Biblioteca Bravului Cavaler

NO, io mi-s mându ca român (superbus est romanian)!

„Cunoaște-te, române, că din neam vrednic ești

și spre lucruri mari te-a rânduit Domnezeu!”

M-am gândit să aștern câteva rânduri plecând de la subânțelesuri ale acestui cuvânt „NO” care are mai multe variante, în limba română,  în timp ce alții, poate, nici nu-l pricep.

No, cum scrie pe tabla școlii din Elek (rețineți că un blogger ca cel prezentat într-un videoclip sucește mințile slab pregătite, iar el nu documentează oamenii. Prostul bate câmpii cum că în Ungaria „primăria asigură gratuit papa pentru copii…” etc, când în Bihor 35 de Școli primesc masă caldă!, și numărul crește.

Ca să se știe „cornu și laptele” și școala din cărămidă de ministru Angelescu au fost introduse, n România după Marea Unire, căci ungurii ziceau NO, nem lehet, decât ungurește de la grădință la facultate!

Omul acesta, precum cei cu slava Ucraina, laudă niște realități contrafăcute pornind de la drepturi și libertăți presupuse! Nu știe nici istoria românilor, nici pe a ungurilor – caci altfel ar fi priceput că primul lor Rege,  Ștefan I (botezat ortodox de Patriarhul Constantinopolului ), susținea că o „țară nu e tare dacă vorbește o singură limbă”.

No, așe era obiceiul vremii! Apoi or băgat limba latină ofcială pentru corespondența medievală, care se trăgea de la întemeietorii geto-pelesgi – și nu de la „circul roman” -, și la cancelaria Regatului Ungar și la cea a Imperiului roman de Apus, până prin secolul 18. Încredințarea finanțată de Papa de la Roma,  a „încreștinării cu sabia” catolică, a fost pornită ca luptă împotriva „păgânilor”! Erau păgâni băștinașii^[1] români ortodocși din Ardeal, sau ungurii subordonați și urmași ai lui Ștefan I, pripășiți în lungul văilor prin Ardeal, cum zice prmatul Nicolae Olahus, despre unguri că erau fără de credință?

Vloggerul (folosesc inițialele V. B.), care a fost postat pe canalele de socializare, folosește formatele video pentru a se face cunoscut el, ca și când ar fi descoperit apa caldă în Ungaria. Dacă se ostenea până la Oradea constata, cu stupoare, cum „dascălii, părinții și elevii” i-au dat afară din Școala mixtă Ady Endre pe profesorii și copii români în 1990!, că pe aici simbolurile vechi ungurești, chiar ofilite în florile coroanei maghiare”, mai găsesc proști ca să îi creadă^[2]. Minima informație despre populație acelei zone trebuia să o știe. Potrivit unor statistici austriece, din perioada 1784-1787, se remarcă că din cei 2.489.147 locuitori ai Transilvaniei, românii reprezentau 63,5%, maghiarii – 24,1% iar sașii și șvabii – 12,4% și totuși ei erau cei supuși și osândiți la iobăgie. Acum 150 de ani, conform statisticilor ungurești din imperiul bicefal, în Aletea locuiau vreo 3000 de germani, 1800 români și vreo 800 unguri. Cum de astăzi au rămas numai 5% români, mai puțin decât țiganii 7%? Răspunsul s-ar putea găsi în dreptul de a fi român cuprins în expresia: „akármelyik ember, legyen ember, de magyarnak kell lennie” (orice om să fie Om, dar musai ungur să fie!). Ori e știut faptul că minoritățile în Ungaria n-au nici o șansă, decât să existe ca cetățeni unguri. Să vă amintesc că prin pct.3 al Dictatului de la Viena – 30 august 1940 – „Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară” și pct.5 „Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română”! Efectul s-a văzut imediat. Românii din teritoriul cedat maltratați, schingiuiți, omorâți! Cei care au scăpat au fost obligați să se refugieze în România! Urmașii lor, nu primesc despăgubiri! Doar straița pribegiei atârnată de gâtul lor. Am redactat în timp mai multe cărți documentare pe temă. Le ofer oricui vrea să se informeze^[3]. Așa a învățat mama cântând ungurește, după ce csendorii, cu pană de cocoș, i-au scos la drumul țării pe 5 septembrie 1940 să întâmpine cu flori armata lui Horthy! Nimeni nu îmi poate arată că Ungaria în politica de stat face altceva decât înaintașii lor.

Pentru o mai bună informare i-aș trimite vloggerului V. B. o hartă cu românii din jurul Românie și i-aș sugera să vadă poziția românilor din comitatele Ugoci, Cenad, Micherechi, Maramureș, rămase în afara României Mari! Și asta din cauza acelora care conform principiului naționalităților i-ai alipit Ungariei. (Vezi 1918-Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia) Față de mine, în 2 octombrie 2023, PSS Siluan, fiind prezent la Oradea la dezvelirea statuii ep. N. Popovici, s-a plâns de situația tristă a românilor de peste graniță. Eu recomand, oricui este interesat a cunoaște adevărul, să vadă și de cei de peste Tisa din Maramureșul istoric, cei care încă traiesc pe domeniul regal al „domnițelor române”, sau pe cei siluiți de austrieci în mândra Bucovină, și aruncați pe tranșeea întâia la Nipru, de susținătorii frontului Nato în Ucraina. Păcat că unii renunță la onoare și demnitate pentru un blid de păsulă! Preferă să vânture vorbe în loc să promoveze interesul neamului românesc. Citind aceste rânduri sugestive sper ca măcar unora să dea de gândit. Și nu este nevoie de prea-mprirea românului. Dar nici să fie înjosit nu-i permis nimănui. Ce mesaj vrea să transmită vlogeerul? Se vede de la o poștă, Îl imită, la altă scară, pe Cornel Nistorescu care-l preaslăvește pe Ilie Bolojan, numai pentru că i-a plătit păsula, că no, era uspătoi!

„Ca să intre în jug trebuie să stimulezi boii”

Istoria Ungariei pretinde pentru sine că a avut misiunea istorică de „apărătoare a lumii creștine”, teză pe care-și fondează mândria și chiar „fudulia” (büskeség) politică, din care vor să facă un monopol. Ori dacă privim spre anul 1000 al creștinării lor sub Ștefan cel Sfânt (descoperind falsurile Papa i-a retras titulatura de „sfânt” lui Ștefan). La 1241 regatul și-a pierdut dinastia Arpadiană, în fața invaziei tătărăști, și numai hazardul morții hanului a salvat oștile „risipite ca frunzele de toamnă” ale Regelui Bela al IV-lea, undeva pe malurile Adriaticii. Catastrofa s-a împlinit pe câmpul de luptă de la Mohaci, când regatul a fost transformat la 1526 în pașalâc turcesc, mântuit 150 de ani mai târziu și atârnat de catolicii habsburgi. Așadar realitatea faptelor petrecute atunci este alta decât cea clamată și revendicată de unguri ca „singuri” salvatori!

Omul acesta (vlogger) nu știe că vremea timpurie a creștinismului românesc este atestată de cuvintele păstrate în limba română, ca de exemplu: Dumnezeu, cruce, înger, sfânt, botez, biserică, altar, duminică, sărbătoare, Crăciun, Paşte, Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecătură, rugăciune, închinare, credinţă, răposat, priveghi, mormânt, cimitir, martor, urare, jurământ, binecuvântare, blestem, păcat, păgân ş.a.m.d. Spiritul românesc ancestral – sacerdotal – s-a format în anii și a ridicat poporul la un alt stadiu de percepție culturală. Luată la analiză serioasă, misiunea istorică – exclusivă a ungurilor – cum pretindeau aceștia, s-a transformat treptat, prin agresivă promovare, într-un „naționalism!” particular împletit cu ură și șovinism, cu destin și viitor dubios, îndoielnic, în ciuda faptului că le-a succes apropierea de Marile Puteri ale vremii – Austria 1867 și Germania și Italia 1940. Ei au adoptat o strategie salvatoare de moment, dar când e vorba despre viitor ungurii privesc îndărăt, pretinzând drepturi isrorice, pe care nu le pot nici măcar dovedi. Germanul Herder, scria în secolul XVIII despre unguri că sunt „cea mai mică parte a locuitorilor Țării”, înconjurați de popoare pe care voiesc să le supună. Ludvig Spohr în cartea sa Temeiurile spirituale ale naționalismului în Ungaria, aducea lămuriri asupra acelora care nu se înrudesc cu „nici o rasă în Europa”, și care se simt amenințați, fără temei însă, fapt pentru care invocau mereu revizuire Tratatelor de pace, în perioada interbelică. Constatând după Trianon că „principiul naționalităților” nu i-a cuprins cu hotare extinse au apelat la acestă așa-zisă misiune istorică pe care, chipurile, numai ei au împlinit-o în această parte a Europei în lupta contra „păgânătății”.

