ALTĂDATĂ: POLITICĂ ȘI APĂRARE

Publicat în 3 aprilie 2021 de Mosincat Constantin

Politica și apărarea (I)

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

Cele două mari partide politice cu decizii semnificative în chestiuni referitoare la politica de apărare au fost P.N.Ţ. şi P.N.L.[1]

Partidul Naţional Ţărănesc decepţionase puternic, mai ales, ţărănimea care-şi pusese mari speranţe în el. Marea sa şansă se pierduse, anume de a fi, în viaţa publică a României, o puternică organizaţie a populaţiei rurale. Această sarcină, care i s-a oferit oficial, a rămas nefolosită. În calitate reprezentant al intereselor ţărănimii, ar fi trebuit să-şi propună îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, pe o bază într-adevăr democratică, şi de a le ridica nivelul de trai, printr-o soluţionare eficientă a problemelor. Partidul a deviat de la această linie iniţială, din motive oportuniste. De dragul unor perspective mai bune de guvernare, el a făcut numai paşi sociali şovăitori şi a preferat să se menţină pe linia compromisurilor, astfel, încât a apărut mai curând ca un partid al centrului burghez. Partidul a avut o evoluţie greşită, deoarece România avea nevoie de un adevărat partid de masă al ţăranilor. Îndată după preluarea puterii, partidul a ajuns la marginea prăpastiei, deoarece fusese cuprins şi descompus de uneltiri şi de scandaluri pe tema corupţiei politice, celebră fiind afacerea Skoda.

Numai personalitatea lui Iuliu Maniu a împiedicat prăbuşirea partidului. Maniu a ştiut să se folosească, cu o abilitate deosebită, de poziţia sa personală faţă de tendinţele tot mai autoritare ale lui Carol al II-lea, speculând, mai ales, viaţa intimă a acestuia şi apărând astfel partidul. Opinia publică vedea în Maniu un adversar al regelui şi îi acorda simpatiile sale şi atunci când Partidul Naţional Ţărănesc se prăbuşea tot mai mult. De aceea, în pofida încercărilor regelui de a guverna, cu Partidul Naţional Ţărănesc, împotriva lui Maniu (Cabinetul Vaida-Voievod), Carol al II-lea nu a reuşit să înlăture simpatia de care se bucura acesta în popor. Înzestrarea trupelor cu alte categorii de armament nu a fost posibilă. Iniţiativele  creării unei industrii proprii de armament nu a avut rezultatele dorite, deşi I.A.R.-ul asimilase un prototip de avion pentru fabricaţie. Cugirul, gata pentru producţia de armament portabil pentru infanterie, aştepta programe guvernamentale ferme. De altfel, regele Carol al II-lea a fost sesizat de conducerea respectivelor uzine despre încetarea „oricărei activităţi, închiderea porţilor şi concedierea lucrătorilor”[2]. Insistentele solicitări ale Marelui Stat Major au sensibilizat Partidul Naţional Ţărănesc, aflat la guvernare, să aloce fonduri pentru achiziţionarea de material de artilerie pentru înlocuirea celui existent, uzat fizic şi moral[3]. România cheltuia, după cum rezultă din statistica oficială publicată de Societatea Naţiunilor[4], cele mai puţine fonduri pentru întreţinerea armatei.

La sfârşitul crizei economice starea de pregătire a armatei a fost la periferia celei europene, practic incapabilă să mobilizeze mai mult de 10 divizii echipate de război[5]. Deficitele cele mai mari se înregistrau la materialul de artilerie grea, la tunurile antiaeriene, aeronave, nave de război, tancuri şi muniţiile aferente acestora. România era practic ca şi dezarmată, armata fiind incapabilă să asigure un minim de securitate ţării. Această realitate o găsim subliniată de generalul Ion Antonescu în raportul înaintat ministrului pentru demisia din fruntea Marelui Stat Major, în memoriul adresat regelui cu prilejul audienţei din iunie 1940 şi în scrisoarea din iulie 1940.

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, – d. 5 februarie 1953, Sighet), politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de trei ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional – Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoare.

Şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere. A fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta.   Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Regatul României. Cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator[6]. După dizolvarea Consiliului Dirigent, în anul 1920, relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze, la 26 martie, respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament. Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi o mare parte a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici. Diverşi autori din epocă au pus aceste acţiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale. Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (1926–1933 şi 1937–1947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933. Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea unui marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Adunării de la Alba Iulia din 1918. În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon si a frontierelor româno-ungare. A căutat aducerea înapoi pe tron a lui Carol (al II-lea) Caraiman, sub anumite condiţii, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor înţelegeri a intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aştepta desfăşurarea evenimentelor). Carol a fost, în cele din urmă, adus, în 1930, pe tronul României tot cu ajutorul lui Maniu. În schimb, Carol a uitat imediat de promisiuni şi a dus o politică proprie, nu a mai recunoscut că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai etc. şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare. În ultimul deceniu de viaţă a fost implicat în politică ca opozant al regimului lui Ion Antonescu (fără însă a se implica în actul de la 23 august 1944, apoi – după 23 august 1944 – luptând împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale.

                A fost arestat de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la temniţă grea pe viaţă. Având 75 de ani, era practic o condamnare la moarte. După o perioadă de detenţie în închisoarea Galaţi, a fost transferat, împreună cu alţi lideri naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.

                Guvernele conduse de Iuliu Maniu nu au soluţionat, în mod definitiv, aspectele apărării. Miniştrii apărării în funcţie au politizat excesiv aspectele militare, fondurile alocate prin buget au fost insuficiente, contingente întregi fiind desconcentrate din lipsă de fonduri. În această perioadă căutarea unor soluţii au creat premisele pentru Conferinţele Micii Înţelegeri. Documentele inedite prezintă aspectele mai sus menţionate, discutate şi aprobate în Consiliul Superior al Apărării Ţării, cu rezoluţia pusă de Carol al II-lea şi contrasemnate de Iuliu Maniu, în calitatea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

[1] Lista guvernelor: Iuliu Maniu (1873-1948): 10.11 1928-07.06 1930; Gheorghe Mironescu (1874-?): 07.06 1930-08.06 1930; Iuliu Maniu (a 2-a guvernare): 13.06 1930-06.10 1930; Gheorghe Mironescu (a 2-a guvernare): 10.10 1930-04.04 1931; Nicolae Iorga (1871-1940): 18.04 1931-31.05 1932; Alexandru Vaida-Voevod (a 2-a guvernare): 06.06 1932-18.10 1932; Iuliu Maniu (a 3-a  guvernare): 19.10 1932-12.01 1933; Alexandru Vaida-Voevod (a 3-a guvernare): 16.01 1933-12.11 1933; Ion G. Duca (1879-1933): 14.11 1933-29.12 1933; Constantin Anghelescu (1870-1948): 30.12 1933-03.01 1934; Gheorghe Tătărescu (1892-1957): 03.01 1934-28.12 1937; Octavian Goga (1880-1938): 28.12 1937-10.02 1938; Miron Cristea (1868-1939): 11.02 1938-06.03 1939; Armand Călinescu (1893-1939): 06.03 1939-21.09 1939; Argeşanu Gheorghe (1883 -1940): 21.09 1939-28.09 1939; Constantin Argetoianu (1882-1946): 28.09 1939-23.11 1939; Gheorghe Tătărescu (a 2-a guvernare) 25.11 1939-04.07 1940; Ion Gigurtu (1886-1959): 04.07 1940-04.09 1940; Ion Antonescu (1882-1946): 05.09 1940-23.08 1944. Alegeri parlamentare s-au ţinut în: 1931; iulie 1932; decembrie 1933; decembrie 1937

[2] Ioan Talpeş, Consideraţii asupra măsurilor…, p. 142 

[3] Virgil Madgearu, ministru de finanţe a alocat, pentru anul 1931, abia 500 milioane lei faţă de un miliard minim necesar. Marile afaceri s-au încheiat însă cu uzinele Skoda în valoare de circa 5,1 miliarde, Schnaider, din Franţa, pentru materiale livrabile în 5-10 ani. Legăturile regelui cu aceste contracte au iscat discuţii parlamentare şi scandaluri de presă, ceea ce adus în final la anularea sau onorarea lor doar în parte, datorită sistării plăţii a trei rate şi necuprinderii în bugetul pe 1932 de sume pentru înzestrare. Starea economiei, curbele de sacrificiu au atins şi redus soldele tuturor categoriilor de militari şi afectat inclusiv raţia alimentară, ceea ce a dus la un moral scăzut al trupei. Furnizorii de materiale neachitaţi şi-au încetat livrările. Toate exerciţiile bugetare, până în 1934, au fost înjumătăţite, ceea ce a făcut ca instrucţia trupei să fie doar o simulare dacă într-un an de instrucţie un recrut trăgea numai trei cartuşe. Contingentul 1932 a fost lăsat la vatră mai repede cu şase luni iar cel din 1934 a făcut numai 135 de zile de instrucţie. Manevrele regale de primăvara şi toamna, aplicaţiile tactice şi concentrările, au fost suspendate datorită asigurării unui buget de 50% din necesar.

[4] Ioan Talpeş, Consideraţii asupra măsurilor.., p. 147-150. Pentru fiecare soldat se cheltuia în: Germania de 7 ori mai mult, URSS de 5,18 ori mai mult, Ungaria de 5 ori mai mult, Franţa de 3,5 ori mai mult, Italia de 3 ori mai mult, Iugoslavia de 2 ori mai mult.

[5] Ibidem. Pentru alte detalii: Ioan Talpeş, Diplomaţie şi apărare…; Gheorghe Vartic, Consideraţii cu privire la starea înzestrării armatei române înaintea declanşării celui de-al II-lea război mondial, în ANUAR 1999– Institutul pentru studii politice de apărare şi istorie militară, p. 232-238.

[6] Biografia bogată a lui Iuliu Maniu a constituit preocupare pentru mulţi cercetători. Dintre ultimele cercetări recomandăm: Dan Berindei, Iuliu Maniu, în  Magazin istoric, 2003, nr.7, p. 58-60; Corneliu Crăciun, Opţiunea Maniu. Contribuţii documentare la istoria PNŢ (1945-1948), Oradea, Editura Logos ’94, 2003; Cicerone Ioaniţiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura LIbra Vox, 2003; Mihai Pelin, Iluziile lui Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2000; Constantin Stan, Atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de regimul totalitar impus de regele Carol al II-lea (1938-1939), AMP, 2000, nr.12, p.279-301; Gabriel Ţepelea, Amintiri despre Iuliu Maniu, în Aletheia, 2003, p. 378-390; Ioan Ţepelea, Iuliu Maniu sau liderul din tabloul mişcat, CLit, 2003, nr. 11, p.85-87; 2004, nr.1, p.87-88, nr.2, p. 81-82; Grad, Cornel, 1939. Iuliu Maniu vs. Dictatura carlistă, în Simes, 1999, nr. 3-4, p. 45-68; Vasile Dobrescu, Tradiţie şi naţionalism în discursul lui Iuliu Maniu, în AUA, 2003, p. 371-358; Ion Licu, Confruntările lui Iuliu Maniu versus Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Militară, 2001; Constantin Stan, Atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de regimul totalitar instaurat de regele Carol al II-lea (1938-1939), în AMP, 2000, nr.2, p.279-301; Tiberiu Tănase, Iuliu Maniu în faţa arbitrajului, în RIM, 2000, nr.4, p.4-6;

.

~Buchet Floarea Soarelui ~

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Pași pe caldarâm

Publicat în 3 aprilie 2021 de Mosincat Constantin

Multe sunt adevărurile rostite în timp printre care valabilă este și reflecția potrivit căreia cel care privește spre viitor trebuie să cunoască bine trecutul. Îndemnat și de multele întrebări ridicate de interlocutori, și altele pe care mi le-am pus în decursul anilor de cercetare a trecutului, am constatat că rămâneau fără răspunsuri, temeinic argumentate, câteva aspecte cu privire la poziția românilor trăitori în Transilvania, autonomă, sau inclusă în imperiul austro-ungar, din ultimele două secole. Așa am ajuns să port „pașii pe caldarâmul” istoric al înaintașilor, să le cunosc preocupările cotidiene și relațiile de bună vecinătate, ori politice, raportate la societatea, în care încercau a supraviețui individual și ca etnie onorabilă, ieșită din iobăgie, dar ținută totuși în robie legislativă, cu larg spectru: social, politic, cultural-educativ și religios.

Cunoașterea politicilor oficiale reprezintă un domeniu aparte deoarece acestea determină, schimbă sau repetă, comportamente individuale și de grup. Constatăm că unele dintre evenimente au fost derulate și reluate apoi peste „capul poporului” român. Adică, pentru atingerea scopului și intereselor lor, ungurii își arogau „drepturi istorice”, măsluite și cu „noblețe” ticluite. Pentru înlăturarea acestor stări de lucruri s-au jertfit generații de români ardeleni. Momente ale evoluției societății, parcurse în contextul dezvoltării Europei, de la Pacea din 1815, trecute prin Pacea de la Trianon și apoi la Diktatul de la Viena 1940, le-am surprins prin câteva repere, onorante pentru românii ardeleni, duse independent sau/și în conlucrare cu frații din celelalte provincii în parcursul lor istoric pentru unitate națională, ca o constantă caracteristică a perioadei de referință studiate.

***

Pe meleaguri ardelene conviețuirea a fost tulburată de mișcări agitatoare de spirite, care nu țineau seama de învățătura creștină a iubirii aproapelui. Acest dar a fost rânduit cu rost de Marele Creator universal. Cu toată evidența crengii comune de descendență arpadiano-menumorută, și a familiilor mixte existente în Ardeal, dovedită și scriptic prin cronicile maghiare, care dau o adâncă semnificație în realitate acestui sentiment uman al respectului și bunei vecinătăți, concluzia rezultată din cântărirea evenimentelor, se îndreaptă spre esențial: armonia rămâne un deziderat de viitor.

***

„Familia”, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”.

Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan. În timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, „Familia” avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci, la moartea sa (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista „Familia” exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talentat, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!

***

Pretinsă superioritatea culturală ungurească nu are acoperire decât în trufie. Stadiul lor de evoluție spirituală a rămas la prima treaptă a iubiri, numai de sine, și puțin urcată cea de-a doua treaptă: iubirea familiei. Apoi în treptele celelalte ale iubirii oamenilor, până la iubirea lui Dumnezeu și a Patriei, ei sunt absurd călăuziți unidirecțional numai de sentimente ungurești sau maghiarizate. Armonia din tot și toate lipsește, în cazul ungurilor, cauza fiind firea lor cultivată în acest sens, dar fără un folos real pentru națiunea maghiară.

