflet, Lumină pe care o răspândește această Veste Minunată, cu dragoste, înțelegere și ajutor față de toți membrii familiei și mai ales cu Pacea pe care o dorim pentru toți locuitorii acestui pământ, Pământul pe care sosește în fiecare an Domnul Nostru Isus Christos.
Sărbători cu Sănătate, fericite
căci precum zice colindul românesc:
Acest Praznic Minunat,
Noi cu drag l-am așteptat
Astăzi s-a născut Christos,
La tot omul de folos!
Lăudați și cântați și vă bucurați!
Binecuvântat Praznic tuturor!
Ing. MIORIȚA SĂTEANU
La zi de mare sărbătoare desfășurăm steagul ASOCIAȚIEI NAȚIONALE A CAVALERILOR DE CLIO, care înclude în a sa alcătuire culorile steagului, ca simbol al suveranității, unității și al libertății românilor. Am evitat a sune al „tuturor”, căci nici acum 100 de ani, din pricina „aliaților” bănățenii de pe valea Timocului, crișenii din Ugocea, maramureșenii, de dincolo de Tisa, au rămas în afara României Mari.
În urmă cu 50 de ani am depus solemn, individual, cu mâna pe armă și cealaltă pe drapelul de luptă, JURĂMÂNTUL MILITAR, și de atunci nu uit ancestralul TESTAMENT care poruncește: ȚARA trebuie predată ÎNTREAGĂ generațiilor viitoare. N-a fost să fie în cei 50 de ani, dar sperăm că în viitor să se împlinească.
Cât de mândru am fost ca român, în multe din întâlnirile mele cu străinii nu pot să spun, dar am să povestesc un fapt ce nu-l pot uita. S-a petrecut în 2008 la Budapesta, fiind invitat de către Asociația Honvezilor în rezervă, pentru a mi se înmâna Ordinul cultural al Armatei maghiare. în activitatea profesională am fost implicat într-un schimb de xperientță pentru cercetarea Arhivei Militare de la Budapesta. Atunci am descoperit 12ml de documente aparținând Corpului 2 Aerian Român în operația Budapesta ianuarie 1945, documente care au fost restituite Arhivelor Militare Române. Ungurii n-au uitat și m-au recompensat moral, prin ministrul secretar de stat Dr. Vadai Agnes (foto- 16 MAI 2008), felicitare la care am răspuns românește: SERVESC PATRIA ROMÂNĂ!
UN AL DOILEA MOMENT,
la fel de emoționant a fost acela de la parcela Eroilor Români de la Budapesta, când garda de Onoare, de la Regimnentul 30 Gardă a desfășurat drapelul. Foto
În amintirea Gloriei Străbune,
La mulți ani România, La mulți ani Români!
Sg. Ene Aristotel(străbunicul)
Nici o zi fără tricolorul românesc în suflet…
Analistul de politică externă Radu Magdin, istoricul și profesorul universitar la SNSPA Bogdan Bucur, precum și profesorul de la Facultatea de Istorie Alin Spânu sunt invitații jurnalistului Bogdan Pavel la ediția specială Gândul Live de joi, 1 decembrie, care va începe la ora 10.30.
În cadrul ediției speciale va fi transmisă și parada militară de Ziua Națională de la Piața Arcului de Triumf, de unde Oana Zvobodă va da detalii atât despre unitățile care vor defila cât și despre atmosfera din public.
Emisiunea poate fi urmărită pe site-ul GÂNDUL.RO, dar și pe canalele oficiale de Facebook și You Tube ale GÂNDUL.
ROMÂNIA ȚARA MEA DE GLORII, ȚARA MEA DE DOR
general locotenent r. Grigore Stamate
Cu toate încercările unora de a-l denigra ori șterge de pe firmamentul liricii universale pe unul dintre străluciții corifei ai literaturii române, steaua „Luceafărului” Mihai Eminescu nu va apune niciodată. Și, nu se va stinge nicicum, atâta timp cât în sufletul românilor de bună credință va mai scânteia un dram de dragoste față de această superbă țară și față de acest, atât de minunat, popor. Pentru că – orice s-ar spune – amintirea unuia dintre faimoșii reprezentanți ai generației, care ne-a dăruit independența de stat și ne-a ridicat la culme cultura națională, va dăinui pentru totdeauna.
Da, poetul, prozatorul și jurnalistul Mihai Eminescu va rămâne în conștiința noastră națională, ca și în cea universală, incontestabil, drept un geniu al literaturii clasice. Dar, nu numai atât, ci și ca un mare cugetător, un vizionar și un filozof ale cărui secrete încă nu au fost dezvăluite pe deplin. Iar, pentru interesul în temă, categoric, va rămâne un exemplu de aleasă excelență patriotică, de certitudine și credință, fiind unul dintre cei ce s-au preocupat îndeaproape de soarta nației sale, în concurs cu acea clasă politică de sorginte și preocupare antinațională, care – ca un blestem – și-a prelungit manifestarea și peste perspectiva tulburătoare a vremurilor.
Iată doar câteva dintre întrebările pe care, încă din a doua jumătate a veacului XIX, marele erudit Mihai Eminescu, le afișa, cu atâta nedumerire și tot pe-atâta dreptate, în referire la cei care alcătuiau clasa politică a unei societății, ce se zbătea îndârjit să iasă din marasmul împilării:
„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viata publică a statului?
Ce caută acești oameni care pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?
Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în deplina conștintă? (…). Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării[1]”.
Vi se pare cumva că – aluziv la contemporaneitate – se excede în context, că sunt simple vorbe aruncate în vânt de către un om, care trăia într-un cer al său și că orice asemănare cu realitatea sau cu evoluția de peste un secol și jumătate este pur întâmplătoare?! Să facem atunci încă un pas peste vremuri și să ne reamintim ce ne punea, pe același tapet social, nouă, românilor, o altă personalitate literară și politică de anvergură, la începutul de secol XX despre aceeași clasă politică, chiar dacă într-o altă componență, dar cu aceleași metehne. Fie și așa, extrapolând la nivel de ansamblu:
„Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei … Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști … Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”[2].
Extrem de dureros, de zguduitor și îngrijorător, dar atât de analitic și de plin de luare-aminte. O sinteză extrem de dură și de tristă, pe cât de condensată, tot pe-atât de congruientă în concluzii și învățăminte. Din nefericire, cu indubitabil corespondent în actualitatea nostră. Încât, firesc, apar întrebările: Ce se întâmplă cu tine, România mea!? Ce s-a întâmplat cu gloriile de altădată?! Să se fi rezumat totul la un simplu vis, la o simplă aspirație, la un deziderat în care doar dorul persistă!?
Revenind mult mai aproape de zilele noastre, să ne reamintim și ce ne dezvăluia, fără ca noi să avem vreo reacție, regretatul Octavian Paler:
„Primul lucru care a fost privatizat în România este interesul național (…).
În momentul de față eu mă întreb, cum de România mai există!
România nu e o țară coruptă, România e o țară jefuită, e o țară prădată, e o haită de lupi dinăuntrul țării și din afară care în complicitate fură tot ce se poate în România”[3].
Mai mult, în aceeași Românie de dor, cândva și de glorii, potrivit unui apreciat lider al Clubului de la Roma: „Trăim într-o formă anticulturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani” (…). Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și, ceea ce este cel mai grav, stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie… (…). România este ca o mină din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România (…) Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. (…) Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa” [4].
Da, și nouă ne place să credem aceasta. Pentru, că – vrem, nu vrem – doar sufletul celor care mai gândesc românește încă nu a putut fi pus pe tarabă. Ne însușim întrutotul temeinicia analizei și, la rându-ne, punctăm în continuare, achiesând și la opinia unui distins jurnalist de la poalele Semenicului: „Nu cred ca în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă. Suntem atât de săraci fizic și spiritual, dar nu realizăm că ne îndreptăm asemeni oilor spre prăpastie. O prăpastie ce va însemna distrugerea acestei țări atât de bogată și frumoasă, dar care – vorba lui Țuțea – este populată cu idioți (…). Desigur există și valori, oameni pricepuți, copii olimpici și oameni de afaceri prosperi și integri. Dar aceștia sunt puțini și nu vor să se amestece cu actuala clasă politică”[5].
Chiar așa: de ce oamenii noștri de valoare nu vor să intre în politică sau, la fel de exact, de ce arar mai pot să intre în politică? Tânărul jurnalist, sus-amintit, încearcă să explice asta apelând la înțelepciunea populară: „Dacă te bagi în vălău te mănâncă porcii“. Și, în adaos, rezumă cu o precizie de necontestat: „Concluzia e că cine poate nu vrea, iar cine vrea e incapabil să vadă mai departe de buzunarul propriu”.
Achiesăm întrutotul, dar – ca simplu tehnician, care și-a petrecut o parte din viață sa în lumea parlamentară – mi se pare că ar mai trebui evidențiate și alte aspecte, între care cel al algoritmului „șperțar” este prioritar, care deși nu este expres menționat în platforma politică a vreunui partid se află într-o riguroasă ecuație cu acele indiscutabile „calități” și, mai ales, „capacități”, fără de care orice „promovare” este estompată din start: incultura, obediența, arivismul, hoția, corupția, obediența și, ce-i mult mai grav, trădarea interesului național.
Cât despre personalități de valoare, nicio șansă, impasul este categoric.
Din acest unghi al aprecierii, opinia filozofului și scriitorului Emil Cioran este mai mult decât satisfăcătoare. Astfel: „Degeaba am căuta însă, în zilele noastre, literaţi pe măsura aventurierilor, a tiranilor veacului nostru. Dacă din punct de vedere politic am dat dovadă de o demenţă necunoscută până la noi, în domeniul spiritului mişună numai destine mărunte; niciun cuceritor prin forţa condeiului: doar avortoni, isterici, nişte cazuri, atât”[6].
Și, pentru că am făcut trimitere doar la câțiva dintre marii gânditori, cărora arar le mai acordăm prețuirea necesară, încercăm să extragem un fragment și din monumentala reflecție a unei reputate personalități a timpului nostru, respectiv a omului de teatru, film, litere și – de ce nu, de filozofie și istorie – regizorul și scenaristul, cu largă recunoaștere internațională, Visarioan Alexa, atât de actuală oricărei contemporaneități în derută: „… mă înspăimântă vremurile în care suntem supuşi să trăim acum. E timpul cucerit de impostura tenace şi perfidă. Timpul maculat de cardasia minciunii performante, a mediocrităţii hegemone, a falsului şi vulgarităţii. E timpul ce proclamă incultura ca biruinţă. E timpul fără Adevăr, stăpânit de slugărnicie şi umilire. Timp fără morală, timp de durere, fără conştiinta şi fără ideal. Timp ucis zilnic de tăcerea noastră satisfacută de propria dezamăgire. Comentăm înfrângerea ordinii cu resemnare. Timpul mistificarii desăvârșite!
M-am născut când se instaura dictatura şi se legifera frica. Teroarea în toată bestialitatea ei ne-a monitorizat existenţa. Ca şi multi alţii mi-am construit viaţa, familia şi profesia într-un climat de insecuritate şi degradare. Am rezistat plătind dureros fiecare clipă de supravieţuire. Cuvântul care m-a învăţat să trăiesc dincolo de minciuna vremurilor este Trebuie – Cuvânt de osândă cu care a fost botezat omul – spunea G. Büchner”.
Un ecou eteric, peste etericul unui timp, care, în loc să ne vină în întâmpinare, parcă se tot depărtează, cu fiecare zi. Iată, potrivit aceleași luminate minți, unde trebuie căutată cauza:
„Cauza trebuie găsită şi studiată în imediata noastră apropiere, în snobismul şi în diletantismul, în incultura şi în reaua credinţă a unora dintre cei de lângă noi, cărora prin indiferenţa, ignorarea sau tăcerea, prin «nebăgarea în seamă» le sporim încrederea în atitudinea şi conduita lor josnice”. Mai mult decât atât, maestrul vine și cu soluții demne de luat în seamă:
„Trebuie să ne restabilim verticalitatea, ţinuta morală demnă, identitatea cetăţenească şi naţională, trebuie să demascăm şi să decidem cu propria noastră voinţă înlăturarea imposturii, a demagogiei, a minciunii autorizate, a populismului, a hoţiei, a prostiei, a manipulării conştiintei şi a tuturor justificărilor degradante… Trebuie să activăm responsabilitatea în întreaga societate românească … Da. Trebuie, maestre! Trebuie. Un deziderat atât de simplu, dar cu o încărcătură mare cât o țară. Pentru aceasta însă, toți cei din fruntea țării, toți cei care dispun de pârghiile corespunzătoare trebuie să-și facă datoria față de popor. Cu onestitate și responsabilitate, cu dăruire și respect față de țară și de neam, cu patriotism desăvârșit.
Dar, în aceeași remarcabilă și distinsă retorică, nu ne rămâne decât să aprofundăm și aceasta:
„Nu știu cât contează, în ziua de astăzi, adevărul … Nu știu dacă degradarea susținută și aclamată într-un climat viciat de prostie agresivă și ticăloșie interesată mai poate fi oprită”.
Subscriem, cu speranță, și chiar dacă „ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga existență”, noi mai credem – încă mai credem – că România își va reveni la normal. Deși, vorba aceluiași expert de aleasă cultură: „Nu pot ști dacă mistificarea în care ne place să viețuim dintotdeauna în spațiul miticist are acum momentul ei de desăvârșire sau încă proliferează (…). În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea și responsabilitatea, trăim supuși și confuzi un timp al maculării …”
Așa este, însă nesiguranța, ca și impostura, ca și mediocritatea ori obediența, care s-au instalat, ca-ntr-o galaxie a rușinii, pe cerul, cândva atât de senin, al patriei, suscită destulă prudență. Este chiar periculos – momentan, desigur – să te pui împotriva unui curent, în care s-a lăsat antrenată majoritatea. Din atâtea motive, pe care unii, sincer, nu știu să și le explice. Se lasă duși de val și – cât timp propriile lor afaceri nu sunt deranjate – nu au de ce să se implice, dincolo de interesul nemijlocit. Oricum, cei care încă mai îndrăznesc să facă obstrucții, sunt reduși la tăcere în cele mai josnice moduri, între care compromiterea deține locul principal. Ți se insinuează repede ceva și, până la retractare – dacă o să mai parte și de așa ceva – rămâi cu pecetea atârnată de gât.
Am întâlnit adesea cazuri, când eram întrebat de ce permitem și nu acționăm împotriva a ceea ce i se întâmplă României, astăzi. Să facem ceva, cât nu este prea târziu, ca să înlăturăm impostura și să aducem țara pe linia de plutire. Le-am răspuns că, deocamdată, nu se pot face prea multe și – cu părere de rău – în niciun caz, numai din partea seniorilor. Să lăsăm tineretul să conștientizeze ce se întâmplă și să-și revină, cu de la sine înțelegere, în matca națională. Altfel, nu e nicio putință de izbândă și, dacă nu se pricepe asta, își merită soarta și ei și noi. Riscăm să facem un deserviciu și, în loc să avem aderență la masă, ne putem aștepta la un afront generalizat. Astăzi, mijloacele de informare, capacitățile și disponibilitățile, care vin în întâmpinarea tânărului, pentru a-l pregăti și a-l forma ca om, în deplină cunoștință de cauză cu ceea ce societatea, ca și ceilalți, așteptă de la el, sunt multilaterale. De aici și nivelul, la care ar trebui să se situeze media. Categoric, superior, față de cel al generațiilor precedente. Ceea ce, cu toții cred că acceptăm, este și normal să se întâmple.
Anormală însă este dispoziția unora dintre aceștia în legătură cu obligațiile sociale, pe care ar trebui să le incumbe o asemenea realitate. Și, când spun asta, am în vedere, indubitabil, interesul național, ca și acel nobil simțământ care trebuie să ne mențină în actualitate și să reprezinte mândrie noastră de neam: dragostea față de țară, de acest popor atât de minunat, de tradițiile și de istoria sa îndelungată. Desigur, generația de astăzi nu se mai poate nicicum raporta la generația din perioada imediat post-belică, care muncea dezinvolt, pe gratis, în numele unui patriotism, chiar dacă forțat. Dar, cu amendamentele impuse de o altfel de evoluție, în care totuși comandamentele sociale erau aceleași. Nu numai la noi, ci în întreaga lume civilizată. Pentru că, oricât de mult ar fi evoluat societățile din statele avansate, eu nu am auzi pe nimeni, care să se dezică de patria lor, ca și de cetățenii în mijlocul cărora își desfășoară activitatea. Respectul lor față de țară, ca și față de popor a rămas constant, în pofida oricăror vitregii ale vremurilor»[7].
România – „țara mea de glorii, țara mea de dor” – suferă cumplit. Au îmbolnăvit-o netrebnicii neamului, iar noi – noi românii, fiii săi – asistăm neputincioși, cum cancerul social se răspândește în trupul cândva atât de puternic al unui popor năpăstuit peste poate. Asistăm, oftăm și așteptăm. Așteptăm să apară cumva un altfel de tămăduitor al neamului din Grădina Maicii Domnului, care să ne curețe de pecinginea străină și să stârpească tumoarea, ce tinde să ne introducă în metastază. Chiar și în pofida evidenței, potrivit căreia: „neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești – probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și Estul Europei – România nu devenea «cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene» practic doar într-un deceniu și jumătate[8].
Au trecut treizeci și ceva ani de la momentele acelea când pe străzile Capitalei și în marile orașe se scandau lozinci de genul: „Nu ne vindem țara!” Și, noi, simpli cetățeni din majoritatea eterogenă ne-am însușit sloganul și am vrut să ne constituie deziderat. În schimb ei, guvernanții noștri – nu ai altora – sub paravanul întunecat al nerecunoștinței populare, au scos-o la mezat, pe mai nimic. Bucățică, cu bucățică, ne-au vândut țara, cu o nerușinare de neimaginat.
M-au impresionat profund relatările tânărului jurnalist reșițean – sus-amintit – care, cu doar câteva zile în urmă, mai avea „tupeul” să le reamintească acelora, ce încă mai gândesc românește, că: „Suntem un popor de idioți, așa cum afirma Țuțea[9], atâta doar că nu ne dăm seama. Am fost duși cu zăhărelul an după an, generație după generație. Comuniștii ne-au arătat luminița de la capătul tunelului în care fiecare era egal cu celălalt. Adevărul e că ne-au pus să muncim și au creat condiții pentru a face acest lucru. Social-democrații ne spuneau cât de frumoasă va fi viața după guvernarea lor și au distrus tot ceea ce se numea economie: fabrici, uzine, șantiere, CAP-uri și IAS-uri. Calea spre occident fusese deschisă și poteca începea să se bătătorească. Au venit liberalii cu vederi progresiste, aliați cu neomarxiștii (doar în definiție) pentru că nici acum nu știu ce hram poartă. Ăștia au în cap un singur lucru: banul. Fac orice, indiferent de pierderile colaterale pentru avutul propriu. Al lor și al acoliților și calcă în picioare tot: destine, credință, libertăți”[10].
Vi se pare că se exagerează cumva!? În ce mă privește, nicidecum. Pentru că eu, și ca mine destui alți buni creștini: „Nu cred că în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă”[11].
Întrebările care subzistă și pe care ar trebui să ni le punem, fie și așa când privim în oglinda minții: Cum de se permit toate acestea?! Ce face justiția, procurorii noștri convertiți în magistrați?! Ce fac celelalte autorități, cu răspunderi într-unul sau altul dintre domeniile rămase de izbeliște?!
O justiție cu talerul dreptății ciuruit, întreținută gras, cu salarii și pensii, pe măsura gradului de obediență, n-o să fie niciodată în slujba cetățeanului simplu. Aidoma, instituțiile înțesate de înrudiri și „însoțiri” de toate genurile n-o să vină niciodată în întâmpinarea românului fără de vreun „sfanț” în buzunar și, cu o întreținere și amăgire pe măsură, nu ne vor susține niciodată interesul național.
„Vrem o țară, ca afară!” Așa am perorat mai toți – ani de-a rândul – după acele evenimente bulversante de la finele lui ’89. Vai, cât de obstrucționată și pervertită ne-a fost înțelegerea! Nu, noi nu vrem o țară ca afară, vrem o țară care să fie a noastră, golită de tot ceea ce a afectat-o atât de grav, tocmai din afară. Mai exact: „Ne vrem țara înapoi!”. Și mai vrem ca tinerii noștri să revină la vatră și, prin virtutea, competența și dăruirea lor, să ne revigoreze tuturor simțirea peste care, cineva, de altundeva, a tras perdea întunecată a ingratitudinii sociale, umane și politice. În dosul căreia alogeni impertinenți ne storc de bogății, ne umilesc și ne batjocoresc tot ceea ce a avut și mai are de preț această națiune aservită peste putință: istoria, credința, civilizația și dragostea față de patria, în care sălășluim de-atâtea și atâtea secole și milenii.
Nu, noi nu vrem nicio țară ca afară. Niciodată, chiar dacă pentru o clipă ne-am lăsat amăgiți de un miraj, care niciodată – după câte se pare – nu va prinde concretență pe pământ românesc. Noi, care niciodată n-am râvnit la mai mult, dincolo de interesul național, ne vrem înapoi doar pământurile noastre, vândute ori arondate aiurea, economia devalizată, întreaga avuție națională, cu tot ceea ce incubă aceasta, demnitatea furată și mândria terfelită peste măsură.
Mă doare că scriu aceste rânduri în ajunul marii sărbători a Zilei Naționale, în plin post al Crăciunului, când toleranța și empatia ar trebui să ne determine să fim mai ponderați în aprecieri necorespunzătoare sau, pe cât posibil, să le evităm. Dar, mă întreb și-l rog mult pe Autoputernicul să mă înțeleagă și pe mine: toleranță față de cine?! Empatie cu cine!? Cu cei care ne-au pauperizat și ne-au afectat sfințenia trupului românesc și a cugetului bunului român. Niciodată.