Pornind de la motivele străbunului Diurpaneu, regele goților, dreptatea cauzei, pentru a cărei reușită trebuie să vă înarmați, este o cauză justă și legitimă. Dacă Patria are întâietatea asupra tuturor lucrurilor din lume, atunci apărătorul e obligat să-și apere casa și avutul. Legile umane și cele divine justifică și califică ca dreaptă o astfel de faptă. Substanța pe care se bazează aceste principii de drept are rădăcini în virtutea strămoșească, care a fortificat brațele, a înflăcărat mințile și oțelit voințele pentru a stăpâni și domina cu glorie peste numeroase provincii ale neamului. Să ne amintim de coaliția regelui Diurpaneu care învingea armatele împăratului Domițian și astfel îl obligă să plătească geților descendenți din Getar (goți – numiți de alții) un considerabil tribut, deși la Roma împăratul se lăuda cu o victorie. Acest război era considerat acoperitor pe o arie mult peste cea a războaielor daco-romane dinte r și Decebal.

No, să vă zic că zona geografică de locuire românească este menționată în izvoarele istorice antice, cu precădere cele romane, de către Herodot, numindu-i daci, cu o organizare politico-administrativ-statal-militară remarcabilă! Mai mult la 1556, Nicolo Zeno avea să alcătuiasă o istorie universală în care „dacii sunt considerați întemeietorii Europei”, cu aoameni „împodobiți cu aur”. Oare de ce istoricii români nu au dat atenție acestor importatnte izvoare independente?

Ce a făcut Traian după al doilea război cu dacii din 106? A salvat statul de la faliment economic și a schimbat în aur moneda romană! Apoi a sărbătorit cu toată Roma 123 de zile, de veselie, prin valorificarea pradei de război. Cele 20 de provincii administrative ale Daciei capătă și coloniști romani (italieini), iar în noile municipii titlul de „civitas” se obținea cel mai ușor, după cum o devedesc cele peste 3000 de iscripții descoperite până în prezent. Tropaeum Traiani (Adamclisi) monument înalt de 42 m, ca semn al primei victorii strălucite obținute contra dacilor din 102. Și acest semn, precum cel al piramidelor marilor Faraoni s-a ridicat spre fala învingătorului. De către cine? De sclavii faraonului acolo adăpostit, trudiți într-o muncă ce a rămas anonimă. Ori pentru a-l aminti pe Ramses, Keops, etc. efortul omenirii a fost nejustificat, lucrătorii au rămas în anonimat. Romanii au schimbat moneda imperială cu celebra Dacia capta.

No, se întrebă ardeleanul: bine o făcut Traian? A ridicat Columna de la Roma (opera aceluiași Appolodor, care a făcut și podul peste Dunăre), cu 124 episoade de luptă care urcă în spirală, un autentic act de naștere a poporului român ridicat la 36 m. De două mii de ani se uită, cu gura căscată, turiștii veniți de aiurea să-i vadă pe vitejii DACI și Stegul sub care se credeau NEMURITORI!

Apoi, odată ajuns prin preajmă Badea Cârțan (ciobanul) se miră ce se miră, cugetă și se minună până la apusul soarelui, apoi s-o înfășurat în cojocul lui întins la baza Columnei și acolo s-o visat „împărat” și a poruncit oștenilor romani „încolonarea”, pentru a străbate drumul bătut de el pe jos, pe care au rămas urme prin colbul lăsat de opincile sale, drum pe care îi poftiră  a se întoarce pentru ca „să dea înapoi ce o furat!”. Cu acest vis s-a trezit înconjurat de civitas romane la 1899, mirați cum „a coborât un dac de pe Columnă”, atât de izbitoare era asemănarea lui Badea Cârțan cu cei dăltuiți în piatră spre nemurire.

Deși se știe că limba latină a fost mijlocul de comunicare dintre daci și noii cuceritori romani, că Decebal și Traian vorbeau aceași limbă întâietatea folosirii ei este încă ascunsă și este în dispută. Papa Ioan Paul susținea că de la daci s-a învățat și transmis acestă limbă, care, No, ce să vezi, iată că s-a păstrat în mod miraculos în această „mare de salvi”. Este puțin probabilă teoria „romanizării dacilor”, văzându-se, de pildă că, timp de un mileniu „ungurii s-au forțat degeaba să maghiarizeze pe românii din Transilvania”, deși au practicat metode stimulente diverse (acordarea de privilegii și proprietăți, căsătorii regale, diplome și onoruri nobiliare, funcții administrative) precum și constrângeri (politice, sociale, religioase. școlare), și tot nu au reușit. Cum o fi făcut-o oare anterior romanii, de au reușit, fără să prindă de veste ungurii și să le copieze metodele? Răspunsul se găsește în acea expresie: „No, pe dos”!, adică romanii au învățat latina de la daci, primul alfabet al omenirii fiind cel pelasg (cf. Arminian), iar scrierea primordială a omenirii de aici a pornit. După cum atestă Tăblițele de la Tărtăria și Tăblițele de aur și plumb de la Sinaia, mărturii ale civilizației ante-romane! No, atunci cine pe cine a civilizat? Pentru toate acestea există dovezi arheologice, descoperite, confirmate și atestate de cercetători străini! Ampelum, era centru dacic, menținut și în vremea stăpânirii romane, din care se dirija exploatarea minereului din toată Dacia. Tezaurul dacic este inegalabil! Și încă nu a ieșit la iveală tot, nici cât zace prin muzeele lumii. Dar nimenea, la acea vreme, nu era interesat decât de aurul apusenilor și de argintul și cupru în care se băteau monedele imperiului roman de răsărit. Dacii bateau cosoni – monedele de aur – exemplu împrumutat de romani.

După 325 când la Niceea s-a decis ca „religia să fie adoptată ca religie de stat”, s-a făcut și prin contribuția episcopului de Sciția, rămas necunoscut, iar centrul politic al Europei s-a mutat la Constantinopol (fost Bizanț). Triburile migratoare au lăsat urme de trecere, ori/și de absorbție de către băștinași pe lângă care s-au așezat. Văiile oștenilor lui Gyula erau brăzdate de râuri din „nisipul cărora se culege aur”. No. Acum pricepe tătă lumea ce-i mâna pe ei în luptă?, cum zice poetul. După Marea Schismă, de la 1054, românii rămaseră fideli ortodoxismului Patriarhului de la Constantinopol, numai că după introducerea obligațiilor fiscal severe ei au simțit povara dublă și față de stat și față de nobilul care l-a făcut din proprietar de pământ în iobag, în urma uniunii politice a minoritarilor traitor în Ardeal (unguri, secui, sași): Unium Trium Nationam. Iar acuma ridică etichete „statului ideal epntru naționalități”?

No, că vreme de aproape un mileniu nu s-o mai zis nimic despre cei mai „viteji dintre traci”, după retragerea aureliană. De ce? Pentru că unele căpetenii ale Imperiului Roman de Răsărit au avut originea chiar aici în părțile Daciei sau în Sudul și vestul acesteia, între care: în succesiunea împăraților romani să ne oprim asupra împăratului Aurelian, cel care decisese retragerea din Dacia în 276 (sau a fost obligat să se retragă – după cum susțin unele izvoare de dată mai recentă), un got get-beget, valoros și cu experiența armelor. El i-a învins într-o zi pe goți la Dunăre și a readus gloria imperiului, ceea ce a fost un miracol ca din „sângele gotic să fi ieșit așa un nobil principe”, pentru că el s-a născut în Dacia și a fost plăcut de Claudius care, văzându-l așa războinic și viteaz, l-a dorit „succesor al său în imperiu”.

Mai este bine de amintit că până în vremea lui Deceneu (venit între geți pe vremea regelui Burebista, considerat al doilea Zeu, după Zamolxe) goții, cu nume luate sau schimbate, deși formau noi popoare de geți, răspândite planetar, au rămas cu reședința lor principală, statornică, în Dacia, numită Valahia, Ardeal. Unii din ramura Amalilor, a regelui Toderic, ostogoți în Italia și Franța, după cum vizigoții, din familia Balților, erau în Spania, în Germania (cați), Suedia (longobarzi), Austria, Ungaria, Croația, cunoscuți ca gotoni. Un lucru e cert, primordialitatea cifrelor și literelor tezaurizate aparțin strămoșilor noștri!, precum și faptul că Deceneu a reușit să-i convingă pe geți să devină faimoși pe calea armelor. Bucurați-vă de aceste nobile osteneli ale străbunilor și trăiți în grația lui Dumnezeu, ne îndemna Nicolo Zeno^[4], în 1557.

Este știut faptul că romanii au rămas pentru toate veacurile cunoscuți ca întemeietorii unui stat bazat pe virtuțile cetățenilor, pe iubirea de patrie, respectul legii, ca temelie a puterii romane care a uimit regii și împărații lumii. Și pentru aceste considerente românii trebuie să fie mândrii de înaintașii lor. Ca român trebuie să fii mândru de mulțimea de români răspândiți prin lume, ce duc dorul țării, căci cu toții formăm un neam mare, cu aceeași limbă, tradiții și gânduri. Lăsând la o parte pe ruși și germani, românii formează cel mai mare neam din sud-estul Europei și Balcani. Dar pentru a fi un neam mare trebuie să trăim uniți. Vă amintiți pilda lui moș Ion Roată?: în Unire e puterea! Unirea să ducă la înălțarea neamului prin vrednicia tuturor. Iată o frumoasă pildă de mândrie pentru trecutul neamului românesc – în care am pus la bătaie săbii lucii pentru a ne apăra glia.