Valoarea supremă a iubirii este dată de libertatea umană, pe care în decursul veacurilor ungurii au reclamat-o doar pentru ei. Fiind prea puțini numeric, pentru a putea stăpâni toate etniile din jurul lor, au căutat mereu alianțe, cu ajutorul cărora să își realizeze obiectivele. Așa au înțeles și aplicarea libertății de conștiință ceea ce rezultă și din maniera impunerii religiei calvino-ortodoxe ungurești. Libertatea de a alege au exprimat-o „optanții” de după Trianon, și alții de dată mai recentă, prin dubla cetățenie, pentru a nu se simți „străini” în patria al cărei origini le revendică, deși ca cetățeni liberi ai Patriei române au doar drepturi, cu îndatoriri nu prea sunt obligați. Într-o asemenea paradigmă, oscilând în opțiuni, unii, au fost „trădători” complotiști împotriva statului român (vezi studiile complotul de la Oradea, din 1919-1920, sau complotul nucleului de la Oradea – 1939), cu comportament inuman (vezi studiile și documentele dincolo de linia de demarcație, și atrocitățile sub administrație Horthystă).

***

Istoria României nu se cunoaște în Europa de Vest și în lume, ori nu se dorește. Oricum milenara ei bogăție culturală și spirituală nu se vrea a fi cunoscută. În plus, propaganda maghiară, din SUA în mod deosebit, se bazează pe milioanele de dolari investiți, care finanțează edituri și opinii la București, adevăruri susținute de fapte.

Cu toate acestea, nimeni nu menționează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestata arheologic, în 1961, în Transilvania, în satul Tărtăria (județul Alba), pe râul Mureș, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, Tăblițele de la Tărtăria, datate 5.700 î.Ch., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri pe tot globul. Deci românii știau să scrie acum 7.000 de ani. În 2004, Marco Merlini ajungea la Cluj, unde se găsea inventarul descoperit la Tărtăria odată cu celebrele tăblițe. Celebrul profesor si arheolog italian Marco Merlini care scria: „La scrittura è nata in Europa” – 2004, este cel căruia îi datorăm datarea Tăblițelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilita la aproximativ 7.300 de ani, cu mult înainte ca sumerienii să existe!!! În acest inventar se aflau și piese osoase găsite împreună cu tăblițele. Cum tăblițele nu mai puteau fi datate, deoarece descoperitorul lor le-a ars, ca sa nu se deterioreze complet, Marco Merlini le solicita arheologilor din Cluj fragmente osoase găsite împreună cu tăblițele pentru a le testa cu Carbon 14. Iată ce ne spune arheologul italian despre acest lucru: „Oasele, ca și tăblițele, sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este momentul să dovedim că scrierea a început în Europa cu doua mii de ani înaintea Sumerului. În România, avem o comoara imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii Europe. Tăblițele de la Tărtăria au peste 7.000 de ani vechime”. Esențialul însă nu este cunoscut publicului românesc, nici în ziua de astăzi, după circa 60 de ani, decât printr-un monument al tăblițelor și nu apare nici o informație despre ele în manualele școlare de istorie, enciclopedii sau tratate arheologice.

***

Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892 la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale, era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe.

***

Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892 la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale, era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe.

***

Creanga românească îi deranjează pe ungurii, doritori de senzațional, în căutarea identității proprii. Cronicile compatrioților maghiari, înainte de descălecarea în Panonia, scotoceau în adâncul istoriei Europene pentru a născoci o „înrudire cu hunii”, pentru a crea senzație teribilă. Strădanii rămase fără dovezi, după cum spunea însuși cronicarul Anonymus că s-a inspirat din cronici trecute. După cum istorisește Griselini, pe vremea când hunii nelinișteau părțile Daciei, episcopul Nichita, ca apostol al Daciei, introdusese religia creștină printre cei care rămăsese în urma coloniilor romane, astfel că pe la finele secolului al patrulea liturghia ortodoxă se săvârșea în biserica creștină și „se lățise și printre huni”. Așadar, fără legătură cu hunii, ungurii râvneau la faima lui Attila, al cărui ecou ca „bici al lui Dumnezeu” răzbătuse până la ei după cum în cartea a patra despre Huni, amintea și Nicolo Zeno. Pentru că lucrarea sa avea ca izvoare scrierile lui Iordanes, Priscus istoricul și Dio Casius, Nicolo Zeno s-a simțit obligat a aminti originea hunilor care erau „după mamă de origine getică, descendenți de la femeile vrăjitoare, din armata lui Filimer, care se pricepeau la farmece malefice, motiv pentru care acesta a fost nevoit să le alunge în sălbăticie unde trăiau bărbați sălbatici, din unirea cărora au ieșit: hunii”. La venirea ungurilor în „noua patrie”, adică a românilor, aveau a lua cunoștință de existența acestei credințe, ba chiar să fie botezați, precum Gyula, urmașul lui Tuhutum, în ortodoxia Constantinopolului, de unde l-a adus cu sine pe episcopul Ieroteiu, care i-a botezat și pe fiica sa Șarolta, și chiar a primit botezul și „Regele cel Sfânt Ștefan”, întemeietorul regatului, care în schimbul coroanei primită de la Papa Silvestru al II-lea (minciună strecurată în istorie și demontată de către Pazmany, la începutul secolului trecut) a trecut la catolicism, și sub semnul amenințării cu sabia poporul l-a urmat.

Autorul – extras din Gânduri de însoțire –

***

https://www.facebook.com/trinitastv/videos/452043239517609

POIANA FLORILOR (dou în Bihor),

Aria naturală se află în extremitatea sud-estică a județului Bihor (în ramura nordică a Munților Bihorului, grupă montană a Apusenilor ce aparține lanțului carpatic al Occidentalilor), pe teritoriul administrativ estic al comunei Pietroasa, în zona turistică Padiș. Rezervația Poiana Florilor este o zonă naturală acoperită în mare parte de pâlcuri împădurite cu fag (Fagus silvatica), în asociere cu gorun (Quercus petraea), frasin (Fraxinus excelsior), alun (Corylus avellana) sau carpen (Carpinus betulus) și fânețe bogate în specii rare de flori, dintre care: bulbucii de munte (Trollius europaeus), săbiuța (Gladiolus imbricatus), crinul de pădure (Lilium martagon)

***

Castelul de Vânătoare din Poiana Florilor, Bihor.

Zi de zi vedem lumea exact așa cu o știm din totdeauna, dar în spatele fiecărui om, fiecărui lucru pe care îl vedem sau vizităm se ascunde o poveste. Povestea pe care am ales să vi-o spun este despre un castel….Sună interesant, nu-i așa ? Cu toți am auzit de castele grandioase în care locuiau prinți și prințese, dar povestea acesta e puțin diferită. Este vorba de Castelul de Vânătoare din Poiana Florilor, aflat  la 15 km de Aleșd.

Cândva, cu vreo 200 de ani în urmă, trăia un conte pe nume Zicky Jeno. Acestui conte îi plăcea foarte mult să călătorească, văzând astfel mare parte din lume. El  deținea foarte multe terenuri, și mare parte dintre acestea se aflau în județul Bihor. Una dintre aceste proprietăți consta și într-o pădure foarte întinsă. Contele s-a decis să construiască un castel de vânătoare cât mai frumos și mai impunător, dând clădirii și un farmec aparte, printr-o neașteptată simetrie. Castelul are 365 de ferestre exact ca numărul zilelor dintr-un an, 53 de uși precum numărul săptămânilor dintr-un an și 12 turnuri precum numărul lunilor dintr-un an. Se spune că acest castel a fost construit pentru soția contelui, care nu a fost impresionată din cauza locației izolate în care se situează castelul.

Acest minunat castel este situat pe culmea unui deal, loc numit simbolic Poiana Florilor.

Poiana unde se află castelul este înconjurată de pădurea de brad plantată tot de conte. Se spune că în vremurile vechi acesta privea ținuturile întinse spre câmpia Tisei și Valea Crișului. Anii au trecut, iar contele a murit, dar castelul său a rămas, ajungând să fie preluat de comuniști și adus într-o stare deplorabilă. A avut chiar și întrebuințarea de hotel și restaurant. Ulterior, în timpul celui de al doilea Război Mondial a fost preluat de armată, iar nu după mult timp abandonat din nou deoarece întreținerea costa prea mult. Superba construcție a fost preluată de către Biserica Ortodoxă Română care l-a restaurat motiv pentru care este și astăzi un minunat monument înconjurat de istorie și legende….sfârșit.

Aceasta a fost povestea castelului din Poiana Florilor, pentru cei care își doresc să viziteze castelul se află la 15 km de Aleșd, iar nu departe de castel se află și o mănăstire ce datează din secolul XVIII adusă pe bucăți din Lugașul de Jos cu un car cu boi. Dacă veți ajunge acolo nu uitați să faceți cât mai multe poze și să vă bucurați de priveliște.

FLORILE CAVALERULUI –TRANDAFIRUL ALB

Reclamă gratuită – Pentru Oradea comandă la:  0741090135

 

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Gânduri și flori

Publicat în 2 aprilie 2021 de Mosincat Constantin

CÂND VISELE-MI ÎNCĂTUȘEAZĂ GÂNDUL (FANTUM)

Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte,
Îmi zornăie ciudat prin clarul de lună,
Le înghesui sub clopotul dimineții.
O nouă zi, lucrez în grădina de gânduri.
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte,
Se-ntorc în clepsidră împietrită,
Eclipsă totală de sentimente,
Îmi zornăie ciudat prin clarul de lună.
Le înghesui sub clopotul dimineții.
Las poarta deschisă,
Privesc, iarba e mai puțin călcată.
O nouă zi, lucrez în grădina de gânduri.
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte
Autor
………………………………………
și FLORI
În categoria Bez kategorii | Etichete , , | Lasă un comentariu

Flori

Publicat în 2 aprilie 2021 de Mosincat Constantin

Flori> reclamă absolut gratuită!

pentru comenzi, aranjamente, evenimente:

0741090135

În categoria Bez kategorii | Lasă un comentariu

IOSIF VULCAN – 180 DE ANI DE LA NAȘTERE

Publicat în 31 martie 2021 de Mosincat Constantin

(1841 Holod (Bihor) – 1907, Oradea)

Despre Iosif Vulcan

Cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea lui losif Vulcan, periodicele românești şi-au adus cu drag aminte de acela care a fost printre cei mai fericiţi ctitori de reviste. Ca și dovadă a participării la comemorare a fraţilor de pe meleagurile unde Vulcan a trăit şi activat se aducea în discuție broşura istoriografului Pr. Ioan Georgescu, publicată în „Biblioteca Tribuna Ardealului„. Scrisă simplu, pe înţelesul tuturor, „broşura se citeşte cu plăcere, ca o poveste cu întâmplări miraculoase. Şt totuşi într’însa nu sunt decât fapte riguros exacte, cu indicarea precisă a izvoarelor”[1].

Familia lui losif Vulcan își avea leagănul în Ţara Oltului. El a făcut studiile la Oradea, la liceul premonstratens (azi Liceul „Mihai Eminescu”), între anii 1851-1859. După absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, unde şi-a luat licenţa în Drept. Ca student, îşi petrecea vacanţele la Satu Mare, unde tatăl său era preot în acea perioadă . (Nicolae Vulcan a fost preot în Holod (Bihor) între anii1 831-1844, iar între 1844 (?) – 1879 a fost preot şi vicearhidiacon în Satu Mare).

Pe 5/17 iunie 1865 Vulcan pornea, la Pesta, Familia, pe care a coordonat-o timp de 42 de ani. Povestirea raporturilor sale cu scriitorii și cu oamenii de seamă ai vremii  sunt cu dărnicie prezentați în coloanele revistei. Academicianul Alexandru Roman, „mare luptător pentru drepturile neamului şi ale bisericii sale”, care i-a fost profesor. Pe alţi doi înaintaşi distinşi, Timotei Cipariu şi George Bariţiu, i-a avut colaboratori la „Familia„, revista care este gloria vieţii sale.

Urmează apoi, din seria mare a colaboratorilor, câţiva contemporani cu el, dintre cei mai celebri amintim: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu, precum şi reprezentanţii unei alte generaţii, mai tinere: George Coşbuc, Ştefan O. Iosif şi alţii. Fiecare nume amintit înseamnă un capitol din istoria literaturii române.

Eminescu -prtret Familia nr.52

 

Dar revista „Familia” nu este singurul merit al vieţii lui Iosif Vulcan. Chiar dacă opera lui literară nu are decât o valoare istorică, în analele culturii româneşti, el mai figurează şi ca „iniţiator, preşedinte şi animator al Societăţii pentru înfiinţarea unui teatru românesc în Ungaria„. La loc potrivit trebuie amintită preocuparea lui Vulcan pentru promovarea femeii,  a preocupărilor științifice-literar-artistice, aprecierii muncii casnice și educației, cu nimic mai prejos decât a „damelor”(folosind sensul franțuzesc al doamnelor cavaler).

La 180 de la naștere, aprecieriele față de rodnica muncă depusă pe tărâm cultural, pentru promovarea limbrii și culturii române, al lansării unor certe valori, se cuvine a mulțumi lui Ioasif Vulcan, și celor care la masa de lucru s-au aplecat a-i continua și desăvârși opera.

[1] Luceafărul nr. 9, decembrie 1941, p. 333-334

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu

27 Martie 1918 – Unirea Basarabiei

Publicat în 28 martie 2021 de Mosincat Constantin

MANIFESTUL GENERALULUI ERNEST BROŞTEANU

CĂTRE NORODUL DIN BASARABIA

„De un an şi jumătate pământul primitor al Ţării româneşti adăposteşte şi hrăneşte mulţimea oastei ruse. După atâta vreme, toate hrănirile (proviziile) pentru cai şi oameni au fost istovite. Prin buna înţelegere cu stăpânirea poporului rus, stăpânirea română a cumpărat şi plătit cu bani gata o mare câtime de bucate din Rusia. Aceste bucate adunate în magazii în multe sate şi târguri urmează a fi duse cu încetul în Ţara românească, pentru a sluji atât la hrana locuitorilor, cât şi a oştirilor române şi ruse, care încă se mai găsesc acolo. Un duh de duşmănie, pe care nimeni nu-l poate pricepe, a înarmat braţe răufăcătoare care pradă şi dărâmă aceste magazii.

Stăpânirea rusească fiind prinsă cu alte treburi nu poate nici să apere aceste magazii, nici să le păzească, ci le lasă în voia răilor, a căror lăcomie nu cunoaşte hotare.

În scopul de a apăra aceste magazii, în scopul de a călăuzi aducerea hrănii trebuitoare locuitorilor români, hrană plătită de stăpânirea românească, suntem trimişi noi aici. Noi românii am dat totdeauna dovadă, că suntem prieteni credincioşi şi statornici. Noi nu întoarcem armele împotriva prietenilor noştri, ci ne înţelegem rostul de oameni cinstiţi rămânând tovarăşi credincioşi până la urmă.

Prin venirea noastră în Basarabia noi, nu numai că ne îndeplinim o înaltă datorie de întovărăşiţi, asigurând şi mai departe hrana oştirilor ruse pe pământul românesc, dar vom apăra chiar şi viaţa şi avutul locuitorilor împotriva cetelor de anarhişti propagandişti. Ne adresăm vouă, cetăţeni paşnici ai Basarabiei şi vă rugăm să înţelegeţi cu toţii, aşa cum este în adevăr rolul nostru. Ridicaţi-vă cu toţii şi alungaţi cetele netrebnice cari pradă şi omoară! Uşuraţi-ne datoria noastră! Înlăturaţi lupta între ei şi noi! O oaste bine organizată, disciplinată şi comandată, cum este oastea românească, nu va putea da înapoi în faţa unor cete de propagandişti. Suntem hotărâţi să luptăm cu cea din urmă putere pentru a nimici aceste cete de propagandişti.