Astăzi – în preziua marelui bilanț național – nu pot să mă limitez doar la aspectele de paradă, ci cu deplină sinceritate față de destinul unei țării de vază europeană, care i-a avut în frunte pe marii oameni ai neamului, ca și pe voievozii istoriei Mircea cel Mare, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Sfânt, pe Ioan Alexandru Cuza și, ca ei, atâția alții, nu pot să nu mă întreb: Ce s-a întâmplat cu agoniseala noastră, a tuturor? Cum de a ajuns țara aceasta să fie sărăcită și înglodată în datorii? Cine și de ce ne-a aservit altora?! De ce, cu fiecare zi în adaos, ni se fură până și sentimentele!? Ce fac toți aceia care sunt învestiți prin lege, prin Constituție – dacă se mai respectă așa ceva în România – să ne ocrotească și să ne apere?! Până când se va permite deșănțata spoliere!? Că de manipulare și abaterea atenției ne-am săturat și nu mai are niciun efect pentru cetățeanul de rând. Nu ține de foame și, îi asigurăm pe guvernanți ingrați, ca și pe acei parlamentari cu portofoliu pe bază de portofel, că ne afectează doar dorul. Dorul după acea Românie, în care gloria mai conta și – independent de orice formulă politică – ne asigura stabilitate, încredere și siguranță în familie, în societate, în credință, în perspectivă și față de oricine s-ar fi dovedit în contrar interesului nostru.
Poate că unii vor fi tentați să creadă că, cei care mai gândesc aidoma mie, sunt nostalgici și se lamentează aiurea. Nostalgici – în sensul nealterat al celor menționate și susținute cu argumente – poate, dar lamentabile sunt doar prestațiile celor care ar trebui să ne ofere tuturor, cu deosebire tinerilor, model de manifestare civică, nemijlocit în slujba țării și a poporului, pe care-l pot deservi și altfel. Adică: cu cinste, cu dreptate, cu prestanță și cu mândria de a fi român adevărat.
În ceea ce ne privește, cu toate reținerile exprimate, așa cum nu ne-am pierdut credința, nu ne-am pierdut nici speranța și suntem convinși că România, țara mea de glorii, țara mea de dor își va reveni, cu totul, în siliștea dintotdeauna. În pofida oricăror încercări ale neaveniților de a ne scoate din matca strămoșească, vom reuși să răzbatem prin ceața întunecată, în care unii caută să mențină pentru totdeauna și, îi asigurăm pe vrășmașii neamului că poporul din Grădina Maicii Domnului, va dăinui în demnitate peste secole. Altfel, nici că se poate.
La mulți ani, România, țara mea de glorii, țara mea de dor! „Fiii tăi trăiască numai în frăție/Ca a nopții stele, ca a zilei zori/Viața în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/, Vis de vitejie, fală și mândrie/Dulce Românie, asta ți-o doresc!”[12].
Note
[2] Octavian Goga,
[3]Dan Tănăsescu, Octavian Paler despre România, 11 mai 2014, articol accesat în 30 noiembrie a.c.
[4]Călin Georgescu, lider al Clubului de la Roma, România a fost vândută. Statul român nu mai există, postat în 10 februarie 2019, de către Adrian Albu în Cunoaște România, Dezvăluiri.
[5] Dan Agache, în Reper 24.ro, 11 noiembrie 2022;
[6]Emil Cioran, Ispita de a aștepta, Scrisoare către impasuri, 2008.
[7] Pasaj preluat și prelucrat din volumul Grigore Stamate, Barajul tinereții mele, Editura Total Publishing, București, 2021, pp.344-348;
[8] Ilie Șerbănescu, Unicitatea „europeană” a României post-colonozare, în România liberă din 28 mai 2019.
[9] Petre Țuțea: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare“.
[10] Dan Aghache, idem.
[11] Ibidem.
[12] Fragment din poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, versuri Mihai Eminescu.
Steagul tricolor
Col. r. Dr. Constantin Moșincat
Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, udat cu sângele strămoșilor noștri și îmbogățit cu sudoarea muncitorului (…)
Al. Ioan Cuza1/13 septembrie 1863
„Fiecare națiune, din dragoste pentru propriile lucruri și pentru gloria propriilor străbuni, a inventat multe povești. (…) Din toate lucrurile le vom povesti doar pe cele pe care, prin originea lor antică, le-am considerat a fi demne de a rămâne în memorie”
Nicolo ZENO
În Istoria sa Univeraslă, Nicolo Zeno, în cele șapte Cărți ale Geților, ne creionează virtuțile geților din vremea lui Deceneu , din timpul regelui Burebista, și mai cu seamă nea- amintit de adevăratul geniu al geților: ZAMOLXIS, cel care, asemenea legendarului biblic Moise, a „dat legile națiunii”! El, fiind descendent din GETAR, a reușit să-i convingă pe geți „să devină faimoși prin intermediul armelor”. Prin aceasta vor iniția expediții de cucerire, vor schimba numele „din geți-în goți”!, apoi cei din răsărit-ostrogoți (Amali), cei din apus vizigoți-Balți (scitul de aur), ambele ramuri GETICE scoborâtoare din Scandia .
Interesant de coroborat informațiile furnizate pe o hartă de către o universitate americană, cu privire la așezarea popoarelor sub cercul polar, și locuire primordială(cam sub 5000 de ani, a teritoriilor sun scandinave), deci zone amintite de istoricii antici Strabon, Pliniu și Ptolomeu. pe tăblițele sale Papa Nicolae I, i-a dispus în zona Scandinavă pe Alani, Norvegieni, groenlanda, Suedia și Goția, adugați și alții: finlandezi, Lapia, carelia, etc. între 40-18 grade latitudine. După moartea lui Getar populația a migrat spre sud, devenind „sciți păstori”(Herodot), sub comanda urmașilor lui Ilea și Hercule Baltul, au lăsat o puternică armată numită a goților regali, superiori celor din jur până la venirea lui Darius Hyspastes.
Cam ala 1000 de ani după Potop, pe vremea faraonullui Ramses din Egipt, a regelui Leman în Franța, Romo în Spania, a Judecătrorilor evrei, în Grecia dominau tebanii, peste Geția domea regina Melampo. Cu ajutorul amazoanelor geții au învins pe grecii, conduși de Hercule și Tezeu, și au stăpânit câteva sate din Grecia, înainte de a se retrage în Tracia. După războiul Troiei geții l-au avut ca înțelept pe ZAMOLXIS, adorat ca un Zeu. El „i-a stabilizat pe geți, le-a dat legi și grandioase cunoștințe”. După acele reguli geții au trăit în pace până la venirea lui Darius.
Cohorta I Ulpia Dacorum, recrutată și trimisă în Capadochia (Siria) au luptat sub stindardul lor nemuritor, cel al dragonului. Astfel observațiile lui Arian din vremea Împăratului Hadrianus (117-138) remarca dârzenia cu care se instruiau soldații proveniți, din Dacia, în limba lor proprie, precum și zgomotul (șuieratul) dragonului (capului de lup). Fără a face o mențiune specială asupra culorilor pânzelor ce atârnau pe lângă balaur, Arian lasă urma primordială a existenței acestor la daci! Autoritățile militare romane au fost surprinși de faptul că acest simbol dacic era colorat.Admiși și recrutați în Cohortele romane, dacii au ajuns să fie „lăsați la vatră” ca cetățeni liberi în Bretania anului145 d. Hr., și împroprietăriți cu pământuri acolo, dar nici acolo nu s-au despărțit de sica dacică (cuțitul încovoiat).
La anul 175 după Hristos, culorile menționate pe steagul de luptă al dacilor sunt: roșu, galben și albastru, dispuse pe orizontală. Novela XI, din 535, aceleași culori figurau și în timpul domniei Împăratului Iustinian, după mențiunea de fixare și supunere a teritoriului locuite de daci (Apud arh. Ioan Constantinescu, Toronto- Observatorul.com, 17 noiembrie 2022). Același autor amintește de o carte, redactată în limba germană, apărută la Brașov în 1851, care amintea de „moștenirea culorilor tricolorului de pe timpul Daciei Traiane ”. De altfel e bine știut că prin steag și prin Columnă dacii au rămas nemuritori!
(frescă din Muzeul Militar Național -Filiala Oradea)
Culorile în steagurile și scuturile de pe vremea lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Zogravu-Muntele Athos-Grecia, bradat de domnița Elena, fiica domnitorului, ajuns la București după primul război mondial(Apud Adina Berciu-Drăghicescu, Gh Iscru, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolorul României, 1995, p.14), ori Mihai Viteazul, conform descrierii cronicarului Ciro Spontoni din 1638, cum că însuși mihai „ a desprin flamura și a pus-o sub platoșă”, pentru a proteja însemnul corbului de pe flamură de mâinile dușmane. Steagul era așadar și un semn de adunare a oastei și un însemn de identitate care flutura pe cetate, ori în fruntea oștirii. Culorile au fost decise ca semne de identitate națională la 1848, odată cu formarea la Islaz a guvernului, după decizia de la Craiova. Astfel că 26 iunie a fost adoptată ca zi a drapelului național (Apud Constantin Moșincat, Drapelul de luptă ca simbol al onoarei și patriei, 1997)
Cât privește dispunerea culorilor, ele simbolizează „verticalitatea poporului”, și se citesc de la albastru, galben, roșu, proporții egale lățimea 2/3 din lungime, cu dispunere pe orizontală. Semnificația culorilor e dată de -roșu -sângele și jertfa pentru libertate, galbenul- măreție și virtutea neamului, iar albastru, seninul cerului.
Cât de dragi le-au fost ardelenilor aceste trei culori, cu câtă demnitate le-au purtat ei, încât l-au făcut pe marele savant Nicolae Iorga să definească „tricolorul pentru ardeleni e ca bolta cerului de necuprins” (Apud, Constantin Moșincat, Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, 2018).
Românii, în special ardeleni, din America pe steagurile breslelor profesionale au postat aceste culori, iar la întrunirile lor, chiar înainte de Marea Unire, le afișau public. pe steagul tricolor au depus solemn jurământ și voluntarii ardeleni din legiunile din Siberia, Italia, Austria, și Darnița.
Manifestări culturale în prezența tricolorului
LA MONUMENTUL OSTAȘULUI ROMÂN DUPĂ MARȘUL RECUNOȘTINȚEI
Delegație de veterani bihoreni la Alba Iulia – pe urme de eroi
tricolorul la Cotul Donului -Vasile Șoimaru
LA MONUMENTUL OSTAȘULUI ROMÂN DUPĂ MARȘUL RECUNOȘTINȚEI
Cu tricolorul la Cazemate – Nojorid, jud. Bihor
Prof. univ. dr. Viorel Faur, omagiat la 80 de ani
Ce-ți doresc eu Ție, Dulce Românie?…
La mulți ani România!
La mulți ani români!
Românii sãrbãtoresc Ziua Nationalã oriunde s-ar afla
Dorina Cornelia Aldea
Iar pentru noi, românii care suntem departe de tarã, aceasta zi ce o petrecem impreunã, ne leagã si mai puternic, ne aduce impreunã cu gânduri bune, cu amintiri plãcute, cu traditii, cu lucrurile bune pe care România ni le-a dat. România a sãdit in noi valori cum ar fi moralitatea, modestia, ambitia, iertarea, importanta familiei, a prietenilor si a tesut în fibra fiintei noastre o puternicã legãturã cu pãmântul, apele, codru, aerul, croindu-ne un contur care ne defineste. O astfel de povarã dulce-amarã o purtãm cu noi oriunde. Este dorul de Acasã. Chiar si în cele mai îndepãrtate țãri, românii au un loc unde se simt ca acasã: biserica! Aici se întâlnesc, se roagã în limba maternã, aici își boteazã copiii, aici isi fac legãmântul pe viata, tinerii cãsãtoriti. Biserica este instituția care îi unește cu adevãrat pe români, care luptã pentru pãstrarea credinței, traditiei și identitații românești. Si…..sã nu uitãm cã stã si in vointa noastrã, a celor ce trãiesc dincolo de frontiere nenumãrate, sã facem România mai frumoasã si sã fim mândrii atunci cand se intoneazã imnul national in tarã sau in orice alt loc in lume, atunci cand se vorbeste de Brancusi la Paris, New York, Tokyo, atunci când aflãm ca tinerii nostri olimpici si-au mai golit o camerã de jucrii, in care srã-si poatrã etala medaliile obtinute la concursurile internationale, atunci cand un român câstigã un turneu de tenis sau când un român ajunge pe vârful unui munte. Sa fie o mândrie pentru fiecare dintre noi, sã avem un pasaport românesc sã vorbim in limba noastrã si sã ajungem sa fim modele si pentru alții. Eu sunt recunoscãtoare pentru baza solidã pe care România a oferit-o vietii mele. Acolo am trãit cei mai frumosi ani, acolo am avut cele mai mari impliniri. Iar tu, român de-al meu, cãlãtor pe alte meleaguri, spune-le celor ce te vor întreba cine esti si de unde vii, ca „tu române, nu ai de ce sã tii capul plecat în fata nimãnui, niciodatã, pentru cã tu pe pãmântul tãu ai stat, nu pe al altora, tu l-ai muncit si fãcut sã rodeascã, tu ai stat cu o mânã pe plug si alta pe sabie si nu ai râvnit niciodatã la bunul altuia”. Asadar odatã cu un indemn de regãsire a respectului de sine si o sperantã de a ne renaste ca o natiune puternicã in rândul tuturor natiunilor, trimit gândurile mele spre toate zãrile lumii pe unde se aflã rãspindit neamul nostru si sã ne amintim cu toti ca suntem din neam vechi, cã suntem copii de oameni buni, frumosi, harnici, credinciosi, ospitalieri, cinstiti, rãbdãtori, dar si viteji, aprigi si neînfricati atunci când tara o cere, sã fim mândri de noi însine, de strãmosii nostrii si de tara noastrã! Tie, Românie, îti doresc sã fii mandrã de fii tãi, sã fii bunã cu ei, sã le aduci un An Nou Bun si cu sãnãtate! Îþi doresc conducãtori demni de strãmosii lor si tineri care sa nu renunte la idealuri. Tineri care sã stie ca visele lor devin realitate dacã au vointã, dacã au credintã si putinã iubire: de Dumnezeu si de semeni. Îti mai doresc ca ziua ta si sacrificiile care au însemnat ea sã nu fi fost în zadar. Fie ca Dumnezeu sã binecuvânteze România, astfel incât din plinãtatea fericirii pe care El a hãrãzit-o tuturor oamenilor sa se impãrtãseasca cat mai multi concetãteni de-ai nostri, dupã faptele bune si gândul curat al fiecãruia!
|
11/23/2022http://www.observatorul.com/Default.asp?action=articleviewdetail&ID=24267 |
CASA NATALĂ DIN BERECHIU
LA MULȚI ANI DISTINSE CAVALER DE CLIO!
Frumoasă, pioasă și lăudabilă inițiativa Asociației Maționale a Veteranilor de Război – Filiala Oradea de a organiza un tur -PRO-MEMORIA – pe la împortante locuri care amintesc pelerinilor și simplilor trecători că pe acolo își dorm somnul de veci EROII.
–Reporter Cetatea Cavalerilor: Ce reprezintă Eroii pentru Asociația Veteranilor, l-am întrebat pe președintele filialei Col. r. Dumitru Damian?
– Col. r. Dumitru Damian: Ei sunt norocoșii supraviețuitori. Din evidența Filialei dispar, pe cale naturală tot mai mult cei care au fost pe front, sau/și urmașii acestora: soții/văduve de veterani și chiar copii ai acestora. Odată cu ei și o parte din ceea ce nu s-a povestit despre isprava lor. Tocmai din acest motiv am pornit pe acest drum al Memoriei istoriei. Pașii hotărâți ai eroilor se aud încă la Păuliș, Oarba de Mureș, Carei.
– RCC – Știu că în anii trecuți ați fost pe urmele ostașilor români din Armata a 4-a, de la Oarba de Mureș la Carei. Proiectul din acest an ce aduce nou?
–D.D. -Mă bucur că ați amintit despre un turneu mai lung, cel din Nordul județului, unde am avut bucuria să ne întâlnim cu tineri la ei acasă și la „casa Eroilor”, adică la monumentele și cimitirele Eroilor din Zonă. Așa s-au transmis cunoștințele istoricului Dr. Augustin Țărău, vicepreședintele nostru – către generația tânără. Receptarea informațiilor, ne-a convins de utilitatea unor astfel de excursii-documentare-de-suflet pe URME DE EROI! În acest anu am mers prin Sudul județului, urmărind ofensiva Armatei 1-a. Primul popas la Păuliș, acolo unde cei de la Radna au stat „stâncă lângă șanțul antitanc!” Din lecția asta se învață că Tu, ca Ostaș Român, ești bucată vie din Trupul Naţiunii Tale, care ştie și aplică fără rezerve, lecţia morții pentru ȚARĂ, pentru ca fiii săi să trăiască de-a pururi. Este Armă Vie necârtitoare, parte de nedezlipit din Patrie Română, cu care de-a lungul vremii și-a apărat ființa, glia mult râvnită de alții.
–RCC – Văd că sunteți o mână de oameni, foști militari, din care unul în straie preoțești. Are și asta vreo semnificație?
D.D. – Da, în posibilitățile financiare au fost mai reduse, ca după Pandemie. Așa ne-am strâns acest mănunchi de 7 (din imagine lipsește ing. Eugen Sabău – fotograful) și ne-am gândit să tămâiem, la propriu, monumentele și locurile de veci ale EROILOR căzuți pentru PATRIE! Așa că am oficiat slujbe, parastase pentru Eroi!
– RCC – Ce a urmat pe traseu?
D.D. – La 150 de ani de la moartea Crăișorului Iancu, nu puteam rata itinerarul fără să mergem, din nou, la Țebea.
Apoi la Alba Iulia, acolo unde Ostașul român a privit și țintit cu admirație, și chiar dacă n-a intrat pe Câmpia Libertății, ori pe Câmpul lui Horea, a privit cu nădejde în suflet că porunca străbune se va împlini, mai devreme ori mai târziu. Și vă mărturisesc că de câte ori pronunț Alba iulia îmi vine în minte povestea Moșneagului care s-a prezentat voluntar printre românii chemați de Consiliul Dirigent la oastea ardeleană. Întrebat de colonel: „- ce cauți aici, locul dumitale e acasă, la gura sobei printre nepoți! – Ba NU, domn colonel, că eu mi-am trăit viața, și de-o fi vreun glonț rătăcit pe câmpul de luptă și pe mine de m-o nimeri, nu-i așa mare bai ca și când ar secera viața unui flăcău”.
Mereu pe urmele Eroilor, căci, cum zice poetul, nu mor niciodată, ei rămân „contemporani cu toți urmașii”! Și care-i mai pios omagiu decât o rugăciune acompaniată de Veșnica lor Pomenire! Așa am gândit să ne omagiem Înaintașii, iar de Ziua Armatei României gândul nostru se îndreaptă întiași dată spre ei Eroi ca au la căpătâi inscripția:
„GLORIE OSTAȘILOR ROMÂNI CARE AU LUPTAT CU EROISM ÎMPOTRIVA FASCISMULUI PENTRU ELIBERAREA PATRIEI, PENTRU LIBERTATEA ȘI ÎNDEPENDENȚA POPORULUI ROMÂN” ,
iar pentru aceia care însă se află la datorie sub tricolor le urăm La mulți ani!
Ing.Miorița Săteanu
Activitatea festivă dedicată ZILEI NAȚIONALE A LIMBII ROMÂNE, care se sărbătorește începând cu anul 2013, în data de 31 August, al fiecărui an, a avut loc în cadrul *Clubului de Poezie* la sediul Bibliotecii Virtuale ELIT, director prof. Mirela Silaghi în parteneriat cu ing. Săteanu Miorița, coordonatorul proiectului *Cetățeni activi la puterea a treia*
Importanța evenimentul a fost subliniată și a fost scoasă în evidentă prin cuvântul de deschidere a doamnei prof. Mirela Silaghi, consfințind faptul că Limba Română este printre limbile cele mai muzicale, curate, bogată în expresii și metafore. Este limba în care se pot exprima cu uşurinţă cele mai intime sentimente și trăiri, cele mai reuşite comparaţii, cele mai frumoase declaraţii de iubire.
Deasemenea limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite.
Cu acestă ocazie se intonează Imnul Naţional și se arborează Drapelul României!
Activitatea *Mult e dulce si frumoasă limba ce-o vorbim* a fost dedicată, în special, sărbătoririi evenimentului dar și pentru evocarea unor persoanlități care au marcat evoluția literaturii române prin scrierile lor .
Discursul elevei Ruxandra Tărău de la Colegiul Național *E. Gojdu* despre Nicolea Iorga a fost însoțit de prezentarea documentelor care au inclus viața și operele marelui istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, impresionând prin diversitatea activității dar și prin sfârșitul tragic al existenței lui pe pământ, cel care a fost un spirit neobosit al politicii, istoriei şi culturii noastre.
Eleva Aida Ritli din cls a XI a Colegiului Național *Iosif Vulcan * a vorbit despre Gelu Naum, cel care a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
Implicarea tinerilor în derularea momentului festiv a fost foarte apreciată de participanți, aceste concluzii au marcat si recitarea de către elevul Alin Abrudan – Colegiul Naționla *E. Gojdu* a poeziei lui Gheorghe Alioute sub titlul *Mi-e dor de România *versuri cu un cu mare impact partiotic
Poetul Ocatvian Paler – *un rătăcitor în vremea paradoxurilor* a fost evocat de către ing. Miorita Săteanu, fiind cunoscut ca un important critic literar, scriitor, jurnalist, editorialist, eseist si remarcat prin funcțiile deținute in Radio si Televiziunea Română perioada in care au circulat multe citate celebre dintre care amintim *Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.”
Prof. Octavia Vesa a trecut în revistă poeții și scriitorii care prin lucrările lor au contribuit la evoluția literaturii și al graiul național, au dat sens vorbirii gramaticale, iar prin talentele cu care au fost înzestrați au scris versuri despre iubire, patriotism, frumusețile naturale, despre minunăţiilor piesajelor anotimpurilor și în special despre frumusețea sufletului omului pentru dăruirea creațiilor lui.
Surpiza intâlnire a constituit-o prezenta dr. rezident Taha El Bejan originar din Maroc care a învățat să vorbească românește foarte bine și știe să-și exprime gândurile direct în cuvinte românești și nu prin traducerea din limba arabă în limba română.