Eroul creștinătății: Ștefan Cel Mare și Sfânt, pe care și dușmanii îl numeau: minunat om, vrednic a fi stăpânul și împăratul lumii întregi! Cu respect și fală trebuie rostit acest nume, căci vitejia e nedespărțită de numele de român. Ori pentru asta fiecare trebuie să dea dovada iubirii de patriei, pregătindu-se pentru apărarea ei. Aceste îndemnuri au și astăzi deplină valabilitate. Cu mintea sclipitoare a savanților românii au deschis drumul spre lumină europeană: Tunul Basilic – Orban , cu stiloul inventat de Petrache Poenaru, spre cucerirea înaltului cerului cu Traian Vuia, avocat, pionier al aviației, inventatorul primului aparat de zbor autopropulsat din lume, a unui generator de abur și a două elicoptere, și Aurel Vlaicu, inginer, pionier al aviației mondiale, a construit primul avion în formă de săgeată. Aviația cu reacție fiind brevetată de Coandă, Ioan Cantacuzino, și salvarea omenirii de holeră , Nicolae Paulescu și injecția sa cu insulină . Grigore Antipa, cu dioramele biologice, Ștefan Odobleja cu cibernetica care a revoluționat lumea, și e abia începutul aplicației, Nicolae Vasilescu-Karpen, Anastasie Dragomir cu cabina catapultabilă pentru piloți, în special pentru avioanele militare supersonice, George de Bothezan, inventatorul elicopterului cu elice, denumit ”caracatița zburatoare”, Dumitru Brumărescu: pionier al aviației, pilot, inventatorul aeroplanului cu decolare verticală, a salvatorului de pe submarine, a cuplajului automat la vagoanele de cale ferată, a saniei-automobil și a mașinii de tăiat stuful. Ștefan Burileanu: doctor inginer, cercetător în metalurgie, profesor, general de artilerie, inventatorul tunului antiaerian Burileanu de 57 mm. Justin Capră: inginer, inventatorul rucsacului zburător (primul aparat individual de zbor) și al micro-autoturismului ecologic „Soleta”. Ana Aslan cu descoperirea sa cu efecte asupra îmbătrânirii, Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume, Bazil Assan, primul roman care a făcut ocolul lumii prin zonele polare, Gheorghe Manu, creatorul artileriei române, Gheorghe Leonida, românul care a creat chipul celebrei statui a lui Iisus de la Rio de Janeiro, Teodor Gheorghe Negoiță, explorator ajuns la Polul Nordului, Emil Racoviță, fondatorul biospeologiei. Anghel Saligny: academician, inginer constructor, ministru și pedagog, considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și a silozurilor cu structură metalică, respectiv din beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești. Sunt doar o mica parte din mulți români pionieri mondiali în domeniile lor.

Am relevant câteva exemple de români de care putem și trebuie să fim mândri. Dar nu uita, tinere român, că țara aceasta cu atâtea, și atâtea jertfe făcute de-a lungul timpului pentru ca ție s-ți fie bine îți cere: recunoștință și vrednicie pentru a le continua. Să cauți ca prin învățătură să te luminezi, să te străduiești, după puterile tale, să muncești pentru conservarea și păstrarea acestor frumoase tradiții și, de ce nu, să le sporești!.

Să nu uiți tinere român că ești din viță regească, împărătească, din neam puternic și mare, cu un trecut glorios și un loc de cinste între alte neamuri europene, și să fii mândru totdeauna de asta! Dar ca mândria să nu fie o lăudăroșenie goală, năzuiește neclintit să-ți întemeiezi pe fapte și acele virtuți ce sunt cuprinse în cea mai sfântă poruncă: iubirea de patria Română!

Pentru o corectă înțelegere a datorie, vă aduc în atenție legea, care prevede obligația militară de apărare. Acum 100 de ani când Consiliul Dirigent a chemat pe ardeleni să-și apere Unirea, proclamată pe 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, s-a prezentat și un bătrân, deși nu se număra printre tinerii ce fusese chemați. Și cronicile vremii relatează întâmplarea astfel: ”Iată-l vrednicul moș cum stă acolo între tinerii voinici ca un stejar bătrân și lovit de fulger între brazii de-abia crescuți. Comandantul îl vede. Moșule, îi zice acesta: ce cauți tu aici? Du-te acasă, la strănepoții tăi, că nu mai ai putere pentru truda războiului. Ar fi păcat să ne batem joc de bunăvoința, ce-o arăți. NU!, răspunse moșul, lăsați-mă să plec și eu cu voinicii aceștia. Acasă nu mă duc. E drept că picioarele îmi sunt slabe, brațele nu mă ajută și nici de mare ajutor nu voi fi. Dar pot fi și eu de folos. Acești flăcăi văzându-mă lângă ei vor citi pe fruntea mea ce onoare e să mori pentru PATRIE și LIBERTATE! Și de voi avea nenorocul de-a fi lovit de-un plumb vrășmaș, bine!, căci plumbul a lovit un moș și a mântuit de la moarte un vlăstar mai tânăr și mai bun ca mine!” O Doamne, ce pildă de iubire de neam și țară a oferit Moșul! Toată admirația pentru fapta și pilda sa. Mândria că suntem urmașii acelui român tresaltă în noi, când, constatăm că a mers alături de bravii flăcăi ardeleni să mântuiască țara pentru a fi, România Mare, a tuturor românilor. Și nu uitați că acel Moș l-a avut de pildă pe marele domn Ștefan cel Mare, care s-a înscăunat tânăr și a murit în scaunul Moldovei ca moș, lăsând-o moștenire; urmașilor, urmașilor, urmașilor… în veci, Amin! (fragment din Pași pe caldarâm. Încrustare istorică. De la pace 1815- Viena- 1940 Dictat, 2020)

No^[5], așe că m-am uitat în urmă ca să depistez, sau să exemplific cu faptele istoriei și înțelesul mai detaliat la acel NO, atribuit ungurilor! Luate pe rând la analiză, de către diverși cercetători, în raport cu adevărul faptic, cele trei motive pe care s-ar sprijini teoria misiunii istorice, s-au desprins concluzii și scos la iveală o seamă de nepotriviri. Motivul coroanei care ar justifica însăși Regatul Ungariei. Obiectul ca atare prezintă o coroană joasă, placată cu o cruce strâmbă, trimisă de Papa Silvestru primului Rege al Ungariei însoțită de o diplomă. Potrivit unei legende (iarăși în loc de documente, izvoare, dovezi – se folosește legenda, pe care unii unguri nu o cunosc), caleașca unde era coroana s-ar fi răsturnat, iar în acel accident s-a strâmbat crucea. Să nu fie semn rău, așa a fost păstrată. Cercetările istorice ale profesorului Lupaș dezleagă misterul coroanei și a titlului de „rege apostolic”, folosind chiar date ale istoricilor unguri. Istoricul Karacsony indică ca dată a plăzmuirii așa-zisei Bule Papale, anul 1653, iar un an mai târziu, plăzmuirea a fost publicată în circuit închis, bisericesc și astfel au alcătuit o adevărată doctrină înrădăcinată ca „misiune apostolică”.

Coroana însăși, pe care se sprijină întreaga doctrină maghiară a fost ferită de văzul tuturor multă vreme. Deși se zice că a fost oferită Regelui Sfânt Ștefan, analiza obiectului, de către cercetătorii de la Passau, indică trei etape de lucru între sec. XI-XIII, cel mai probabil 1185, iar crucea montată în sec. XVI ! Deci, primul neadevăr: Ștefan n-a purtat acea coroană niciodată! Cele două etaje ale coroanei se presupun că au fost ulterior unite, pimul etaj, conform inscripțiilor katinelti a fost ofrandate de către „Mihail al VII Dukas, regelui Geza, la cerera acestua, probabil după 1075 !, deoarece Papa refuzase acordarea titlului regal! Coroana a fost dusă pe câmpul de luptă de către Kossuth, în intervenția sa din Ardea de la 1848. Urmărit după bătălia de la Timișoara, Kossuth scapă cu fuga în Turcia. Nu se știe prin ce împrejurări a ajuns ca „Sacră Coroana” să fie îngropată pe Insula Adakale, găsită cu ocazia realizării barajului de la Porțile de Fier și restituită de regimul Nicolae Ceaușescu statului aparținător, Ungaria.