De vom ajunge la luptă cu cetele pomenite, nu va fi cu putinţă să scutim oraşele şi satele ţării voastre de pierderi prin bombardarea, ce vom fi nevoiţi să facem. Spre a nu se întâmpla aceasta, poftim poporul paşnic să silească pe propagandişti să părăsească locul cu un minut mai devreme. Să nu fie nevoie să-i izgonim noi cu puterea armatelor. Căci de va fi aşa, toată răspunderea pagubelor pricinuite va cădea asupra voastră. Comandantul trupelor române, însărcinat cu paza magaziilor şi transportul grânelor cumpărate de stăpânirea română”.

(Cuvântul Moldovenesc, 1918, nr. 6)

Înmânarea sabiei de Cavaler de Clio – colonelului ing. dr. Anatol Munteanu

La ceas aniversar o dedicație muzicală oferită de Bianca Diana POPA

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu

CETATEA CAVALERILOR NR.3 / MARTIE 2021

Publicat în 25 martie 2021 de Mosincat Constantin

https://biblioteca-cavalerilor.ro/wp-content/uploads/2021/03/Revista_Rezumat_Martie-1.jpg

https://biblioteca-cavalerilor.ro/wp-content/uploads/2021/03/CETATEA_CAVALERILOR_SUPLIMENT_femeia._REZUMAT-3-scaled.jpg

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Flori pentru tine

Publicat în 19 martie 2021 de Mosincat Constantin

Pentru orice ocazie, cele mai frumoase și proaspete flori. Comenzi pentru Oradea

Florile cavalerului…

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu

CE ESTE UN MILITAR?

Publicat în 10 martie 2021 de Mosincat Constantin

E ESTE UN MILITAR?

Autorul este necunoscut, dar a reuşit în puţine cuvinte să prezinte ce înseamnă să fii adevărat militar!

Într-o dimineață, copiii își întreabă mama:

„Mamă, ce este acela… un militar?”

Fără a ezita, mama le răspunde: „Este acel om care nu are program de lucru, e cel care nu are Crăciun, e acel om care nu are Revelion, care nu petrece zile de naștere și nici sărbători, care nu are nici vară și nici iarnă, care nu îi îmbrățișează pe cei dragi în momentele dificile. Pentru el toate zilele sunt la fel. Este precum drapelul național… se spală cu ploaia și se usucă cu soarele, e acela care nu vă vede crescând și nu vede trecerea anilor voștri. Este cel care are prieten întunericul nopții, stelele cu care împărtășește problemele sale și, în nopțile cele mai reci…, gândurile sale. Este acela care nu răspunde familiei sale, pentru că trebuie să se ocupe de familiile altora, este acela care doarme mai puțin decât ceilalți în cursul vieții sale și știe că va muri înaintea altora, obosit și cu puțini, dar adevărați, prieteni. Este acela care atunci când este de serviciu, se transformă în doctor, psiholog, mecanic, dicționar… este ghid pentru ceilalți. Este cel care se emoționează pentru un gând, pentru o frază, dar nu va arată acest lucru, deoarece ceea ce exprimă el la exterior, este îmbărbătarea pentru alții. Este cel care arată tuturor fotografia voastră și spune mândru: aceștia sunt copiii mei. Și când nimeni nu îl vede, se gândește la voi, îmbrățișează niște fotografii și plânge.” Apoi mama, cu lacrimi în ochi, își îmbrățișează copiii și spune: „Iată de ce vom petrece această zi singuri, dar mândri. Pentru că… tatăl vostru este MILITAR!”

Conținutul cărții aici.

În categoria Articole, Autori, Biblioteca Cavalerilor, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

8 Martie – Ziua Femeii

Publicat în 6 martie 2021 de Mosincat Constantin

La mulți ani! 8 Martie 2021Lectură Plăcută! aici

FEMEIE – numele tău este un Omagiu adus FRUMUSEŢII!

    FECIOARA MARIA

   „Mulţumesc înaintea lui Dumnezeu, când am văzut cu ochii mei pe cea mai frumoasă decât toate femeile din lume şi mai înfrumuseţată decât toate puterile cereşti, pe Maica Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos.” (Sfântul dac Dionisie Areopagitul)

 

FECIOARA îmbrăţişează soarele cu dogoarea inimii ei, înveşmântă cerul în Albastru de Voroneţ, cu ochilor ei cutezători, aprinde în azur sublimele înserări ce se scutură pe  visele mirifice peste care se cerne ca o nea pulberea de stele.

   FECIOARA surâde mugurelui primăverii ademenind prin miracolul verdelui ei princiar, perfecţiunea ce suie spre armonia celestă a Frumuseţii!

În sufletul FECIOAREI sălăşluieşte Icoana purităţii Cerului frumos!

 

   FEMEIA este floarea mugurelui FECIOAREI pârguită în rodul MAMEI!

FEMEIA dacică este cea dintâi cugetare a frumosului cer pământesc!

FEMEIA e Dorul neţărmurit fluturând ca pânza unei corăbii însetată de zări!

În inima FEMEII prisosesc nemărginirea de azur şi zorile Iubirii!

 

   MAMA este sanctuarul Limbii noastre în care răsună serafic simfonia liturgică!

MAMA dă aripi iubirii, sens frumosului, miracol copilului şi armonie bărbatului!

În privirea MAMEI şipotesc apele de peruzea ce deschid zăgazurile albastre, răscolind aurele martirilor şi sfinţilor din tinda cerului veşnic.

În fiinţa MAMEI tresaltă Dorul înfrumuseţat de Dragostea divină!

 

   Din Bărbat a fost creată FEMEIA, iar EA l-a născut apoi din dor pe OM, dar şi pe DUMNEZEU!

 

   Tuturor Fecioarelor-Femeilor-Mamelor, Iubire, Libertate, Dor şi Sănătate!

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

 

8 Martie 2021

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1 Mărțișor

Publicat în 2 martie 2021 de Mosincat Constantin

1 Martie  vine  cu tradiționalul MĂRȚIȘOR și încărcat cu promisiunile de bună sănătate, împliniri și biruința asupra Covidului 19  și a  urmașilor lui.

Calde îmbrățișari,

Elena Buică-Buni,

Toronto

În categoria Articole, Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

Pledoarie pentru artă

Publicat în 27 februarie 2021 de Mosincat Constantin

În ATENȚIA,

D-lui PRIMAR FLORIN BIRTA ,

                                                                         PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ORADEA,

Pledoarie pentru arta plastică orădeană

Profesor dr. Maria ZINTZ[1]

 Dorința de-a scrie acest articol s-a ivit după ce am aflat despre starea de neliniște, de amărăciune și frustrare în care se află sculptorul Cornel DURGHEU, după zeci de ani de activitate creatoare, autorul a numeroase monumente în Oradea și Cluj, Salonta și Beiuș, Satu Mare și Sibiu etc, un OM care trăiește intens momentele istorice aniversare, un împătimit iubitor al neamului românesc, trăsătură caracteristică a personalității sale constructive. Numai un OM cu vocație constructivă foarte tenace, a gândit și a și împlinit înființarea unei Facultăți de Arte Vizuale în cadrul Universității din Oradea, în anul 1995, pe care a condus-o în calitate de Decan atât cât normele iau permis.

Pentru-că am activat și eu în cadrul ei știu că au fost și momente mai dificile pe care le-a soluționat însă cu înțelepciune și tenacitate. Au fost etape dificile în evoluția facultății, Profesorul, Decanul Cornel DURGHEU iarăși a reușit și în același timp nu și-a neglijat activitatea creatoare în care a crezut , și crede cu mare dăruire. Să amintesc doar Monumentele Avram IANCU înălțate la Oradea și la Salonta. Are și acum Proiecte, iar cea mai mare parte a timpului și-o petrece în Atelier alături de uneltele de lucru, schițe, eboșe, sculpturi, picturi, albume de artă. Acolo imaginația poate fi materializată în lucrări de artă. Dar pentru asta trebuie să ai liniștea necesară. Or, tocmai liniștea îi lipsește acum.

Este vorba de Atelierul de Creație, căruia cu ani în urmă din eroare, ori cu rea credință, i-a fost schimbat destinatarul. Sculptorul Cornel Durgheu, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, are dreptul la un Atelier de Creație, chiar și fără a avea în vedere meritele sale deosebite, importanta sa activitate creatoare și academică. În loc ca Atelierul să fie repartizat sculptorului DURGHEU, a fost trecut pe Fundația Durgheu, fundație nonprofit. Sculptorul Durgheu a cerut să se rectifice Contractul, așa după cum a fost inițial, pe persoană fizică, adică pe artistul, sculptorul Cornel DURGHEU. Pentru că Fundația nu are nimic de-a face cu atelierul de creație, ci artistul Cornel DURGHEU. El lucrează și va lucra acolo. Cu atât mai mult cu cât și cei doi fii ai săi sunt tot sculptori care au nevoie și ei de atelier de creație, cel puțin pentru acest moment.

Cu toate cererile repetate, nu s-a soluționat această ciudată situație. Dacă acolo lucrează un sculptor cu o identitate anume, nu e firesc ca Atelierul să fie pe numele său? Oare de ce nu s-a rezolvat încă această situație care durează de ani de zile?! Oare pentru că pe fundație chiria e mai mare? Nu cred că așa trebuie Primăria Oradea să facă ,,economii”! Încărcând un artist (pensionar), un sculptor cu o chirie triplă ca sumă. Să amintesc că pentru un sculptor costurile materialelor sunt oricum mari și greu de suportat ?!

Orașul Oradea trebuie, chiar într-o perioadă mai dificilă, să-i sprijine pe artiști. Oricum, sumele ar fi mici față de ceea ce realizează artiștii plastici și în comparație cu sumele exorbitante cu care sunt plătiți cântăreții pentru o oră-două la evenimente ale orașului (ceva de genul a mii de euro !), față de ceea ce realizează artiștii plastici, cu mare trudă, nu numai pentru prezent, ci și pentru viitor, pentru istorie. Monumentele create de Cornel DURGHEU vor dăinui peste timp. Va dăinui și creația artistică a plasticienilor care lucrează în prezent la Oradea. Pentru a rămâne în Istoria Artei trebuie să existe o activitate creatoare în prezent. Orașul nu poate rămâne indiferent față de condițiile și sacrificiile făcute de artiștii contemporani!

Aș dori să precizez că la Oradea a existat o viață artistică intensă încă de la începutul secolului al XX-lea. S-au organizat numeroase expoziții ale artiștilor orădeni, au fost itinerate Expoziții de artă avangardistă (la acea vreme), pentru ca iubitorii de artă orădeni să se familiarizeze cu noile tendințe. Orașul a sprijinit artele plastice. Multe Expoziții se organizau în spațiul Primăriei și al Prefecturii din Oradea. Iar tânărul pictor Tibor Erno, ca să amintesc un nume, a primit la începutul secolului al XX-lea o bursă din partea orașului Oradea pentru a-și continua studiile la Paris. A devenit apoi cel mai valoros pictor orădean până la deportarea în lagărele naziste unde a și murit. Tot Tibor Erno a primit după 1918, după Unirea Mare, două burse pentru a picta la Balcic, unde au creat până în 1940 cei mai valoroși pictori din România.

Viața artistică a fost intensă și după 1950. Au creat la Oradea artiști de mare valoare racordați la tendințele artistice diverse, mai ales după 1965, când a început ,,dezghețul cultural”. Despre creația lor au scris critici, oameni de cultură valoroși, în cotidienele locale, în revista Familia, reînființată în anul 1965, dar și în paginile unor reviste centrale. A existat o continuitate creatoare sprijinită de Administrația locală. Chiar și artiștii optzeci-ști s-au bucurat de susținere materială și financiară, fiind poate cei mai activi pe plan național. Artiștii orădeni au primit o Galerie de Artă spațioasă aflată pe strada Republicii, vizitată de iubitorii de artă, confiscată după 1990.

Acuma, există iarăși o Galerie spațioasă în cadrul Cetății, viața artistică orădeană a devenit intensă și aceasta datorită în primul rând pictoriței Vioara BARA, președinta Filialei UAPR Oradea, care cu mare dăruire, tenacitate și competență organizează expoziții tematice de mare răsunet pe plan național. Majoritatea acestor artiști sunt tineri care au absolvit Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, cea înființată și administrată de sculptorul profesor Cornel DURGHEU, în cei mai dificili ani, ai pornirii și acreditării sale. Pentru a avea peste ani o istorie a artei, marile spirite ale artiștilor trebuie sprijinite, în prezent, pentru a crea.

Cum este posibil, ca în loc să fie sprijinit și Omagiat, poate și recompensat, cel care a înființat Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, cel care a înălțat Monumente, ba a și DONAT în Oradea și Bihor lucrări de For Public, este, aș zice, boicotat?! Chiar și indiferența este gravă! Cât de greu poate să fie să se schimbe, la cererea artistului, adresa pe care să fie folosit atelierul?! Acolo lucrează un artist nu o Fundație! În loc să se simtă apreciat, un artist dacă la vârsta senectuții, când încă mai are ceva de spus, de creat, în loc să se simtă apreciat este tratat cel puțin cu indiferență, el și cererea sa adresată Primăriei Oradea! Ca pensionar, din pensia proprie, trei sau patru sute de lei de plătit mai puțin pentru chirie, când costurile pentru materiale și creație sunt mari, ar conta foarte mult. Și mai este vorba, în fond, și despre RESPECT, despre RECUNOȘTINȚA orașului față de creatori, în acest caz față de unul din cei mai importanți artiști orădeni.

O privire mai atentă și mai impregnată de RECUNOAȘTERE a meritelor unui artist din partea conducerii orașului Oradea ar rezolva problema.

Oradea 23 Feb. 2021

[1] Critic și istoric de artă, autoare a numeroase articole și tratate de artă

Galerie foto: din Creația Cornel T. Durgheu

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Revista Identitatea Națională

Publicat în 1 februarie 2021 de Mosincat Constantin

Ca un semn de omagiere a Unirii românilor, pe 24 ianuarie a fost lansată și publicația Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” – Filiala Oradea, având ca temă centrală Tratatul de la Trianon și consecințele acestuia.

Revista este deschisă de studiul Președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, printr-o sinteză cu privire la „Importanța Tratatului de la Trianon” și cuprinde 20 de alte studii și cercetări care se circumscriu acestei idei. Revista, cu o grafică bună, asigurate de Tipgrafia Metropolis, Oradea, are pe coperte Palatul Mare de la Trianon, iar pe spate noua Catedrală ortodoxă din Oradea, fotografiată de Ovi D. Pop.

