COMEMORAREA DURERII SI SUFERINȚEI DUPĂ 81 DE ANI

Dictatul de la Viena – consecințe

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Parastas de pomenire a Martirilor, Refugiaților și Deportaților, la monumentul de la Carei – 29.08 2021 – Organizator ASTRA Carei După cum este cunoscut, pe 30 august 1940, Hitler și Musolini apăsau creionul pe harta României Mari, din care au desprins, cu de la ei putere, din teritoriul de Nord-Vestul țării peste 42.500 km. Suferințele au curs de îndată ce delegația română, prin de Ministrul de Externe Manoilescu, leșinat (secondat de ardeleanul Valeriu Pop) văzând nedreptatea făcută și condițiile impuse în cele 9 puncte[1]. Apoi, tot ce a urmat, după răgazul celor 5-6 zile, pentru evacuarea teritoriului și menținerea distanței între trupele române și de ocupație maghiară, pe 9 etape, în 13 zile, când s-a negociat de către părți și reprezentanții lor, mersul evacuării-ocupării,  în „ordine completă”, după cum prevedea Diktatul.

Ceea ce a urmat Dictatului (Arbitraj – în accepție oficială, numai că pentru că nu s-a negociat nimic, de către nimeni, inclusiv noțiunea este lipsită de conținut real, mai corect prin execuție ar fi Diktat) reprezenta umilirea românilor rămași în teritoriul cedat care potrivit acestui text „dobândesc fără alte formalități naționalitatea maghiară (subl. ns.-C.M.)”, dar favorizați să opteze și pentru „naționalitatea română, într-un termen de 6 luni”. Cine făcea uz de această prevedere trebuia să părăsească teritoriul ajuns unguresc (cu toate că de la dacii liberi ai lui Getar se știau că sunt: Dacia!), într-un an, și România era obligată ai primi, luând cu ei toate bunurile mobile, dar cu lichidarea „proprietății imobiliare”, până la plecare și să ia produsul rezultat. Dacă nu se putea înstrăina averea, românii erau despăgubiți de Ungaria, după cum prevedea punctul 3 al Albitrajului. Aceleași principii erau valabile și pentru „supușii unguri care optau pentru plecarea în Ungaria” (punctul 4, mai puțini însă căci ei voia a ocupa tot Ardealul, astfel că etnicii unguri erau sfătuiți să rămână și să saboteze prin toate mijloacele statul român).

În acest fel se ștergea dintr-o dată chiar rădăcina identității românilor la ei acasă, și deveneau pe pământul străbun „națiune maghiară”. De bună seama că Hitler nu știa povestea scrisă de Anonymus și răspunsul poruncitor al lui Menumorut: „Spuneți lui Arpad, ducele vostru, că dator îi suntem ca un amic unui amic, că-i om străin și duce lipsă de multe, dar pământul ce-l cere bunei noastre voințe nu-l vom da niciodată!”, I-a dat totuși pământ, ca zestre, fiicei sale, căsătorită cu Zultan, fiul lui Arpad. Creanga românească rezultată pe care nu voiesc ungurii a o accepta. În căutarea măreției și sonorității originilor ungurii se voiesc înrudiți cu hunii lui Attila, uitând că și acesta avea descendență daco-getă! (potrivit cu Cartea hunilor, a lui Nicolo Zeno, de la 1557), scotocind și prin Munții Apuseni, în descoperirea vreo-unei urme pentru „secuii moți?”[2]

Punctul 5 al Dictatului cuprindea angajamentul solemn al Ungariei de „asimilarea a tuturor persoanelor de rasă română”. Pe lângă marea nedreptate și nesocotire a voinței exprimată la Alba Iulia, cu 22 de ani mai devreme, pe baza principiului enunțat de W. Wilson, a „libertăți și autodeterminării popoarelor” Arbitrajul de la Viena, anula orice fel de voință națională și Dikta: oricine aparținea, teritorial, Ungariei, devenea UNGUR! Așa se făcea purificarea etnică! Neînțelegerile ivite în aplicarea prevederilor Arbitrajului trebuiau soluționate de guvernele celor două țări, iar în cazul unor litigii guvernele Reich-ului și Italiei urmau a adopta soluții. Dar ce fel au părtinit pe unguri rezultă din documentele anexă.