După realizarea dualismului austro-ungar, Împăratul Francisc Iosif, încoronat ca Rege al Ungariei, a luat Coroana cu sine la Curtea de la Viena unde a fost examinată de experți. Pe coroană, în partea ei de jos s-a distins o inscripție în limba greacă și chipul Împăratului bizantin Mihail VII Dukas (1071-1078), și pe o a doua placă acela al „regelui Turciei – cum îi numeau turcii pe unguri – cu numele său „Gheivitza” sau ”Gheza”, inscripții care duceau la originea coroanei: la Constantinopol și nu de la Roma, pe care cercetătorii unguri nu au contestat-o. De aici concluzia vasalității regelui Gheza al Ungariei față de Împăratul Mihail și deci Coroana nu avea nimic de a face cu Sfântul Scaun Pontifical. Falsificatorul, de mai târziu, a Bulei nu cunoștea aceste amănunte esențiale.

Înscripțiile superioare par a fi de factura sec. X, dar ele nu pot fi puse pe seama Papei deoarece acesta nu ar fi pus niciodată semnele Imperiului bizantin pe o coroană încredințată pentru promovarea „catolicismului”^[6]. Atunci, ca să iasă din încurcătură, unii „propagandiști” au lansat idea presupusă că ar fi fost două coroane. Posibil de admis și o asemenea ipoteză, dar unde era cea de-a doua presupusă coroană originală, primită de la Roma? Dacă admitem că ar fi fost, atunci care să fi fost cea sfântă? Cel mai probabil, se pare, că niciuna!

„Coroana Sfântului Ștefan (în maghiară Magyar Szent Korona, în germănă Stephanskrone, în croată Kruna svetoga Ștjepana, în lătină Sacra Corona) este coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii Regatului Ungariei, din Evul Mediu, începând cu 1075 și până în data de 30 decembrie 1916, când ultimul împărat al Austriei, Carol I, a fost încoronat ca rege al Ungariei sub numele de Carol al IV-lea. Obiectul coroanei a fost realizat în mai multe faze, în ateliere diferite, în secolele XI-XIII”, acest citat aparține organizatorilor unguri, din Oradea, cu prilejul Zilelor Culturii maghiare din 2023^[7]. Pă-i, dăcă a fost purtată de regii unguri „începând cu 1075” cum să fi fost purtată respectiva coroană de Ștefan I ? (cel Sfânt, ori nu știți că Papa Paul i-a retras „sfințenia”?). La acea dată NU MAI ERA REGELE UNGARIEI, căci murise!, atunci CUM A PURTAT „COROANA FĂCUTĂ ÎN SECOLUL XI-XIII”? Zău, ori Nu pricep ungurii, sau Nu știu ce scriu unii luați de val, dar scriu, că merge oricum?! Mulți văd puțini pricep! Ștefan I, și nu „Istvan” cum l-au stâlcit ungurește, n-a primit nicio „Bulă Păpălă apostolică” și n-a purtat Coroana Ungariei niciodată!

Și asta pentru simplul motiv că nu exista o asemenea bijuterie regală. Lui i s-a încredințat doar misiunea de „creștinare cu sabia” a Estului Europei ortodox! după ce fusese „botezat” ortodox la Constăntinopol. Pregătirea primei „cruciade” împotrivă păgânătății i-a fost dată lui Ladislau, dar nici el n-a participat la chemarea Papei Urban al II-lea, care în predica ținută înaintea nobililor și clerului francez, a mobilizat pentru prima Cruciadă din 1095, numai ca să preia controlul asupra întregului Ierusalim din mâinile musulmanilor, cucerit la 1070 de turci. Atunci noțiunea de „hoții-cavaleri” avea multe înțelesuri, „Laptele și mierea”, văzute curgând în ținutul Canaanului, doar de Papa, era o momeală pentru cruciați, adică o pradă virtuală ce sta în vârful săbiilor puse în „serviciul Divin”, atât pe pământ cât și în ceruri, cu „iertarea păcatelor” oricui ar fi murit în luptă sau ar fi făcut crimă pentru „creștinism”, spunea Papa în predica chemătoare la Cruciadă.

Episcopul Péter Pázmány a prostit lumea 300 de ani cu legendă aceasta a „Coroanei apostolice” până s-a dovedit a fi fost falsificată chiar din ordinul său, numai ca să nu măi treacă pe la Papă decizie de numire în Ungaria, aflată încă sub dominație turcească (până la 1694) a Primatului bisericii catolice! Documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere de Bulă Papală și de Coroană! Examinarea Coroanei ne indică simbolistica bizantină a acesteia și nu catolică!

Și acum să cunoaștem câteva date despre cel care a dat ordinul copiștilor pentru facerea în fals a „Bulei Papale.” Péter Pázmány (foto) s-a născut într-o familie nobiliară reformată (calvină) la Oradea. Johann, potrivit datelor, consemnate de Schwickler, biograful lui. În 1587 devenea novice iezuit, apoi a continuat studiile, sfințit ca preot iezuit și profesor de filozofie și teologia la Gratz, din 1596 – 1607, timp în care s-a decis să întreprindă mai multe misiuni în Ungaria unde catolicismul fiind amenințat a început să scrie opere apostolice și biblice, pentru ca deodată să se convertească la religia romano-catolică. Era în vremea, de după ce Mihai Viteazul unise Principatele după „pohta ce-am pohtit-o”, și apoi asasinarea sa mișelească de la Turda, cu uneltire ungurească.

Întoarcem privirea la vecinii noștri unguri cu ochii ațintiți spre „coroana istotrică”. În aventura lor de a-și lega trecutul de nume celebre, precum hunii, cu „Biciul lui Dumnezeu, Attila”, dar fără de dovezi precum ne-au lăsat mărturie în cărțile lor de documente Nicolo Zeno și Nicolae Olahus în perioada de după ce Ungaria fusese bătută de turci la Mohaci, 1526, și împărțită în două, partea de Nord luată de Habsburgi, iar cea de Sud transformarea în pașalâc turcesc. Și pentru că scrierile erau prea bine documentate, cel ce urmase în scaunul episcopal al Ungarie după ce Mihai Viteazul unise țările române, înștiințânu-i pe Împăratul Rudolf al II-lea și pe Papa de la Roma despre „pohta, pohtită” asupra Ardealului, ca un „drept de demult asupra moșiei”, Péter Pázmány a ticluit o poveste cu „boul de revelion” prin care făcuse în fals o legendară Bula Papală, pretnsă a fi dată în chip apostolic, de Silvestru al II-lea Regelui Ștefan I, cel Sfânt, document cu care, potrivit surselor maghiare, au prostit lumea!

Românul guvernator, temporar, și cardinal al Ungariei, Nicolae Olahus (10 ianuarie 1493 – 17 ianuarie 1568), credea că „odată unită Ungaria”^[8] ura ungurilor va fi ținută în frâu. Împotriva „moliilor devoratoare” trebuie să lupți, să transpiri, să nu încetezi să speri, îndemna acesta. Amorțeala și adormirea necesită sfaturi înțelepte, muncă asiduă de îndreptare, relele comise în regat nu erau recomandabile. Gloria străbună fă-o să fie veșnică prin fapta de fiecare zi, era de părere umanistul ardelean.

La școala capitulară din Oradea (1505-1512), sub protecția episcopului Turzó, a învățat gramatica, retorica, și dialectica, adică știința de a interpreta poezia și istoria clasică, de a scrie și citi latinește. Aritmetica, geometria, astronomia și muzica erau discipline de studiu. De la George Peuerbach, venit de la Viena, autorul tabelului eclipselor solare, cunoscute ca „Tabulae Varadiensis” decriptând manuscrise din biblioteca de la Oradea, mutată de Matei Corvin la Buda, distrusă de turci. Educat în „spirit umanist” la școala din Oradea^[9], după cum remarca Ioan Țepelea, „spiritul lui Olahus” a rodit reflexiuni atât asupra frământărilor unui cărturar, martor şi actor al unor momente cruciale din epoca sa, cât şi asupra măsurilor luate de el ca exponent al puterii religioase şi laice din acest colţ al Europei. Prima întrebare la care trebuie să răspundem este aceasta: aparţinea Olahus patrimoniului cultural românesc, ca descendent dintr-o familie voievodală, ataşat de limba şi originea strămoşilor, sau patrimoniului maghiar ca exponent de vârf al organizării religioase şi politice din Ungaria?”.

Este de reținut că opera istorică a lui Nicolae Olahus, din volumul Ungaria (1536), conferă, prin cele 8 capitole din 19, date monografice importante despre Dacia, el fiind primul dintre români care, în limba latină, oficială a cancelariilor europene, scria despre originea romană a valahilor, despre unitatea lor din toate provinciile.

Spiritul umanist a lui Olahus, manifestat în calitatea sa de înalt prelat catolic, ocrotea plebea, susținând că fiind creaturi ale ființei divine „toți au aceleași drepturi”. Față de iobagii români și salvarea lor din umilința separată de „unio trium noționum”, el arată originea lor nobilă cu „pecetea istoriei legitimați”. Piedestalul înalt pe care, umanistul român Nicolae Olahus, a așezat persoana umană și credința vor constitui pilde, două secole mai târziu, pentru Școala Ardeleană. Mai reținem și faptul că la venirea popoarelor barbare trecerea lor spre teritoriul de astăzi a Ungariei, se făcea peste teritoriul unde locuiau și se numea „Dacia”, stabilindu-se la nord de râul Tisa.preciza cu precizie Nicolae Olahus în istoria sa. Și avansa ca ipoteză posibila locuire a acelor teritorii de dacii-Ungariei, retrași de teama lor, deveniți daci-danezi (deși cronicile lor vorbesc despre origini de goți, cu numele derivat din Dan).