Momentul festiv- artistic, a fost deschis prin recitări de poezii patriotice, din literatura națională și din volumele proprii ale poețiilor Leontina Costruț, Ioana Precup, prof. Florica Mera, prof. Aurel Horgos, Hetes Pascu, prof. Rodica Denuț și prof. Doina Iliescu.
În incheierea evenimentului organizat sub genericul „MULT E DULCE SI FRUMOASA LIMBA CE-O VORBIM”- s-a amintit de către ing. Miorița Săteanu multitudinea cuvintelor din vocabularul Limbii Române prin care se pot exprima toate sentimentele toate dorințele, toate visele, adică dragostea pe care o purtăm in suflet pentru ființă iubită –mulțumirile transmise mamelor dar si cuvintele de invățătura pentru a știi că cei 7 ani de acasă sunt cele mai valoroase si utile invățăminte in viață, incărcate de rugăciune și mulțumire către Bunul Dumnezeu pentru tot cea ce se primeștec zilnic de la EL.
Ca o incununare a sărbătorii naționale, prof. Maria Bilan a recitat versurile minunate ale poeziei: *Limba noastră-i o comoara* din creația poetul Alexei Mateevici
Activitatea desăşurată a constituit un omagiu important prin care s-a evocat bogaţia vocabularului limbii române, pentru a se exprima toare gândurile, sentimentele, observaţiile stiintifice si harul de a scrie versuri si de a aduce elogii celor care au făcut posibilă sărbătorirea Zilei Naționale a Limbii si Literaturii Române
Evenimentul a fost încununat cu intonarea Imnului Național de către toții participantii.
M. , Petra Paic, dna și O. Ungureanu, prof Ana și Mihai Bejinaru, dna G. Pătrășcanu, Voichița, C. Moșincat, Al. Ghironte, Fl., N. Cios – înainte de ultima oră de dirigenție
(foto I. Mardale 27.07 ora11.00)
Fascinația revederii, așteptată de unii 50 de ani, a fost pe măsură ce ne-am recunoscut tâmplele cărunte și umerii ușor aduși în față. Ne-am îmbrățișat cu marea căldură a revederii și rememorării câtorva crâmpee de amintiri la o cină comună și un pahar de vorbă în care voia bună și dispoziția au fost ca în vremurile de altă dată, depline. Am fost mai mulți ca la ultimele două reuniuni și asta ne-a unit și mai tare.
Bucuria cea mare a fost a doua zi dimineață pe 27 iulie 2022, ora 10.00, când, colegul nostru Gabriel Pătrășcanu s-a oferit a fi cavalerul de onoare al clasei și a însoțit de la domiciliu pe soții prof. Ana și Mihai Bejinaru, diriginta clasei 12 G,promoția 1972, respectiv directorul adjunct al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, la Punctul de control al instituției. Bucurie. Bucurie. Strânși în jurul doamnei noastre diriginte. Unii nu o mai văzuse de 50 de ani. Și totuși își amintea de fiecare în parte, ținea să întrebe pe fiecare câte ceva.
Ora și momentele festive din sala amfiteatru vor rămâne memorabile. Acolo cei doi dascăli de vocație, soții prof. Bejinaru au ținut, fiecare în felul său o lecție de viață, de îndemn și îndrumare pentru toți cei din promoția 1972. Urarea dumnealor s-a unit întru sănătate și bună revedere peste câți ani ne-o da unul Dumnezeu.
Nu cred că cineva a uitat acele versete ale cărții primite în dar cu dedicație de la Petra și Mircea Paic, despre Iubire și Iertare, la care, vizibil emoționată, parcă cu premoniție, a ținut să facă trimitere doamna dirigintă Ana Bejinaru. A fost ultima oră de dirigenție.
Pe 01 august, îmi comunică colegUl Mircea Paic, m-a sunat doamna diriginte să mă întrebe de telefonul lui Costică Moșincat pentru că în tabelul de la sfârșitul catalogului numărul este inutilizabil.I-am trimis imediat un SMS cu numărul solicitat și seara am sunat-o s-o întreb dacă l-a primit. Nu mi-a răspuns. A 2-a zi la fel. N-am mai încercat.
ULTIMA ORĂ
Eu, da, Mircea, am reușit vreo 30 min. cu amândoi, mai ales că gafa cu telefonul îmi aparținea dintr-o tastare greșită. Pentru mine dialogul acela de o oră, când cu unul când cu altul, a fost cu adevărat ultima oră de dirigenție. Am răspuns ca la interogatoriu în legătură cu ultima tipăritură surpriză oferită cu ocazia revederii: Catalogul clasei 12 G, o lucrare colectivă de apreciere la adresa dascălilor și comandanților de apariția căreia aveam să aflu că s-a bucurat. M-a chestionat despre toți puștanii de altădată, din 12 G, bucurându-se ca de propriile realizări de reușitele acelora de care am avut știre, precum și de soarta trecerii premature a 12 dintre colegi. Pot să depun mărturie că de toți s-a interesat și a avut același tonus vibrant, plin de veselia pe care i-o cunoscusem în anii de liceu.
Am vorbit despre virtuțile umane, între care a așezat IUBIREA și IERTAREA în cap de listă, de parcă făcea cu fiecare discurs un exercițiu spiritual de pregătire pentru Împărăția Cerurilor unde era gata de o altfel de oră de dirigenție. Drept să spun, având experiența apropiată, a mamei, nu m-a surprins dialogul la care m-a provocat. Dar m-a binedispus tonul și verva dialogului agreabil avut cu o distinsă familie de profesori, Bejinaru.
[11:01, 17.08.2022] Costel: Cu regret va aduc la cunoștință că a încetat din viață erudita profesoară Doamna Bejenaru. Dacă ne poate consola ceva , este faptul că aniversarea noastră a fost ultimul eveniment la care a participat !
[11:02, 17.08.2022] Costel: Colegul Andrei mi-a transmis vestea tristă. Dumnezeu să o ierte.
[11:26, 17.08.2022] Lm Mardale: 🙏🙏🙏🎚️🇧🇪
[11:57, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Am lăcrimat la aflarea vești și cu durere profundă în suflet îi doresc să ajungă acolo unde Pronia este la ea acasă.Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Condoleanțe domnului profesor!
[11:58, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Și un mesaj de la Petra soția mea:
[11:58, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: A încheiat misiunea aici…are de înfăptuit alte misiuni la Bunutul!!!Dumnezeu să o aibă in grija Sa!!!😥💐♥️
[12:01, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Are cineva numărul de telefon al domnului profesor Bejinaru?
[12:02, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Îl rog să-l posteze pentru a trimite în scris condoleanțe!
[13:02, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Gandul zilei: 🌼🌿🌼
„Se spune că între 15 august (sf. Maria Mare) și 8 septembrie (sf. Maria Mică) oamenii nu îmbătrânesc, totul este cald și calm, că lucrurile se așează și oamenii au numai gânduri bune și își caută un făgaș nou. Se spune că între 15 august și 8 septembrie, vremurile nu știu încotro să o apuce, spre vară sau spre toamnă, că frunzele îngălbenesc, dar nu cad, că păsările vor să plece, dar încă nu știu dacă spre nord sau spre sud. Se mai spune că râurile nu mai curg și că marea nu are valuri, pentru că timpul stă pe loc și așteaptă. Să folosim cu înțelepciune acest răgaz pentru a vindeca mintea de gânduri negre și pentru a ne trăi sufletul cât mai aproape de Dumnezeu.”🙏
[13:07, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Într-o astfel de atmosferă ne-a părăsit doamna diriginte și …”își caută un făgaș nou”.Sunt convins că îl va găsi alături de drepți,buni și adevărați.
[13:42, 17.08.2022] Costel: Am transmis un SMS, în numele colegilor de la ultima întâlnire
[13:44, 17.08.2022] Costel: 0735561930
[14:09, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: La mine la acest număr de telefon figurează doamna profesor Ana Bejinaru. Domnul profesor nu are telefon?Aveau amândoi un singur și acelaș telefon? Zi Costică!
[14:21, 17.08.2022] Costel: Eu pe acest nr. am vb. la tf ultima oară, altul nu am. AM trimis mesajul pe acesta.
[14:24, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Gabi Pătrășcanu tu nu ne spui nimic? Ști alt număr de telefon? Gabi Patăşcanu: Am primit vestea dimineața,dar eram la drum și telefonul pus pe auto.Dumnezeu să o odihnească.
[17:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: De spus, nu știu ce mai pot spune, dar sunt împăcat ca am putut sa ne bucuram de prezenta domniilor lor la festivitate.Am depanat multe amintiri, pe drumul pe am avut plăcerea sa-i însoțesc, dar păcat, mai spera la mai multe clipe fericite.
[18:01, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Ști alt număr?
[18:02, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: Nu am.
[20:55, 17.08.2022] Costel: Dragi colegi, deschid pe pagina Biblioteca Bravului Cavaler: ULTIMA ORĂ DE DIRIGENȚIE CU PROF ANA BEJINARU. Toate gândurile voastre, și ultimele amintiri le puteți posta alăturea de condoleanțele adresate familiei. Mesajele voastre,
Bonto Ghe: Sa doarmă în pace! Ne vom gândi totdeauna cu plăcere de dumneaei.
[12:13, 17.08.2022] LM Cios Ioan: Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Condoleanțe familiei!
I. Mardale: 🙏🙏🙏🎚️🇧🇪
[16:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: Am primit vestea dimineața, dar eram la drum și telefonul pus pe auto. Dumnezeu să o odihnească.
[17:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: De spus, nu știu ce mai pot spune, dar sunt împăcat ca am putut sa ne bucurăm de prezenta domniilor lor la festivitate. Am depanat multe amintiri, pe drumul pe am avut plăcerea sa-i însoțesc, dar păcat, mai spera la mai multe clipe fericite.
SMS: Cu ochii cerniți de lacrimi am primit mesajul că distinsă noastră Dirigintă prof. Ana Bejinaru a ajuns spre a împlini o altă misiune ÎN CERURI. Dumnezeu să o ierte și odihnească. Domnului prof. Mihai mângăierea și puterea de a purta singur crucea, cu aceeași demnitate. Doamne ajută tuturor! Colegii de la ultima întâlnire, prin C. MOȘINCAT, adresează condoleanțe familiei îndoliate. O vom păstra în amintirea noastră ca o ultimă oră de dirigenție. ADIO, DISTINSA NOASTRĂ PROFESOARĂ!
O. Ungureanu: Trist, foarte trist! DUMNEZEU să o aibă în paza lui. Și-a dedicat viața pentru a ridica generații de liceeni. Și a făcut-o cu mare pasiune. Au copleșit-o multele amintiri pe care le-a trăit cu mult, mult tumult sufletesc. Regret, din adâncul sufletului, plecarea ei dintre noi. Amin!
Onița Pavel: Acum îmi dau seama ce pierdere să nu pot veni și eu la aniversare … Următoarele nu vor mai fi la fel. Odihnă veșnică pentru <Doamna> noastră …! ♥
FECIOARA – FEMEIA – MAICA DOMNULUI – MARIA
O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FECIOARĂ – FEMEIE – MAMĂ !
Prof. Dr. Gh. C. NISTOROIU
FECIOARA MARIA – Mugurele divin al Frumuseții Hristice!
FEMEIEA – Plămada rugăciunii de foc a Rugului aprins!
MAICA DOMNULUI – Viața Vieţii și-a nemuririi Sfinte!
EMANUEL – CUVÂNTUL VIU, Cel ce ne-a înfiat dumnezeirii Sale,
susură Izvorul mântuirii noastre, în care s-a urzit aleasa Zidire
a Fecioarei – Femeii – Mame!
În FECIOARĂ s-a întrupat FEMEIA,care a odrăslit ODORUL de MAMĂ!
Fecioara MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, arhetipul Frumuseții şi a Iubirii
Absolute este pururea Crăiasă a Cerului albastru şi a Pământului verde!
Fecioara MARIA – VLAHERNA – CARPATINA este MIREASA Frumuseții absolute,în care s-a pogorât serafic, Iubirea Duhului Sfânt, peste sufletul ei divin!
FECIOARA – FEMEIA –MAMA, timp-răstimp-veșnicie a Liturghiei Dorului sublim!
FECIOARA – FEMEIE este un IMN de FRUMUSEŢE, DRAGOSTE şi CREAŢIE!
FECIOARĂ – FEMEIE – numele tău este Minune, Chemare şi Alegere divină!
FEMEIA – Mugure de Luceafăr, odrăslit în taina chemării filocalo-sofianice, care răspândeşte mireasma inefabilă a cântării poeziei sufletului ei frumos!
MAMA este o întrupare de Cer şi Pământ!
Taină al cărei Destin se împlinește în inima ei,cât un răsărit de Soare, întrupând Omul cu Dumnezeu!
MAMA este Altarul plinătăţii Dorului sacru şi Focul rugăciunilor izbăvitoare!
Ruga MAMEI se aprinde într-un azur de cer ce se reflectă ca un răsărit de ape!
O, FECIOARĂ, peste inima ta-catapeteasmă se pogoară Surâsul dumnezeesc!
O, FEMEIE, Trandafirul sufletului tău îmbrăţişează toate petalele de Dor ale Iubirii!
O, MAMĂ, întreaga ta fiinţă cântă de încântarea dumnezeieştii tale ODRASLE!
„Cine nu a văzut o FEMEIE aplecându-se
ca o mângâiere peste oamenii nimănui?
Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil
sau săturând un sărac?
FEMEIA însufleţeşte totul,
învăluie lucrurile cu cântec
şi caută fără încetare
firele ascunse ale ţesăturii vieţii.
Taina ei aici stă:
în legătura statornică cu isvoarele Vieţii.
FEMEIA vede în profunzime,
suferă şi se bucură deplin!
FEMEIA cunoaşte adevăratele
Flori nemuritoare ale Vieţii!”
(Ernest Bernea, FEMEIA – Îndemn la Simplitate, Predania)
Tuturor Fecioarelor-Femeilor-Mamelor,
cântare, încântare, binecuvântare!
+ ADORMIREA – ÎNVIEREA MAICII DOMNULUI – MARIA!
15 August 2022
La Telechiu, comuna Țețchea, județul Bihor bat clopotele de 100 de ani în bisericuța ortodoxă, ctitorită cu sprijinul și prin purtarea de grijă a colonelului Iacobini Victor, al ofițerilor și ostașilor din Regimentul 2 Vânători „Regina Elisabeta” și al credincioșilor din sat, avându-i pe Alexandru Munteanu protoprezbiter, pe Teodor Pătcaș, administrator parohial și pe Gheorghe Bere, primar-epitrop al comunei. Marea bucurie a sfințirii a fost oficiată de către Nicolae Ivan și Roman R. Ciorogriu – episcop al Clujului, respectiv al Bihorului. Atunci, acolo, au bătut întâia oară, pe 29 iunie 1922, clopotele din turla bisericuței din Telechiu și de atunci continuu.
Din documentele de arhivă aflăm că Victor Iacobini, s-a născut la Bolgrad pe 1 ianuarie 1877, ca fiu al Zoiei și Paul Iacobini, de origine român ortodox, căsătorit în iulie 1909 cu domnișoara Caniera. Cariera militară a început-o la Școala de ofițeri pe 26 septembrie 1896, fiind clasat al 10-lea din 141 elevi, fiind înălțat la gradul de sublocotenent, după doi ani de studii, prin Înaltul Decret 2407, din 1 iulie 1898. În 1903 obține gradul de locotenent, iar pe 1 iulie 1910 pe acela de căpitan, grad cu care va participa la Campania din Bulgaria din 1913.
Primele caracterizări ni-l prezintă pe tânărul ofițer „inteligent, blând, serios”, dar cam bolnăvicios, lipsind o parte de la serviciu și pregătire, fapt care i-a afectat ascensiunea în carieră. Cu o instrucție militară bună, Iacobini trebuia să-și însușească regulamentele și să-și perfecționeze cunoștințele de lucru pe hartă. Caracter ferm, puțin descurajat datorită bolilor sale, tânărul ofițer apucă pe o cale a învățării, după recomandarea comandantului său de batalion, care-l aprecia pentru „firea sa bună”, pentru care avea nevoie de formare, potrivit maiorului Antonescu, din 1900. Lipsurile din pregătire în vor determina pe generalul Petală, comandantul Diviziei să observe o oarecare „violență nu destul de justificată”, în august 1901. Cu toate acestea severitatea sa pornea din faptul că știa prevederile regulamentare și pretindea cu exigență respectarea și aplicarea lor.
Victor Iacobini, „ofițer cu ochi de instructor și răbdare pentru ași desăvârșii oamenii, cu simț artistic și elan sufletesc pentru tot ce-i înalt și frumos ca artă”, cu o ținută foarte curată, exact la serviciu și conștiincios era propus la înaintare „la alegere” de către comandantul Batalionului 8 Vânători, maiorul Boureanu, în 1901. În următorul an, din proprie pornire, și-a lărgit cercul de cunoștințe, inclusiv prin învățarea limbii franceze, dar și în domeniul militar. A condus bine plutonul său la manevrele regale din 1902, dovedind calități reale pentru arma sa, având o conduită morală sănătoasă în societate. Inteligent și cu inițiativă, călărea, înota și trăgea bine cu arma. Iacobini, nu avea alte venituri în afară de soldă, fapt pentru care era cumpătat în cheltuieli și nu practica jocul de cărți. Cu o vizibilă îmbunătățire a instrucției sale și a trupei, era din nou propus „la alegere” pentru gradul de locotenent. În vederea avansării, peste promoțiile mai vechi, a fost mutat pe 10 mai 1903 la Batalionul 3 Vânători, unde comandantul său, maiorul Negruzz remarca preocuparea lui pentru conducerea trupei la manevre, achitându-se bine de sarcinile ce avea.
În 1910 obținea gradul de căpitan, la comanda Batalionului 1 din R.2 V. „RE”, iar mobilizarea, din 15 august 1916, l-a prins cu gradul de maior, pentru ca, în urma campaniei din Transilvania și sudul Moldovei, să fie avansat Lt. Col. și apoi colonel în fruntea regimentului pe care l-a comandat. Începând din 16 aprilie 1919, a participat la campania antibolșevică, cu începere de la Gura Honț, unde cu un atac impetuos a tăiat retragerea ungurilor și a făcut 500 morți și răniți, 200 prizonieri, 5 tunuri capturate cu muniție și 18 mitraliere, iar pe 1 mai 1919 forma avangarda Brigăzii 3 Vânători, în capul de pod de la Szolnok, în contact cu Bg. 43 ungară, care avea misiunea de a organiza rezistența pe râul Tisa, prin cele 4 tunuri și trenul blindat bine poziționate pentru tragere. Pentru modul exemplar cum a condus această luptă, colonelul Iacobini a fost propus pentru ordinul Mihai Viteazul cl. 3-a. La Szaboles, în ziua de 21 iunie 1919, din apropiere de Tokai a „luat prizonieri un întreg batalion inamic, cu toți ofițerii săi”[1]. La Budapesta a evacuat toate mașinăriile din fabrica Manfred Veisse fiind propus pentru înaintare la gradul de colonel în mod excepțional, conform propunerii generalului Gheorghe Dabija, comandantul Diviziei 2 Vânători, propunere întărită și prin semnătura generalului Traian Moșoiu. După declarația sa de activitate în campanie, rezultă că a participat de la ofensiva din Transilvania, la retragerea și rezistența în Moldova și apoi din nou în campania anului 1919, până la Budapesta și de supraveghere a zonei militare în Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Constantin Șerbescu.
Despre cum s-au purtat românii ca ocupanți la Budapesta și alte localități aflăm din scrisorile date de către autoritățile vremii, la adresa Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, ale cărui efective de 51 ofițeri și 1707 trupă, s-au acoperit de laudă și mulțumiri primite chiar de la cei pe care i-au ocupat. Alături de autorităţile comunale din Ullo, la 25 octombrie 1919, preotul catolic, și alte 4 persoane, din care numai a notarului funcție este descifrabilă, semnează documentul de înștiinţare F.14723/II: „Subscrișii acestei înștiinţări adeveresc că Regimentul 2 Vânători Munte din Armata Regală Română care a fost în comuna Ullo a menținut o foarte mare ordine şi a dat mare ajutor locuitorilor. Suntem recunoscători că ne-a eliberat comuna de bolşevici. Cerem ca regimentul atâta vreme să rămână în comună, până când ordinea şi liniştea vor putea fi asigurate de autorităţile maghiare. În modul cel mai sincer înştiinţăm, în sfârşit că toţi ofiţerii regimentului şi la fel şi soldaţii din localităţile comunei s-au comportat aşa cum rezultă din înscrisurile localnicilor, cu cea mai bună intenţie, aşa ca subunităţile regimentului şi în special comandantul Colesica Ioan (al Companiei). Din partea locuitorilor comunei Ullo, fiecare şi-a dobândit aprecierii şi salutări frăţeşti.” (text tradus şi interpretat de C.M.).
Termeni asemănători cuprinde şi adeverinţa cu nr. 4645/1919, octombrie 24, ce este parafată cu ștampila primăriei Munori şi o alta “Pest Pils – Solt – Kiskun Varregye-1900” contrasemnate de autorităţi şi notari. „Subscrisa primărie comunală adevereşte în mod expres, că în satele comunei, din 23 septembrie 1919 până azi, s-a cartiruit Regimentul 2 Vânători român cu ofiţeri şi trupă ce s-au purtat cu respect atât faţă de autorităţi cât şi faţă de populaţie. A avut o comportare ireproşabilă şi a îndrumat primăria, fapt pentru care în numele primăriei şi a populaţiei exprimăm recunoştinţă”.
Candelabru cu gloanțe dăruit de R. 2 V.
Revenit în țară, s-a îngrijit de „instrucția solidă a trupei, având o trupă de toată lauda, după cum fusese citat și prin Ordine de zi pe armată.
Fiind dislocat în zona Bihorului s-a îngrijit să asigure liniștea populație bulversată de zvonuri lansate și întreținute de propaganda maghiară, care activa în cadrul unui Complot de la Oradea, împotriva statului nou format prin plebiscitul de la Alba Iulia. Agenții secreți infiltrați de către Horthy au fost deconspirați, judecați și condamnați, inclusiv cu pedeapsa capitală, fapt pentru care s-a ajunse pe căi diplomatice să ceară grațierea Regelui Ferdinand I[2].