Nu bine au intrat, sau erau gata de a intra, trupele Horthyste de ocupație că neînțelegerile au apărut ca urmare a preluării „pașnice” prin folosirea brutală a trupelor paramilitare „Rongyos Garda”, populație de etnie maghiară și a armatei de honvezi și csendőry, pentru aplicarea tratamentelor „nobiliare”: – bătăi și schingiuiri în masă, semnalate astfel:- Prin ordonanţa ministerială maghiară Nr. 1440/1941, s-a obţinut un efect pustiitor din punct de vedere economic majoritatea bunurilor româneşti dobândite sub regimul românesc, trecând în patrimoniul elementului maghiar, la preţul la care au fost dobândite cu ani în urmă – 14 cazuri semnalate[3]. Circa 80.000 români au fost duşi să lucreze în mine, păduri, cariere, fabrici etc. Rechiziţiile îndreptate împotriva gospodăriilor românești de cereale, de lână, de produse gospodăreşti, raţionalizarea la maximum a alimentelor la 160-200 gr. de pâine sau mămăligă pe zi, avem imaginea completă a vieţii românilor. O mare parte din refugiaţi, sunt dezertori din armata maghiară sau alte formaţiuni militare de muncă. Declaraţiile lor arată categoric, că regimul de bătaie, pedepse grave, insulte şi jignirea sentimentului naţional, duce la disperare, iar ungurii îl practică sigur fiindcă nici un for străin nu va păşi la o anchetă în armată, iar în caz că totuşi cineva se va interesa de soarta românilor din armată (maghiară-n.n.), acei care ar dori să declare ceva, se vor reţine de teama răzbunărilor imediate. Autorităţile ungare au luat măsuri ca toţi locuitorii care au mai mulţi porci, să-i anunţe la primăriile comunale. Porcii cei mai graşi se ridică de la proprietarii din teritoriul cedat şi se trimit în interiorul Ungariei. Pentru consum se lasă locuitorilor un singur porc sub 70 kg., potrivit notei informative 137/6 decembrie 1940, a Legiunii de jandarmi Bihor. Deputatul român Andru, a cărui prăvălie valora pesta 1,5 milioane lei, a fost luată de un ungur cu 150 de mii! tot angajamentul solemn luat de Guvernul ungar prin arbitrajul de la Viena, de a „asimila” în totul cu ceilalţi supuşi maghiari minoritatea română, care dobândea naţionalitatea ungară, prin acel document, – imediat ce trupele ungare au trecut frontiera şi pe măsură ce ele înaintau, au pornit prigoana organizată contra populaţiei româneşti din teritoriile ocupate.

Bande înarmate, constituite cu ştirea şi asentimentul Guvernului şi a autorităţilor maghiare, din membrii organizaţiilor Rongyos Garda, Front harcósok şi Levente, au pornit teroarea, prin arestări pentru delicte imaginare, cu bătăi şi schingiuiri, devastări și incendieri de locuinţe şi execuţii, ameninţări şi expulzări. Populaţia îngrozită căuta scăpare în păduri, ca în vremurile năvălirilor barbare şi numeroşi fugari erau vânaţi de terorişti şi de soldaţii din aarmata regulată maghiară, pe când încercau să se refugieze în România.

Semnalate, o serie de cazuri concrete, care pe lângă toată vigilenţa autorităţilor maghiare, au ajuns la cunoştiinţa Comisiiei Mixte, culese fiind la faţa locului de către informatori de bună credinţă, au fost superficial verificate[4]. Dacă aruncăm o privire asupra celor întâmplate în urmă cu 81 de ani vom constata că partea română, cu toată durerea plecării de acasă – vezi documentul semnat de Ministrul Apărării, general Niculescu (anexa 2 pdf) -, a respectat prevederile Arbitrajului, sfătuind chiar populația să asculte de noua administrație, fără tulburări, ba mai mult să rezolve și cererile îndreptățite ale ungurilor rămași în teritoriul cedat (anexa 1 pdf). Astfel cererea contelui Joseph Stubenberg, proprietar din Săcuieni (Bihor) de restituire a cailor rechiziționați de către armată română anterior, a fost rezolvată cu prioritate, ca toate celelalte rechiziții înapoiate prin punctele vamale noi.