Despre toponime, sunt făcute precizări de așezare pe patru râuri: Dunăre, Tisa, Drava și Sava. Provinciile române: Moldova, Muntenia, Transilvania erau clar delimitate, cu domnii în scaun și relațiile lor de stăpânire a cetăților din Transilvania, graiul comun al valahilor, cândva latin erau menționate în capitole distincte. Olahus emite și judecăți cu valoare strategică cu privire la configurarea terenului cu trecători dinspre Muntenia, în care adesea turcii au fost surprinși, în timp ce ofensiva spre Ungaria era mai lesne de făcut din Transilvania, în lungul râurilor.

Practicarea agriculturii pentru culturi de grâu, orz, legume, viță de vie, creșterea animalelor sunt clar enunțate. Locurile Transilvaniei erau populate de patru „nații de obârșii diferite: maghiari, secui, sași și valahi” , între râurile numite odinioară: Cusus (Crișuri), Amorrois, Marisus, etc. Interesantă cunoaștere și descriere a meandrelor făcute de Crișul Repede, traversat de 20-30 de ori într-o zi, de la izvor, până la Oradea, iar mai jos acesta primește pe celelalte două Crișuri (Negru și Alb) și se varsă în Tisa. Asemenea descrieri face Olahus și celorlalte râuri, inclusiv Aranyos (Arieș), aurit, din Transilvania. Admirația sa față de bogăția pământului, creșterea turmelor, a apelor cu pești de peste „12 picioare”, dealuri cu vii și un vin „dulce-acrișor, nobil” și din abundență, păduri „bogate, de nimeni nu plătește lemnul”, precum și resurse de minereu, aur, sare „și râuri cu apă sărată folosită de țărani la condimentarea mâncărurilor, care ar putea fi cristalizată, și făcută o afacere, fiind în cantitate suficientă”, fiind menționate și locurile de extracție, ca „aparținătoare fiscului regal” . Interesant, că deși face o descriere geografică amănunțită nu amintește de „piatra secuiului” de la 1130 m din Apuseni.

Deși ocupase cel mai înalt post în ierarhia religioasă a Ungariei, la moartea sa, din 1568, episcopul locțiitor de Oradea, Francisc Forgach avea să spună despre el că a fost: „arhiepiscop de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți la cel mai înalt rang”, deși obiectivul său politic a fost acela al ridicării regatului așa cum fusese înainte de Mohacs . Olahus nu putea admite să știe că statul care l-a adoptat putea funcționa și împărțit într-un principat vasal turcilor (Transilvania), un paşalâc otoman (Pesta)şi un regat habsburgic(Vest), dar Olahus asistă neputincios la disputa din – Transilvania – între Ferdinand I şi Ioan Zápolya. Când nici nu mai spera, se încheiase pacea de la Oradea (1538), mediată de arhiepiscopul von Vells şi cardinalul Martinuzzi. Tratatul prevedea ca teritoriile lui Zápolya să fie anexate, după moartea sa, la cele ale lui Ferdinand. Însă regina Izabella, rămasă văduvă, va încălca această înţelegere, în favoarea fiului ei. Nu conta nici prestația sa umanistă, nici credința sa catolică, nici erudiția competențelor sale, conta că: era român!, mentalități asemenea și atitudini, s-au transmis de atunci pe multe căi, forme și intensități.

S-o fi supărat ulterior ungurii pe Olahus pentru că a susținut unitatea lingvistică românească, și existența unei tradiții religioase din cele trei țări românești, tocmai în istoria Ungariei?, sau poate pentru că ducatul „Cetatea Făgărașului, era supusă boierilor munteni”?, și/sau cu siguranță pentru că la 1547 a anulat prevederile privind „legarea de glie a iobagilor, și libera strămutare”, și pentru că toate națiunile din Transilvania le-a identificat după obârșiile lor etnice și religioase astfel: unguri și secui, – care vorbeau aceiași limbă, dar aveau și cuvinte proprii, sașii – niște coloniști saxoni, din Germania, cu privilegii medievale, iar națiunea tindea spre „hungarica”. Abordarea sa depășise viziunea de până atunci, considerându-i și pe români ca națiune. Profesorul Ștefan Bezdechi, l-a numit pe Olahus „cel dintâi mare european cu sânge românesc”. Arhiepiscop de Strigoniu (1553), Regent al Ungariei (1562), Nicolae Olahus a militat pentru catolicism, prigonind, fără succes luteranismul și calvinismul în Ungaria de Sud și Transilvania, abordând națiunea dintr-o perspectivă structurală modernă.

Peste timp, când trăia în Oradea Mare, Suzanna Lorántffy s-a asigurat că fetele erau învățate nu numai să posede abilitățile necesare pentru ca să conducă o casă și să educe copiii din familie, ci și să știe să citească, să scrie și să aibă cunoștințe de aritmetică. Ele trebuiau să cunoască și să înțeleagă Biblia. De altfel principesa Suzanna a fost cea care a sponsorizat apariția Bibliei de la Oradea, (și după câte știu și ea era reformată, nu catolică). Mai puţin se ştie că în această vreme Oradea găzduia mai multe instituţii de învăţământ, biblioteci şi un observator astronomic, ridicat de Georg von Peuerbach, cel care, în 1450, a stabilit meridianul zero al lumii chiar în incinta Cetăţii. Ce valoare formidabilă aveau acele cărți editate sau transcrise la Oradea aflăm din mărturia unui profesor vienez al vremii care, afirma chiar, că piesele din colecţiile bibliotecilor erau „mai valoroase decât aurul şi argintul”.

În fața situației descoperite de plăsmuire a Bulei Papale, Karacsony Ianos a trebuit să revină asupra întregii chestiuni, publicând, în acest scop în anul 1915, tot în revista „Századok” studiul său senzațional: „Vilagbolondito TomkoIanos“ (adică: Ioan Tomko, cel care a prostit lumea). Concluziile studiului sunt acestea: „dacă ne-a putut prosti atâta timp cu această Bulă falsă a Papei Silvestru II, nu e rușinea noastră, căci Bula a fost plăsmuită cu mare aparat istoric și cu adevărată artă… Ar fi însă rușinos pentru noi, dacă și de acum înainte, după ce cunoaștem nu numai falsificarea Bulei, persoana falsificatorului și motivele falsificării, am mai da vre-un crezământ minciunilorlui Tomko lanos-Marnavic, cel care a prostit întreaga lume. Bula falsificată a Papei Silvestru al II-lea poate fi privită cu interes, ca un însemnat corpus delict iliteraro-istoric din veacul XVII-lea. Ea trebuie însă respinsă, cu privire la veacul al XI-lea, fiindcă este o plăsmuire care întunecă epoca lui Ștefan cel Sfânt**^[10] Deci nu se pupă coroana!

Al doilea plan: Ungaria milenară – prin celebrarea a 1.000 de ani de existență statală, de la venirea lui Arpad. Dinasticul rege descălecător în Câmpia Panoniei a fost marcat de protestele junilor români la Viena, la care s-au alăturat și tinerii germani. Și asta pentru că nici această propagandă nu coincidea cu realitatea istorică! Ca stat, nu ca triburi războinice, Ungaria s-a format pe la anul 1000, odată cu trecerea la creștinism, fenoman ce nu a cuprins în nici un caz teritoriul încorporat la Imperiul din 1867 și atribuit administrativ ungurilor. Sub Casa de Anju, polonii, valahii Corvinești, Olahus, și catastrofala bătaie administrată de turci la Mohaci 1526 și împărțirea în trei, cu Nordul luat de austrieci și Sudul făcut de turci Pașalâc chiar la Buda, iar Transilvania era Mare „Principat valah autonom”. Unde era regatul milenar între 1540-1688, dată la care au fost absorbiți de habsburgi până la 1867, și cu bicefalie de 50 de ani? Și atunci cum altfel se explică acestă lăudăroșenie politico-propagandistică? O altă prosteală a „mileniului” existant doar ca legendă!

Analiza celei de-a treia teorii: idealul naționalităților. Ungurii se fudulesc cu misiunea asiguratorilor de pace, cu o stăpânire luminată, tolerantă, etc. În adevăr pe teritoriul regatului maghiar au trăit mai multe minorități, care în fapt erau majoritari în raport cu numărul de unguri. În timpuri îndepărtate ale dinastiei Arpadiene e posibil ca relațiile cu ceilalți să fi fost omenoase și asta pentru că predominau relațiile de rudenie care s-ar fi format între ungurii veniți și băștinașii ortodocși de la care au primit ca zestre pământ, ca în cazul fiului lui Arpad după căsătoria cu fata lui Menumorut. Faptul că patentele iscălite în limba latină arată originea românească a multor nobile o fi fost motivul acela „ideal” invocat de unguri, nu știm că nu se explicitează de către istoricii medieviști. Ce concepție ideală promovau ungurii rezultă din acel act Unio trium nationem, în car românii erau tolerați, doar cu drept de a trăi!