La Telechiu, împreună cu primarul de atunci Gheorghe Bere, Iacobini s-a îngrijit să „facă o subscripție publică” pentru strângerea unui mic fond, de la ofițerii din subordine, pentru a ajuta la ridicarea unei biserici ortodoxe. Alesele sale sentimente și profunda sa credință creștină ortodoxă l-au făcut, probabil, pe colonelul Iacobini să doneze, din partea mamei sale, o icoană pictată pe lemn, și să scrie în Ordinul de Zi pe al R. 2 V. următoarele:
Ofițer cult, cu sârguință s-a străduit să asigure igiena, hrana, instrucția și disciplina trupei. „Caracter leal, fire serioasă arată foarte mult tact și echitate față de subalterni”, îl caracteriza comandantul Brigăzii 3 Vânători în 1921. La aceste note s-a adăugat și remarca făcută de generalul C. Șerbescu privitoare la spiritul de „gospodar desăvârșit” și capacitatea de comandă, astfel întărea și comandantul Diviziei 2 Vânători, susținerea de avansare la gradul de colonel.
Toate notele de serviciu ale colonelului Iacobini Victor, subliniază „inteligența sa pătrunzătoare, perseverență în muncă și multă inițiativă”[3], un „excelent instructor sportiv”. Ca bun gospodar s-a îngrijit și de cantonamentul din zona Bihorului, în care atelierele lucrau din plin. Admirativ comandantul Bg. 3 V. îl propunea pentru comanda unei Brigăzi și la gradul de general. Din cauza unor suferințe, pe caz de boală, a fost trimis la Cercul Militar București, și apoi în cadrele disponibile, după demobilizare.
De remarcat e faptul că fiind în zona Bihor, de supraveghere a graniței, stabilită și ratificată prin tratatul de Pace de la Trianon, 4 iunie 1920, colonelul Victor Iacobini a avut o frumoasă primire și apreciere a bihorenilor cărora le-a sădit alese sentimente de siguranță și liniște. După cum consemnează Registrul istoric al regimentului ofițerii R. 2 V. „RE” în cap cu„ comandantul lor, colonelul Iacobini Victor, luând inițiativa de a ridica o Biserică Creștină Ortodoxă, în comuna Telechiu”, acolo unde regimentul era dislocat de un an de zile (din 1920 -n.n.), s-a lansat acel apel călduros cu gândul spre prea Bunul Dumnezeu, spre amintirea acelora rămași pe câmpurile de luptă, așa cum sunt înscriși ei de către generalul Constantin Șerbescu, în invitația, către Roman R. Ciorogariu, pentru sfințirea monumentului „Vulturul” din cimitirul Municipal Oradea .
[1] Ibidem, p. 56v
[2] Apud Constantin Moșincat, Grațiere regală în contul bunelor relații cu Ungaria, în Cetatea Cavalerilor nr.5/2022
[3] A.M.R., fond 3042 Memorii Bătrâni, dos. S 5928/1986, crt. 26, p. 63. Agrea și juca fotbal, săritura cu prăjina 2,8 m, aruncarea discului până la 25 m, iar greutatea de 7 kg la 8,5 m, în timp ce 100 m se alerga în 12 secunde.
INVITAȚIE. Telechiu 29 iunie 2022
Col.r. Dr. Constantin Moșincat
-cavaler de Clio –
La Cenaclul „Barbu Ștefănescu Delavrancea” Oradea, începând cu ora 18.00 a avut loc o dublă manifestare, prilejuită de Comemorarea lui Mihai Eminescu, parte în care președintele Dr. Pașcu Balaci a reamintit legăturile lui Eminescu cu Bihorul, prin intermediul prietenului său Pompiliu Teodaor. Membrii Cenaclului au omagiat Luceafărul prin recitări din nepieritoarea sa operă, și din creație proprie, dedicată poetului nepereche, ori/și prin intervențiile prof. univ. dr. Paul Magheru, cu informații despre Eminescu. .
Surpriza venind de la invitatul poet George Roca, din Australia, care a recitat o frumoasă poezie dedicată Luceafărului, iar prof. Maria Mera a cântat, acompaniată de Corul „general Traian Moșoiu” melodii pe versurile poetului comemorat. Prof. Horgoș, o strofă din creația sa, iar ing. Bărnuțiu o catrenă reușită.
S-a spicuit și din proza și publicistica eminesciană de către prof. univ. Dr. Paul Magheru, publicistică interzisă odinioară pe motiv că ar avea caracter antisemit. Florian Chelu, a adus precizări în legătură cu acest aspect negând o asemenea prezență, el fiind bun prieten cu evreii. El a criticat abuzurile săvârșite și tolerate în epocă!
Idei politice ale lui Eminescu. Spicuiri din diferite lucrări[1].
Educaţiunea străină implică spirit străin şi un corp cuprins de spirit străin e asemenea unei pietre desprinse din zid. Ea aparţine zidului prin destinaţiunea ei, însă spiritul străin al atrac- ţiunii pământului o face să cadă. Căzând la pământ, ea încă nu e pământ, — cum Românul renegat nu e încă Ungur, cum Evreul botezat nu e încă creştin… Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului, — ce mirare dar cum că inamicii noştri aşteaptă să cadă mortăciunele corpului nostru, ca din ele să-şi constitue pe al lor…
Renegaţii sunt veninul pe care natura binefăcătoare la depărtat din corpul nostru. Fericire e că flamura aurului nostru e însemnată pe lângă sigură ce-am putut-o lăpăda fără ca să ne pese. Am râs totdeauna de ‘ncercarea de-a readuce în sinul naţhinei pe renegaţi. S’au dus? Cu atât mai bine; era mai rău de rămâneau. La noi era(u) un rău. Ei sunt boala lor cea ascunsă, dar cronică. Răi naţionalişti, ei sunt răi servitori. Maşine oarbe şi materialiste, ei lovesc fără raţiune. Toată iarna corpul e sănătos, faţa e roşie. Vine primăvara şi buba venerică umple părţile cele mai nobile ale corpului — ochii, gura, nasul — şi pătrund până ‘n crieri, rozând până şi oasele creerului. In curând capul naţiunei ungureşti nu va fi decât un monstru urîcios şi plin de bube — un cap incurabil. În fine Românii naționalişti vor lucra spre binele nostru, Românii renegați fără să vrea chiar spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăți! noastre, şi apoi veți vedea.
***
Cine mi-o poate ținea de rău, dacă voiu ca şi copiii mei să fie ca mine de Români. Guvernul? — Nu-l recunosc de competinte. El are a-şi regula trebile lui, ordinea publică, nu limba şi religia copilului meu; are de-a surveghia referinţele dintre el şi persoane străine lui, nu caracterul lui propriu sau pe el însuși nepus în referință cu elemente străine lui. Şi când eu plătesc pentru școală, datoria mea implică dreptul de-a cere cum să fie (copilul meu) instruit. Si eu cer să fie instruit în limba mea şi numai în limba mea, nu şi în limba mea. Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române — căci Românii le susţin cu birul lor amar, pe care-l storc Pietrei și costișelor, cu care i-a împroprietărit o dreptate nedreaptă. Veni-va vremea şi a dreptății celei drepte.
***
După noapte vine şi ziua – vine, pentru că trebuie să vină. Și dacă somnul nostru a fost lung, cu atât mai puternică va fi manii estațiunea vieții noastre. E pietroasă şi încovoiată calea Dreptății, dar e sigură. Știu că mi-ați închide gura, de-ați putea fără ca să vă scuipați vouă însuși în fată -, dar nu veți închide-o şi vom protesta mereu -, nu voim cu toții decât un protest personificat. Nu se ucid lesne națiunile, domnii mei – şi mai cu seamă cea română nu. * Avem dreptul de a petiționa. Sala tronului este, trebuie să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, şi inima suveranului trebuie să fie dreaptă şi nepărtinitoare, fără considerante unilaterale fată cu toți, asemenea limbii la cumpănă, asemenea echilibrului voințelor umane, ce se numeşte drept.
***
Națiunea română trebuie să se pună pe terenul de drept, pe care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, — nimica mai mult și nici o iotă mai puțin. Cine ced(eaz)ă degetul, va trebui să cede(ze) şi mâna. Puși odată pe acest teren de drept, nu trebuie să cedăm nimănui nici cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște şi la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor; pe flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voinţele noastre. Cehii spun în organele lor cum că vor face opozițiune până atuncia, până când se va recunoaște deplina autonomie Bohemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi, ceeace Cehii pretind pentru ei? Transacţiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu Ungurii ori cu Nemții nu se încape, până când nu ne vor ceda ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțional de astăzi, trebuie să fim ireconciliabili. Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanta unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi Românii, dacă până și Maghiarii, au ajuns să fie stăpânii noștri şi să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunări, ce se pretinde cameră. Am disperat de mult de a cere de la Români virtutea și demnitatea străbunilor, nici credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar nici că facem aicea apel la sentimete, de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul sentiment de demnitate și mândrie curat omenească.
***
În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, Românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoace un congres general al lor în care toată națiunea românească să fie reprezentată, și care să decidă atitudinea ei față ca situațiunea cea nouă, ce împrejurările par a o creia şi impune imperiului. 2. Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română. 3. Congresul să-și aleagă reprezentanţa sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere. Condițiunea de viață a unei legi, garanția stabilității sale e ca să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuințelor unui popor — și tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuințe în articole și paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor — ori cum ar fi el — are dreptul de a-și legiui trebuințele și transacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale; într’un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât prin el însuși. Alt element străin, esențial diferit de al lui, nu-l poate impune nimica; și dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualității sale, cum, de ex„ au impus Francezii Românilor. E o influență pacinică, pe care cel pasiv o primește cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el. Noi suntem amici ai unității Austriei și tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deși legi pe cari nu le-am făcut noi înșine, nu ne obligă. îndată ce nu vom mai crede în ideea, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credință, o religiune a Românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuințele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deși fiecare în concentrațiunea sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religiune poate fi comună mai multor individe, fără ca de aceea individele să nu aibă Interesele lor proprii. Astfel federațiunea garantează pe de o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gajul cel mai sigur diunităţii Austriei. • Nu, unitatea Austriei nu cere existența unei Ungarii, cum este ea astăzi; Ungaria este, nu e o condițiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei, fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura rațiune care are respectul nostru și care ne obligă.
[1] Românul, An IV Arad, Duminecă, 15/28 Iunie 1914, Nr. 130, p.3
*****
Partea a doua:
GALA CAVALERULUI CONDEIULUI
a fost dedicată poetului și publicistului australian, românul George Roca, omagiat și sărbătorit într-o atmosferă aparte, cu prilejul lansării a trei volume, cuprinzând 450 nume, reunite sub genericul „Taina scrisului”.
Moderatorul acestei părți, Col. r. Dr. Constantin Moșincat, a spus despre George Roca că este un adevărat Cavaler al Condeiului. Cred că e inutil să motivez acest frumos apelativ, care aparține regretatului Dr. Constantin Mălinaș, dar care i se potrivește ca „mănușa” lui George. El lansează reviste, proiecte în care strânge oamenii în jurul său, proiecte ce dau strălucire de aur când sun finalizate. Se zbate și nu se lasă până nu le duce la capăt. Acesta-i George Roca, mereu prezent și suflet al Cetății. E un om sociabil, plăcut, deschis, fără fițe, pretenții, orgolii mărunte. E un bihorean harnic și pașnic. George întreabă, ajută, croiește culoare pentru ca toți să ajungă acolo sus, precum cei pe care ni i-a prezentat în cărțile sale minunate „De vorbă cu stelele”, cele mai strălucite personalități românești intervievate, frumos botezate „stele” de George Roca. Despre opera sa se pot așterne pagini multe, dar selecția sintetică cu siguranță o va face el cu mult mai multă decență și rigoare, căci, cele peste 5.000 p. publicate deja până acuma, fac parte din patrimoniul culturii române, al cărei ambasador este George Roca, ce ține steagul românismului, luând pilda Luceafărului Eminescu, căci oriunde se duce zice că-i român, și PUNCTUM! .
Pe George Roca, când vine la Oradea, îl recunoști după aliura sa de aristocrat al scrisului ce are sub braț, totdeauna, o carte, gata s-o recomande, s-o facă cadou, s-o promoveze. Dar faptul că ori de câte ori se întoarce de pe „al Pacificului mal” George nu stă. E acolo unde arde o scânteie ori pâlpâie măcar ceva din jarul culturii de pe Crișuri. Vrea să vadă teatru, filme, să stea de vorbă cu toți cunoscuții întâlniți pe Corsso. Toate asta le știți. Despre George Roca, să vă spun ceea ce puțini cunosc.
Dar, nu știți că de ziua Municipiului Oradea, în 12 octombrie 2012, în sala istorică a Primăriei „General Traian Moșoiu”, George Roca a semnat adeziunea sa la Asociația Națională a Cavalerilor de Clio (foto). Și de atunci se poartă ca un adevărat cavaler, fiind mereu prezent cu lucrări interesante și variate de la „arhitectura ștefaniană”, la poezii, din creația proprie, ori/și de a recomanda prietenilor săi Revista Cetatea Cavalerilor!
După ce a prezentat un scurt medalion al personalității celui omagiat, i-a înmânat lui George Roca: Revista Cetatea Cavalerilor – Supliment Eminescu, Marele premiu al Revistei Cetatea Cavalerilor: „Rădăcini” , Steagul Asociației și Insigna de Cavaler de Clio (cu sugestia: să-l porte oriunde merge, și să facă o Filială în Australia), cu prilejul investirii sale cu demnitatea de Cavaler de Clio, la a 75 de ani (împliniți anul trecut pe 14 iulie)! Și un simbolic dar cartea: Cazemata!, volum apărut în decembrie 2021, apreciat ca singura lucrare din istoriografia națională care tratează apărarea și conștiința națională potrivit devizei „prin noi înșine” . Toate însoțite de urări de spor și sănătate.
Dr. Pașcu Balaci a completat medalionul sărbătoritului – laureat cu alte aspecte privitoare la prezența lui George Roca în Oradea, dar și anvergura sa poetică, cu poezii traduse în mai multe limbi, publicate și în Revista Cetatea Cavalerilor.
La final, George Roca a ținut să salute în parte pe cei prezenți să le mulțumească cavalerește și să se declare pe deplin mulțumit că în fine „dorul de casă” s-a stins revăzând colegii de școală, prietenii de altădată, prilej de a depăna amintiri. A vorbit despre preocupările sale literare, grație șlefuitorului său de limbă română, prof. univ. Dr. Valentin Chifor, prezent la eveniment, acolo la margine de ocean, în revistele literare în care a promovat valori românești, prin care a încercat (a și reușit, afirmăm noi, în cunoștință de cauză) să rămână mereu lipit de limba română, pe care și feciorul său, avocat australian o stăpânește, până și în grai ardelenesc.
Provocat de moderatori, George Roca a recitat poezia sa Ardealul, mult apreciată prin aplauze de asistență! Apoi le-a dăruit celor doi moderatori cadouri simbolice.
Mulți ani trăiască, a răsunat din glasurile celor peste 40 de participanți, precum și a corului „general Traian Moșoiu”, acompaniat de dirijorul Ionel Fluieraș, și el fost coleg de școală cu sărbătoritul.
Discuțiile au continuat la autografe și la un pahar ciocnit pentru spor și sănătate! Peste toate s-a așternut și o bună dispoziție. Ing. Bărnuțiu i-a dedicat sărbătoritului o epigramă. Onorante aprecieri și felicitări au fost rostite la adresa organizatorilor de către participanți și sărbătorit, la o dublă Gală de simțire și trăire românească. Și punctum!, cum spunea Eminescu!
George Roca cu prietenii…
Cavaler de Clio
Suntem prezenţi aici în Ziua Eroilor, a Înălţării Domnului, pentru a ne aduce aminte, pentru a-i omagia pe toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru Ţară şi Neamul Românesc şi pentru a vedea cum au fost îndeplinite idealurile acestora.
Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului pentru că avem credinţa sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.
Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este Ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.
Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria, luptă pentru adevăr şi dreptate.
Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai Neamului nostru Românesc din totdeauna, vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm pilda şi credinţa.
Biserica se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi cântându-le „Veşnica pomenire”, înalţă rugăciuni către Dumnezeu ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnica fericire.
Noi am raspuns PREZENT, prin omagiere si depuneri de coroane atat la Monumentul Ostasului Roman, precum si la statuia lui Avram Iancu din Carei!
Traiasca în veci duhul lui Iancu !!!
Victor Micle, Carei
11.iunie 2022
RĂZBOIULUL ÎNTREGIRII[1] (I)
Col. (r.) Dr. Constantin MOŞINCAT
Conştientizând datoria bărbătească de a se prezenta la oaste, sau obligaţi să o facă, flăcăii bihoreni, de acum 100 de ani, s-au prezentat la ordinul stăpânirii. Datele sintetice, mai jos prezentate, oferă un suport documentar de reconstituire a faptelor din tabloul tragic dat de primul război mondial. Este bine ştiut faptul că, din 1867, Transilvania a fost înglobată în imperiul bicefal austro-ungar. În acest context contingentele de tineri bihoreni au fost risipiţi pe toate fronturile imperiale. Marea lor majoritate în regimentele de honvezi și infanterie din garnizoana Oradea.
La finele războiului teritoriul Transilvaniei a revenit, prin plebiscitul de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia[2], şi prin puterea armelor ostaşilor, la Regatul României Mari. Prin urmare unul a fost stăpânul care a ordonat plecarea pe front, şi care era responsabil de miile de invalizi, morţi, răniţi şi dispăruţi şi altul cel care a trebuit să oblojească, pe cât s-a putut, traumele invalizilor, văduvelor și orfanilor de război.
Cercul de Recrutare Bihor, înfiinţat la 22 aprilie 1919, la doar două zile după ce oştile comandate de generalul erou Traian Moşoiu[3] au eliberat Bihorul de teroarea bolșevică a lui Bela Kun, în strânsă lucrare cu administraţia militară şi civilă locală, era chemat să facă tragicul „bilanţ”[4] al Marelui Război, cum i se spunea.
Început în 1914, primul război mondial, a grupat, în timp scurt, principalele forţe militare în jurul celor două coaliţii beligerante, Puterile Centrale (Tripla Alianţă) – formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, care s-a retras ulterior, – şi Antanta – formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Acestor grupări li s-au adăugat, după începerea războiului şi alte state, în funcţie de interese specifice şi conjuncturile interne sau internaţionale. România a fost ţinta atragerii în una sau alta din cele două coaliţii datorită potenţialului său economic şi militar şi astfel situaţia internaţională a favorizat realizarea idealului său naţional. Cele două împărăţii “mari şi hrăpăreţe” ce ameninţau, obligau în această viziune la o politică defensivă, de pace şi de neutralitate. Această politică a fost menţinută timp de doi ani şi a avut la obârşie însăşi originea casei regale române.
Bătrânul rege Carol I, presimţind inevitabila decizie a murit de “inimă rea”, înainte de a fi pus în situaţia angajării armatei în război. Carol I, ar fi pornit război în orice direcţie, dar nu spre apus, deşi de acolo s-au produs, mai întâi, rapturile teritoriale: 1775 Bucovina, apoi la 1812 Basarabia, luată, ca “pradă de război”, de ruşi şi în fine Transilvania, la 1867, alipită dualismului austro-ungar. În plan intern taberele s-au împărţit între pro şi contra războiului şi pentru menţinerea neutralităţii. Ion I.C. Brătianu a înclinat decizia în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale.
De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”[5]. Stabilindu-şi ca obiectiv politic: realizarea României Mari puterea politică ce guverna şi opoziţia au adoptat, în final, o decizie favorabilă pentru intrarea în război alături de Antantă. În acest scop s-au încheiat două documente secrete, o Convenţiune politică şi o Convenţie militară, semnate de Ion I.C. Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii al Regatului României, în numele guvernului român de o parte şi Contele de Saint Aulaire, trimis extraordinar şi reprezentanţii special autorizaţi de către guvernele respective[6], pe de altă parte. România se angajează să declare războiul şi să atace Austro-Ungaria în condiţiunile stipulate prin Convenţia Militară. România se angajează de asemeni de a întrerupe, de la data declarării războiului, toate relaţiunile economice şi schimburile comerciale cu toţi duşmanii Aliaţilor. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei Austro-Ungare stipulate şi delimitate între limitele teritoriilor convenite:
Al doilea document încheiat, „Convenţiunea Militară”, a avut menirea de a duce la atingerea scopului militar. Prin convenţie s-au reglementat relaţiile formale cu armatele aliate. Ne oprim doar la câteva aspecte ale convenţiei militare din care rezultă că între subscrişii :speciali autorizaţi de către Comandamentele supreme ale Armatelor respective[7], pe de altă parte, s-a convenit printre altele ca «prizonierii, prada de război şi trofeele luate de către una din armate, îi aparţin. Prada de război luată în lupte comune, va fi împărţită proporţional cu efectivele ce au luat parte. Comandamentul Imperial Rus va ceda armatei române materialul de război şi muniţiile cuprinse în această pradă comună»[8]
Presiunile externe, precum şi convenţia politică şi militară încheiate cu Antanta s-au finalizat cu Declaraţia de război dată numai Austro – Ungariei din care redăm partea finală: „(…)Când războiul actual a izbucnit, se putea spera că Guvernul Austro-Ungar, cel puţin în ultima oră, va termina prin a se convinge de necesitatea urgentă de a face să înceteze această nedreptate care pune în pericol nu numai relaţiunile de amiciţie dar chiar raporturile normale care trebuie să existe între statele vecine.
Cei doi ani de război, în care timp România şi-a păstrat neutralitatea, au dovedit că Austro-Ungaria, ostilă oricărei reforme interne, care ar fi putut face mai bună soarta popoarelor ce guvernează, s-a arătat tot atât de grabnic dispusă a le apăra contra atacurilor din afară. Războiul la care ia parte întreaga Europă pune în discuţie cele mai grele probleme ce ating dezvoltarea naţională şi chiar existenţa Statelor: „România mişcată de dorinţa de a contribui la sfârşirea conflictului şi sub imperiul necesitaţii de a apăra interesele de rasă se vede forţată de a intra în rând alături de acei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive ea se consideră, din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria”[9]. Grozăvia războiului a început pentru românii din regat la 15 august 1916, dar pentru cei din afara hotarelor începuse cu doi ani mai devreme. Cei ce şi-au făcut datoria supremă faţă de patrie au intrat în Cartea de Onoare a neamului.