Printre grofii maghiari reveniţi în nord-vestului Ardealului, cedat Ungariei, care şi-au recăpătat pământurile, s-au numărat: în judeţul Sălaj, Kiss Miklós şi Rimai Ilona cu 470 de iugăre în comuna Adoni, Pataki Zolán şi Búzy Erzsébet cu 600 iugăre în Curtuişeni, Csika Sándor şi Rimai Irén cu 500 iugăre, Zumpfe Ervin şi Hrolovszky Ida cu alte 500 iugăre, ambele moşii în Şimian, Bokor István şi Kurtyán Mária cu 485 iugăre, Lovass Károly şi Rimai Erzsébet cu 1.600 iugăre, ambele moşii în Valea lui Mihai, Schuszter Andor şi Jakab Mária cu 210 iugăre în comuna Văşad, iar în Bihor, Jancsó József şi Uri Eszter cu 207 iugăre, Mészáros József şi Szász Katalin cu 400 iugăre, ambele moşii în Ciocaia, Wagner Lajos şi Dormány Rákhel cu 700 iugăre în Cubulcut, Domján László şi Megyeri Juliána cu 206 iugăre, Kiss János şi Kádár Zsuzsána cu 900 iugăre, Vigh Imre şi Pénzes Sára cu 700 iugăre, toate trei moşiile în Salonta, Karmazsin Ferenc şi Barna Piroska, împreună cu Szász Iván şi Nagy Iolánka, cu 5.000 iugăre în Săcuieni^[5], Bartsch József şi Wurst Ilona cu 420 iugăre, Zumpfe Ervin şi Hrolovszky Ida cu 650 iugăre, ambele moşii în Sălard, Tunyoghy Emil şi Matics Ilona cu 206 iugăre în Spinuş, Mahler Tibor şi VirtmannAnka cu 1.200 iugăre şi Szlávi József şi Hortoványi Blanka cu 330 iugăre, ambele moşii în comuna Şiştere. Toate aceste exploataţii cumulau 15.284 de iugăre de pământ[6].

În urma dictatului de la Viena, 1.314.654 români ce aparţineau celor două biserici naţionale – ortodoxă şi greco-catolică (unită) – au fost înglobaţi în statul ungar – deși în cadrul Arbitajului nu era pomenit nimic din punct de vedere al asimilării religioase, guvernul maghiar, în timpul celor patru ani cât a durat ocupaţie a Transilvaniei de nord-est, a refuzat să recunoască existenţa episcopiilor create după 1918, adică episcopiile ortodoxe din Oradea, Cluj şi Maramureş, ca şi episcopia greco-catolică din Baia-Mare. Mai mult, guvernul horthyst a iniţiat o operă distructivă de dărâmarea bisericilor, confiscarea bunurilor episcopiilor şi parohiilor, internarea preoţilor în lagăre de concentrare, expulzări, procese intentate membrilor clerului românesc care erau şefii spirituali ai poporului român. Prin slăbirea clerului şi intimidarea sa, autorităţile de la Budapesta au sperat să atingă mai uşor scopurile de slăbire a conştiinţei naţionale româneşti. Episcopul Nicolae Popoviciu, de pildă, relatează împrejurarea în care biserica ortodoxă şi slujitorii acestor altare au fost siliţi să-şi părăsească posturile, iar cei rămași au fost umiliți și siliți la Cluj să asiste la intrarea armatei lui Horthy. Mai mult de jumătate dintre preoţii din teritoriile cedate s-au refugiat. Din cei 87 de preoţi din Bihor doar 41 au rămas încă o vreme la post[7]. În 190 de biserici ortodoxe slujbele erau obligate a se ține în limba maghiară!

Cu un deficit de 288.000 de persoane^[8] adică 23% din totalul existent la 31 iulie 1940, numai 4 luni şi 17 zile de ocupaţie maghiară, au fost înregistraţi 456.414 de locuitori de naţionalitate maghiară adică 205%, spor absolut, în plus 231.714 de persoane, adică 106% faţă de anul 1930.^[9] În spaţiu ocupat au prevăzut planuri de colonizări maghiare de mare amploare începând din zona secuimii spre vest, apoi de strămutare a maghiarilor rămaşi în România, de maghiari din Ungaria Trianonică colonizaţi în Transilvania, care să devină un teritoriu exclusiv maghiar în perspectivă.