Concepția național-naționalistă la unguri „încolțește” mai tîrziu, căci stăpânirea unei singure limbi – ca cea maghiară -, e „șubredă și slabă” (nemai vorbind de sărăcia ei lexicală). La 1656 pastorul german Konrad Iakob, trecând spre Constantinopol, „s-a arătat surprins de numărul mare al românilor, cei mai vechi din Ardeal, dar care nu fac parte din stările privilegiate, care îndură pedepse aspre, trasul în țeapă și spânzurătoarea. Lăsați fără proprietăți ei sunt iobagi”. Și pentru comportamentului aspru, sau drept dovadă de-a lungul veacurilor, facem apel la câteva povestioare întâmplate și vom aminti Compilatele și Aprobatele lui Verbötzi, prin care nemeșii și grofii își mențin „privilegiile”.

Ori nobilii ungurii să nu fi fost pe aici sau cei care împilase iobagii români, de a trebuit ca fruntașii lor să îndrepte spre Împărat primul Supplex Libellus Valachorum Transilvanie? Urmat de alte Memorandumuri, chiar în preajma marii sărbători a mileniumului. Documentele sunt argumente imbatabile în fața istoriei, dovezi ale faptelor înaintașilor pe care ungurii nu și le asumă. Cele asasinate din timpul retragerii din Ardeal în 1918/1919 cică au fost comise de „bolșevici”, iar atrocitățile după ocuparea Ardealului din 1940 de către „rongyos garda”. Păi aceia nu tot unguri erau?, iar opinia publică nu i-a dezaprobat niciodată!

Ungurii trăiesc periculos. Pretind mai mult decât li se cuvine și folosesc orice mijloc pentru a-și atinge scopul. S-au văicărit de nedreptatea de la Trianon (prin România unii unguri țin și declară chiar doliu național), deși abia de atunci au și ei un stat național în care sunt majoritari, după cum chiar poetul lor național Ady Endre le zicea! Ei nu adoptă ca metodă de cercetare critica istorică, ci „istoria novatoare” – evident cu tentă nostalgică milenară! Falsificarea așa-zisei Bule Papale, cu vechime imposibil de verificat, a fost crezută 300 de ani de după plăzmuire, dar cu toate că adevărul a ieșit la suprafață, ca uleiul, ungurii tot continuă cu mesajul „coroanei milenare”, arătată, cei drept, mai mult din flori, și plimbată, cu scop ațâțător și de întreținătoare a spiritului de superioritate imperială, de cultură „milenară”! Ori cinstea și respectul între popoare trebuie fundamentat pe fapte reale „pline de eroism”, nu inventate! Iată încă o născociere: Icoana Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, ocrotitoare a orașului Oradea . Unii însă, în loc să cerceteze faptele, promovează legenda „visului Sfântului Ladislau”, cică înemeietorul orașului.

Dar punerea Oradiei sub acest patronaj Marian are rădăcini mai adânci în istoria urbei, pe filieră romano-catolică, cică. „Sfântul rege Ladislau are un vis în care, scriu cronicile (fără a fi amintită nici măcar una dintre ele), îi apare Fecioara Maria, cerându-i să zidească o biserică închinată ei. Ladislau hotărăşte să ridice astfel o mănăstire cu hramul Maicii Domnului, numind acest loc Varad”. Oprim aici legenda spre a pune la îndoială afirmațiile. Ladislau I (1077 – 1095), canonizat după 100 de ani de Bela al III-lea la 1192, pentru contribuția lui la desăvârșirea „încreștinării ungurilor” prin emiterea codului împotriva păgânilor. Deci, ungurii erau păgâni!

Sfinții părinți susțin că cea numită de lumea creștină „Crăiasa Cerului” este a tuturor, ca și Fiul ei Mîntuitorul și Dumnezeul nostru, al tuturor. Ce minte a iscodit asemenea povești? Se mai poate susține că doar faptele bune sunt cele mântuitoare, când sunt născocite asemenea bazaconii sub formă de vise și acestea mincinoase?! Dar cum oare se împacă aceasta cu fapta lui Ladislau, care și-a ucis rivalul la tron ca să-i ia locul?!, sau cu faptul că spânzurătoarea era aplicată numai celor nevoiași? Sau că pentru întărirea bisericii se practica judecata ordarială, iar zeciuiala se cuvenea înalților clerici catolici din Ardeal. Pedeapsa cu „apă rece, caldă și firul înroșit, ca și trasul în țeapă și agățatul în funie, precum și „judecata lui Dumnezeu”, ca și proba duelului[11] au fost metode de terorizare și ținere sub ascultare a supușilor iobagi!

La Oradea, Ladislau I a fost înconjurat de proprietarii „băștinași ortodocși!” pe care și înaintașul său Arpad îi aflară aici și de la care primește primele pământuri ca zestre. Dacă Ladislau, să pesupunem, dacă a visat-o pe Sf Fecioară Maria, atunci de ce nu a botezat biserica „Sf. Maria? ci Varad? (adică Varadinum, pe numele său din latina veche)! Așa constatăm că reprezentarea este disproporționată. Când am studiat istoria asedierii Vienei de către turci, am constatat că tradiția „Sfintei Maria”, în biserica catolică austrică, abia după 1683 a fost statornicită! Sau cum, catolicii unguri aveau alt calendar al sfinților altul decât Papa de la Roma?

Este știut faptul că la 431 Conciliul din Efes, proclamase în mod solemn un adevăr atât de drag poporului creştin: Maria este cu adevărat Mamă a lui Hristos, care este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu! În slujbele creștinilor Sfânta Fecioară Maria e celebrată. Într-o rugăciune dedicată Sfintei Feciore Maria, la pelerinajul de Rusalii de la Șumuleu Ciuc s-a folosit motoul: «Te Salut, Stăpână, Sfânta regină, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, Marie, care eşti Fecioară devenită Biserică».

Apoi legat de pelerinaj se vorbește de întrunirea de la Șumuleu-Ciuc ca urmare a izbânzii catolicilor de la 1567 împotriva unitarienilor. Desigur că, ar fi putut avea loc o astfel de întâmplare, numai că ni se pare puțin probabil având la îndemână următoarele argumente: după transformarea Budei în pașalâc turcesc, în Ungaria de Sud, și dobândurea autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei, sub Isabella, soția defunctului Ioan Zapolya (a fost acela care a purtat primul titlu de Principe al transilvaniei), care inpusese noua religie calvină și unitariană, catolicii posesori de mari probpietăți – după conscrierea de la 1552 de la Oradea, de exemplu, peste 50% din numărul de „porți fiscale” (cei care puteau furniza ostași de pe teritoriul lor, apți de război) provenea mai bine de jumătate de pe domeniile episcopiei romano-catolice.

După triumful Reformei s-a trecut la secularizarea averilor ecleziastice, multe proprietăți ajungând în posesia statului, fiind preluate de fisc. Această politică era orientată și spre românii ortodocși inclusiv prin tipărire de texte (Tetraevanghelier, Apostol, Tâlcul evangheliilor), în timp ce Dieta stărilor de la Turda, din 6-13 ianuarie 1568, hotârâse, ca dogma calvină să fie propovăduită în „limba popoarelor”. Ajunsă și la marginea Principatului Transilvaniei, la Oradea, reforma produce o mare răzmeriță la în 1565 în urma căreia Biserica catolică, din Cetate, a fost distrusă, iar mormântul regelui Ladislau pângărit, osemintele împrăștiate în patru zări, iar catolicii alungați din Cetate, nevoiți să ia drumul exilului.

Principele reformat Ioan Sigismund va „ștege urmele” rămase ale bisericii catolice devastate din Cetate, folosind cărăminda la reconstrucția Bastioanelor Cetății, pentru ca 30 de ani să conducă de aici afacerile interne ale Principatului (1618-1648). Deci, în acele vremuri, era aproape imposibil de crezut că la Șumuleu-Ciuc catolicii să fi biruit în mod solitar. Sau ce dovezi ar fi altele decât legendele?

Din atmosfera politică prezentată rezultă că pentru noile privilegii oferite de Papa, nobililor unguri catolici, reformați, sau calvini, odată cu noua stăpânirea habsburgică de după pacea de la Carlovițe, 1692, aceștia și-au schimbat religia, împreună cu supușii lor. „Mazilirea” în vremea când erau sprijiniți de turci era o metodă bună pentru lămurire, după cum și confiscarea pământurilor a fost practicată. Dar ca poveste izbânda catolicilor de la Șumuleu-Ciuc se vinde, căci are tradiție, chiar dacă e doar o poveste de pelerinaj! Curtea Imperială de la Viena era sub amenințarea turcească iar situația lor s-a ameliorat abia după 1578 când Ferdinand I (procatolic), dă Actul Libellus grecilor, cărora li s-a încredințat apărarea granițelor imperiale, așa cum o vor face și după cucerirea Translvaniei 100 de ani mai târziu, românii fiind ținuți ca „element tampon” între nobilii austrieci și unguri. Privilegiile împărătești, deși dispuse, se împotmoleau la aplicare deoarece Dietele stărilor le găseau cusur.