Victoriile, înfrângerile reprezintă serbări ori comemorări înregistrate de memoria istorică a unui popor, din care avem de învățat. Cum se reflectă istoria în viața cotidiană a românilor aflăm din prelegerea susținută de acad. Ioan Aurel Pop  cu ocazia marcării Centenarului Trianon, care în fapt a fost asumarea prin semnătură a Păcii, la 4 iunie 1920, între Puterile învingătoare și statele învinse. Trianon-ul este ultimul din cele cinci tratate semnate. Pentru români el este numai o consacrare a faptelor consfințite prin hotărâri naționale ale provinciilor istorice: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat. Au fost doar decizii de recunoaștere a noilor state formate în 1918-1920, pe baza principiilor autodeterminării popoarelor exprimate de președintele S.U. A., W. Wilson. Rod al muncii neobositului Profesor-academician, la Editura „Școala Ardeleană”, a văzut lumina tiparului volumul: „Construind Unirea ce Mare”, ca un frumos dar făcut din mărturiile românilor, care legitimează existența demnă a unui neam întreg între popoarele civilizate din Centrul Europei.

Elogiul adus de cercetătorii bihoreni, susținuți de confrații de breaslă din țară, aduc pentru tematică noi documente și fapte, adevărate izvoare sintetizate printr-o expresie meritorie: „a făcut cât nu puteau face sute de diplomați plus un corp de armată”, referire la contribuția Reginei Maria la încheierea Tratatului de la Trianon, potrivit aprecierilor dr. Ioan Laza, dr. Ligia A. Mirișan, compleate cu celelalte revendicări susținute: „Transilvania până la Tisa și tot Banatul…”(p.10-12).

Tăria, forța și liantul românilor a fost credința lor. În materialele semnate în revistă de prof. emerit Dr. Sever Dumitrașcu,  prof. univ. Dr. Florin Sfrenjan, (p.34-37), rememorează Diplomele Maramureșene și modul în care prin abuz românii au fost deposedați de drepturile lor Istorice. Aspecte rezultate și din articolele semnate de prof. univ. Gabriel Moisa, cu aspecte particulare legislativ-administrative din Bihor (p.54), dr. Delia Cora, cu zona culturală românească, integrată în cea națională (p.77), Dr. Augustin Țărău, cu o abordare cu totul aparte prin informații inedite (p.62), privitoare la evoluția demografică și integrarea minoritarilor în România interbelică, întăresc ideea luptei pentru drepturi dar și consolidarea prin măsuri economice, administrative, culturale, religioase a României Mari.

Col. r. prof. dr. Vasile Tutula, în contextul politic și militar, desfășoară cu forța dreptului argumente istorice doveditoare că procesul „inventat” împotriva statului român nu avea temi juridic. Unul dintre acestea vizează faptul că „ungurii optanți” au beneficiat în egală măsură de reforma agrară aplicată în Transilvania (p.41), după răscumpărarea în aur a pământurilor grofilor unguri, proces extins până la nivelul revendicărilor și retrocedărilor „cu cântec” din zilele noastre,către „ a patra generație de optanți”,  inclusiv prădarea averii din patrimoniul Fundației  Gojdu, cu concursul unor neisprăviți (cu referire la premierul Tăriceanu și al ministrului de Externe Mihai Răzvan Ungureanu).

Prof. univ. emerit Dr. Ioan Zainea, Dr. Cristian Culiciu, Dr. Radu Românașu, confirmă, în studiile lor, ideea consolidării frontierelor trasate după Trianon prin legi adecvate: optanți (p. 28), stabilirea prețului și repartiția bunurilor (p. 30), reforma agrară (p. 58) șc0li și instituții multietnice (p. 81)

Rolul reînființatei Episcopii de Oradea este abordat de pr. Cristian Rus, la sărbătoarea Centenarului(p. 91), cu un medalion al Arhimandritului Roman Ciorogariu, și implicarea lui în pregătirile, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918. Șiragul de biserici înșirate pe frontiera de vest a României Mari, pune în fața cititorilor o pagină eroică din zbaterea înaintașilor ardeleni în bătălia lor pentru biruința credinței, așezate în caierul de amintiri din Cartea de aur a neamului românesc. Alături de „Stăvilarul lui Carol” ostaților au construit și „fortăreața lor spirituală” prin episcopia Oradea, Maramuleșului (Sighet), Timoșoara, – care au completat pe cele de la Arad și Caransebeș -, ca al doilea brâu fortificațiile pe frontiera de vest a României Mari, zidite în cazemate și sufletele românilor. Conform explicațiilor însoțitoare date de col. r. Dr. Constantin Moșincat, Bisericile au fost vetre luminoase care n-au conturbat pacea vecinilor, dar au avut ca rost „menținerea credinței, ridicarea valorii virtuților creștine, a vigorii și unității neamului. Biserica, a rămas pentru timpurile care au urmat, cetatea în care s-au păstrat neatinse odoarele sufletești și spirituale (p. 105). Articolul integral Constantin Moșincat – Șiragul de Biserici de pe frontiera de Vest a României Mari.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Documente, Evenimente, Fotografii | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

Zo te Custe, Magister!

Publicat în 31 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

Reperele bihorene ale criticului Mircea Popa

Prof. Dr. Maria Vaida

       Profesorul Mircea Popa aduce, prin intermediul acestei cărți,  un omagiu spiritual dedicat lui Teodor Neș, autorul excepționalei cărți intitulată Oameni din Bihor, lecturată încă din adolescența criticului și descoperită în biblioteca părintelui său Alexandru, modest preot de țară din Lazuri de Beiuș, școlit la faimoasa ctitorie a lui Samuil Vulcan din Beiuș, apoi la Facultatea de Teologie din Oradea. În acest moment, Profesorul Mrcea Popa este una dintre cele mai importante personalități culturale ale Bihorului, ale cărui rădăcini nu au fost niciodată uitate, indiferent pe unde l-a purtat viața. De câteva decenii Profesorul univ. dr. Mircea Popa  ne-a obișnuit cu apariția unui număr impresionant de volume de critică și istorie literară, de restituiri ale unor scriitori trecuți în uitare din diferite motive, de ediții îngrijite ale operei unor scriitori trecuți în lumea umbrelor, asupra căror opere s-a așezat colbul bibliotecilor. Sub lupa cercetătoare a severului critic, sunt readuse la viață personalități, opere valoroase, reînviind epoci demult apuse… Meritul este cu atât mai mare, dată fiind situația în care unii clasici au fost scoși chiar și din manualele de literatură din liceu, pe diferite motive ale puternicilor zilei. Profesorul Mircea Popa ne reamintește că mereu literatura și istoria noastră au fost pe același drum, mână în mână, dar și cu literatura universală, în același pas prin teme, specii și motive literare. Asemeni unui fluviu care își adună în albia sa apele din râuri și pâraie, Profesorul ne arată că esențele tari se păstrează în recipiente mici. Nimic nu rămâne în uitare, nimic în umbră, cercetarea minuțioasă a Profesorului dovedește valoarea reală a literaturii române, așezarea ei în lumină și în panoplia universalității din perspectivă diacronică. Nimeni altul în literatura noastră nu a avut o astfel de amplă viziune panoramică asupra literaturii române vechi, precum Profesorul Mircea Popa, poate doar odinioară marele George Călinescu, acela care știa inclusiv arborele genealogic al multor scriitori, lăsând la o parte pe cei din Ardeal, din motive istorice binecunoscute.

Aici intervine Profesorul Mircea Popa, cel care completează vidul istoriei literare cu personalitățile din Ardeal, iar volumul Repere bihorene, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020 este o astfel de lucrare de anvergură, unde sunt readuse în lumină 40 de personalități literare din raza fertilă a celor trei Crișuri; zona originilor redutabilului critic. Fraza amplă conturează idei profunde, transmite mesaje atât de pertinente, încât Profesorul Mircea Popa se arată a fi, în momentul actual, cea mai luminată minte a Bihorului, printre cele mai strălucite din țară. Fiecare scriitor este apreciat la justa lui valoare, fiind evidențiate cele mai importante trăsături ale scrisului acestora, o quintesență a esențelor scrisului lor. Se poate observa că Profesorul are o viziune panoramică asupra fenomenului istorico-literar, găsind filonul de esență ivit din opera fiecărui scriitor, indiferent de epoca în care a trăit. Criticul șlefuiește lucrările clasice ale înaintașilor, ori și cele mai nou apărute ale contemporanilor, despre care vorbește obiectiv și uneori tăios și dur; însă întotdeauna cu dreptate. Dacă Profesorul a spus cuiva că scrie bine, înseamnă că scriitorul acela a intrat pe ușa din față a literaturii române, căci domnia sa nu spune cuvinte fără acoperire. Iar conexiunea ideilor sale este dintre cele mai strălucite, amplasarea în timp și spațiu  a acestor scriitori se așază, parcă, întru eternitate; așezarea, bine gândită, este asemeni unui arbore genealogic, cu încrengături largi și coroană rotată, bine plasată diacronic în contextul istorico-literar. Majoritatea scriitorilor prezentați în volumul acesta masiv sunt persoane pe care criticul îi cunoaște, cu unii este chiar prieten, pe alții îi știe pe cale livrescă, dar i-a cercetat în amănunt.

Aplecarea și dăruirea Profesorului spre cărțile vechi aduce în lumină opere uitate, scriitori pierduți în colțuri colbuite de biblioteci, domnia sa împinge granițele literaturii române din Ardeal cu cel puțin 200 de ani mai înainte. Oricum, literatura română din Ardeal a fost lăsată în uitare secole de-a rândul, iar Profesorul Mircea Popa ridică, de multe decenii, vălul de uitare așezat peste creația literară a acestei părți de țară. Merituoasă și temeinică lucrare, acest volum masiv de critică literară despre scriitorii din Bihor, necesar și foarte bine alcătuit. Va trebui să editeze al doilea volum, deoarece lipsesc niște nume ilustre, mai vechi sau mai noi, deși sunt amintite în volum atunci când autorul vorbește despre revista Familia a lui Iosif Vulcan, locul cu aripi unde au colaborat și cei care nu au fost cuprinși în acest volum. Dintre aceștia amintim câțiva pe care Profesorul i-a prezentat în diverse împrejurări, cum ar fi: Dimitrie Meciu- șpanul domnesc al Beiușului, literatura populară a zonei Beiușului, Lucreția Suciu, Maria Suciu-Bosco, Isaia Bosco, Miron Pompiliu, Teodor Rif, Constantin Pavel, Ion Davideanu, Teodor Neș, Viorel Faur, Miron Blaga, Teodor Ardelean, Nicolae Brânda, Rodica Marian, sau Viorel Horj, Teodor Neș, cel căruia criticul îi dedică acest volum ș. a. Selecția este opțiunea autorului, desigur, indiferent ce ne-am fi dorit noi. Cu toate acestea, lista bihorenilor lui Mircea Popa este foarte vastă: Samuil Vulcan, Iosif Vulcan, Alexandru Munteanu, M.G. Samarineanu, Mircea Malița, Gabriel Țepelea, Ovidiu Drimba, Marius Sala, Eugeniu Speranția, Atanasie Popa, Mircea Zaciu, Ioan Bradu, Iosif Pervain, Stelian Vasilescu, Mircea Curticeanu, Aurel Curtui, Engel Karoly, Florian Laurențiu, Constantin Mălinaș, Ioan Țepelea, Vasile Muscă, D. R. Popescu, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Pituț, Ana Blandiana, Ion Simuț, Ioan Derșidan, Valentin Chifor, Pascu Balaci, Doina Cetea, Maria Vaida, Maria Cuceu, Mircea Ștefan, Dana Sala, Maria Flavia Ciocotișan, Florian Dudaș, Teodor Pavel, Liviu Borcea, Cătălin Șușu. Selectând doar câteva observații ale criticului, observăm cât de cuprinzătoare sunt, ele conturând esența scrierilor unuia sau altuia dintre scriitorii prezentați în volumul acesta.

Astfel, despre Samuil Vulcan, criticul apreciază: A fost, după Darabant, cel mai luminat conducător al acestei eparhii, contribuind prin deciziile luate de el la progresul general al culturii românești (p.11). Iosif Vulcan este apreciat prin munca valoroasă de la Familia: Mai multe generații de scriitori au trecut prin școala Familiei: Miron Pompiliu, Lucreția Suciu, Șt . O. Iosif, George Coșbuc, Anton Naum, Zaharia Bârsan, Emil Isac, etc (p 40). Alexandru Munteanu reprezintă: acest nume cu puternice rezonanțe rurale, voind parcă a-și înnobila rădăcinile sale țărănești și a le perpetua în posteritate (p.49). M. G. Samarineanu, precizează criticul: Face parte din pleiada de intelectuali născuți la S de Dunăre, care au resimțit la un moment dat nevoia de a se integra marelui flux cultural latin al țării de la N de fluviu, în condițiile în care  formarea marilor state naționale din zona de S-E european naște puternice răbufniri naționaliste la greci, sârbi, bulgari sau albanezi (p.58). Mircea Malița: Deși s-ar putea afirma că a făcut parte dintre nomenclaturiștii epocii comuniste, el a păstrat în tot acest răstimp o anumită distanță față de cercurile puterii politice, fiind mai degrabă un demnitar de tip tehnocrat, care și-a îndeplinit atribuțiile cu demnitate și rigoare (p.72). Ovidiu Drimba, bun prieten al criticului, este: figura de cărturar proeminent, o figură distinsă de benedictin al scrisului (p. 87). Prieten cu Lucian Blaga, care i-a fost naș de cununie, Ovidiu Drâmba a reprezentat pentru mine și generația mea, un reper fundamental de învățat erudit, demn de imitat de către toți cei care doresc să devină buni cunoscători de literatură universală (p. 94). Marius Sala, unchi al mamei mele,   bihorean din familie de preoți, ca și Profesorul Mircea Popa, este astfel: Lingvistul care s-a numărat printre specialiștii cei mai redutabili ai domeniului pe care îl reprezintă cu aleasă strălucire, un nume de certă valoare și notorietate pe plan național și internațional (p.101). Despre fostul meu coleg de la Samuil Vulcan din Beiuș, Profesorul spune: Pe cât de activ e Pașcu Balaci în zona  poeziei (aproape nu e an să nu dea la iveală un volum de poezii), pe atât de activ este el și în dramaturgie. Cu o ușurință demnă de invidiat, el se pliază pe marile subiecte de actualitate, aniversate sau comemorate, oferind un ingenios calendar dramaturgic al unor personaje și evenimente istorice (p.361).

Despre scrierile critice ale subsemnatei, Profesorul menționează: În esență avem aici de-a face cu un volum restitutiv cvasi-complet al poeziei Yvonnei Rossignon, devreme ce ni se oferă totodată și colaborările sale în limba noastră la revistele exilului, respectiv Caete de dor de la Paris și Revista scriitorilor români de la Munchen. E un gest editorial care onorează cu asupra de măsură activitatea de critic și isoric literar a Mariei Vaida, cunoscută publicului și pentru faptul de a ne fi oferit cu ceva timp în urmă un eseu monografic despre Lucreția Suciu și o foarte bună monografie: Gheorghe Pituț sau Ochiul și noaptea, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009( p. 387). Frumoase cuvinte și alese aprecieri găsim referitoare la poeta Doina Cetea: Dominată de luminoase imperative estetice și de vagi crispări sufletești, poemele Doinei Cetea lasă în urmă un abur de nostalgie și vivacitate, în care cuvântul se trezește din somnolență și vibrează viu în spațiul solar al luminii (p.376). Portretele astfel conturate, devin adevărate efigii în panoplia scriitorilor bihoreni, turnate parcă în bronz, spre a dăinui întru eternitate. Singurul regret este marcat de lipsa vocalei i, în locuri dintre cele mai neașteptate, cum ar fi pagina 93(culturi), p. 167 (primul cuvânt), 291(vei simț), p. 295(rânduri a(le) luptei, p. 377(elegile, lumini), p. 361(Andre). Editorul Marius Mureșan nu ar fi făcut astfel de erori, dar e o defecțiune tehnică a aparatelor pe care a tehnoredactat; faptul fiind evident și a trecut neobservat; din păcate!