Drama războiului, confruntarea cu moartea, i-au determinat, probabil, pe unii, să fie minuţioși în a descrie amănunte ce au puţină legătură cu marile calităţi: eroism, vitejie, bărbăţie etc. Nimic din nefiresc nu a fost lăsat în “jurnale de război”. Cu nici o faptă nu s-au lăudat cei revenți de pe front. Prin scrierile lecturate ei ne apar într-o simplitate şi o sinceritate dezarmantă. Evenimentele descrise au o mare încărcătură emoţională. Suferinţa rănilor şi umilinţa din lagăre de prizonieri le depăşeau prin rugăciune. Lipsa banilor şi spiritul său de economie l-au determinat, probabil, să noteze, fără a omite vreodată, când şi cât a luat ca “soldă” în prizonierat. Sergentul Nicolae Cilibiu, de pildă, asemeni altor români, ne relevă dimensiunea adevărată a valorii morale, a credinţei sfinte precum şi deznădejdea şi speranţa de viaţă în care a fost crescut şi educat, acolo în satul său natal. Deşi în mare nevoie şi suferinţă, în sfintele sărbători, are puterea morală să ridice un cuvânt de mulţumire către Dumnezeu: „Azi 25 martie 1917 blagoveşteniile (Buna Vestire) şi am mâncat urzici în loc de peşte şi la 26 Floriile, tot asemenea mâncare am mâncat în acele sfinte zile, dar i-am mulţumit lui Dumnezeu căci am fost sănătos”[10].
Bunătatea sufletească, generozitatea românească, le întâlnim în acel “jurnal” şi atunci când românii “au adunat de la toţi câte 1 lei, 50 sau 25 de bani, care cum a putut, să dea şi am adunat 50 de lei şi i-am dat la 2 prizonieri francezi, adică 25 de lei de Om”[11]. Faptele descrise nu pot fi contestate căci în final citează drept “martori” pe câţiva din cei cu care a împărţit “zilele amărâte de prizonier… Ion I.P. Burlau (soldat), din comuna Viişoara, Zamfir Petruşcă (plutonier), din comuna Buteasa, Petre Constantinescu (caporal), Ion C. Ion (plutonier), Gheorghe Constantinescu (locotenent) din Regimentul 3 Olt”[12]. Cu această citare de “martori” din final sergentul N. Cilibiu raportează patriei că şi-a făcut datoria, deşi s-a numărat printre cei 4.211 prizonieri câţi au fost în lagărul de la Piteşti, sau cei 1.466 de la Moreni, din care citează câţiva într-o listă la început. Mulţi din cei plecaţi nu s-au mai întors însă niciodată. Unora li s-a pus cruce la căpătâi, alţii au fost daţi dispăruţi.
În Bihor, Asociaţia „Cultul Eroilor”, cu susţinere din partea organelor administrative locale, şi în strânsă lucrare cu Asociaţia Veteranilor de Război, s-a preocupat de ridicarea de monumente, în completarea celor deja existente. Recent, după investigarea altor fonduri ale arhivelor militare române, am mai descoperit în statistica Morților şi lista nominală a altor bihoreni ce au plecat pe front în primul război mondial şi nu s-au mai întors. Pe comune, situaţia celor 4502 eroi, am prezentat-o în Jertfa de sânge a Bihorului, după cum și Cristian Apati, a desfășurat-o în trei volume de documente, după monumentala lucrare a lui Teodor V. Păcățianu, întocmită de „Astra”.
De ziua Eroilor se cuvine să facem câteva trimiteri la documente de arhivă unde am găsit alte dovezi, după cum le-a certificat colonelul Urdăreanu Nicolae, comandantul Cercului de Recrutare Oradea Mare, în Registrul cu 382 file al Orfanilor, văduvelor și părinților cu drept de pensie după morții în Campania 1916-1918.
Iată câteva nume: După Ardelean Vasile, din Regimentul 37 Infanterie, dispărut pe front a rămas văduvă Catița cu 3 copii, să-I crească cu o indemnizație de 100 lei. După soldatul Albu Gavril, din Bulz, trecut în evidențe ca dispărut din Regimentul 3 H(onvezi) Oradea, văduva Albu Maria a primit 100 lei pentru a crește cei 3 copii rămași orfani, iar după Albu Alexa, din Bulz, recrutat la din R. 3 H., trecut ca „dispărut” au rămas 4 copii crescuți de văduva Albu Eudochia cu 100 lei. Cinci copii a crescut singură, cu doar 100 lei, Oros Rozalia, prunci rămași orfani de tatăl lor Oros Emeric, recrutat din Biharia la R. 47 Art., mort pe front.
O impresionantă listă, cu 64 de nume înainta primarul din Episcopia Ștefan Selómezi, pe 17 aprilie 1923, contrasemnat de primnotarul. Mențiunea locurilor pe unde au rămas trupurile acelor feciori și a regimentelor de care au aparținut aproape că ne permite să reconstituim drumul de luptă al acestora, din Galiția la Sardinia, de la Tirol, adică pe cele trei fronturi din Rusia, Italia și Serbia. Ei au aparținut contingentelor 1878-1890, adică în jur la 25-35 de ani, oameni în putere. Despre cai ce nu s-au mai întors acasă informațiile sunt lapidare: „mort în spitalul din Oradea (Bragye Georghe), 1914, altul mort în Tarnopol (Nymercz Anton)– 1915, sau în spital în Muntenegru (Szabo Francisc), ori dispărut în Rusia (Kalman Francisc), mort în Italia 1917 (Kalman Emeric). Din Husasău, 34 de flăcăi români au pierit în Galiția, Italia, Serbia, dintre cei care făceau parte din R. 37 I. și R. 4 H.
Brazdă Iuliana, din Diosig, cu 4 copii, nu a primit după bărbatul ei mort în război, soldat în R. 3 H., decât o indemnizație lunară de 100 lei, deoarece conform deciziei nr. 22926 a C.6 T., din 9.03 1926 soțul „nu a murit din cauza „bolii câștigate în război pe front”!. Recrutat din Fechetău (Negreni) la R. 37 I. , soldatul Bulzan Andrei, mort pe front, indemnizație stabilită pentru soția văduvă BulzanIleana în 18 aprilie 1923, pentru cei 4 copii, suma de 100 lei. La fel și în cazul soldatului din Ponoare, R. 3 H., pentru soția Budure Oana și cei 3 orfani de tată. După soldatul Balog Gustav (din Filegihaz), recrutat la R.39 I., au rămas 4 copii, și o pensie de 100 de lei pentru Balog Catalina. Iată o pagină din acel registru[13].
– va urma –
[1] Arhivele Militare Române, (în continuare A.M.R.) fond 1696 – Cercul de Recrutare Bihor, dos. 27/1923, p. fn.
[2] Pentru detalii vezi, Gl. Bg. r. Prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt.col. r. Constantin Moşincat, Ing.Ec. Ioan Tulvan, Odă marii uniri, Editura Tipo MC, Oradea 2004
[3] Idem, Generalul Traian Moşoiu Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Oradea, 2002.
[4] A.M.R. fond 1696, dos.30/1923, în registru de evidenţă sunt menţionate 6622 de poziţii curente cu nume de orfani, văduve şi părinţi cu drept de pensie de urmaş, dar nu toate indemnizate.
[5] Vezi pe larg Constantin Moşincat, Puterea credinţei, Oradea, 2001
[6] Ministru plenipotenţiar al Republici franceze pe lângă M.S.Regele României, Sir George Barclay, trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlanda şi al Dominioanelor Britanice de peste mări, Împărat al Indiilor, pe lângă M.S.Regele României, Baronul Fasciotti, trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Regele Italiei, pe lângă M.S.Regele României, Stanislas Pokleski – Koziell trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Împăratul tuturor Rusiilor, pe lângă M.S.Regele României.
[7] D-l Ion I.C.Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii, Ministrul de Războiu al Regatului României, pe de o parte, Colonelul A.M.F.M. Despres, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Franţei la Bucureşti, Locotenent Colonel C.B.Thomson, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Marii Britanii la Bucureşti, Locotenent Colonel L.G. Ferigo, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Italiei la Bucureşti, Colonelul A.Tatarinoff, agent militar al Rusiei în România.
[8] La începutul războiului cele două tabere beligerante au mobilizat un efectiv de cca.10,5 milioane Antanta, respectiv 6,1 milioane Puterile Centrale. Articolul XIII, Cartierele Generale ale Armatelor cooperante vor trebui să se informeze mutual şi în timpul necesar asupra conjuncturilor militare, repartiţiei forţelor şi mersul operaţiilor. Articolul XIV. Dacă în cursul operaţiilor ar surveni situaţiuni cerând noi măsuri, toate acestea vor fi tratate în fiecare Cartier General cu delegatul aliat, dar nu vor deveni definitive decât în urma unui acord al Comandamentelor Superioare. Articolul XV. Pentru a putea lua la timp măsurile pregătitoare operaţiilor părţile contractante vor trebui să se înţeleagă pe un plan al acţiunii militare, înainte de ziua deschiderei ostilităţilor de către armata română.
[9] Constantin Moşincat, Sfânta datorie,..Op. cit. p. 18-38 11 Sergentul Nicolae Cilibiu, născut la 7 iulie 1878, în comuna Bălteni,plasa Jiu, districtul Gorj, a fost recrutat în ziua de 4 noiembrie 1899 şi a fost trecut la disponibilul de mobilizare în corpul sergenţilor, clasa 1900, în ziua de 10 octombrie 1902. Comuna Bălteni, făcea parte din “depozitul de recrutare Gorj”, a Batalionului 5 Vânători din Corpul II Armată. În livretul său militar au fost însemnate vizele anuale de “prezentare de apel”, iar pe 2 iulie 1913 a fost “mobilizat la partea sedentară” unde şi-a îndeplinit serviciul până la 23 iulie 1913. Între 120 aprilie 1915 a participat la o nouă concentrare. Odată cu mobilizarea din 14/27 august 1916 a slujit steagul Regimentului 1 Vânători, batalionul 1, compania 2, plutonul 2, secţia 2, începând cu 20 august 1916. Prima misiune a îndeplinit-o pe 25 august 1916, ca şef de post în garda poliţiei. Începând cu 1 septembrie a preluat la Işalniţa, 21 de ofiţeri şi ordonanţe, în total 28 de prizonieri unguri, pe care i-a escortat, la Vaslui la Regimentul 25 Rahova. După predarea pe 12 septembrie 1916 a prizonierilor s-a înapoiat, cu un tren de marfă, la Craiova.
[10] Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, Din întuneric un soare nou răsare. Basarabia 1918, Oradea 1999, p,60-76.
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] A.M.R. fond 1199, (1916-1918) , dos. 30, f. 15
Ing. MIORITA SĂTEANU[1]
Spitalul Clinic Județean Bihor, momentan este încadrat de schelele necesare pentru renovare, modernizare, dotarea și înfrumusețare a instituției medicale, ca apoi să urmeze darea în folosință conform proiectului aprobat și finanțat. Aceasta pentru a asigura cele mai bune, mai optime și eficiente condiții pentru investigații, diagnosticare, operații și tratamentele indicate cu mare dăruire și profesionalism de toate cadrele medicale care își desfășoară activitatea în această unitate spitalicească
Unitatea de primiri urgențe (inaugurată pe 16 noiembrie 2020 – foto) este un adevărat furnicar este momentul primirii celor internați de urgență și fiecare clipă al intervenției este o șansă de viață, o șansă de însănătoșire. Dr. Hadrian Borcea, cel care veghează nonstop ca totul să fie minuțios diagnosticat și grabnic condus spre secția corespunzătoare pentru investigații și tratament se bucură astăzi de această investiție care se ridică la aproximativ 32 milioane de lei, 58% din această valoare fiind asigurată de Ministerul Sănătății, iar 42% de Primăria Oradea. Deci se poate dacă te gândești și la cei care au nevoie de un act medical de urgență. Unul acordat ca în occident!
Semnalele ambulanțelor despică liniștea și transmit grijă, suferință, și nevoia de intervenție urgentă. Speranța bolnavilor este asigurată de o întreagă echipă, care se implică rapid pentru a îndruma bolnavul spre secțiile spitalului în funcție de boala depistată, pentru a intra în fluxul de tratament sau operație. Bolnavii simt mâna ocrotitoare și în special dorința și atenția cadrelor medicale pentru a oferi cele mai eficiente oportunități de însănătoșire grabnică, în toate secțiile spitalului, unde fluxul continuu, fără menajamente al medicilor, al asistenților este dovada concretă a dăruirii pentru menirea pentru care au fost înzestrați și sau pregătit.
În nenumărate cazuri operațiile chirurgicale, iminente, sunt înlocuite cu un puternic și adecvat tratament perfuzibil medicamentos care intervine pentru a înlătura cauza și factorul de îmbolnăvire. Acest procedeu este foarte bine conceput și aplicat și în secția de chirurgie I de către domnul dr. Adrian Coțe, medic specialist chirurgie generală, astfel, oferind bolnavilor o deosebită recunoștință pentru eliminarea suferințelor post operatorii.
Neliniștea, suferințele bolnavilor se risipesc, se simt în siguranță și cu răbdare și încredere așteaptă ameliorarea, dar toți împreună, cadre medicale și bolnavi, în toate cazurile, așteaptă refacerea sănătății și părăsirea spitalului.
Trebuie subliniat faptul că în această perioadă spitalul este un șantier de construcție, se lucrează, ciocanele bat, picamerele perforează modificările necesare, iar dotările se instalează. Vă asigur că disconfortul de acuma merită în viitor o liniște deplină. Aceasta demonstrează intenția și hotărârea conducerii Spitalului Clinic Județean Bihor de a ataca cu responsabilitate pentru a oferii un edificiu conform celor mai performante posibilități de asigurare a condițiilor de vindecare a bolnavilor. Și cum să nu dai crezare când munca e prestată de „un robot autonom pentru sterilizarea încăperilor, echipamentului și aparaturii medicale, care funcționează pe baza radiațiilor UV-C, fiind al doilea asemenea echipament din România”. Dotarea pe care o are Spitalul de la Oradea este la nivelul unei unități de primiri urgențe europene, pentru că are imagistică proprie, iar unitatea are legături pneumatice cu viitorul laborator care va fi deasupra acestuia. După părerea Dr. Gh. Carp, acest „tip de unitate medicală este unică în România”.
Pe lângă aceste concluzii, trebuie să subliniem, atenția, implicarea și profesionalismul personalului medical și ca urmare a faptului că s-a semnat ACTUL DE CONLUCRARE între SPITALUL din TRIEST – Italia, și Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor, pentru ca actul medical să se desfășoare în condiții deosebit de moderne și la cel mai înalt nivel medical. Iată că și asta se poate! Într-o permanentă și statornică dorință de a îmbunătății prin intervenții prompte și a alina suferințele trupești și sufletești, în diferite locuri din oraș, județ și Eparhia Greco Catolică de Oradea, Preasfinția Sa episcop VIRGIL BERCEA – participă la activități în multe lăcașuri de cult, asigură renovării, dotării cu echipamente și se implică în acțiuni culturale relevante, are vreme și pentru altele. Iată că și pentru Spitalul Orădean a considerat o oportunitate și o contribuție efectivă la susținerea și implicarea personală în decizia, ca Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea să colaboreze cu Spitalul Clinic din Triest, pentru perfecționarea actelor medicale necesare în tratamentul bolnavilor. Felicitări exprimate din suflet!
Toate aceste realizări oferă un mare grad de siguranță, încredere și speranță că, viitoarele promoție de doctori, absolvenți ai Facultății de Medicină din Oradea, și care se vor specializa inclusiv la UPU Oradea, vor prinde drag de locul care se dorește a fi mereu în frunte, prin oameni de o admirabilă omenie, de profesionalism exemplar, deschiși la minte și suflet prin atitudine și faptă, pentru ca ajutorul oferit bolnavilor să devină benefic pentru redobândirea grabnică a stării de sănătate și a liniștii trainice vieții de zi cu zi.
Ca beneficiar direct al acestor servicii medicale, ridicate la înalte standarde europene, depun mărturie în față conștiinței proprii, că ce am văzut la Spitalul Clinic Județean Bihor este adevărat, surprinde în mod plăcut și creează confortul necesar grabnicei recuperări. Doamne Ajută! Felicitări tuturor celor care concură la aceste realizări!
[1] Cetățean de onoare al municipiului Oradea
Membru in Parlamentul Seniorilor din România
Constantin cel Mare – Împăratul creştin al lumii
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Primul dintre împăraţi te-ai arătat,
temelie dumnezeiască a evlaviei.”
(Troparul Sf. Constantin şi Elena)
În rugăciunea lui s-a constelat seara,
cu versurile binecuvântate ale zorilor,
străjuind descătuşarea cosmosului,
ce pogoară har peste verdele nemuritor
al vieţii creştin-ortodoxe, dobândind astfel
PRIETENIA lui HRISTOS.
Constantin Brâncoveanu – Domnul Munteniei
„Pe crucea brâncoveană,
Brazi frânţi,/ neîndoiţi!”
(Flor Strejnicu, Miniaturi, Imago-Sibiu-2002)
Îngenuncherea mărinimoasei lui
inimi regale, i-a înălţat marele
suflet valah peste răstignirile vieţii,
întru imposibila înviere, fiindcă El
şi Copiii lui niciodată nu muriseră.
Constantin Brâncuşi – sculptor
Înmiresmata îmbrăţişare a artei,
dăltuită-n veşnicia sărutului
se revarsă din Poartă,
dincolo de tăcerea Mesei,
suind prinosul de jertfă peste
infinitul Coloanei ce ocroteşte sfinţii.
Constantin Bucescu, prof., teolog, d.p.c.
Candelă a acatistului de seară,
aprinsă-n cuvântul verde a-l zidirii,
ca o îngenunchere sacră a inimii,
pluteşte sufletul-troiţă făurit în temniţe,
peste schiturile binecuvântate ale jertfirii.
Constantin Cioroianu/ Ilariu Dobridor-filosof, d.p.c.
Suspinul jertfei lui de azur,
prelins peste Salcâmul înflorit,
îmbie la un popas heruvimic,
aşternând pe ştergarul Gliei,
Pâinea şi Vinul Mirelui Hristos.
Constantin Aurel Dragodan, poet, d.p.c.
„A strâns în sanctuare
Poeţii după gratii
şi, obosit, a adormit cu ei.”
(Flor Strejnicu, Miniaturi, Imago-Sibiu-2002)
Preamărind Iubirea celestă,
s-a pogorât sublimului cânt,
ca prăvălirile ecoului carpatin,
peste Primăvara faldurilor de brocart,
unde foşnesc serafic, sublimele poeme.
Constantin Iosif Drăgan, profesor, cercetător.
În filigranul de aur al conştiinţei,
şi-a brodat sufletul dacic,
miruit cu alabastru zamolxian,
şi a îmbrăcat cămaşa albă
spre a se întâlni în Taină,
cu Mântuitorul Iisus Hristos.
Constantin Galeriu, pr. prof. dr. scriitor, d.p.c.
În slujirea Părintelui Duhovnic,
pământul dac a avut stiharul verde.
Cu fiecare gând şi cu fiecare cuvânt,
faptele iubirii lui s-au răspândit
înflorind universul Ortodoxiei.
Constantin Gane (1885-1962), scriitor, d.p.c., erou-martir.
Stirpe din Munţii veşniciei,
cuminecat în fagurele firii,
s-a răstignit pe condei şi pe Cruce,
sfinţind aura Cuvântului
în care se cuminecă
întregul Pateric al Neamului.
Constantin Virgil Gheorghiu, pr. prof. filosof.
S-a răsfrânt precum Azurul,
luminând cu pană de înger,
pecetea Răsăritului de soare,
împletind crezul iconostas în
nemurirea sacră a Petrodavei,
nestinsă istorie din zori până-n zori.
Constantin Iulian, ing.dr., inventator, d.p.c., scriitor;
Pe creanga sufletului lui mare,
răsuna cutremurul din închisori,
lăsând nădejdea să se desprindă,
dar aripa izbăvitoare a Iubirii,
l-a cuminecat cu Athosul românesc.
Constantin Noica (1909-1987), filosof, d.p.c.
Firele sale metafizice,
le-a ţesut în borangicul mistic,
dezvelind liniile plutitoare
ale Luceafărului Emin,
peste răsunetul de cer,
în poezia temniţei-altar,
ce-şi picura Potirul Învierii.
Constache Oprişan (1921-1959), poet, filosof mistic, d.p.c., erou-martir.
Podidit din lacrimile lirice,
ale Neamului său sfânt,
a ars mistic pentru Patrie,
ca un Rug aprins, nemistuit,
făcând din suferinţa temniţei,
cuminecare pentru eroi şi martiri.
Constantin Papanace (1904-1984), d.p.r., reputat scriitor, vizionar istoric.
Confluenţă sacră, cardinală
în curgerea existenţială a trăirii,
înveşmântată-n literele vieţii,
ce transcende înmiresmat,
Trupul şi Sângele Domnului,
amirosind a Dumnezeiască Înviere.
ELENA – Sfânta Împărăteasă a neamului get
Zămislită întru marea iubire
a Fecioarei Crăiese Maria,
Elena şi-a plămădit Feciorul
întru slava imperială, slăvind
şi slujind Crucea Domnului
odrăslită în Aura Cerului.
Elena Cuza – marea Doamnă a României Mici
Întrupare de modestie şi decenţă,
s-a răsfrânt pentru Ţară,
întru suferinţă şi demnitate,
lăsându-ne Testamentul vieţii,
pecetluit cu iubirea de Neam.
Constanţa Nicoleta Nicolescu, luptătoare anticomunistă, eroină-martiră.
Fecioară a răstignirilor Carpatine,
s-a întrupat fiorului străbun
în Dragostea de Dumnezeu
şi-ntru Dorul de Neam izbăvitor,
înnobilând Destinul nemuritorilor daci.