Desigur, e cunoscută afinitatea dintotdeauna foarte sensibilă a credincioşilor catolici faţă de Preasfânta Maria, lucru care, conjugat cu acest fapt al miraculosului vis al regelui Ladislau, au făcut, printr-o inerţie spirituală firească, ca Fecioara Maria să fie tot mai des invocată sub acest titlu, de protectoare a oraşului. Celelalte sunt legende, dorințe. Dacă studiezi cu atenție istorisirile ungurești te vei confrunta cu: legenda întemeierii, legenda morţii şi înmormântării lui Ladislau în Cetatea Oradea, precum şi sanctificarea sa, ș.a. sau cu formulări evazive^[12] …

Să aducem în discuție zgomotoasa serbare „milenară”, deși Marile Puteri Europene și forțele politice cunoșteau falsul din eveniment, puțini au protestat, în afară de români! A fost o manifestare propagandistică pur ungurească pentru seducerea Europei, pentru a demonstra existența în regiune doar a unei singure națiunii: cea maghiară, deoarece celelalte națiuni au fost chipurile asimilate oficial, și aveau doar drept să robotească, cu toate că națiunile mai numeroase ca ei – sârbi, slovaci și români – erau încă vii și activi, inclusiv politic la 1896, chiar cu reprezentanți, cei drept puțini, prezenți în Parlament de la Budapesta. Ori toată Europa civilizată să nu fi cunoscut Faptele Ungurilor? Pe scurt rezumată prima întâlnire dintre solii trimiși de Arpad și ducele Menumorut: «Spuneţi lui Árpád, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic unui amic, cu tot ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastră nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă… Noi însă, nici din dragoste, nici de frică nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Athyla, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violentă această ţară de la strămoşul meu, acum însă, graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele»”. Iată că și atunci încercau să intimideze cu hunii lui Attila, de care nu aveau nicio legătură de sânge.

Cu toate că se dorea o manifestare exclusiv maghiară, protestele minoritarilor au fost înregistrate contra acțiunilor înșelătoare peste tot în Transleitania, cum ziceau austriecii. Ca să-i oblige să fie prezenți la serbările ungurești, guvernul de la Budapesta stabilea ca sancțiuni pentru absențe de 100 fl. și „destituirea din post și dacă nu vor arbora ticolorul unguresc la fiecare casă”, iar notarii erau obligați să vină cu 10 oameni de fiecare comună! George Pop de Băsești se opune la constituirea „banderiului milenar” pentru care trebuiau să subscrie 40.000 fl. reproșând ungurilor că erau „mai răi ca strămoșii lor păgâni”. La Caransebeș, Brediceanu în numele românilor decalara că nu „erau dispuși a jubila”. La Bistrița românii refuză participarea. Șașii din Brașov prin glasul lui Iassel declarau că „serbarea este a descălecării rasei maghiare, nu a Țării și deci nu participă”.

În Piața Eroilor din Budapesta s-a alcătuit acel „Arc de Triumf”, iar în alte 7 zone trebuiau ridicate monumente grandioase. Iată o prezentare a statuii lui Arpad de la Brașov, descrisă de Pamfil Şeicaru, în cartea “Braşovul de altădată”: „În vârful muntelui era statuia lui Arpad, care, desigur, nici nu ştia că există acest încântător colţ de ţară. Din punct de vedere artistic nu mi se pare fericită ideea de a pune într-un vârf de munte o coloană înaltă de 7 metri (cu soclu de 20 metri) şi pe ea o statuie destul de meschină, de trei metri şi jumătate, dar ea e destul de caracteristică pentru sentimentele care stăpâneau autoritătile vremii. Arpad a condus triburile maghiare în Pannonia, unde a primit jurământul de credință al conducătorilor celor șapte triburi maghiare și a pus bazele viitorului regat maghiar. Războinicul plasat în vârful monumentului din Braşov era, de fapt, un voievod al acestuia, Tühütüm, cel care a cucerit ducatul lui Gelu Românul şi a devenit primul voievod maghiar al Transilvaniei”. Alte surse ungurești menționează simplu: statuia reprezintă un arcaș din timpul dinastiei arpadiene. Pe cine să crezi? Episcopului evanghelic dr. Muller, redactorul numeşte ironic sărbătoarea “tămbălăul milenar”. Entuziasmul era numai ca tras de păr, ba chiar şi caii din banderii stăteau cu capurile plecate”, scrie Gazeta Transilvaniei, iar despre escorta ministrului de Interne formată din „doi români renegaţi şi doi ţigani din Săcele”, îmbrăcaţi în costume populare româneşti… În 1901 statua a fost împușcată, conform surselor celor ce o păzeau prin „rond”, iar în 27 septembrie 1913 căpitanul poliției Albrich: „Atentatul a fost săvârşit cu o dinamită, care a fost aşezată cu ajutorul unei prăjini la o înălţime de 6 metri şi jumătate pe soclul de piatră, pe care se înalţă figura lui Arpad. De-a lungul acestei prăjini a fost legat un fitil condus de pe pământ până la bucata de dinamită, care a făcut explozie. Explozia n-a lezat statuia, dar a spart o parte a soclului, căzând pe pământ bucăţi de piatră în greutate de 400 – 500 de kilograme”. O furtună a dărâmat statuia. Abia peste un an au fost depistați cei care puse la cale al doilea atentat, bănuiți fiind românii. În fapt fiind vorba de basarabeanul Ilie Cătărău (zis şi Katarow) şi rusul Timotei Kirilov. În atentatul de la Debrețin, (acelaşi Cătărău a fost cel care, după înfiinţarea episcopiei ungureşti greco-catolice de la Hajdudorog, cu scop de a maghiariza pe românii de la miazănoapte, a trimis noului episcop, cu poşta, un pachet în care era o bombă ce a explodat când a fost desfăcut) în care a pierit episcopul greco-catolic Miklossy. S-a adăpostit la București, de unde au fost, se pare, potrivit surselor furnizate de Ottokar von Czernin și aplanate de către Ionel Brătianu, cei doi atentatori fiind extrași de spionajul românesc și siliți a părăsii țara, separat. Peste ani Ilie Cătărău trimite o corespondență publicată de Gazata transilvaniei: „Faimosul atentator s-a refugiat şi trăieşte în mijlocul unui trib de canibali. În acestă scrisoare el mărturiseşte că a săvârşit atentatele de la Debreţin şi de pe muntele Tâmpa”. Al doilea prins în Italia n-a recunoscut implicarea sa în atentate.

Episcopul de la Sibiu în pastorala trimisă în teritoriu îndemna preoții să „predice adevărul vieții milenare a poporului”, în timp ce episcopul greco-catolic de Gherla îi îndemna pe preoți să participe căci „la Budapesta vor primi 100 fl”, ceea ce reprezenta o mituire a preoților. În general bisericile românești nu simțeau nici un motiv de sărbătoare, mergându-se până la tăierea funiilor de la clopote spre neîntrebuințare.

Pregătireile, ca și protestele și atitudinile românilor erau în toi. Ministrul de interne Perczel, de câteva săptămâni se deprinde mereu în călărit într-o şcoală de călărit din Budapesta pentru a conduce „banderiile comitatenis” în fața Împăratului. Ministru învățământului se înfățișa cu bilanțul „școlilor românești” ridicate, cu plata învățământului gimanzial de către stat Liga cuturală de la Craiova propunea următorul text de protest: „De o miă de ani, peste munţi, ungurii luptă crâncen şi pe faţă să dărîme naţionalitatea românească, cu credinţa că asistenţa statului lor va fi deplin asigurată când pe teritorul, pe care au ajuns stăpâni politicește, nu va mai fi altă limbă decât cea maghiară, nu va mai fi altă cultură decât cea maghiară, nu vor mai fi alte aspiraţiuni naţionale decât cele maghiare”.