Admirația și recunoștința noastră, a tuturor bihorenilor care ne-am aplecat asupra condeiului, întru slava limbii române, asemeni izvoarelor care ropotesc prin Munții Apuseni. Plecăciune și aleasă prețuire, iubite domnule Profesor, pentru acest volum despre bihoreni. Zo te Custe, Magister!

Redacția se alătură frumoaselor aprecieri și urări de bine,

sănătate și putere de creație pe care le îndreptăm ca

Onor spre distinsul Profesor.

~ Cavaler de Clio ~

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

SFINȚIREA STEAGUL

Publicat în 31 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

Biserica Militară , cu hramul „Sf. Gheorghe”, din Oradea a găzduit la Praznicul Sfinților trei ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan un eveniment emonționant, plin de încărcătură spirituală, unic în felul său: Sfințirea Steagului. De la început Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată de ce ne-a chemat El, prin Evanghelie , ca să căpătăm slava Domnului nostru Isus Hristos. Pentru aceast pas trebuie să avem și un motiv convingător ca să putem primi și să fim parte la sfințire – bazat pe cuvintele din Evrei 12:14: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Sfințirea Steagului  reprezintă în sine o experiență minunată. Semnificația adâncă e dată chiar de sărbătoare Sfinților trei Ierarhi care prin Ioan ne îndeamnă să ne lepădăm de păcat, pentru ca „adevărul să fie în noi iar rodul sfințeniei să crească, sămânța vieții noastre” – voia noastră proprie – trebuie să fie semănată – adică trebuie pusă la treabă, precum grăuntele sub brazdă. „Adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod”. Înțelegând faptul că bunul Dumnezeu este interesat să ne ajute să înaintăm pe această calea dreaptă a sfințeniei am adus în fața Altarului Steagul Asociației pentru Sfințirea sa.

Eveniment în viața și activitatea Asociației Naționale a Cavalerilor de Clio de importanță definitorie, sfințirea Steagului reprezintă și identifică în mod distinct, particular, menirea și orizontul creației membrilor săi. Steagul ca simbol, precum odinioară, reprezintă, în relațiile Asociației cu terți, un mod de individualizare strălucit. Sub acest raport elementele heraldice de pe Steag fac o distincție clară și, totodată, detașează și definesc scopurile și acțiunile Cavalerilor de Clio.

Semnificația elementelor heraldice au fost gândite pentru o exprimare clară : Vulturul încoronat, având crucea creștină în cioc, cu aripile desfăcute, între care cuprinde, la orizontul întretăiat de tricolorul României, iar cu ghiarele prinde în zbor sabia cavalerului, iar sub linia orizontului frunzele de stejar îngemănate, proiectate pe cerul azuriu, încadrate într-un oval bordat cu inscripția la partea superioară: ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ A CAVALERILOR DE CLIO, iar la partea inferioară: Oradea- 15 martie -2008 (dată la care, prin Sentință Civilă, Asociația a dobândit personalitate juridică). Tema centrală, dominantă, a stemei de pe steagul Cavalerilor, placată pe fond albastru pur de mătase, este personificată într-un oval  prin Vulturul basarabenilor în zbor, cu aripile desfăcute în care cuprinde unitar tricolorul României, cu tot ceea ce acesta reprezintă. Steagul – de mătase, format dreptunghiular de  90×140 cm -, cu franjuri aurii și ciucuri pe laturile exterioare este sur-montat pe o lance cu vârf ascuțit, iar la colțurile libere – în unghi drept – sunt sur-montate două medalioane rotunde de 12 cm diametru: unul reprezentând insigna cavalerului, iar cealaltă cartea de aur a cavalerului. Insigna Cavalerului este reprezentată de Vulturul în zbor, pe fundalul tricolorului României: roșu, galben, albastru, având la partea inferioară inscripția pe fundă galbenă: „Cavaler de Clio”. În celălalt medalion, pe același fond de tricolor, se proiectează o carte deschisă, având la bază o călimară și o pană, care semnifică munca de cercetare pe care Cavalerii de Clio o îndeplinesc, ca o tradiție ce coboară de la Cavalerul-dac Aeticus, al cărei experiență ca primul călător în jurul pământului a istorisit-o într-o carte. Lângă lance (hampă) o eșarfă albă pe carea este inscripția: Filiala Maia „Barbu Catargiu”, care are la partea inferioară medalionul cu portretul bordat cu cocarda tricoloră a primului prim-ministru al României Barbu Catargiu, iar la partea inferioară frunze de lauri. Albastrul pur al fondului Steagului, împrejurul căruia sunt franjurile aurii, dau speranță că scopurile și obiectivele Asociației vor exprima Adevărul, ca țel suprem pentru care orice Cavaler, care este dispus să depună efortul său în activitatea de cercetare, angajat deplin și voluntar, pentru a fi devotat în slujba Cetății Cavalerilor. Inițiatorii proiectului Steagului  col. r. Dr. Consatntin Moșincat, prof. univ. Dr. Jipa Rotaru, au avut susținerea grafică  a sculptorului prof. univ. dr. Cornel T. Durgheu, și financiară din partea col. r. Ioan Tătar și prof. Constantin Vlad.

Festivitatea de sfințirea a Steagului, simplă ca desfășurare, a fost înălțătoare ca manifestare pentru toți cei prezenți, care respiră atmosfera caldă, prietenească formată în cadrul Asociației de către toți cei ce sunt devotați Cavaleri de Clio. Primit cu solemnitate de asistență, Steagul Cavalerilor de Clio, purtat de Andrei Micovschi, a fost răsplătit cu bucuria Imnului național, cântat de domnișoara Carla Ioniță (o impresionantă voce de viitor), acompaniată cu însuflețire de întreaga asistență. Deșteaptă-te române, a sunat armonios și a încălzit sufletele celor prezenți, astăzi 30 ianuarie 2021, în Altarul de vară al Bisericii Militare „Sf. Gheorghe” din Oradea.

A urmat doxologia de sfințire oficiată de pr. capelan Mircea Ioniță, secondat de pr. Ioan Spătaru, care împreună cu toți cavalerii prezenți au cuprins în rugăciuni implorarea forței divine pentru ocrotire, putere de creație, inspirație și spor truditorilor inspirați de Zeița Clio. Procesiunea de sfințire a fost trăită într-o aparte solemnitate, ascultare și îndrumare duhovnicească. Părintele capelan, el însuși membru fondator, alături de alți 34, al Asociației, a amintit în cuvântul de învățătură, că în urmă cu 15 ani Asociația avea să recunoască meritele primilor săi cavaleri de onoare: prof. univ. Dr. Viorel Faur și gl. D. r. Mihai Corneliu Lungu, ca președinte, respectiv vicepreședinte de onoare, și să breveteze în timp Cavaleri de Clio, și de la Filiala  Maia „Barbu Catargiu” (județul Ialomița) prin însemnul distinctiv brevetat cu Sabia  Cavalerului de Clio, pentru merite culturale, științifice, civice. Festivitățile au constituit momente de înălțare sufletească și de sărbătoare pentru elită cavalerilor reuniți la Chemarea sub steag!

Semnificația heraldică a elementelor cuprinse în Steagul Cavalerilor de Clio au fost  explicate de președintele executiv al Asociație, col. r. Dr. Constantin Moșincat, organizatorul ceremonialului de sfințire, care a mulțumit apoi gazdei și tuturor celor implicați (inclusiv domnișoarei Alexandrina Chelu, în atelierul căreia s-a imprimat steagul), după care a înmânat diplomele hotărâte de Consiliul Director, pentru Mecena de Clio și Nănaș al Steagului Cavalerilor următorilor cavaleri de Clio: Col. r. dr. Constantin Moșincat, Prof. univ. dr. Cornel Durgheu, Comandor r. prof. univ. Dr. Jipa Rotaru, Prof. Constantin Vlad, Col. r. Ioan Tătar. În finalul evocării evenimentului președintele executiv a felicitat pe toți Cavalerii de Clio cu prilejul sfințirii Steagului Asociației și a a adresat cu ocazia Praznicului Sfinților trei Ierarhi: Vasile, Grigore, Ioan,

La mulți ani!

În luarea sa de cuvânt prof. dr. Vasile Ioan Micu, dascălul Cavaler de Clio, a făcut referire la cartea „Se întorc morții acasă”, semnată de Cornel Constantin Ciomârzgă, cu  încărcătură  de „mireasmă de Evanghelie” pe care n-avem voie s-o ratăm, ea find o fereastră „spre tine însuți”, o carte care se citește „cu sufletul!, din care  redăm următorul fragment de rugăciune: „Îndură-Te Doamne , în vremurile acestea grele de neamul nostru românesc și ajută-l să-și afle, în sfârșit, calea cea dreaptă. Coboară Duhul Tău cel Mângâietor peste noi ca să ne curățească de toate întinăciunile și să ne întoarcă inimile la blândețe și la frica de Tine. Luminează, doamne, mințile noastre care, din pricina păcatelor, amărăciunilor și umilințelor, nu mai văd și nu mai disting binele cel bun și cale acea adevărată”. ( Textul integral prezentat aici).

Steagul cel mare, precum și fanionul de birou, odată sfințite au fost puse în rotonda Altarului de vară, al Bisericii Militare din Oradea, alături de cele deja existente: Praporele bisericesc al „Sfântului Gheorghe”, (hramul bisericii), Steagul Asociației „Avram Inacu”, Copia Drapelului de luptă al Diviziei 11 Mecanizate „Carei”, Steagul Patriarhie Române, Steagul Asociației Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Bihor (galerie foto).

Ioan Chivari, pr. Ioan Spătaru, Andrei Micovschi (port-drapel), Ioan Vasile Micu, Constantin Moșincat, Sâmedru Fârcă, Voichița Moșincat, Ioan Tătar, Alexandru Ungur, Teodor Cotuțiu  Pavel Gudea, pr. Mircea Ioniță

~ Cavaler de Clio ~

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Evenimente, Fotografii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Sfinții trei Ierarhi: Vasile, Grigore, Ioan

Publicat în 29 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

Cei trei ierarhi, pe care ii prăznuim pe 30 ianuarie, oamenii întrebandu-se care este mai mare: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Ioan Gura de Aur.

Cuvintele pe care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfântului Ioan ne arată modul în care sfinții conlucrează – cu Dumnezeu și între ei -, așa cum și noi trebuie să ne unim, în cuvânt și în lucrare:

„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem și nici o vrajba nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul sau, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor”.

Pr. capelan Mircea Ioniță , de la Biserica Sf. Gheorghe din Oradea, ne îndrumă să citim:

INVITAȚIE:

Tuturor  prietenilor, colaboratorilor și cititorilor care poartă numele sfinților:

Vasile, Grigore și Ioan le dorim

La mulți ani!

Vasile Tutula, Vasile Creț, Vasile Anton, Vasile Morar, Vasile Lupaș, Vasile Ghiran, Vasile Hosu, Vasile Apostu, Vasile Popa, Vasile Vancea, Vasile Duma, Vasile Cmeciu, Vasile Lechințan, Vasile Stanciu, Vasile Scrobotă, Vasile Hosu, Vasile Todincă, Ioan Tulvan, Ioan Blideran, Ion Măldărescu, Ioan Mircea Ghitea, Ion Zainea, Ioan Horga, Iona Scurtu, Ion Dragoman, Ion Calafeteanu, Ion Laza, Ioan Bolovan, Ioan Chiper, Ioan Chivari, Ion Teșa, Ion Cârja,  Ion Cioară, Ioan Ciupei, Ion Dănilă, Ioan Lăcătușu, Ion Tătar, Ion Pobirci, Ion Mardale,  Ioan Vasile Micu, Ioan Filip, Ioan Hulea, Ion Hrincă, Ion Drăgoi, Ioan Șuteu, Ionel Nanu, Ioan Țiplea, Ioan Pop, Ioan Radu, Ioan Ținc, Ion Țerbea, Ioan Moldovan,  Ionel Burlacu, Ionel Novac,  Ionel Vila, Ioana Blideran, Ioana Mureșan, Ion Giurcă, Ion Constantin, Grigore Bartoș, Grigore Morar, Grigore Vasile

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNIA – NATO

Publicat în 25 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

ROMÂNIA CENTRUL DE GREUTATE NATO ÎN ZONA MĂRII NEGRE

Col. r. dr. Ion PETRESCU

În ultimele trei decenii, punctele de vedere exprimate de unii generali de peste Ocean – cu o notabilă experiență în zone sensibile pentru securitatea unor regiuni de pe Planeta Albastră – au constituit nu doar recapitulări ale unor evoluții geopolitice dinamice, ci și previziuni utile celor ce pot contribui la stabilitatea unor arealuri geografice disputate de diferite state, care sunt motivate de interese economice și strategice.

Printre înstelații americani semnalați mai sus se numără și generalul-locotenent Ben Hodges, acum în retragere, care a comandat Forțele Terestre americane dislocate în Europa, iar în prezent este coordonatorul studiilor strategice la Centrul pentru Analiza Politicilor Europene/CEPA, a cărui misiune este una transatlantică: să promoveze o Europă economică, sigură din punct de vedere strategic și liberă din punct de vedere politic, cu legături strânse și durabile cu Statele Unite. 

Ben Hodges a publicat pe 21 ianuarie 2021, pe site-ul CEPA, un amplu comentariu intitulat sugestiv ” Marea Neagră … sau o gaură neagră?”, cu mențiunea că a luat în considerare afirmația interesantă a lui Tihomir Stoitcev, ambasadorul Bulgariei în Statele Unite: „Ce se întâmplă în Marea Neagră nu rămâne în Marea Neagră”.

Nu este o noutate faptul că Marea Neagră este în vizorul Rusiei și a democrațiilor euro-atlantice, dar este bine că măcar acum, un general american recunoaște că „strategia SUA și cea occidentală în regiune a fost insuficientă”.

Dovezi fiind ocuparea manu militari, de către trupele de elită ale Moscovei, a peninsulei Crimeea și a Donbasului și perspectiva extinderii zonei de control militar rusesc pe tot litoralul nordic al Mării Negre, un scenariu care ar pune în mare dificultate NATO, Ucraina nefiind decât un stat partener al aliaților.

Ministerul rus al Apărării știe că este puțin probabil ca la noul sediu al NATO, ambasadorii statelor aliate să fie, în unanimitate, de acord ca țările pe care le reprezintă să trimită efective militare în sprijinul defensivei ucrainene, după cum nici noul președinte al SUA, Joe Biden, nu are niciun interes ca să susțină o confruntare militară complexă în zona Mării Negre, chiar dacă Pentagonul supervizează instructorii americani dislocați în Ucraina și Georgia, pentru instruirea unora dintre apărătorii celor două state.