Elena Faina Pop – luptătoare anticomunistă, d.p.c., eroină.
Şi-a netezit cu zelul ei creştin,
piscurile semeţe ale luptei,
de Glie, de adevăr şi dreptate,
prăvălind peste vrăjmaşi barbari,
Faima de Crăiasă a Munţilor.
Elena Bagdad, elevă, d.p.c., eroină-martiră.
Boboc în smirnă de prihană,
abia înmugurit şi înflorit
şi-a primenit sufletul frumos,
în Icoana serafică a muceniciei,
nălbind cu sângele ei, curat
prigoana prigonirilor atee.
* d.p. – deţinut politic/ d.p.c. – deţinut politic creştin.
Alte Miresme din Corola Sfinţilor Împăraţi
Constantin Petrovicescu (1883 -1949), general, d. p.c., erou-martir, ucis la Aiud.
Constantin Rădulescu – Motru, filosof, psiholog, prof. univ., academician.
Constantin Băcescu, sergentul erou, muscelean.
Constantin Stoicănescu, profesor, luptător, prizonier în U.R.S.S., erou-martir.
Constantin Constantinescu (1919-2011), teolog, ofiţer în rezervă, d.p.c.,erou.
Constantin Olariu Arimin, mare dacolog, scriitor.
Constantin Pantazi, General de corp de armată, ministru de Război
Constantin Totir, d.p., scriitor-mărturisitor.
Constantin Voicescu, d.p.r. preot, duhovnic, scriitor-mărturisitor.
Constantin Marin Nistoroiu, luptător pentru demnitate şi neam.
Constantin Kiriţescu, profesor, scriitor, istoric.
Constantin Bălăceanu Stolnici – aristocratul Ştiinţei şi al stirpei româneşti.
Constantin Gheorghe – profesor și formator de generații de profesori
Constantin Moşincat – vrednic Ostaş al Ţării şi iscusit militar al condeiului.
Elena Olga Prezan – Doamna Mareşal
Elena Jipa Rotaru – Doamna Comandor, patrioată creştină.
Constanţa Veronica Oancea, d.p.c.
Constanţa Constantin, d.p.c.
Constanţa Lucia Grecu, d.p.c.,luptătoare anticomunistă, eroină-martiră.
Constanţa Grama, soţia martirului Costache Oprişan, luptătoare anticomunistă.
Constantin Damian Diculescu, un copil precoce.
Tuturor purtătorilor Sfintelor nume Constantin şi Elena:
un fericit binecuvântat şi un călduros întru mulţi ani!
+ Sf. Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii,
Constantin şi mama sa Elena
21 Mai 2022
Punct de vedere
Col. rtr. Dr. Constantin MOȘINCAT
Zice-se că părerea asupra unui eveniment este atât de largă încât de reduce la un punct. Și cât de bine ar fi dacă toate, amplele, conferințe despre cutare sau cutare eveniment, ar fi rezumate la o singură expresie, ori cât mai puține cuvinte care să cuprindă tot. Iată de ce mă întorc și subliniez banala cuprindere și sprijin pe un punct. Acum că tot se vorbește despre război, au apărut ca din nisipul mării tot felul de purtători de mesaje, exprimând punctul de vedere al altora, ambalate în mesaje propagandistice.
Ce nu se spune se poate citi printre rândurile acelora puși să cuvânteze, după cum au dictat și scris alții. Am avut neplăcuta ocazie de a asista la o conferință susținută de doamna ministru secretar de stat Simona Cojocaru, referitor la securitatea sud-est europeană. Mirarea mare a fost că NATO făcea totul în zonă, baza de la Kogălniceanu era OAU!, iar biata Moldovă amintită o singură dată, în acest elogiu făcut străinătății de către un oficial român. Am asistat la un mod neplăcut, sau cum nu se face în fața unor studenți, începând cu punctualitatea.
Cât despre România, și politica sa de apărare nici un cuvințel. Ceea ce mă determină să scriu aceste șire e faptul că nici George Scutaru – fost deputat în două legislaturi – n-a lămurit subiectul „securității energetice” pe care l-a încărcat de cifre, l-a sucit pe toate magistralele de gaze, venite dinspre Rusia, fără însă a face o analiză economică pertinentă privitoare la potențialul economic românesc și la profitul pe care România îl „varsă” gratis în visteriile altora: vezi OMV (de parcă n-ar avea acționariat rusesc) și fără a se fi amintit scopul real al războiului purtat de SUA, peste Ukraina, cu Rusia pentru disputa euroregională europeană. Adică o propagandă occidentală în care România execută cuminte ceea ce i se ordonă! Ori asta știam mai de multișor.
Ce a fost cu totul inadecvat, a fost faptul că aceste conferințe se adresau unui auditoriu universitar, la un curs de relații internaționale. Nu știu ce au înțeles tinerii învățăcei, dar pe mine m-au pierdut urmărindu-le stângacea încercare de a convinge că rușii și Putin țin și ameniță cu securitatea energetică, că cer bani prea mulți pe ceea ce livrează, ș.a.. Fără îndoială că cifrele au fost adunate după baze reale. Dar, de la un ministru secretar de stat, la ministerul apărării (doamna activează în acest domeniu din 1997 – adică de pe vremea când fără să ne ceară nimeni am dat Ukrainei teritoriile românești, prin acord, nul de drept de altfel) așteptam să aud domeniul în care vor fi investiți cei 2,5% din PIB, în scop de apărare, când începe fabricarea brevetului de invenție cu privire la…? Știm bine că numai în timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a dat 25% din buget pentru apărare, apoi din ce în ce mai puțin, românii fiind tot timpul nepregătiți pentru apărarea hotarelor. Când tunurile bubuie la hotare se trezesc din amorțeală și politicienii și fac apeluri emoționante la „datorie”, dar tratează apoi imediat oștirea sacrificată ca pe „mantaua muiată de ploaie”. În cercul lor prea sus cocoțat nici veteranii de război nu mai pot depune oficial coroane de flori la mormintele camarazilor căci domn președinte, prim ministru, primar, etc. n-au vreme să-i vadă, dar cum să le mai asculte doleanțele.
Scurt, clar și pe înțelesul tuturor: din cei vreo 15 milioane de români, rămași prin țară, peste jumătate sunt pensionari, cealaltă jumătate – mai tânără – este nepregătită militar. De 20 de ani serviciul militar obligatoriu a fost scos prin lege. Mobilizarea, cum s-a făcut odată, reprezentă cam 10% din forța bărbătească aptă a purta arme. Asta înseamnă că nici măcar granița terestră n-am avea efectiv necesar s-o apărăm cu forțe calificate! Cât despre „suflul patriotic”, acesta a fost măsurat la ghișeele de la pașapoarte, ocupate pentru 2 luni de aici înainte! Dar oare consilierii și marii sfătuitori ai celor care decid soarta țării au ca țintă doar șmecheriile politice de evitare a DNA-ului când încarcă conturile bancare proprii și ale partenerilor? Direct, când și cine i-a dat putere lui Mugur Isărescu să cedeze rezervele naționale din Marea Neagă americanilor, gratis? Dar lui Mihai Răzvan Ungureanu să dea ungurilor averea Gojdu! Dar, celelalte averi: Petrol, banca agricolă, comercială, aur, cupru. Și alte rezerve naturale? Și când le vom recupera?
După cum se derulează evenimentele se pare că Nu le vom mai avea. După multă gargară politică, prof. Dungaciu, ca și fostul șef al Marelui Stat Major, generalul Dănilă au coborât în câmpul operativ-tactic, dar tot pentru apărarea punctului de vedere oficial. Nu le-am ascultat punctul de vedere, din motive strict personale legat de programul personal, dar cu siguranță și expozeul domniilor lor a fost lipit de cel oficial.
Expertiza pe domeniul „politicilor de apărare” mă determină să spun clar și apăsat că în 2500 de ani de istorie pe care am cercetat-o în detaliu cu privire la apărare, am distins doar două etape în care doctrina națională exprimată prin „Noi înșine” a dat roade în perioada interbelică – grație programului de 5 ani elaborat de generalul Ion Antonescu, în vremea când a fost șef al Marelui Stat Major al armatei 1933-10934, și aplicat din 1937, până la ciopârțirea României, cu acordul politic al Regelui Carol al II-lea.
S-a repetat acel proiect, în noile condiții, odată cu doctrina adoptată prin Legea nr. 14/1972, „doctrina apărării întregului popor”. Prin lege trădătorii erau sancționați. După 1989 s-a abandonat iar trădătorii glorificați – vezi cazul Pacepa, vânzarea Flotei românești!
Prima situație am exemplificat-o printr-o amplă lucrare documentată „Cazemata”, atunci când România a săltat din criza economică în cel mai prolific an economic, 1938, – când leul românesc era la paritate cu francul francez la orice bursă, deoarece toate structurile economiei românești au fost activate, pe orizontală și verticală, iar Fondul Național de Apărare, alimentat din subscripții publice a creat o puternică linie de fortificații în Est și Vest și o conștiință națională favorabilă apărării. Am spus și susțin că, în general, dotarea, mărimea armatelor și posibilităților a fost cunoscut, ce nu se știa cu precizie viza gradul de pregătire pentru război și voința morală de a lupta erau neștiute. Ce proteste ample s-au organizat în țară după Diktatul de la Viena sunt cunoscute.
Și tocmai atunci când, în 1940, cele mai tari cazemate construite în Europa vreodată, au fost armate pe frontul de vest și pe Nistrul inferior, atunci s-a cedat politic fără a se trage un foc de armă. S-a omis faptul că în spatele frontului fortificat în Ardeal se crease și al doilea brâu de fortificații – prin bisericile construit – peste 70 – cu sprijinul armatei, și alte forme de mobilizare sufletească – gen Pădurea Eminescu, ridicată cu 10.000 de brazi la comemorarea semicentenarului morții Luceafărului tocmai la poalele Gutinului, la Racșa de către generalul Georgescu P. Ion, și oștenii Diviziei 20 Infanterie. Această eroare politică a costat scump, notă achitată doar de către poporul român!.
Așa a apărut punctul de vedere oficial: singura soluție cedarea teritorială, a fost îmbrățișat de propaganda oficială pentru a justifica, pentru a susține și pentru a anihila orice alt fel de a gândi. Când după mai bine de 80 de ani de la tragismul românesc din vara anului 1940 și denunțarea pactului Ribbentrop Molotov, s-au găsit din nou suficienți adepți ai aceluiași punct de vedere: nu e momentul, noi nu revendicăm… Suntem într-un parteneriat strategic cu SUA, și membrii NATO. Dar cine a decis aceste aspecte și care ar fi beneficiul de INTERES al Românie în chestiune. Care sunt costurile de până acum? Nici un cuvânt oficial, în afara unor sloganuri suntem parteneri, avem garanția de securitate. Zău? Păi am avut chiar convenții semnate cu aliații Antantei și ne-au lăsat pradă nemților în războiul întregirii, apoi garanții din partea Germaniei cu privire la integritatea granițelor înainte de începerea Războiului Sfânt. Rușii, în numele aliaților, l-au amăgit pe imberbul rege Mihai I, cu „Victoria”, apoi tot poporul i-a plătit „rentă viageră” să trăiască „în pace și onor”, ca apoi să negocieze cu ungurii și germanii, în 1989, dezmembrarea României!
Văzând al doilea moment al doctrinei de apărare al întregului popor, care continua într-un alt fel deviza „prin noi înșine” a dus la crearea industriei naționale de apărare, când peste 90% din armamentul și muniția de infanterie erau produse în țară, când MLI (mașina de luptă a infanterie) avea performanțe, ca și tancul românesc, comparabile cu cele ale țărilor NATO. Dar nu era „interoperabile”, de parcă în câmpul tactic alergau americanii să aprovizionate cu proiectile și gloanțe trupele române în teatrul de operații din ”Afganistan” unde Armata Româna a fost „decorată” cu sicrie ale eroilor!?
Așa a fost atunci. Vi se pare că s-a schimbat punctul de vedere oficial, sau sunt suficienți cei care în cor spun: e singura soluție! Câtă miopie conceptuală, dar care din păcate prinde.
Acum e și mai rău, întreaga suveranitate națională e la UE și NATO!, să de Domnul să n-am dreptate.
ONOR VETERANILOR DE RĂZBOI
Iubiți veterani de război,
Stimate oficialități militare și civile,
onorată asistență,
Ziua veteranilor de război este marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României. Aceasta a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 1222/10.10.2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, iar data aleasă este cea la care, în anul 1902, regele Carol I a promulgat, la solicitarea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă (1877-1878), Înaltul Decret prin care a fost instituit pentru prima dată titlul de „veteran de război”, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, în onoarea ostaşilor care au luptat în acest război.
Suntem astăzi aici pentru că avem datoria să îi respectăm și să îi apreciem pe părinţii, bunicii şi străbunicii noştri, veteranii de război, care au luptat pentru ca noi să trăim astăzi într-o ţară liberă şi independentă, să vorbim şi să gândim româneşte. Să învăţăm lecţia lor de patriotism şi s-o transmitem generaţiilor viitoare, împreună cu valorile care îi caracterizează pe veteranii de război – devotament şi spirit de sacrificiu!
În Legea 303, la art.5, se subliniază: „În semn de recunoaștere a meritelor veteranilor de război pe câmpurile de luptă pentru apărarea independenței, suveranității, integrității teritoriale și a intereselor României”.
Acest act s-a implinit la intervenția și în urma solicitărilor conducerii ANVR și a MApN. Tot mai multe instituții, categorii, profesii sociale, științifice, culturale, sportive aveau ziua lor în calendarul sărbătorilor, numai veteranii nu.
În Războiul de Independenţă (1877-1878) au murit 10.000 de ostaşi din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operaţii.
Respectând adevărul istoric, trebuie spus că recunoașterea unei asemenea calități nu a venit direct de la rege, nici de la alte instituții ale statului, ci ca urmare a demersurilor energice ale unor bărbați curajoși care, asemenea foștilor lor camarazi ce își sacrificaseră sângele și viața pe redutele de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan, nu mai puteau îndura mizeria și sărăcia în care trăiau. Ei s-au adresat direct regelui, care i-a primit la Palat, unde au expus toate greutățile cu care se confruntau și solicitările lor. Suveranul nu s-a supărat la cererile veteranilor. A hotărât ca în Decretul menționat mai sus să se statueze „ca fiecărui ostaș veteran să i se asigure liniștea și ocupațiunea pentru tot restul vieții”, să i se pună la dispoziție cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generațiile viitoare”.
Dar acest lucru nu s-a realizat întocmai, nici atunci, nici mai târziu. Abia peste șase ani, prin Legea aprobată la 22 aprilie 1908, erau scutiți de unele prestații, taxe și impozite numai cei ce au avut grade inferioare.
După alt an, un Ordin al Ministerului Învățământului scutea copiii de veterani de toate taxele școlare. Curioasă dispoziție, având în vedere vârsta pe care o aveau în 1909, după 31 de ani de la terminarea Războiului de Independență, foștii luptători. Câți dintre ei mai erau părinții unor copii de școală?
Uimiți și conducătorii asociațiilor de veterani de o asemenea prevedere, s-au adresat ministerului respectiv, Parlamentului.
Revăzând documentele vremii, constatăm, cu stupoare, alte acțiuni, sfidătoare pur și simplu. După 25 de ani de la decretarea mobilizării pentru războiul balcanic și cea pentru participarea la Primul Război Mondial, s-au făcut, conform Convenției statelor europene din 1870, de la Geneva, demersuri pentru acordarea calității de veteran supraviețuitorilor acestor conflagrații. În Primul Război Mondial, în care a fost mobilizată 11% din populaţia ţării, respectiv peste 880.000 de militari, a fost necesară jertfa a peste 410.000 de soldaţi (peste 335.000 de morţi şi dispăruţi şi peste 75.000 de invalizi). Jertfa lor a dus la înfăptuirea României Mari.
Datorită unor tergiversări, dar și din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, proiectul de lege care era menit să le confere unele drepturi nu a fost adoptat. Abia la 4 iunie 1945 s-a semnat Decretul-Lege nr.440, ce recunoștea meritele lor, precum și ale unor veterani din cea de a doua conflagrație mondială.
O situație specială s-a creat în privința acestora, deși contribuția ce au avut-o, alături de cei 794.562 de camarazi jertfiți pe fronturile de luptă la îndeplinirea misiunilor încredințate, a fost larg cunoscută (22.592 ofiteri, 17.460 subofiteri, 754.510 trupa).
Contribuția României, a bravei sale oștiri la scurtarea războiului cu șase luni, fiind pe deplin justificată, ca și locul patru considerat a-l fi avut alături de puterile aliate, în înfrângerea Germaniei fasciste, nu a contat prea mult în recunoștința ce o binemeritau.
Dimpotrivă, o mare parte dintre supraviețuitorii cruntelor bătălii au fost năpăstuiți, suportând grele și nedrepte discriminări, trieri. Au fost drămuiți și apreciați după criterii politice, după fronturile pe care au participat, Est sau Vest, după categoria socială, apoi marginalizați și uitați.
Comandanți de mari unități tactice și operative, unii veterani ai Primului Război Mondial, decorați cu Înalte ordine și medalii românești și străine, inclusiv cu cea mai mare distincție din toate timpurile, „Ordinul Mihai Viteazul”, au fost declarați criminali de război, judecați și condamnați la ani grei de închisoare.
52 de generali și mulți ofițeri au sfârșit în pușcării. Le-au fost confiscate bunurile și decorațiile, familiile, îndeosebi copiii lor, îndurând privațiuni înjositoare.
A urmat înființarea, la 23 octombrie 1963, a Comitetului Național al Veteranilor din Războiul Antifascist, fără vreunele drepturi anume. În ianuarie 1980, i s-a alăturat abuziv și Comitetul Foștilor Luptători Antifasciști, organism cu rol decorativ, de fațadă.
La 27 decembrie 1989, un act revoluționar s-a înfăptuit și în viața veteranilor de război. Un grup de generali și ofițeri care au luptat pe ambele fronturi, de Est și Vest, și câțiva supraviețuitori ai Primului Război Mondial au hotărât desființarea vechii structuri, devenită anacronică, și au înființat Asociația Națională a Veteranilor de Război, organizație independentă, neguvernamentală, nepatrimonială și complet apolitică, în care au fost cuprinși, pe baza de adeziune liberă, cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, convingeri politice, religie, sex și vârstă, participanți la Primul și Al Doilea Război Mondial.
Au fost primite, de asemenea, văduvele veteranilor de război. S-au creat filiale în toate județele și sectoarele Municipiului București.
La 20 februarie 1990, ANVR a devenit persoană juridică, iar prin HG 458 din 1 aprilie 2004, e recunoscută de utilitate publică.
De la început, Asociația și-a asumat lupta pentru redarea demnității, onoarei și respectului cuvenit veteranilor, invalizilor și văduvelor de război/văduvelor de veterani de război, precum și datoria morală de a contribui nemijlocit la cunoașterea și cultivarea tradițiilor glorioase ale națiunii și armatei române.
Până în anul 2013, Asociația a fost afiliată la FMAC – Federația Mondială a Foștilor Combatanți, cu sediul la Paris. Are bune legături cu organizațiile similare din SUA, Rusia, Anglia, Franța, Italia, Germania, Cehia, Slovacia, Ucraina, Polonia, China, Turcia și alte țări.
Este în contact permanent și îi ajută pe veteranii de război din Republica Moldova. Asociația are o colaborare strânsă cu Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Asociația Natională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ion Cuza”, cu alte asociații și fundații din cadrul MApN, Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice.
Un merit deosebit în reorganizarea ANVR la nivel national l-a avut vrednicul de pomenire, general în retragere, Marin Badea Dragnea, ales, încă de la constituire, liderul organizației, pe care a condus-o cu deplină dăruire și înaltă competență, timp de 30 de ani. La nivel județean activitatea a fost condusă de către regretații Gl. Mircea Velicu și col. Ioachim Sima. Tuturor le aducem astăzi, aici un binemeritat omagiu.
Datorită solicitărilor și intervențiilor sale, a conducerii ANVR, la toate structurile din fruntea statului, au fost adoptate o serie de legi și acte normative care au conferit unele drepturi și facilități modeste, față de propunerile făcute și în comparație cu drepturile acordate veteranilor de război din alte state, indemnizații de circa 15 ori mai mici decât ale altor categorii similare din țară și alte țări.
Cu toate acestea, spre surprinderea și mâhnirea foștilor combatanți, parte din drepturi și facilități au fost diminuate, unele chiar anulate, iar altele nici nu au fost aplicate în unele zone.
Este drept că la propunerea conducerii ANVR, MApN a hotărât ca toți veteranii de război cu gradul de soldat, caporal și sergent să fie trecuți în corpul subofițerilor.
În anul 1994, grație prevederilor Legii nr. 68 s-a instituit și acordat medalia „Crucea Comemorativă a celui de Al Doilea Război Mondial, 1941-1945”, veteranilor de război care nu au fost decorați cu ordine și medalii de război, astfel încât aceștia, majoritatea din mediul rural, au putut primi rente lunare.
De prevederile legii au beneficiat peste 300.000 de veterani de război, dintr-un număr de 900.000 de veterani de război, la începutul înființării ANVR.
Acum mai trăiesc, cu aproximațiile impuse de grabnice treceri în viața de apoi, aproximativ 3600 veterani și invalizi de război, 129 văduve de război și 32.000 de văduve de veterani de război. La nivelul județului Bihor mai sunt în evidență 38 de veteran de război, și 400 de văduve ale veteranilor de război.
Un eveniment cu valoare de premieră în istoria țării a fost declararea, la propunerea MApN, de către Guvernul României, a anului 2015, ca an al veteranilor de război.
A fost un an bogat în activități omagiale, educativ-patriotice, pe întreg cuprinsul țării la care, cu aportul cadrelor din structurile MApN, au fost antrenate și organele administrației publice centrale și locale.
Demn de subliniat este și faptul că deși a avut posibilități financiare modeste (de la bugetul de stat) ANVR a reușit să editeze, în acești ani, 11 volume intitulate „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”, iar în cadrul unor filiale și la nivel central apariția unor reviste consacrate veteranilor de război. Și la nivelul filialei bihorene au fost editate două volume de acest fel.