Atitudinea Guvernului României condus de D.A. Sturdza a derutat opinia publică prin atenuarea contramanifestațiilor și susținerea ideii participării la „serbările vecinilor”. În aceași vreme presa de la Budapesta susținea cu tărie că „Raţiu, Coroian, Lucaciu şi celelalte păsări bune vor fi incapabili să ne strice serbarea naţională, iar guvernul va avea de grijă ca ei să nu poată duce agitaţiunea la extrem”. Provinciile românești aflate sub stăpânire austro-ungară au fost împânzite cu agenți de securitate și jandarmi. Steagurile românești au fost interzise iar cei care îndrăzneau să le scoată la vedere cercetați, amendați și arestați. La Baia de Criș – Petru Galea și Gheorghe Voic, flăcăi ai locului pășeau mândri cu tricolorul românesc pe umeri, escortați de jandarmii unguri spre ispășirea a 5 zile de arest! În Bocșa Montană, Hațeg, Abrud, etc steaburile ungurești au fost aprins sau deteriorate. Ziarele se întreceau în a preamări prezența la mileniu, deși la Abrud nimeni nu a contribuit „nici cât negrul sub unghie la mileniu”, în timp ce localnicii unguri, sub influența presei centrale, îi îndemnau pe „romîni să plece din țară”. Copii erau scoși să „planteze arbori milenari, un stejar (Arpad), un fag (Bela al IV-lea) și un brad (Rakoczy)”, la Ileanda s-a sădit un „Veres Imre”, pomi cu o viață foarte scurtă. La Dej stejarul Arpad pe dimineață a fost smuls, ca și cei din jurul Turdei. Toți cei care au îndrăznit să tulbure mileniul au avut de suferit.

actualizat 12 martie 2025

[1] Încreştinarea geto-dacilor de către Sfântul Apostol Andrei este atestată de scrieri ale teologilor şi ale istoricilor, dar şi de tradiţie. Una dintre primele referinţe se regăseşte în însemnărilor episcopului Eusebiu de Cezareea (265-340), unul dintre cei mai mari istorici ai veacurilor primare: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia (Dobrogea de azi, vechea Dacie Pontică, transformată în provincia romană Scythia Minor), iar lui Ioan în Asia”.

[2] Originea angelică a coroanei ungare; Potoliți-vă URA!; Iobagii români cu jalba între împărații Iosif II și Francisc Iosif; Curtea din Viena și un popor prost şi legat la ochi; Minoritari unguri în Armata regelui Ferdinand; Emigrant – refugiat în propria țară; Grațiere regală în contul bunelor relații cu ungurii; La spargerea lumii: Complotul de la Oradea; ș.a. cf listei de lucrări publicate.

[3] Constantin Moșincat, 1940-strigătul de durere al românilor ardeleni sub administrația Horthystă, Ed. Tipo MC, Oradea, 2017; Idem, 1940-Drama românilor bihoreni sub administrație horthystă, Ed, tipo MC, Oradea, 2010; Idem, Iredenta maghiară la granița de vest a României Mari, Oradea, 2011; Cazemata – 2022

[4] Nicolo Zeno(1515-1565), istoric italian, matematician,cosmograf, patriciu venețian (cea mai înaltă magistratură elvețiană din Serenisima Republica Veneția). Descendent dintr-o familie fondatoare a Cetății Veneția, este autorul a 4 opere despre istoria Veneției și un volum despre istoria universală: Despre originea barbarilor sau Cărțile Geților. Lucrare scrisă pe baza unei formidabile documentări din 1.600 de cărți, hărți, manuscrise care au aparținut strămoșilor săi. A fost întâiul –din evul mediu – care a privit asupra originii geților, masageților, gepizilor, hunilor, vandalilor, ostrogoților și vizigoților (toate popoare barbare). Fiind socotit popor primordial, geților le-a acordat spațiu în 7 din cele zece Cărți. Într-una scrie Nicolo Zeno cu mirare: „Homer a scris despre războiul Troiei fără ca grecii să aibă litere?! (p. 119). Misterul ascultării disciplinate a geților Nicolo Zeno îl pune pe seama „pregătirii militare, al crezului în nemurire, concept promovat cu ajutorul unor ceremonii consacrate al selecției omului dotat și consacrat sacerdot al noii Credințe. Așa s-a ajuns ca geto-dacii să aibă cel mai înalt nivel de trai. Să nu aibă sclavi, iar conducătorii să fie desemnați dintre ei, fără a avea privilegii. Pregătiți militar, cu alese calități morale ei au cucerit și format lumea. Lume strâmbată mai apoi de Imperiile romane – de Răsărit și Apus. Dar, Dacia lui Burebista, Durpaneu, Deceneu și Decebal, deși cucerite au rămas, chiar re(de)numite: Valahia, Septem Costa (Ardeal.), iar dacii cu simbolul lor – lupul dacic – au urcat și înfășurat Columna de la Roma, spre nemurirea faptelor lor. Ba în plus și pe Trofeum Traiani de la Adamclisi (Constanța).

[5] Dex, ne definește interjecția prin înțeles regional: Ei, hai, hei, ia. După Gheorghe Șincai, este o prepoziție introductivă, de obicei cu sens conclusiv, arată trecerea de la o idee la alta, mărind conținutul afectiv al frazei. (No, puișoara mamei, acum poți umbla toată lumea, că ești gata; Noa, amu ne căsătorim în iarna asta). Gheorghe Șincai s-a născut pe 27 februarie 1754, Râciu, Mureș. Familia Șincai se trăgea din satul Șinca Veche din Țara Făgărașului. A studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două orașe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocențiu Micu-Klein. La Roma, precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman de Apus, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor. A elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob, din ordinul căruia a fost întemnițat. În 1811 publica Hronica românilor și a mai multor neamuri încât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese. A fost unul dintre întemeietorii Școlii ardelene. Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437). În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mişcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic. Şcoala Ardeleană era îndrumată, politic şi cultural, de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi, toţi cu studii teologice, filosofice şi de drept canonic la Roma şi Viena. Material depistat în TRANSILVANIA NR. 7-12/1916, p. 88-90

[6] Aversul coroanei, cu Cristos Pantocrator în registrul superior și cu arhanghelii Mihail și Gabriel, respectiv sfinții Gheorghe și Dumitru în registrul inferior (schiță heraldică)

[7] Constantin Moșincat, Coroana ofilită prin șantierele din Oradea, În Cetatea Cavalerilor nr.36/ august 2023

[8] Nicolae Olahus, Corespondență cu umaniștii batavi și flamanzi, Editura Minerva, București, 1974, traducere din limba latină de Maria Capoianu, p. 313. În corespondența sa bogată, de peste 600 de scrisori, cât și în lucrările istorice: Ungaria, Atila, și Chronicom, el dezvăluie originea sa românească. Bunicul său Manzilla, luând-o de soție pe sora Marina, a lui Iancu de Hunedoara. Fratele Stroia (Ștefan) a intrat în slujba vărului său Matei Corvin, ajuns Rex al Ungariei. Ca recompensă pentru bunele serviciil-a făcut „judex regius” la Orăștie, iar apoi prefect al salinelor din toată Transilvania, până în 1522, când l-a înlocuit feciorul lui.

[9] Vezi Ioan Țepelea, Spiritul lui Olahus, Ed. Cogito, Oradea, 2003

[10] Coroana ofilită plimbată prin șantierele din Oradea!

[11] Vezi Col. dr. Constantin Moșincat, Cavalerul duelurilor, în Cetatea Cavalerilor nr. 7/47/2024. Extras: „Încarcerare la Seghedin și legenda ei este legată de mentalitatea celor privați de libertate, închiși acolo și care practicau duelul. La carcera cu numărul 6 a stat, de exemplu, neînfrântul memorandist dr. Vasile Lucaciu. La numărul 9 a «petrecut» un an şi jumătate părintele I. Macavei, de la Orăștie, condamnat pentru delicte de presă. La numărul 3 a stat martirul slovacilor, poetul Svetozar Hurban-Vajansky, sau «Nenea Sveti» cum îi ziceau ceilalți deținuți. Dar cea mai legendară celulă fusese, la un moment dat, celula numărul 7, în care a stat cel mai mare zurbagiu, eroul duelurilor, cavalerul vestit, care a primit mai mult de trei ani, pentru nu mai puţin decât 47 dueluri, în care a sluțit ori schilodit o mulţime de oameni, ba pe câţiva chiar i-a omorât.

[12] Cuvinte mari, fără argumente verificabile. Ladislau i-a făcut și declarat, „sfinți” pe înaintași săi pe considerentul că trebuie să „existe modele”: Ștefan fiind considerat începătorul și Ladislau stabilizatorul „rădăcinilor creștine” ungurești, după opinia episcopului orădean. Da, acum se înțelege pe deplin rațiunea, doar ca o deducție logică! Toți sfinții ungurilor sunt foști regi, persoane fără un relif de suprafață, fără fapte cu mari binefaceri. Odată cu ultimul dintre ei (1301), istoria maghiară e la discreţia unor regi de naţiune diversă, care exercită, prin Ungaria, misiunea apostolică a Nici unul din aceştia nu e ungur. Sunt, în genere, mari personalităţi, creatorii „Ungariei milenare”: Carol I de Anjou, 1308-1342 (francez); Venceslav de Boemia, 1301-1305 (boem); Otto de Bavaria, 1305-1308 (german); Ludovic de Anjou, 1342-1382 şi Maria de Anjou, 1382-1395 (francezi); Carol cel Mic de Anjou, 1385-1386 (francez); Sigismund de Luxemburg, 1387-1437 (german); Albert de Habsburg 1438-1439 (german); Vladislav I Iagello, 1440-1444 (lituanian); Ladislav de Habsburg, 1444-1457 (german); Ioan Corvin,1446-1453 (român); Matei Corvin, 1458-1490 (român); Vladislav II Iagello, 1516-1526 (lituanian).