Într-un moment în care pandemia generată de coronavirus a întors privirile fiecărei națiuni spre propriile urgențe, atenția aliaților este practic diminuată față de necesitatea menținerii liniei împotriva forțelor antidemocratice, fie aceasta și din zona Mării Negre.

Trecerea în revistă, de generalul Hodges, a preocupărilor agresive și defensive ale Rusiei în arealul Mării Negre – care rămâne un „lac rusesc”, chiar dacă la Kremlin se agită pericolul transformării sale într-un „lac NATO” – aduce în atenția publică și două elemente de interes clar și pentru București.

Primul ar fi că „revendicările nelegitime ale Rusiei, cu privire la apele teritoriale din jurul Crimeei amenință și câmpurile de gaze ucrainene din vestul Mării Negre și zonele economice exclusive ale României (ZEE) .”

Al doilea dezvoltă ipoteza conform căreia o „criză umanitară” revendicată în Crimeea, din cauza penuriei de apă ar putea fi un pretext pentru acțiunea militară. Moștenirea logistică și de infrastructură a exercițiului militar rusesc Kavkaz-2020, care s-a încheiat în septembrie, rămâne în vigoare și disponibilă pentru utilizare în săptămânile și lunile următoare.”

În fiecare dimineață, la sediul NATO sunt consultate, de cei avizați, fotografiile cu dislocarea navelor militare în zonele de interes pentru Alianță, precum Marea Baltică și Marea Neagră.

Și adevărul este că pericolelor militare, la adresa aliaților din zona baltică, li s-a acordat mai mare atenție, în ultimele decenii, decât celor din arealul Mării Negre, de unde a apărut și ceea ce Ben Hodges numește „decalajul de securitate.” De aceea a și sugerat ca NATO să treacă la o contraofensivă pe plan diplomatic, informativ, economic, cu o consolidare a potențialului militar al Alianței.

Numai că, dacă privim din perspectiva necesității construirii unui consens diplomatic, între deziderat și realitatea geopolitică este o mare distanță, pentru că o serie de entități statale ex-sovietice, din zona Mării Negre au prudența, spre deosebire de partenerul strategic american, de a privi cel puțin cu suspiciune relațiile dintre Moscova și Berlin, în capitala Germaniei fiind evidentă politica de a nu provoca Rusia, de a o menaja, de a nu genera alte reacții militare ale Kremlinului.

Ceea ce ar fi de înțeles, dacă prețul este menținerea păcii, dar practic rămân sub ocupație militară rusească Transnistria, Crimeea, Donbasul, Abhazia și Osetia de Sud.

Place unor diplomați sau nu, povestea cu extinderea sancțiunilor contra Federației Ruse, la diferite nivele, nu a avut niciun efect și este greu de crezut că se va schimba ceva, în această privință, chiar dacă se va institui, cum sugerează generalul american Hodges, „un regim internațional de monitorizare și respectare a sancțiunilor, care să evidențieze încălcările sancțiunilor în mass-media și organizațiile internaționale.”

Kremlinul nu cedează la astfel de presiuni și strategia ar trebui să fie alta. O nouă șansă ar putea fi conduita administrației președintelui Joe Biden, cu mențiunea că predecesorul său, Donald Trump – un președinte care nu a implicat SUA într-un nou război, a diminuat efectivele trupelor trimise în Afganistan, Irak și Siria – a avut abilitatea de a menține relații cordiale cu omologul de la Kremlin, în pofida criticilor publice aspre, de care a avut parte.

Rămân imprevizibile:

  1. Relațiile dintre Serbia și Kosovo, privind recunoașterea acestuia ca stat independent, în condițiile ignorării de terți a evoluțiilor istorice anterioare, a celor doi actori regionali;
  2. Problemele Ungariei cu Ucraina, din cauza situației minorității maghiare aflate pe tărâm ucrainean;
  3. Divergențele dintre SUA și Turcia, abil „exploatate de Kremlin”;
  4. Ostilitatea Greciei față de Turcia, din rațiuni nu numai economice;
  5. Pozițiile diferite ale Turciei și Iranului privind viitorul unor state limitrofe.

Și astfel devine evident că statul membru al NATO, care are o poziție specială în dosarele geopolitice ale Mării Negre este Turcia, care a optat pentru o relație aparte cu Rusia, în condițiile în care SUA și statele europene aliate s-au distanțat de politica internă a autorităților de la Ankara. Turcia a trimis trupe pentru a apăra Azerbaidjanul contra Armeniei, iar Rusia a ținut cont de asta.

Divergențele dintre SUA și Turcia, pe tema furnizării de arme miliției kurde, și a sprijinirii tacite a güleniștilor, prin refuzul extrădării liderului lor din SUA, Fethullah Gülen țin de relațiile bilaterale, dar departe de a fi ignorabile merită soluții înțelepte.

Situația strategică complexă a Turciei este una sensibilă, acest stat având la nivel central senzația vecinătății cu state cu intenții ambigue sau mai puțin amicale. De aceea generalul Ben Hodges a propus „schimbarea granițelor regionale EUCOM / CENTCOM și a Departamentului de Stat, care se află în prezent la granița turco-siriană, cu una care să fie mai atentă la situația strategică a Turciei.”

Ceea ce ne interesează pe noi românii este faptul că respectabilul general Ben Hodges susține că „pe termen scurt și mediu, NATO ar trebui, prin urmare, să desemneze România drept centrul de greutate, datorită poziției sale geografice, a proximității față de alți aliați, precum și a Ucrainei și Moldovei, a eforturilor sale de modernizare robuste și a infrastructurii sale strategice de transport.

În consecință, România ar trebui să își creeze propria capacitate anti-acces / negare a zonei (A2 / AD) pentru a-și proteja coasta și ZEE utilizând arme de separare, cum ar fi rachete anti-nave, HIMARS (sistem de rachete cu rază lungă de acțiune), elicoptere de atac, sisteme maritime fără pilot (MUS) și sisteme de aeronave fără pilot armate (UAS, cunoscute și sub numele de drone)”.

Țara noastră ar putea – afirmă același general de peste Ocean -, ca „să ofere înființarea și găzduirea unui centru NATO de excelență pentru sistemele fără pilot, datorită condițiilor sale de zbor ideale și a lungului litoral al Mării Negre, precum și prezenței fluviului Dunărea.

În cele din urmă, România ar trebui să continue extinderea infrastructurii de pregătire și logistică la baza aeriană Mihail Kogălniceanu și la zonele de antrenament Smârdan și Cincu, îmbunătățind capacitățile pentru exerciții multinaționale de trageri în poligon, care să permită antrenamente ce duc la atingerea standardelor militare ale forțelor terestre și aeriene americane.”

Remember? Ben Hodges este generalul care a avut temeritatea să se adreseze public comisiei ce se ocupă de forțele armate americane, la nivelul Congresului SUA, pentru a semnala teama statelor baltice de o invazie militară rusă, fapt ce a dus la o întețire a semnalelor disuasive date de Pentagon, în Estonia, Letonia și Lituania.

Acum, tot el cere măsuri de amploare în zona Mării Negre, pentru ca NATO și partenerii săi să aibă aici o „mobilitate militară, apărare integrată aeriană și antirachetă, schimb de informații și fuziunea cu o forță multinațională mare. Pentru a maximiza impactul și a crește transparența, observatorii ruși ar trebui invitați împreună cu mass-media internațională.”

Desigur, provocările simultane ale Chinei și Rusiei impun întărirea coeziunii NATO.

Dar, în timp ce administrația președintelui Joe Biden poate conta, teoretic, pe o continuitate de 8 ani – adică durata a două mandate prezidențiale – la Beijing și Moscova președinții sunt aleși practic pe viață.

În Marea Neagră: coeziunea aliaților este doar un enunț frumos – a se vedea poziția Bulgariei față de România, la momentul propunerii unui anumit tip de cooperare militară -; credibilitatea intervenției aliaților, în situații de criză, este afectată de precedentul creat la ocuparea peninsulei Crimeea, când dincolo de unele declarații de condamnare publică a agresiunii, nu s-a întâmplat, ulterior, nimic concret, deoarece Ucraina nu este un stat membru al NATO; prosperitatea țărilor riverane este afectată de pandemie; iar securitatea este sigură doar  pentru Rusia, dar nesigură pentru alte state care au litoral la Marea Neagră.

Ben Hodges privește spre România cu încredere.

Vom vedea cum România își va juca dezirabilul rol geopolitic, la granița de sud-est a NATO.

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

UNIREA

Publicat în 24 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

„Ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire”.

Mihail Kogălniceanu

EPISTOLA PRINCIPELUI CUZA VODĂ

CĂTRE DOMNITORUL ROMÂNIEI CAROL I

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

 Pe 24 iunie 1867 Gazeta Transilvanie[1] aborda, printre alte articole mărunte, trei chestiuni extrem de importante pentru soarta românilor. Mai întâi fiind vorba despre poziția explicită și clar formulată de către mitropolitul Bisericii Greco-catolice, Alexandru St. Suluțiu în chestiunea uniunii prin dualismul austro-ungar și al răspunsului formulat de acesta: „numai moartea mă poate despărți de națiune!”[2]. Apoi interpelarea deputatului de Ceica, Alexandru Roman[3] adresată miniștrilor unguri și în fine epistola Principelui Cuza către Carol I. pentru întoarcerea la moșia sa de la Ruginoasa.

Aceste subiecte interne, dar și cele de peste Carpați țineau trează conștiința românilor ardeleni. Emisarul guvernamental contele Péchy avea a răspunde cu privire la respectarea în cadrele constituționale a drepturilor românilor, sens în care Asociația „Astra” chema pe toți membrii săi să pretindă recunoașterea drepturilor românilor „ca națiune perfect egală, ca cetățeni și patrioți leali, care prin nici o crimă, prin nici o vină nu se pot nedreptăți și respinge de la partea de drepturi politice naționale, ci i se cuvin după sarcinile ce le poartă. Niciodată nu are lipsă românul de mai mare franchețe în procedare, decât acum, niciodată de mai mare concordie și unire în simțiri atât în cauza alegerii oficiale, cât și în exercitarea drepturilor constituționale de a-și reprezenta cu mândria română interesele națiunii sale”[4].

Îndemnul Astrei către membrii și simpatizanți era de a lăsa la o parte orice interes privat, pentru exercitarea drepturilor politice după parola: Dumnezeu și dreptul nostru național! Și pentru aceasta era nevoie, mai întâi, de respect reciproc între români pentru a pretinde stimă și de la alții. O purtare jovială și amicală cu inimă și cuget era nimerită, dar până la drepturi naționale, căci „aici brânza-i pe bani”, deoarece, susțineau românii, toate legile urmează a fi adaptate constituțional. Boierimea română avea deci obligația de a pune în practică dreptul „co-egal al națiunii, prin urmare trebuia să ia anteposturi în lupta apărării legale a acestui drept”[5], pentru a nu rămâne de batjocura altora. Cum boierimea română era la fel de numeroasă ca cea maghiară se vedea rar „ca și corbi albi”, ceea ce era o rușine pentru boierimea română care s-a umilit a servi monarhia la un machiavelism cu sacul plin de promisiuni mincinoase, orbite de strălucire. Era timpul deșteptării și a luptei directe cum o luară și ungurii bunăoară, și la unitate pentru reușită. Aceste îndemnuri rezultau din experiența anilor de confruntare, inclusiv armată, datorită poziției ungurilor de a decreta unirea Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea lor. Împotriva punctului 12 s-a ridicat Iancu cu tribunii săi.

Trebuie semnalat și faptul că revista „Familia” a lui Iosif Vulcan a urmărit evenimentele din Principatele Unite considerându-le chestiuni capitale ale nației întregi. Oful unui june român, își intitulase Iosif Vulcan articolul despre un tablou pe care îl avea schițat doar, la acea dată, tânărul pictor român D. Popescu, schiță transmisă de marele bărbat al națiunii române Vicențiu Babeș[6], tablou a cărui temă era inspirată din poezia lui Andrei Mureșanu: „Deșteaptă-te române”, strofa: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Tabloul anunța respectul tânărului pictor față de înțelepciunea ierarhilor, conducători ai poporului spre adevărul care aținea calea fericirii naționale. Dând mâna, ierarhii păreau pătrunși de sfânta libertate, iar cei ce-i înconjurau parcă ziceau, prin jurământ, a fi pururi frați. Iar celălalt parcă îi zicea:„O mamă văduvită de la Mihai cel Mare, pretinde de la fiii-și azi mână d-ajutor”. Și Iosif Vulcan descrie personajele tabloului, conform epistolei autorului, care însoțea schița. Respectiva scenă se reprezenta înaintea unui altar și din amândouă părțile se vedeau ieșind de la altar preoți și prunci îmbrăcați sărbătorește, după cuvintele: „Măreață-i serbarea, când frații d-un sânge,/ Se leagă între sine prin viu jurământ,/A nu lăsa pradă, și nici a se ‘nfrânge/ Mărirea străbună și dreptul cuvânt!”[7]. Pictorul solicita sfatul, sugestiile și observațiile eventuale ale oricui în privința temei tabloului său. Într-un alt număr portretul său a fost publicat spre a fi cunoscut de publicul cititor al revistei.

În numărul 7 al Familiei, din 5/17 martie 1866, după prezentarea în pagina întâi a portretului lui Aloisiu Vlad, născut în 24 februarie 1822, în Abram, comitatul Bihor, bărbat provenit dintr-o veche familie nobiliară românească, care încă de la 1486 primise – de la Regele Ungariei Mathia I.:„fidelium nostrorum valachoru, Ioanis Wlad, – comunitatea Selișteană din Maramureș. Din biografia sa reținem urmarea cursurilor academice de drept de la Oradea și de studii istorice, între care originea română a familiei huniazilor, punând capăt tezelor false, de până atunci. În evoluția sa, pregătirea juridică a fost un factor salvator pentru sine și sorta românilor ardeleni. În 1845 Vlad a fost refuzat în postul de notar al Episcopului Erdelyi, și astfel a ajuns în Banat, unde s-a bucurat imediat de simpatia românilor care l-au delegat pentru Marea adunare de pe Câmpia Libertății, de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848. După potolirea evenimentelor a petrecut mulți ani în închisorile din Lugoj, Timișoara și Pesta. În 1861 reorganizându-se comitatele a fost ales protonotar de Caraș. Aloisiu Vlad a fost cel care la numai 26 de ani s-a ridicat în adunarea de la Debrecin, din 8 Martie 1849, și a susținut drepturile românilor, el afirmându-se ca un veritabil opozant al Primului Ministru Tisza Ștefan.