Este trist însă că la împlinirea a 32 de ani de existență a ANVR și a 77 de ani de la victoria de la 9 mai 1945 asupra Germaniei naziste, fie și din cauza pandemiei și a conflictului militar din Ucraina, o tăcere și ignorare inexplicabilă privitoare la rolul și viața veteranilor de război s-a așternut în paginile mass-media, în viața societății.
După cum și azi, după atâtea intervenții la forurile superioare, nu a fost modificată legea potrivit căreia la festivitățile de depuneri de coroane, jerbe și buchete de flori cu prilejul aniversării și comemorării unor evenimente naționale, veteranii de război pot săvârși acest gest omagial de pietate numai după încheierea festivităților oficiale. Ce trist și jignitor!
În pofida tuturor inechităților, conducerea ANVR se află în continuă ofensivă pentru reglementarea, cum se cuvine, a tuturor problemelor ce privesc problematica veteranilor de război.
Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu de care aţi dat dovadă în timpul războiului, pentru faptul că aţi trecut cu bine şi cu fruntea sus peste greutăţile vieţii, vă asigurăm, bravi veterani de război, de întreaga noastră recunoştinţă şi preţuire. Dumnezeu să vă aibă în paza Sa!
Președintele filialei Bihor a
Asociației Naționale Cultul Eroilor Regina Maria – filiala Bihor
Co. (Rz.) ing. Dan N. Poinar
INIMA EUROPEI FERITĂ DE GLONȚ
Gruia COJOCARU
Globaliștii răsuflă ușurați prin victoria lui Emmanuel Macron în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din Franța, desfășurate în Duminica Paștelui Ortodox. Nu ne interesează mijloacele penibile – prin manipularea mass-mediei și, acum câteva zile, prin scrisoarea unor lideri vestici – care l-au menținut pe actualul președinte la Palatul Elysee. Știm oricum, dacă ne dezbrăcăm de vesta naivității, că democrația în formele ei teoretice n-are nicio legătură cu desfășurarea concretă din ultimii ani, care îmbină cinismul cu manipularea agresivă, exemplul de actualitate fiind cel legat de gestionarea coviduțului…
Revenind, victoria lui Macron înseamnă, înainte de toate, continuarea proiectului european în forma actuală. Construcția rămâne șubredă, însă s-au mai peticit un pic pereții, niște găuri din acoperiș au fost astupate, se poate conviețui în logica europeană încă un timp. Nu mult! A câștigat Franța? asta-i întrebarea esențială privind rezultatul alegerilor. Ori, dacă n-a biruit Franța, care-s beneficiarii?
Glonțul a trecut pe lângă Germania. Triumful lui Macron îi permite Germaniei să rămână locomotiva Europei, iar mișcarea cancelarului Olaf Scholz, inițiatorul scrisorii de susținere pentru președintele în exercițiu – alături de prim miniștrii Spaniei și Portugaliei – asigură ascendentul moral care va tăia adânc în elanul latin. Așadar marele câștigător al alegerilor din Franța este, paradoxal, dușmanul etern – Germania! (Să lăsăm poveștile de iubire… din ’45 până-n prezent între cele două țări există o competiție economică acerbă, câștigată de Germania de Vest și mai apoi de Germania unită, dincolo de cooperarea generată de mecanismele funcționalității uniunii!).
Pe de altă parte, deși Emmanuel Macron va fi mai aspru în dialogul cu Washingtonul, Statele Unite sunt un alt beneficiar al rezultatelor alegerilor din Franța. Cu Marine Le Pen s-ar fi încheiat tutela asupra Europei, iar problema depășea cu mult simpla violentare a orgoliului american…
În fine, ultimii beneficiari ai alegerilor descrise sunt imigranții, care vizează o pâine în Hexagon și statele sărace ale uniunii, România în ultimă instanță. Cu Macron la pupitru, Franța rămâne al doilea contributor al bugetului european, ceea ce cu Le Pen se surpa, dat fiind programul său electoral. Coroborat cu celălalt absent, Anglia, politica subvențiilor, inclusiv în sectorul agricol, ar fi fost catastrofală pentru fermierii estici.
Cine pierde? Rusia e marele perdant! Am urmărit disputa dintre Macron și Le Pen, unde candidata de dreapta a spus limpede că, dacă va câștiga alegerile, parteneriatul cu Rusia va funcționa în problema gazelor naturale și a petrolului. Macron nu are aceeași libertate, se va poziționa în funcție de atitudinea Berlinului. Iar Berlinul, fără Angela Merkel, e lipsit de anvergură, demonstrând că a devenit o (semi)anexă a puterii de peste Ocean, dacă ne gândim (doar) la abandonarea robinetului din Nord Stream 2.
Nu în ultimul rând, perdantul esențial este poporul francez! Știu că e o afirmație riscantă, însă, din punctul meu de vedere, națiunea franceză a ratat șansa de a deveni farul călăuzitor al Europei. Macron, deși vizează acest rol, are datorii față de partenerii vestici, pe când Le Pen nu venea cu o povară suplimentară, dimpotrivă, spiritul revanșard era justificat.
– Ba da, are datorii și Le Pen! mi-ar reproșa un cusurgiu naiv. La Moscova!
– Nu, dragule, cooperarea economică cu Rusia asigură un plus de bunăstare companiilor franceze, care se reflectă în creșterea nivelului de trai!
Totuși, niciun cuvânt direct pentru învinsa zilei?!
Mărturisesc că privesc cu toată rezerva prezențele feminine strecurate în politica mare și nu numai. Știu că măsura așternutului e (adeseori) trambulina întru succes, însă am salutat mereu personalități de tipul Margaret Thatcher și Angela Merkel, unde sexualitatea era sublimată. Marine Le Pen se înscrie pe această orbită și chiar dacă a pierdut din nou, rolul său în politică nu s-a epuizat. Este important însă scorul de la alegerile parlamentare ce bat la ușa Franței. (Poate cineva privi în aceeași cheie pe Miss România din ’94, unsă cu demnități dintre cele mai suculente, inclusiv cea de președinte al Camerei Deputaților din România?!… ).
…Prognozez ascensiunea extremei drepte în spațiul european, pe măsura diminuării rolului Uniunii Europene în ansamblul economiei globale.
Pace, Sănătate și Armonie tuturor creștinilor ortodocși!
Gruia COJOCARU, Lișna, Botoșani, 25 aprilie 2022
Frumuseţea ÎNVIERII Domnului HRISTOS
Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
Frumusețea divină este o PRIMĂVARĂ a veșniciei în care mireasma Sufletelor-Flori se înteţeşte răsfirându-se etern, înconjurându-ne existența cu extazul VIEŢII!
Când mugurul Primăverii surâde-a verde, CUVÂNTUL albastru picură de sub stele peste miezul sufletului brodat cu triluri mirifice de păsărele, făcându-ne CÂNTEC!
Rodeşte în Natură şi-n Om, şoaptă cu şoaptă, viers cu viers Poemul ÎNVIERII, aprins în azurul-răsărit al Ochilor LUI, preamărind strălucirea Suferinţei CRUCII!
Roteşte fiorul peste largurile firii prin iţele Tainei într-o cerească SIMFONIE!
Semnele Venirii au sosit pe Uliţa surâsului în rotunjirea unui vis de LUMINĂ!
Rosteşte Necuprinderea, faguri de lumină peste forme şi culori ODRĂSLIND!
Mângâierile adierii serafice cuprind revărsările faldurilor Luminii din LUMINĂ!
Sub pleoape înfloresc zarzării ca nişte Luceferi ce pregătesc Nunta MIRELUI!
Ispita primenirii îmbracă-n mătăsuri de sânge CUVÂNTUL dătător de VIAŢĂ!
Cămaşa Sufletului LUI de nea, picură LACRIMILE purpurii ale JERTFEI Sfinte!
Dăruirea Domnului HRISTOS este Taina absolută a FRUMUSEŢII dumnezeeşti!
Zorii ca un şir de lebede albe, bat din aripi de clopot pe Cerul Duminicii ÎNVIERII!
Maica Domnului, MARIA – PRIMĂVARA Frumuseţii îmbrăţişează NEMURIREA!
Întâiul licăr al Dimineţii Regale cunună Albastrul cerului cu verdele Pământului!
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este un Poem al FRUMUSEŢII absolute!
În acest Poem, Omul hristic este o Mlădiţă cuvântătoare din Corola CUVÂNTULUI!
Cuvântul mărturisitorului creştin ortodox dacoromân, prelins din lacrima surâsului inimii este o grăire diafană a sufletului său înveşmântat în podoaba sublimă a Florilor!
Cuvântul mărturisitorului trebuie să fie un susur de Răsărit, ce scânteiază pe marama luminii astrale a Liturghiei ortodoxe în care se reflectă Potirul cuminecării!
La Nunta MIRELUI dumnezeesc, chemarea de IUBIRE odrăslită în sufletele sacre ale Cetelor cereşti şi-a Craiului Mucenic GHEORGHE, înfrăţiţi cu alaiul pământesc al Ramurilor înflorite, cântă ÎNVIEREA Domnului HRISTOS, amirosind a Primăvară!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Întru Cinstire tuturor Dacoromânilor şi purtătorilor sfântului nume GHEORGHE!
Vinerea Mare – Denie Prohodul Domnului, 22 Aprilie 2022
La mulți ani: Georgeta Cordoș, Dr. Geta Crăciun, George Roca, Prof. Dr. Gheorghe Consatantin NISTOROIU, col. Gh. Cireap, Lt. Col. Gh. Nedelcu, Ghe. Buboi, Gh. C. Cordoș, Mihai Georghiță, Andrei Gheorghe, Gheorghe Onișoru
Gl. Traian Moșoiu – La slujba de pomenire a Eroilor
Primăvara întregirii – APRILIE 1919
Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT
„Venim în numele drepturilor omeneşti, a drepturilor de veacuri, în numele civilizaţiunei, care porunceşte ca fraţii de un sânge să fie uniţi sub o singură stăpânire naţională. Viu de la Bucureşti şi vă aduc salutul marelui nostru Rege Ferdinand, al Regelui tuturor Românilor, promisiunea că toate dorinţele voastre se vor împlini. Trăiască România Mare!”. Traian Moșoiu –
De pe piedeslul drepturilor românilor la libertate, generalul Traian Moşoiu va organiza şi conduce ofensiva de eliberare a întregului Ardeal şi de consolidare a puterii politico-militare româneşti în teritoriile din care fuseseră alungate trupele austro-ungare și germane, după a doua mobilizare a armatei române.
Problemele de rezolvat, în regim de urgenţă, erau multe şi dificile, care nu sufereau amânare „îndată ce Comandamentul Trupelor din Transilvania a fost organizat, scria generalul mitic, s-a dispus ocuparea Ardealului, care se întindea spre vest, până la o linie de demarcaţie, ce pornea de la Câmpulung, din Maramureş, trecea apoi pe la vest de Zalău, prin Poieni de Crişul Repede, peste culmea Munţilor Apuseni şi cobora în valea Mureşului la vest de Zam”.
În acel moment apoteotic, de triumf pentru Moşoiu, arborele strategic al Armatei române în Transilvania avea următoarele ramuri desfăcute geografic, astfel: Detaşamentul general Marcel Olteanu, la Sighetul Marmaţiei; Divizia 7, Generalul Neculcea C., la Dej, Divizia 6 Infanterie, Generalul Holban Şt., la Cluj; Divizia 1 Vânători (de câmp), Generalul Luca Ar., la Sighişoara, Divizia 2 Vânători (de câmp), Generalul Dabija Gh., la Sibiu, Divizia 2 Cavalerie, generalul Constantniade A., la Baia Mare.
Până la începutul lunii aprilie 1919, au fost constituite în interiorul Ardealului, Divizia 16, Generalul Hanzu Al., şi Divizia 18, generalul Papp Dănilă, ambii comandanţi fiind ardeleni.
Timp de aproape 5 luni, generalul Traian Moşoiu a desfăşurat o laborioasă activitate atât pe plan politico-administrativ, în colaborare cu Guvernul Transilvaniei, Consiliul Dirigent, cât şi pentru conceperea, pregătirea şi executarea unui plan amplu în vederea aruncării trupelor ungare la vest de Tisa. Totul în stil Moşoiu!
S-a apreciat că, după 24 decembrie 1918, numai acela care a avut răspunderea directă şi care a luat parte la această operă de organizare poate să-şi dea seama de greutăţile întâmpinate. Opera de organizare a început şi încetul cu încetul totul s-a cristalizat. Pe lângă concursul ce trebuia să-l dea Guvernului Provizoriu pentru chestiunile interne, generalul Moşoiu trebuia să depună cele mai mari sforţări pentru echiparea soldaţilor, care erau îmbrăcaţi foarte prost, şi organizarea regimentelor de artilerie ale diviziilor sale, care erau lipsite de cai.
Regimente întregi de artilerie au fost aduse cu trenurile şi au fost completate şi înhămate. Numărul unităților armatei a fost insuficient faţă cu mărimea frontului şi misiunea ce avea era prea grea pentru forţele sale.
„Cine a fost în jurul Generalului Moşoiu, îşi poate da seama de munca titanică depusă de acest mare organizator. Veşnic pe front, inspectând şi vorbind trupei, ţinând astfel treaz entuziasmul necesar, efectul sforţărilor sale vom vedea ce ne-a adus mai târziu. Cred că nu e soldat din cele 6 divizii pe care le avea în ultimul timp, care să nu fi văzut pe generalul Moşoiu în mijlocul lor, vorbindu-le şi interesându-se de traiul lor. Armata aceasta, astfel pregătită şi întreţinută de Generalul Moşoiu a zdrobit diviziile ungureşti azvârlindu-le peste Tisa,… ” – scria generalul Mărdărescu în notarea sa de serviciu.
Dar, în momentul în care totul era gata, pregătit, cu ştiinţă şi conştiinţă, cu inteligenţă şi migală, aşteptându-se doar ora „H”, Marele Cartier General Român a comis un act de comandament reprobabil, nepereche, o mare şi ireparabilă nedreptate, prin înlocuirea lui în funcţia de Comandant Suprem al Trupelor din Transilvania cu generalul Mărdărescu. Simţim o obligaţie profesională, ca ofiţer, şi de morală ca istoric să zăbovim niţel asupra acestui moment ce l-a marcat serios pe generalul Traian Moşoiu, inclusiv asupra grabei sale de a cere părăsirea rândurilor armatei mai devreme decât trebuia. De altfel, în cartea sa „Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal”, Moşoiou scrie, cu amărăciune, negru pe alb: „după o muncă neîncetată, ziua şi noaptea, de 5 luni, trupele armatei române din Transilvania, cu instrucţia completă, cu lipsurile de echipament şi armament împlinite, stăteau gata şi pline de avânt spre a se măsura cu duşmanul milenar.
Planul de operaţiuni fusese aprobat de Înaltul Comandament, iar diviziile pline de încredere aşteptau ordinul de înaintare. În ziua, de 12 Aprilie, chiar în ajunul operaţiunilor, s-a întâmplat un fapt, care a surprins pe toată lumea, când Marele Cartier General a numit ca şi comandant al trupelor din Transilvania pe generalul Gheorghe Mărdărescu; iar pe mine m-a însărcinat cu comanda Grupului de Nord. Acesta era compus din: detaşamentul general Olteanu, diviziile 6, 7, 16 şi divizia 2 – a cavalerie. Această armată avea misiunea să treacă linia de demarcaţie de la graniţa polonă până la Munţii Apuseni, să bată armata ungurească din această regiune şi s-o arunce peste Tisa.”
Dintre marile inimi şi suflete ardeleneşti şi iscusitele condeie cel mai bine a surprins acest moment Ion Rusu Abrudeanu, încă din anul 1921 în lucrarea sa „România şi războiul Mondial”. Să-i dăm cuvântul: „Totul era gata. Generalul Moşoiu întocmise planul de operaţii în toate amănuntele. Însuşi A.S.R. principele Carol inspectase, însoţit de generalul Moşoiu, întreg frontul. Se aştepta acuma un singur cuvânt ca tot mecanismul să pornească. Cu 3 zile înainte de începerea acţiunii, Marele Cartier General numeşte însă un nou comandant la Sibiu, pe generalul Mărdărescu, iar generalului Moşoiu care cunoştea totul, care făcuse planul de operaţii aprobat de Marele Cartier General, i se da o nouă însărcinare pe front, ca comandant al Grupului de Nord, care de fapt cuprindea întreaga armată de Transilvania, afară de Divizia a II–a Vânători, căreia adăugându-i-se încă o brigadă, a format al doilea grup, Grupul de Sud, sub comanda generalului Dabija. Faptul acesta a părut foarte curios pentru toată lumea şi a produs o vie nemulţumire.
Afirmaţiunea Marelui Cartier General că generalul Moşoiu e prea tânăr şi că s-ar supăra ceilalţi generali mai bătrâni, dacă i s-ar lăsa această înaltă comandă, nu părea să dea o explicaţie, care să satisfacă opinia publică legitim afectată de această nedreptate, fiindcă, de fapt „fac-totum” era tot generalul Moşoiu şi aceasta pentru următoarele considerente:
Pentru aceste motive, legitima indignare a tuturor şi în special a Ardelenilor, care iubeau pe general Moşoiu, era justificată, fiindcă departe de a discuta capacitatea militară recunoscută a noului comandant, dar următoarele fapte sunt fireşti:
Dar vinovat nu era generalul Mărdărescu, ci alţi factori. D-sa a slujit ca prim figurant, la schimbarea de decor, pe care Marele Cartier General o făcea în vederea frumoasei acţiuni care începea. Aceste păcate vechi ale administraţiei noastre militare s-au mai repetat în timpul războiului şi ele au dat roade foarte triste. De data acesta însă norocul ne-a favorizat. Generalul Moşoiu, departe de a se supăra de această nedreptate care tindea să-i răpească roadele muncii lui, ostaş încercat în lupte, a plecat pe front, s-a pus în fruntea armatei şi a început să continue să joace primul şi cel mai greu rol.”
Ofensivă oprită de aliați
Din nou o conotaţie, ce îşi propune să dea răspuns la întrebarea, pe care e în drept să şi-o pună oricare cititor: „De ce n-au continuat trupele noastre ofensiva mai devreme?”, pentru că forţa lor o îngăduia. Răspunsul e simplu – din cauza aliaţilor, care ne-au stabilit o nouă linie de demarcaţie pe care nu trebuia s-o depăşim, în timp ce faţă de Ungaria, o ţară până ieri inamic, manifestau o toleranţă condamnabilă. Pe români îi somau mereu, iar pe unguri îi lăsau să se înarmeze şi să formeze o nouă armată, ceea ce însemna încălcarea stipulaţiilor acordului de armistiţiu. Concomitent, în teritoriul românesc (din Transilvania – unită juridic la Alba Iulia) aflat încă sub ocupaţie ungară continuau împuşcarea, spânzurarea şi maltratarea românilor. Ei au obţinut de la aliaţi până şi oprirea ofensivei noastre peste Munţii Apuseni. Până şi intrarea trupelor române în Budapesta n-a fost privită cu ochi buni de aliaţii noştri, care, în treacăt fie spus, nu se grăbeau nici ei să-şi ia unităţile din spaţiul românesc, pregătindu-se să mai aducă chiar nişte batalioane „negre” în Banat. Cu realism şi sens, Radu D. Rosetti ne-a lăsat o epigramă: „Ai noştri, când făcură festa / Să intre, învingători în Pesta / ne ziseră <<Merci>> magnaţii / Şi ne mustrară aliaţii!”.
Paradoxal, şansa de a relua ofensiva după o hibernare de lungă durată ne-a oferit-o chiar Ungaria, care îngrozită până la panică că nu va mai stăpâni Transilvania, care „fusese mărgăritarul cel mai preţios al Coroanei Ungare”; nici unul din teritoriile pierdute nu sfâşia aşa de mult inima ungurilor ca pierderea Transilvaniei. Pentru recâştigarea Ardealului, ungurii au proiectat şi executat în ziua de 15 aprilie 1919 o puternică ofensivă, crezând că le merge ca în situaţia cu cehoslovacii. Gestul lor necugetat, urmărind un scop invers proporţional cu puterile lor, fenomenul ce ne apare ca o tradiţie la vecinii noştri din vest, nouă ni s-a potrivit, această obrăznicie ca o mănuşă de catifea. La acea oră, comandamentul nostru dispunea de o importantă grupare de forţe care se pregătise sub conducerea generalului Traian Moşoiu, cu toată responsabilitatea, pentru a trece la ofensivă în momentul în care va primi unda verde de la aliaţi, pe care ne-au dat-o, însă, ungurii. Comprimat atâtea luni ca un resort uriaş, dispozitivul românesc aşteaptă racheta cu cinci stele roşii ca să măture trupele ungare din Ardeal şi să nu se oprească până la Tisa.
Deşi grav şi profund afectat moral de nedreptatea ce i s-a făcut, generalul Traian Moşoiu a trecut fără murmur la comanda Grupului de Nord, care cuprindea patru mari unităţi şi executau lovitura principală în cadrul contraofensivei declanşate. „În 16 Aprilie 1919, în zorii zilei, Grupul de Nord, scria Moşoiu, cu un avânt irezistibil, înaintează pe un front larg şi atacă prin surprindere trupele maghiare de pe linia de demarcaţie şi le resping aproape peste tot, înfrângând şi rezistenţa de la Dealul Petrişului, Hodod şi Ciucea.
În ziua de 19 Aprilie armata formată din unităţile Grupului de Nord ocupă punctele Huszt, Satu Mare, Carei, Săcuieni; iar la 20 Aprilie, divizia a 6-a intră în Oradea. După ocuparea oraşului Satu Mare, divizia a 2-a cavalerie, întărită cu detaşamentul colonel Ioan, din divizia a 6-a, urmărind divizia de secui care se retrăgea spre Nord-Vest în direcţia Csap, o încercuieşte şi o sileşte să se predea. A avut satisfacţia, ca comandantul acestei divizii, faimosul colonel Kratochwill să predea în mâinile mele sabia şi armamentul său” (documente anexa).