„Ungaria de când trăieşte în bazinul Carpaţilor, a năzuit ca acest spaţiu vital să-l umple cu unguri. Acest lucru nu a reuşit pe deplin, deoarece în acest spaţiu al Europei, ungurii au fost siliţi să se bată cu toate puterile năvălitoare şi în timp ce naţiunea militară ungară a sângerat, locul ei a fost ocupat de popoare iobage prolifice şi lipsite de pretenţiuni, care s-au infiltrat în aceste regiuni ungureşti. Războaiele şi situaţia internă vitregă, a făcut ca o parte însemnată de unguri să caute o aşezare dincolo de Carpaţi. Ungurimea n-a avut niciodată aspiraţiuni peste Carpaţi. În schimb statul maghiar şi-a revendicat şi îşi revendică dreptul său asupra întregului Bazin Carpatic. Acest teritoriu milenar îl vom putea apăra şi păstra, numai colonizând în bazinul carpatic pe toţi ungurii împrăştiaţi în întreaga lume.

Colonizarea ungurilor urma să se facă în Ardealul întreg, care să revină Ungariei, iar românii să fie colonizaţi în teritoriile de est, ocupate recent de către România”,^[10] afirmații ce aprțin lui Miko Imre, rostite în conferința de la Cluj, din 1 decembrie 1941, cu titlul „Recolonizarea în patrie a ungurilor de dincolo de Carpaţi”. În anul 1941, spre exemplu, şcolile româneşti nu s-au mai deschis. În şcolile primare se preda numai în limba maghiară, iar copiii erau învăţaţi (obligaţi) să-şi aleagă una din religiile romano-catolică, reformată sau aşa-zisa ortodoxă-maghiară”^[11].

Cum a lucrat comisia mixtă româno-maghiaro-germană-italiană se poate citi din raportul intocmit de către Cpt. Valerian Popescu, din partea română. Și exemplele pot continua. Dar pentru imparțialitate lăsăm ca cititorul să-și facă propria imagine.Cazurile grave de „bătăi, loviri cu patul puștii, confiscări de bani” nu mai prezentau interes pentru Comisie, atât de multe erau. Comisia cerea cazuri de „schingiuiri”, ori acestea se produceau, apoi erau semnalate și nu puteau fi flagrante. Redăm un fragment dintr-un facsimil semnat de către Comisia Mixtă de cercetare a abuzurilor.

[1] 2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele române în decurs de 13 zile și remis în bună ordine acesteia.

[2] Apus Constantin Moșincat, Pași pe caldarâm…

[3] A.M.R., fond 5417, dos. 914, p. 169-174

[4] A.M.R., fond 5417, dos. 921, f. 3-26

[5] Conform adnotării olografe de pe manşeta documentului, cei doi coproprietari au cumpărat terenul de la contele Stubenberg. Pentru detalii vezi: Augustin Ţărău, Schimbările intervenite în economia rurală a judeţelor nord-vestului României în urma dictatul de la Viena, în Pietre de hotar, vol.7, Oradea, p.93.

[6] AN-DJ Bihor, fond Inspectoratul Agricol al jud. Bihor-Maghiar, dosar nr. 117/1942, Secţiunile: 2, 5, 11 şi 16

[7] Ibidem, p.141. Despre modul cum s-au manifestat în retragere, în 1944, la Oradea, vezi: Ioan Lăcătuş, Un memoriu al episcopului Ioan Suciu adresat prefectului judeţului Bihor referitor la manifestările antiromâneşti care au avut loc la Oradea, în 10 mai 1946, în Constantin Moşincat, Ofiţerul, istoricul şi Omul, Ed. Tipo MC, Oradea, 2013, p. 244-259

[8] Vasile T. Ciubăncan, Populaţia României din provinciile Transilvania, Crişana şi Maramureş, în Cele Trei Crişuri, 1993, nr. V-VII (38-39), p. 2, 9. Idem pentru anul 1940.

[9] Idem, Despre situaţia populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina răpită vezi: Vasile T. Ciubăncan, Populaţia Basarabiei, Bucovinei de Sus, Cadrilater, în Pierderi economice şi de populaţie – 28 iunie 1940 -vol. 1/3, p. 112, Cluj-Napoca, 2005

[10] Istoria României – Transilvania, vol. II (1867-1947), p. 1346

[11] D.J.A.N.Bh., fond Prefectura Judeţului Bihor, Biroul Statistic Militar, doc. nr.1356/1941, f. 291.

ANEXA DOCUMENTE PDF

Dictatul de la Viena-Consecințe