În același număr al revistei apare și știrea despre: „Fostul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza care a sosit în săptămâna trecută aici și a tras la hotelul „La Arena Angliei”. Cu dânsul a mai fost doamna Elena, cei doi copii adoptați, colonelul adjutant Pisotzky, doi servitori și două servitoare. Cuza e încă destul de tânăr, și pe fața-i zici că se vedeau urmele neplăcerilor din urmă. Doamna e o femeie foarte delicată. Aici n-au primit vizite și au plecat la Viena”[8]. Despre decretul dat de locotenența domnească din România, având în vedere raportul ministrului culturii C.A. Rosetti, Familia lui Isosif Vulcan opina cu privire la regulamentul pentru formarea „Societății literare române”, în articolul cu același nume, și despre desemnarea a 3 reprezentanți din România de dincolo de Milcov, 4 de dincoace de Milcov, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureș. 3 din Basarabia, și 2 din Macedonia[9]. Fără a contrazice o atare desemnare pentru prima ședință programată pentru 1 august 1866, Vulcan își expunea părerea cu privire la reprezentarea românilor din Austria, după „modesta noastră opinie, cel mai bine ne-ar putea reprezenta: din Transilvania filologul Timotei Cipariu, și celebrul publicist George Barițiu, amândoi cunoscuți de toată românimea”[10], din Ungaria profesorul Alexandru Roman și Dionisiu Pășcuțiu, din Oradea Mare, din Banat Simeon Mangiuca și Vicențiu Babeș. Din Bucovina G. Hurmuzachi. Sublim va fi acel moment, sublinia Iosif Vulcan „când fratele de la Pindu va strânge mâna fratelui de la Criș. Glorioasă va fi ideea de care vor palpita inimile tuturor trimișilor noștri, ideea cea mai sfântă: înaintarea literaturii naționale care e tezaurul nostru comun, al tuturora. Clio va însemna cu litere neșterse numele bărbaților, care vor participa la ea”, încheia viziunea sa, ilustru gazetar, despre grandioasa zi ce va urma pentru literatura română.

Revista Familia cultiva, prin mijloace specifice ale literaturii și artei, mândria națională. La rubrica de noutăți, bunăoară, se publicau date despre tabloul național, pentru care se instituise un premiu al revistei. Astfel, cititorii erau asigurați că tabloul național va fi cât se poate de pompos și astfel să poată decora orice salon românesc. Ca mărime, urma să fie la fel ca cele două anterioare, și că „reprezenta scena în care Alexandru I, domn al Moldovei primea coroana și mantia din mâna solilor împăratului Ioan Paleologlu”[11].

Pentru detalii și evenimente anterioare vezi>

Unirea Principatelor, fericirea românilor deviză înscrisă pe drapelele istorice. Comunicat

Curioșii pot admira drapele de pe vremea lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul

Cetatea vernisează o expoziție de drapele de luptă și steaguri istorice din Moldova

https://www.ovidan.ro/?p=articles.details.16302

[1] Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul XXX, nr. 49, 24 iunie 1867, p. 195

[2] Ibidem, p. 193

[3] Alexandru Roman (n. 26 noiembrie 1826, Auşeu, judeţul Bihor – d. 27 septembrie 1897, Sebeş), îndrumător cultural, publicist, membru fondator al Academiei Române. Studiile primare şi secundare le-a terminat la Beiuş şi Oradea. A urmat studiile universitare la Viena, unde a studiat filosofia, matematica şi teologia. A fost profesor la gimnaziul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuş. În paginile acestor reviste el a publicat articole deosebit de virulente care i-au atras numeroase procese de presă şi care au culminat cu Pronunciamentul de la Blaj din 1868, articol pentru care a fost condamnat la un an de închisoare.

[4] Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul XXX, nr. 49, 24 iunie 1867, p. 194

[5] Ibidem

[6] Vicențiu Babeș, (n. 21 ianuarie 1821, Hodoni, judeţul Timiş – d. 22 ianuarie/3 februarie 1907, Budapesta, Ungaria) a fost un avocat, profesor, ziarist şi om politic bănăţean, membru fondator al Academiei Române. la sfârşitul lui 1849 îl găsim pe Vincenţiu Babeş la Viena, redactor al textului românesc şi translator la gazeta oficială în care erau publicate textele de legi imperiale. În 1851 este numit grefier la una dintre secţiile Curţii de Înaltă Casaţie şi Justiţie din Viena. În 1853 cei doi au primul lor fiu, Aurel Babeş, viitor chimist, iar în 1854 se naşte Victor Babeş, care va deveni o somitate în lumea medicală românească şi europeană. Vor avea nouă copii, unii născuţi la Viena, ceilalţi după mutarea la Pesta. Anul 1860 aduce o cotitură importantă în viaţa politică a naţionalităţilor din imperiu. Viaţa politică reînvie, centralismul este abandonat, reapar mişcările regionale, iar românii de pretudindeni prind un imbold politic deosebit după realizarea Unirii Principatelor în 1859. Vincenţiu Babeş începe acum o perioadă de activitate politică care va dura aproape 40 de ani. La jumătatea lui 1860 redactează broşura „Die Sprach- und Nationalitätenfrrage in Österreich bei einen Romaenen” (Chestiunea limbilor şi naţionalităţilor din Austria scrisă de către un român), care a făcut furori în cercurile politice ale monarhiei şi la propulsat instantaneu pe scena politică. Pentru cercurile influente de la Viena era un şoc, pentru români era un adevărat program politic după care se vor inspira Mocioneştii şi alţii. În această carte-manifest el scotea în evidenţă cum aşteptările românilor fuseseră înşelate de guvernările anterioare, atacă “dreptul” istoric invocat de Ungaria asupra teritoriilor româneşti, este combătută răspicat orice tendinţă dualistă, cere drepturi egale pentru naţiunile recunoscute, se pronunţă împotriva autonomiei provinciilor istorice şi pentru o autonomie reală a “corpului naţional”, în care limba naţională să domnească în şcoală, biserică, în instanţele judecătoreşti şi în comunicarea cu autorităţile. Conceptul lui Babeş despre federalizarea pe baze naţionale se regăseşte mai târziu în teoria politică a lui Aurel C. Popovici. Ca parlamentar a depus o muncă titanică pentru promovarea drepturilor românilor. Dar vremurile erau potrivnice şi fruntaşii români adoptaseră politica pasivismului. Nemulţumit de această atitudine, conştient de inutilitatea apelului la un suveran în care nu avea încredere, se retrage definitiv din politică în 1891. Cu toate că anul următor, marea conferinţă naţională de la Sibiu îl alege ca preşedinte al adunării, el nici nu se prezintă. Iată cum motiva gestul său Vincenţiu Babeş prietenului său, Sofronie Liuba din Maidan:

„Pentru că noi ştim că Franz Iosef ne promite numai şi nu ne face nimic, fiindcă se teme de unguri. Tot astfel s-a întâmplat şi în anul 1867 când am fost în deputăţie cu românii ardeleni şi bănăţeni, ca să cerem împăratului drepturi pe seama neamului nostru. Şi împăratul ne-a răspuns cu ochii plini de lacrimi că „Vă dau dragii mei, vitejii mei, credincioşii mei, tot ce îmi cereţi”, ţinându-mă pe mine şi pe Hodoş de umăr, iar mâine zi ne-a dat pradă ungurilor. Noi mai ştim că Iosif al II-lea l-a îndemnat pe Horea să facă revoluţia din 1784 şi apoi l-a lăsat să fie târât cu roata de unguri; şi tot aşa a făcut şi cu Iancu, care i-a scăpat tronul. Fi sigur că şi pe memorandişti îi va lăsa pradă ungurilor, dar nu va ţine mult, când şi pe el îl vor duce ungurii la perire”. Vincenţiu Babeş a fost mult timp editorul publicaţiei, care avea ca scop declarat de a susţine cauza românească chiar în capitala imperiului, unde posibilităţile de informare erau cele mai bune, contactul cu cercurile politice cel mai uşor şi se putea feri de ostilitatea maghiară, a cărei tendinţe politice le combătea, în special prin intermediul ziarului Albina, al cărui redactor era.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Documente, Fotografii, Moșincat Constantin | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Președintele SUA Joe Biden și NATO

Publicat în 20 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

 

Tur de orizont în lumea militară, la început de an

Colonel r. dr. Ion PETRESCU[1]

Centrul pentru Progresul American, de peste Ocean, a emis un document supus atenției și președintelui ales Joe Biden, prin care – pornind de la realitatea că Alianța Nord-Atlantică a generat punerea în comun a capacităților militare – propune înființarea unei bănci a NATO, pentru a fi finanțate noi programe de dotare a aliaților cu arme disuasive.

În această îndrăzneață viziune, statele aliate cu forță economică vor consolida la început această propusă bancă a Organizației Tratatului Nord-Atlantic, pentru a deveni ulterior o structură financiară de sine stătătoare, care ar susține, în baza unor calcule fără echivoc și a unor argumente de interes pentru membrii NATO, noi investiții militare, evident rentabile.

Este prematură anticiparea reacției oficiale a viitoarei administrații prezidențiale a SUA, privind această propunere inedită, dar este probabilă o atitudine pozitivă în metropole europene, precum Berlinul, Londra, Roma și Paris.

În documentul elaborat la Centrul pentru Progresul American se stipulează că „În 2021, noua administrație Biden va trebui să restabilească angajamentul Americii față de NATO și să acționeze pentru ca alianța să se consolideze. Pentru a face acest lucru, trebuie să adopte noi abordări, pentru a stimula investițiile pentru a consolida capacitățile Alianței.”

De ce ar fi atractivă o bancă a NATO? În primul rând pentru ratele dezirabile, scăzute, ale dobânzii. Cine ar apela la creditele băncii Alianței?

Cel mai probabil Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România și Bulgaria, care, în modalități diferite percep menținerea obsesiilor și presiunilor multiple ale Kremlinului de a restaura, în forme subtile, frontierele decedatului imperiu sovietic și de a determina fostele state membre ale Tratatului de la Varșovia, chiar dacă azi sunt membre ale NATO, nu doar să țină cont, ci și să subscrie la anumite opțiuni ale Moscovei, în relația Rusiei cu comunitatea țărilor democratice, din Uniunea Europeană.

Care ar fi primele efecte ale recurgerii la creditele băncii NATO? Centrul pentru Progresul American susține că astfel ar putea fi eliminate toate echipamentele rămase din epoca sovietică, din arsenalele fostelor state socialiste europene. Ceea ce nu ar fi rău, mai ales că doar parțial există o dotare cu tehnică de luptă modernă, eficientă, la armatele statelor aliate situate la granița de est a Organizației Tratatului Nord-Atlantic.

La ce ar mai fi de folos o bancă puternică a aliaților? La concretizarea mai rapidă a proiectelor de extindere și consolidare a infrastructurii de transport civile, utilă și transporturilor militare masive, în situații de criză, ce ar putea apărea fie în Marea Baltică, fie în Marea Neagră.

În ipoteza că toți aliații ar susține înființarea băncii NATO, unde ar fi ideala locație a sediului noii instituții financiare? ” Având în vedere tensiunile dintre Marea Britanie și ceilalți membri UE ai NATO, care cresc de la Brexit și îngrijorarea că acest lucru ar putea avea un impact asupra relației de securitate, plasarea unei bănci NATO la Londra ar putea contribui la reafirmarea angajamentului Regatului Unit față de securitatea NATO și europeană” propune Centrul pentru Progresul American. Vom vedea dacă așa va fi.

Se va întări NATO, după instalarea lui Joe Biden, la Casa Albă?

Interogația poate fi reformulată. Cât timp ar rezista structurile militare europene unei surprize strategice, dacă nu ar exista sprijinul militar decisiv al SUA? 

Cel mai probabil, statele baltice ar fi reîncorporate în entitatea statală condusă de la Moscova, în cel mult 48 de ore. Polonia va rezista, probabil, o săptămână. Iar România își va reaminti, la nivelul celor foarte bine informați, faptul că în august 1968, putea fi ocupată în decurs de o zi, cu 120.000 de militari sovietici, focalizați pe controlul Capitalei și pe cel al tuturor reședințelor de județ. Iar atunci armata avea peste trei sute de mii de militari.

Azi, în arealul mediatic sunt promovate constant demersurile vizând manipularea opiniei publice conform cărora România are două armate. Una cu unitățile existente în țară. Alta cu subunitățile care constituie forța expediționară românească, pe unde se mai află acum, după ce anterior circa 40.000 de bărbați și femei în uniformele Armatei României au fost rulați prin teatrele de război din spațiul ex-iugoslav, afgan și irakian.

Ei bine, în mod intenționat sunt trecute sub tăcere momentele în care, în decembrie 1989, la frontierele țării noastre cu URSS, pe Prut, și la cea cu Ungaria, militarii de atunci, azi în rezervă sau trecuți la cele veșnice – au constituit singura pavăză vizibilă pentru cei tentați să intre pe teritoriul mioritic, cu intenții de partajare a teritoriului românesc.

Isteriile celor ce neagă realitatea extrem de complexă de atunci puteau fi de multă vreme demontate, dacă s-ar fi dorit, prin aducerea în fața unei comisii parlamentare adecvate a comandanților batalioanelor de grăniceri, cei care în decembrie 1989 au activat la granițele de vest și est ale țării. Ei ar fi putut și pot depune mărturie, că nici Budapesta, nici Moscova nu au fost străine de intenția de a contribui la partajarea României, în condițiile unui vid de putere instalat după decesul republicii socialiste.

Lecția de învățat este simplă. Pentru țara noastră prezența în NATO este garanția respirației libere, într-un regim cu țeluri democratice, aflat în curs de consolidare. Pentru România, Parteneriatul Strategic cu SUA, prezența militarilor americani la bazele militare de la Mihail Kogălniceanu, Câmpia Turzii și Deveselu, constituie garanția vie că nu vom fi singuri în prima zi a unei ipotetice, dar nu imposibile, surprinderi strategice.

Înființarea unei divizii a Rusiei în regiunea Kaliningrad, zborurile recente a 15 avioane militare rusești, însoțite de 4 avioane de luptă chineze, spre spațiul aerian al Coreei de Sud, care au determinat ridicarea în aer a multor avioane ale forțelor aeriene sud-coreene și japoneze, determinarea cu care președintele Chinei a cerut, la începutul anului 2021, armatei țării sale să fie pregătită de război, trecerea în stare de alertă conform procedurilor existente în armata Federației Ruse, a unităților categoriilor de forțe armate rusești care au în dotare arme nucleare – 7200 în total, din care 1600 în arsenalul strategic – datorită situației fluide din Statele Unite ale Americii, sunt doar câteva semnale că anul acesta, dincolo de ofensiva halatelor albe contra pandemiei actuale, va fi nevoie și de un mare efort diplomatic, susținut de o forță militară disuasivă, pentru descurajarea unor conflicte mocnite, aparent prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU, practic prin consultările confidențiale dintre Washington D.C., Beijing și Moscova.

Dintr-o asemenea perspectivă, contractele de achiziționare de armament american, anunțate cu prilejul recentei vizite a actualului ministru al armatei, la Pentagon, nu reprezintă, cum afirma indecent un cunoscut publicist, bani aruncați pe fiare vechi, ci doar un minim de dotare asigurat celor 60.000 de militari, câți mai are azi România.