![]() |
Decis să elibereze „ultima colină românească de sub jugul străin”, după cum se exprima însuşi eroul nostru, generalul Moşoiu a dat pinteni Grupului de Nord, care s-a abătut ca un uragan înfricoşător asupra trupelor ungare, cărora li s-a cântat din acel moment prohodul. „Lovitura de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu, scria în 1921 I. R. Abrudan, a zdrobit rezistenţa inamicului care a luat-o la fugă”, procedeu ce devenise clasic pentru armata ungară. Un bilanţ aproape complet al acestor acţiuni ni-l oferă Monografia Almanah al Crişanei, judeţul Bihor, ca un pios omagiu adus biruitorului: „La 13 Aprilie 1919 Generalul Moşoiu a fost numit Comandantul Grupului de Nord, compus din 4 Divizii, cu misiunea de-a izgoni trupele ungureşti de pe linia de demarcaţie şi a ocupa întreg teritoriul ce ni se atribuise prin convenţia de alianţă de la 1915. După luptele crâncene de la Hadad, Seini, Ciucea şi Valea de Sus a Tisei, inamicul, complet bătut, e silit să se retragă în grabă peste Tisa, lăsând în mâinile Grupului Generalului mii de prizonieri şi un bogat material de război. În 20 aprilie 1919, ziua Sfintelor Paşti, Generalul ocupă Oradea. Primirea lui, la bariera oraşului dinspre Cluj, s-a făcut după vechiul obicei românesc: oferind viteazului general, primarul şi Consiliul oraşului, pâine şi sare. La 23 Mai 1919, M. S. Regele Ferdinand I decorează pe vitejii ostaşi de sub comanda Generalului Moşoiu aici în Oradea. În partea de Nord a Sătmarului, rezistă încă Divizia de Săcui, care avusese misiunea să recucerească Transilvania de la Români. După luptele înverşunate de la Sătmar, Gortelek şi Mateszalka, Divizia de Secui a fost împrejurată şi silită să depună armele împreună cu Comandantul ei, Colonelul Kratokwill. Parte din trupele Generalului Moşoiu au trecut Tisa la Tokai şi au ocupat oraşul Szerencs. Cu această ocaziune Generalul a fost decorat în faţa trupelor, la Careii Mari, cu ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Ofiţer, cu spade”.
Bihorul „Golgota jertfelor de sânge”, unul dintre judeţele martire, l-a primit în Capitala sa, Oradea, în modul cel mai cordial. Aici, Moşoiu, a făcut din nou dovada virtuţilor sale ostăşeşti. Cu un curaj fără pereche, el a pătruns, cu automobilul său primul în oraşul de pe Crişul Repede. Mulţimea, care se adunase în Piaţă nici nu ştia cine e persoana – erou, care are o asemenea îndrăzneală, un asemenea „tupeu”, în chiar ziua Sfintelor Paşti.
„Autorităţile şi o parte din populaţie se refugiaseră înspre partea de unde se aşteptau trupele române. „Mai au 3 Km.” Anunţară nişte ştafete venite în grabă. Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcu apariţia. El era un general. Cine să fie? Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da şi mai mare impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că mântuirea a sosit. Un general, un general! Striga mulţimea în extaz de admiraţiei faţă de acest erou.
Intrarea domnului general Moşoiu. – Cine să fie? Atunci, instinctiv, din mii de glasuri a răsunat strigătul: Trăiască generalul Moşoiu!, eroul nostru naţional! Ura! şi văzduhul se cutremură de mii de strigăte de bucurie.
Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse. Era de ajuns pentru moment că se găsea eroul în mijlocul lor ca să nu se mai teamă de nimic. Nu-l văzuseră până atunci cei din Oradea Mare, dar sufletele lor le spuneau că numai el trebuie să fie, numai el, simbolul desrobirei naţiei româneşti. De patru luni, zi şi noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele unui zeu salvator, şi acum iată-l, a sosit… Ce impunător! Din ochii lui de vultur izbucnesc flăcări de ură contra duşmanului de veacuri. E în picioare în automobil. De-o dată o ploaie de flori îl acoperiră în aclamaţiile mulţimei. Era poporul care-şi da prinosul său de veneraţie armatei româneşti. Era sărbătorirea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte şi un ocean de capete, Români, Unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteazul general.”20
Nicolae Iorga, elogiind isprăvile generalului Traian Moşoiu scria: „Astfel energicul general ardelean, care şi-a dus ostaşii cu un avânt uimitor, chiar pentru cei cari ştim ce înseamnă o înaintare românească, atunci când nu se loveşte de piedica unui duşman, având mijloace de luptă incomparabil superioare, a fost primit cum rareori a fost întâmpinat un şef de cuceritori. Automobilul lui atât de îndrăzneţ, mânat mult înaintea regimentelor cari înaintau, a fost literalmente copleşit, înăbuşit de flori”.
În adevăr, 20 aprilie 1919, ziua Învierii Domnului a fost şi ziua reînvierii oraşului Oradea Mare, oraşul martir care trăise cu „adevărat săptămâna patimilor”, a însemnat un moment istoric în viaţa locuitorilor săi, pentru că: „Nici o parte a românismului nu a fost expusă atât de mult pieirei ca ţara Bihorului”21, arăta Roman Ciorogariu, vicarul ortodox de Oradea, nimeni altul decât cel care, cu câteva ore înainte, fusese arestat, împreună cu alţi români şi dus între baionete, la primăria oraşului, spre a fi executaţi. La 20 aprilie 1919, când armata română a intrat triumfător în capitala judeţului vicarul cânta de bucurie în catedrala cu lună: Hristos a Înviat!. Astfel bihorenii îşi primeau răsplata pentru eroismul cu care şi-au păstrat limba şi legea străbună la aceste margini de hotar. Jafurile şi omorurile luaseră o asemenea amploare, încât „Oradea trăia clipe de groază. Consiliul orăşenesc hotărăşte trimiterea unei delegaţii la Tileagd, unde a ajuns armata română, ca să intervină la comandamentul general pentru a grăbi intrarea în oraş. Delegaţia a fost compusă din: Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli, Gh. Morar şi Nicolae Firu, cari au arătat comandantului şef, generalul Moşoiu situaţia gravă, rugându-l totodată să grăbească înaintarea, ceea ce s-a şi înfăptuit”22.
La 20 aprilie, Armata română a eliberat oraşul Oradea Mare. „Măreţia momentului nu se poate descrie. Strigăte de „Ura!” străbat văzduhul şi capul coloanelor trupelor române apare în piaţa oraşului, defilând în faţa generalului. Strada se umple de un covor de flori, peste care calcă mândri faimoşii dorobanţi, pe când tunurile bubuie, împroşcând moartea în duşmanul ce fuge de atâta măreţie.
![]() |
I-a fost dat armatei româneşti, le-a fost dat ostaşilor ţărani ai regelui Ferdinand să defileze, intrând în Oradea Mare pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradea Mare. Soldaţii defilând în faţa generalului, n-au mai putut ţine privirile lor înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor”17. La Oradea, nota Nicolae Iorga, „toată lumea, fără deosebire de naţie şi religie, întâmpină pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor chiar”23. Situaţia a fost de aşa natură încât, când, ziua Paştilor, de pe la miezul zilei „cele dintâi patrule româneşti au sosit, cu caii în spume, în pieţele Oradiei, mulţimea a izbucnit în lacrimi de bucurie şi în strigăte entuziaste, în care mai puţinele Trăiască armata română! erau acoperite de uriaşul: Eljen a roman hadsereg! ieşit din miile de piepturi ungureşti”. Corurile intonează imnurile eroice „Deşteaptă-te Române!”, „Pe-al nostru steag”, în timp ce în ecou soldaţii rosteau cuvintele vesele „Mergem la Budapesta”. Şi au mers!
Sursa: A.M.R., fond Justiția Militară, dos. 170, f. 875, 873, 879, dos. 14513, f. 885, 887, 889; 861, 851, 857 ; fond D.2 V., dos. 9/245, f. 7-8
(O esență semi-schițată despre importanța Bibliei azi)
Din momentul în care, din cele mai adânci vremuri, s-a spus că Universul este un spațiu infinit, iar mai târziu, că este o creație a Eternității, plină cu o multitudine incomensurabilă de astre, un spațiu impresionant căruia noi, când îl privim, îi zicem simplu Cer, din momentul când oamenii au început să scrie, au avut surpriza să descopere, de-a lungul timpului, că acest cer aparent tăcut, a început și el să vorbească, într-un fel aparte, nu numai prin tunete ci și prin gândurile oamenilor, gânduri transformate în cuvinte admirative, pline de laudă a frumuseții cerului . Aceste cuvinte, de-a lungul multor perioade, au început să fie scrise, apoi să se înmulțească, devenind tot mai bogate în înțelesuri și în străluciri sacralizante. Sosise deci momentul propice când Divinitatea eternă a decis să aleagă dintre oameni pe cei mai înțelepți pe care i-a contactat direct și i-a inspirat să-i învețe pe semenii lor originea și tainele acelui cer care îi acoperea și îi uimea. Astfel, prin intermediul acestor aleși, nu exagerăm să spunem că, într-un fel, cerul a început să le vorbească și să le descopere niște taine întru totul necesare lor. La timpul potrivit, aleșii Divinității s-au apucat să descrie cam tot ce vedeau și auzeau. Scrierile lor deveneau din ce în ce mai interesante, mai atractive și mai utile, învățându-i cum să trăiască respectându-se reciproc, cum să evolueze și să supraviețuiască, ferindu-se de ură, de necinste, de răzbunare, de ucideri de războaie etc., accentul cel mai mare punându-se pe sentimentul de iubire. Apoi li s-a explicat că toate aceste sfaturi bune vin din partea unui Creator al lumii și al Universului, numit Dumnezeu, care conduce totul ca un stăpân absolut și care locuiește sus în cer, arătând-se sub diverse forme numai celor aleși de El să-I scrie poruncile. Toate sfaturile Lui au fost primite cu bucurie și supunere de autorii acelor scrieri ce se înmulțeau pe an ce trece, iar ansamblul numeroaselor pagini au fost adunate într-o carte sfântă, numită BIBLIA sau Cartea Cărților. (La început ea avea un alt nume.)
Se înțelege că preamăritul nostru Creator, după ce a creat rasa omenească, nu putea să tacă la infinit și, precum spuneam, din oamenii aleși de El, a ales, mai întâi un om înțelept, pe Moise, căruia i-a înmânat cele zece porunci, apoi pe mai mulți alții cărora, direct sau indirect, le-a vorbit, explicându-le, pe cât puteau ei înțelege, spunându-le absolut tot ce trebuie să facă pentru a fi veșnic fericiți într-un spațiu edenic și etern, dându-le reguli precise ce trebuie neapărat ascultate, dar și avertizări despre ce ar putea păți dacă nu le respectă. Deocamdată ne interesează mai puțin care au fost criteriile și motivele pentru care Dumnezeu a ales (poate nu chiar la întâmplare) o anumită limbă sau limbi în care Biblia a fost scrisă – și nici din ce cauză a ales un anumit popor căruia să i se adreseze direct .
Creatorul i-a ales și i-a inspirat pe toți care comentau criteriile religioase și sfaturile primite spre binele lor, avertizându-i în mod serios despre consecințele și implicațiile neplăcute în caz că le desconsideră. Surpriza nu a întârziat să se ivească atunci când una dintre cele mai inteligente ființe create, heruvimul Lucifer, profitând de puterile extraordinare primite, a profitat pe furiș de aceste însușiri imense, căpătând convingerea falsă că Îl va putea înlocui pe Creatorul său. Plin de gelozie și de îngâmfare, a încercat să-I ia locul și, împreună cu o treime din oștirile îngerești s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu care imediat l-a izgonit din Eden împreună cu slujitorii lui cu tot, luându-le puterile cu care amăgiseră pe primii oameni creați, care și ei, fiind vinovați, au fost, de asemenea, alungați la rândul lor din Rai. Interesant este că niciun autor din cei 66 de scriitori ai Bibliei nu ne-a dat vreun amănunt nici despre alungarea lor din Paradis, nici despre felul cum a decurs conflictul dintre ființele alungate și prigonitorii lor divini trimiși să-i înlăture. Explicația este din cauză că Dumnezeu nu le-a comunicat asemenea amănunte, probabil din cauză că Lucifer și oastea lui nu s-au lăsat ușor azvârliți afară și au rezistat printr-o adevărată bătălie în care, desigur, au fost definitiv învinși. Unii teologi își închipuie această luptă că ar fi comparabilă cu scenele filmate în „Războiul stelelor”… Ceea ce intrigă pe anumiți cercetători este de ce lui Lucifer nu i s-a anulat rangul angelic de heruvim și de ce demonilor lui li s-a permis în continuare să facă rău oamenilor și să-i înșele. Primii oameni alungați din Eden, Adam și Eva, au primit o povară grea numită „păcatul strămoșesc”, un blestem recuperabil însă, deoarece li s-a oferit o șansă imensă de iertare printr-un experiment întru totul unic. Dumnezeu a recurs la o tactică de mare efect, întru totul originală și de mare efect, dar extrem de dureroasă, și anume a ales varianta de a-Și întrupa sub formă de om o parte din Atotputernicia Sfintei Treimi. Materializarea aceasta echivalează cu o autojertfă divină, pentru că acel Om, rupt din Dumnezeu, era Iisus Hristos. El a fost numit Fiul Creatorului, deși rămânea în continuare ca parte a Trinității. Experimentul, o premieră supranaturală absolută și perenă, a continuat cu momentul când Dumnezeu Tatăl și-a trimis pe Fiul Divin în lume, să predice omenirii regulile mântuirii prin care s-ar putea anula definitiv „păcatul strămoșesc”. Numai că, pentru a se ajunge aici, Fiul trebuia să-și jertfească viața prin crucificare, suferind umilințe și dureri inimaginabile, căci numai prin ele se puteau șterge pentru totdeauna păcatele din toate generațiile omenești care acceptă puterea divină.
Ca Mântuitor, Iisus a fost ajutat în misiunea Lui de o minunată elită de discipoli și evangheliști care i-au notat faptele, activitate și predicile, dându-ne amănunte frumos descrise despre viața Lui excepțională care a schimbat cursul omenirii. Fiul trebuia, așadar, să-și jertfească viața, dar Tatăl Ceresc, după trei zile L-a înviat, iar după înviere Iisus a promis că va reveni din nou pe Terra la sfârșitul veacurilor, sub forma de Împărat Suprem al unei omeniri noi.
Discipolii Mântuitorului, care și-a luat voluntar asupra Lui toate păcatele noastre, au scris Noul Testament și astfel, adăugat la Tora (Pentateuhul scris în limba ebraică), au întregit BIBLIA care a devenit astăzi cartea cea mai cunoscută și cea mai citită din lume, tradusă în multe limbi, o operă genială, inegalabilă, scrierea desăvârșită și fundamentală a întregii omeniri. Chiar dacă și înainte de apariția Bibliei au mai existat scrieri cu sfaturi bune și frumoase, cu încercări sincere de purificare a sufletelor omenești prin recomandări de exerciții și concentrări spirituale, toate acestea erau simple încercări lăudabile, dar cu totul insuficiente, experiențe simple ale diverșilor autori cinstiți care își împărtășesc în paginile lor unele reușite spirituale de moment, dar perisabile, deoarece, luate toate la un loc, nu puteau distruge nici pe departe valurile de răutăți omenești în nestăvilită creștere. Absolut niciuna din ele nu a putut echivala sau înlocui vreodată imensa putere a Bibliei, a Vechiului și Noului Testament. În plus, toate prezicerile Bibliei de până acum au fost cu amănunțime îndeplinesc, rămânând doar câteva de materializat în fapte și evenimente vizibile, palpabile.
Să ne bucurăm deci că suntem martorii desfășurării lor contemporane de netăgăduit, că asistăm zilnic la aceste mărețe schimbări finale care nu contrazic în niciun fel Biblia. Să considerăm aceste momente ca o mare binecuvântare istorică pentru noi toți. Unii o înțeleg, alți încă nu, dar o vor înțelege și ei în curând și atunci cu toții ne vom lămuri că Biblia este, într-adevăr, Vocea Cerului, Vocea lui Dumnezeu!
—————————–
Cristian Petru BĂLAN, Glen Ellyn City, SUA
15 aprilie 2021(2022)
C U G E T A R I D E P R I M Ă V A R Ă
Ing. MIORITA SATEANU
A plecat iarna, a dus cu ea gerul, frigul, vremea mohorâtă, care se cuibărea în sufletele noastre cu tristețe și ne dădea o stare de melancolie , melancolie care influența viața de familie, relațiile cu cei din jurul nostru, influența starea de spirit, predispunându-ne la meditație, estompând vivacitatea, încetinind dezinvoltura și oprind de multe ori motivele care trebuiau să ne ofere puțina veselie și bucurie în viața de zi cu zi.
Sfânta natură își deschide porțile spre viață, fiecare colțișor al pământului deschide ochiul magic să vadă razele de soare, să simtă căldura lui binefăcătoare, să-l răsplătească pe acest soare plăpând de primăvară, cu un firav si imaculat ghiocel, cu un colțișor de iarba verde , cu un gândăcel inofensiv care caută un pic de hrană, cu un zumzăit de albină harnică pornită la munca de a strânge dulceața florilor, flori care se străduiesc din răsputeri să fie frumos colorate, aspectuoase, foarte parfumate și mai ales bogate și folositoare pentru ceea ce au fost create .
Păsările, nu uită că sosirea primăverii este înzestrată cu darul de a le da startul la trezire, le dă alarma, astfel că, păsările se pot întoarce la cuiburile lor din lunga lor călătorie.
Vietățile scot capul din vizuinele lor, pentru a testa starea ocrotitoare a atmosferei, iar păsările din ograda își numără ouăle din cuibar pentru a scoate noua generație de puișori care vor popula curțile și vor răscoli liniștea cu multitudinea glasurilor lor, stiindente pe care numai ei le înțeleg.
În această stare generală de renaștere, de dorința de viață , în special noi oameni trecem printr-o stare specială de înviorare, percepem schimbările naturii, înregistrăm trezirea la viață, ne deschidem ochii mari spre lumina care ne înconjoară, pentru a vedea toată frumusețea reînnoită a naturii, natură care clocotind de viață și care a primit Binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a ne face conștienți de măreția lui, peste tot cuprinsul pământului.
Balsamul primăverii ne cuprinde inima de bucurie, veselia este molipsitoare si dorința de a vedea natura înflorită ne conduce la minunatele si inegalabilele Sfinte Sărbători care vin odată cu primăvara.
Dar pentru a primi creștinește aceste sărbători trebuie să dăm dovada că merităm să le primim, pentru că astfel Sfintele Sărbători să marcheze pentru noi, în Cartea Sfânta, dorința noastră de a primi mântuirea, de a avea deschisă ușa spre Poarta Raiul, de a cunoaște viața veșnică.
Marele Post al Sfintelor Paști este rânduit cu ințelepciune, pentru credincioși.
Prin acest post credincioși își pun mari speranțe în puterea lor la meditație, în deschiderea lor spre a fi milostivi și a –și ajuta aproapele, în bucuria supuneri lor, la abținerea poftelor lor fizice și alimentare, n dezlegarea lanțurilor de răutate și dușmănie, astfel, Lumina lor va răsări ca zorile, îl vor descoperii pe HRISTOS, încrederea și recunoștința față de Domnul le va umple sufletele și Binecuvântarea Domnului îi va însoți în toată viața și vor dobândi mântuirea
Scopul inițial al postirii de dinaintea Sfintelor Paști este o pregătire spirituală înaintea Învierii Mărturitorului – este simbolul întregii vieți a unui om, simbol, care se va împlini prin propria sa înviere.
Toți credincioși din întreaga lume dorim să întâmpinăm, Sfintele Sărbători ale ÎNVIERII LUI Iisus, cuprinși de Harul lui Dumnezeu, cu momente de maximă bucurie, după o lunga perioada de reculegere și post , ca o dovadă a entuziasmului, prin rugăciune și evlavie în credință, pentru iertarea păcatelor și greșelilor noastre.
Pentru că știm că Dumnezeu este Iubire, este înțelegător, milostiv si iubitor de oameni, care vrea mântuirea și NU pierzania noastră și care pentru asta s-a făcut OM și a pătimit pentru noi și încă pătimește pentru fiecare dintre noi până la sfârșitul veacurilor, timp în care Dumnezeu ne dă LUMINA lui pentru a lumina calea care ne duce spre ÎNVIERE noastră.
Postul mare cuprinde Săptămâna Patimilor , care însă începe cu intrarea triumfală a Domnului nostru Isus Hristos în Ierusalim și întimpinarea lui Iisus de către mulțime cu ramuri de finic și măslin, mulțime care dorea să-și manifeste prețuirea, așternând în calea lui ramuri și chiar hainele lor și strigând: OSANA , BINE ESTE CUVÂNTAT CEL CE VINE INTRU NUMELE DOMNULUI!
Este sărbătoare prin care Iisus merge conștient spre JERTFA DE PE CRUCE.
EL putea să evite moartea, însă o primește de bună voie pentru a o birui.
LUI nu-i este impusă moartea ca o necesitate, așa cum ne este impusa nouă . De acea EL moare pentru alții si nu pentru Sine. El nu avea păcatul imprimat în El , ca noi toți, pentru ca S-a născut ca OM prin voia lui Dumnezeu.
Existând din veșnicie ca Dumnezeu, EL și-a luat firea omenească, dar a încadrat-o în ipostasul Dumnezeiesc. Dacă s-ar fi născut ca orice OM , din păcat, prin pasiune omenească, ar fi murit ca un om obișnuit și NU pentru noi. Ar fi rămas în moarte ca orice OM, deci NU ar fi ÎNVIAT.
La Intrarea în Ierusalim a lui ISUS, se sărbătorește Sfânta zi a Floriilor, an de an, Dumineca Floriilor prevestește Pastele , sărbătoare semnificativă a schimbărilor, prin care se înnoiesc sufletele, se netezesc cărările dintre oameni, se dezvăluie bunătatea și dărnicia pentru aproapele, care se confruntă cu diverse probleme în viața zilnică
În Dumineca Floriilor creștinii duc în biserică , ramuri înmugurite de salcie care sunt binecuvântate ca simbol al castității și al renașterii vegetației și ca semn al biruinței împotriva morții.