60.000 deloc diferiți de cei circa 82.000 de rezerviști, conectați, primii la secunzii, de același Jurământ militar:”Jur credință patriei mele, România. Jur să-mi apăr țara, chiar cu prețul vieții. Jur să respect Constituția, legile țării și regulamentele militare. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Numai că azi Patria – a celor care mai cred în integritatea teritorială a acesteia – nu se mai apără doar cu pieptul aparent de oțel, ci și cu o diplomație pe care nu prea o vedem, cu o înzestrare dezirabilă a armatei, deja supusă criticilor aiuritoare ale unora despre care mă întreb în ce țară închipuită străină mai trăiesc, și cu lideri a căror voce unică trebuie să fie puternică și distinctă, în corul european, apărând firesc, în mod democratic, interesul național.

Articol publicat și pe:

https://newsweek.ro/opinii/tur-de-orizont-in-lumea-militara-la-inceput-de-an

Vezi și: Stiletul de ofițer

https://www.ionpetrescu.ro/the-rdf-8-week-online-programme/

Stiletul de ofiţer nu se ia prin decret prezidenţial,

nici prin hotărâre de guvern sau prin

bunăvoinţa unui ministru trecător.

Este mai valoros decât un sceptru prezidenţial,

pentru că este pe viaţă,

nu pentru unul sau două mandate,

şi mai de preţ decât un baston de mareşal,

pentru că obligă primitorul,

de la 21 de ani,

să nu uite că nu poate trăda

cea mai frumoasă poveste de iubire

– dragostea de ţară,

aşa cum şi cât mai este.

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

O oră despre Eminescu

Publicat în 16 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

O oră cu Mircea Popa despre EMINESCU

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

Vineri 15 ianuarie 2021, la orele 17.00, în Casa Muzeu „Iosif Vulcan”, s-a adunat, după regulile impuse, mai mulți  decât fusese invitați, iar altora refuzându-li-se dorința prezenței din motive de spațiu și restricții de distanțare. Nici că se potrivea un loc mai nimerit și plăcut pentru o discuție despre și în jurul făurarilor de cultură românească. Amfitrion, ca de obicei la asemenea evenimente cultural-literare a fost custodele Muzeului, criticul literar  Ioan Pop, care în deschidere a anunțat și felicitat inițiatorii evenimentului, Teatrul „Regina Maria”- trupa Iosif Vulcan, care au transmis direct evenimentul în trei puncte circulate din Oradea. Directorului artistic al Teatrului, Şerban Borda, a menționat că întâlnirea și conferința prof. univ. dr. Mircea Popa, precum și lansarea volumului Repere bihorene[1] sunt cuprinse în cadrul Proiectului cultural omagial: „Iosif Vulcan 180„, programat în perioada 15 – 20 ianuarie 2021.

Poezia și muzica s-au îngemănat, ca două surori, prin interpretarea și vocile calde, armonizate ale cunoscuților și dragilor interpreți bihoreni: Alexandrina și tatălui ei Florian Chelu[2]. Minunate voci, lăudabilă și prestigioasă activitate de creație și interpretare ale compozițiilor proprii pe versurile lui Eminescu, răsplătite cu aplauzele asistenței selecte.

Elisabeta Pop (foto) , reputat critic de teatru, după o laborioasă investigație a operei din Muzeul creat pentru „Familia”, patronată de Iosif Vulcan, a relevat relaţia statornicită de acesta cu toate artele, pe care le-a promovat, încă de la primele numere, în paginile revistei „Fáia enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, socotită astfel de proprietar la apariția primului număr .

Revista Familia, după cum ne înștiința pe foaia de titlu al primului număr, din 5/17 iunie 1865, „proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan”, venea în față cititorilor cu o frumoasă prezentare grafică, din care deducem publicul țintă căruia i se adresa: Familia, pentru lectură de portrete și biografii, poezii, istorioare, nuvele și romane, articole instructive, ilustrații diverse, articole despre petreceri, călătorii, lucruri și modele de lucru de mână femeiești și diverse. Și pentru a sugera și mai mult, pe lângă ornamentica numelui gazetei, din foaia de titlu mai aflăm și că-și propunea o apariție de trei ori pe lună – pe 5, 15 și 25 -, având redacția pe strada Leopold nr. 18, din Pesta, cu prețul de 2 florini pentru iunie-septembrie și de 3,5 florini pentru iunie-decembrie abonaților din Austria (în care includea pe românii din întregul imperiu) și de un galben pentru abonații din România. Spre știință facem necesara precizare, despre viziunea lui Iosif Vulcan, care menționa la începutul lunii iunie 1865 numele: ROMÂNIA, când, de fapt, această denumire, oficial, a fost adoptată pentru Regatul România abia la 1881! Dintre portretele marilor bărbați Familia ne-a prezentat în numărul de început pe: Nicolae Jiga, ca pe unul dintre românii care „se luptă din toate puterile pentru dezvoltarea și lățirea culturii naționale”. Și toate aceste frumoase lucrări, unele de început, dar cu mare viitor, aveau izvorul comun: lupta românilor spre înălţarea minții, gândurilor şi inimii, la considerarea adevărurilor eterne ce s-au predicat prin sfintele porunci ale strămoșilor. Iată câteva pilde de simțire adâncă și de înălțare prin cultură și prin spirit. În această idee, al prezentărilor de portrete și biografii, Familia reunea mari spirite românești ale vremii, dintre care amintim: Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Barițiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarian, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alesandru Sterca Siuluțiu, Simion Bărnuțiu, Samuil Vulcan, Andrei baron de Șaguna, George Hurmuzachi, Ion Rațiu, M. Kogălniceanu, Cuza Vodă, B. P. Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Isac, Slavici, precum și o pleiadă dintre străini: Lord Palmerson, Victor Hugo, Francisc Liszt, Henric Heine, Alexandru Duma, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon, Francisc Iosif, Carol I, ș.a.

Portretele feminine, prezente în coloanele Familiei, aveau strălucire distinctă: „dame celebre, care e un fenomen rar pe cerul îmbrățișat de culturile înaintate (Europene –n.n.), o stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul orientului, ea răspândește lumina binefăcătoare spre occident, doamna admirată de întreaga lume e fiica României: Dora d’Istria”. Despre Elisa Circa, și biografia sa a scris atâta: „viitor”!, și nu s-a înșelat[3], apreciind-o pe juna artistă care „ne-a încântat din nou cu arta sa. Ar fi cu greu a stabili ce piesă a fost mai frumos interpretată: Concertul de Beriot, Rapsodia maghiară de Hauser sau Fantezia asupra cântecelor românești? Toate i-au reușit (în text – succes), primite cu aplauze însuflețite”.

Revenind la seara magică de la Oradea, din 15 ianuarie 2021, la ziua Culturii Naționale, doamna Pop conchidea că este foarte greu să sintetizezi impresia pe care o lasă acest om de cultură vastă răsfoind revista „Familia”. „Absolut sigur spui că acesta nu a fost un scriitor provincial”, pentru că, ceea ce a rămas după el, ne creionează portretul unui „fabulos om de cultură”, cum s-a detașat din tinerețe până la maturitatea timpului său Iosif Vulcan, cel care la 25 de ani a avut „flerul” de a-l debuta pe tânărul de 16 ani Eminescu, a afirmat Elisabeta Pop (foto).

Peregrin prin țară, printre oameni, biblioteci,  arhive, reuniuni culturale și amfiteatre de universități, prof. univ. dr. Mircea Popa nu-și uită rădăcinile natale, de la Lazuri de Beiuș, și participă cu entuziasm, într-o notă specifică, cu un suflu tineresc (deși a trecut pragul de ’80) care electrizează asistența când grăiește despre Eminescu și Vulcan, la el acasă. „Cultura este scopul nostru. Fără acest scop nu mai avem titlu de existenţă. Fără acest scop nu putem trăi. Limba şi cultura ne sunt crezul. Limba şi cultura ne sunt viaţa. Pentru acestea jertfim tot. Pe ele nu le jertfim, pentru că aceste comori sunt singure pe lume. Nu puterea brutală, ci numai cultura înalţă popoarele. Fără cultură un popor nu poate să trăiască„, a spus Mircea Popa rostind un citat dintr-un discurs al lui Iosif Vulcan susţinut în 1898, cu ocazia Adunării generale a Astrei, ce avusese loc la Beiuş.

Momentul marcat la Oradea, e unul cu totul aparte, deoarece aici, Ziua Culturii Naţionale îmbină în mod armonios evocarea a două personalităţi care au intrat împreună în istoria noastră literară: Mihai Eminescu şi Iosif Vulcan, care a fost „naşul” lui, moment prin care revista „Familia” s-a legat prin începuturi de poet, cât şi mai târziu, prin 1883, când Iosif Vulcan a mai publicat un grupaj de poezii din creația poetului, după ce le ascultase la cercul lui Maiorescu, din București, recitate, chiar de creatorul lor, Eminescu.

Iosif Vulcan a ţinut în mod deosebit să pună în relief poezia acestui geniu, fiind primul care l-a numit Luceafărul Poeziei româneşti, dedicându-i un număr în chenar de doliu la moarte. Iosif Vulcan scria în editorial: „Mi-aduc ș-acum bine aminte, cum într-o dimineață de februarie din 1866 primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani, îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”. Iar la rubrica Salon, la moartea Luceafăruluilui, Iosif Vulcan nota: „Eminescu a murit, – știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul – națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”[4], scria unicul care l-a răsplătit cu bani pentru creația sa, atunci când a avut nevoie, după cum recunoscuse acesta. „Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă”, conchidea Vulcan.

„Familia” acest adevărat „nou drapel al culturii noastre” – cum l-a numita V.A. Urechia, în 1892, la a 25-a aniversare a Ateneul român, pentru că „răspândea lumina pentru renașterea noastră literară”, a fost un compliment bineplăcut lui Vulcan. Și totuși el nu-și aroga un merit din faptul că a introdus și sprijinit un tânăr cu talent ci mai degrabă mândria că „am inspirat mângâiere poetului atunci, când el se afla în culmea gloriei sale, fără însă de a se putea bucura de sprijinul trebuincios pentru existență”. Și Vulcan mărturisea că în lunga sa carieră literară a adunat multe și prețioase suveniruri dar „relicva mea cea mai scumpă, titlul meu de fală, este o scrisoare a lui Eminescu din 1883, prin care îmi spune, că pe când aici în țară în viața sa n-a căpătat vreo remunerație pentru poeziile sale, aceasta–i vine tocmai din extremitatea elementului românesc, din Oradea-mare (subl. n.)”. Cu aceste cuvinte, pline de mândrie, dar pe deplin meritate, redactorul șef al Familiei și-a expus pe îndelete a sa conferință la Ateneul Român.

Cu o cuprindere totală a lucrării lui Iosif Vulcan, ceea mai veche semănătură românească din această parte cultivată timp de 42 de ani prin Revista „Familia”[5], „Poporul român va culege timp de patru secole!”, a subliniat cu autoritatea cunoscătorului profesorul Mircea Popa, parafrazând cuvintele omagiale spuse de Constanţa Dunca-Şchiau. Dacă mai este știut că Octavian Goga aprecia revista Familia ca pe un „biletul permanent de intrare al lui Iosif Vulcan în literatura română”, mai puţini ştiu este faptul că Iosif Vulcan, ca preşedinte al secţiei literare a Academiei Române, i-a propus ca membri pe scriitorii Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Andrei Bârsanu, a accentuat istoricul literar Mircea Popa.

Întâlnirea de o oră s-a sfârșit parcă prea repede, atât de captivantă a fost. La final, înainte de autografe, profesorul Mircea Popa a adăugat câteva cuvinte și despre ultima apariție editorială: Repere bihorene. Cartea, potrivit mărturisirilor autorului, scrisă între orele 2-5 din noapte, putea fi numită „Cartea de la miezul nopții” este un omagiu adus lui Teodor Neș și lucrării sale Oameni din Bihor (impresionant omagiu adus generației Marii Uniri, carte de căpătâi al vieții culturale bihorene – acel adevărat „viaticum”, cum o numise moștenirea cultural-spirituală, bihoreanul Mircea Zaciu), pe care prin această scriere o completează și continuă cu reale beneficii pentru cultura locală, în context național.

Exemplul lui Neș de a releva „faptele și momentele din trecutul Bihorului”, l-au îndemnat pe Mircea Popa să continue a sublinia dăruirea și admirația superbă în folosul națiunii a efortului general, social, politic, cultural și de creație pus în „serviciul națiunii române” de către dascăli, preoți, militari, al oamenilor și truditorilor în țarină pentru ridicarea nivelului cultural al ținutului bihorean, încărcat de legende și împliniri. „Cultul trecutului, subliniază autorul în preambulul la cartea recentă, m-a însoțit tot timpul studiilor mele școlare și universitare, începând cu imaginea martirilor Ciordaș și Bolcaș de la Beiuș”, precum și vremea când, la cinci ani, urca cu cârdul de prichindei la „Crucea lui Iancu”, de la Hălmagel, în timpul refugiului din 1944 (după ofensiva armatei ungare din septembrie sudul Bihorului a fost temporar ocupat), spre a „aduce delicatul și modestul nostru mănunchi de flori de câmp pentru gestul lui eroic” (p. 7) Superb!. Și mai adaugă la motivare faptul că oamenii cu care s-a intersectat în viață au brăzdat urme pe „tărâmul culturii meritau” a fi rememorați spre o mai adâncă meditație. Selecția numelor menționate a avut în vedere numai pe aceia care au contribuit la formarea directă sau la influențarea formației profesionale, din anii de școală sau apropiați colaboratori la publicații bihorene, ori din corespondență, născându-se astfel diferite proiecte literare.

Întregim relatarea despre agreabila oră în compania prof. univ. dr. Mircea popa cu o fișă biografică, capturată de pe coperta interioară a lucrării sale, al cărei lectură, datorită densității informației și a personalităților vieții culturale cuprinse între coperte, merită făcută cu creionul în mână și fișe biografice deschise. La multe reușite domnule prof. univ. dr. Mircea Popa, spre binele și folosul Culturii Naționale!

[1] Mircea Popa, Repere bihorene, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020 (429p.) O întreprindere asemănătoare au făcut și Stelian Vasilescu, cu seria nouă din Oameni din Bihor și prof. Dumitru Bonta.

[2] După 41 de ani lucrați la teatrul din Oradea, marţi, 21 martie 2017, fix în ziua în care a împlinit 65 de ani, artistul s-a pensionat. Teatrului, drag lui, și spectatorilor le-a închinat spectacolului „De-aş ave”, o acţiune presărată cu muzică pe versurile poetului Mihai Eminescu. Momentul special a avut loc la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, în prezența a peste 50 de prieteni și apropiați, în program fiind incluşi şi muzicieni precum Eugeniu Doga, Bokor Barnabas, Traian Cosma, Alexandru Pop, Gabriel Petric, Marian Filip, Călin Pop, A.G. Weinberger, Andrian Locovei, Alexandrina Chelu sau Mihaela Simai. Tot acolo şi tot atunci s-au prezentat și lansat trei volume: „De-aş avea”, „Mari Melancolii şi Aspre Indignări” şi „Sonet, ediţie prostheistică”, semnate de Florian Chelu Madeva. Vezi detalii: https://bihorstiri.ro/florian-chelu-cantat-si-seara-pensionarii-de-ziua-lui-si-de-ziua-poeziei-foto/

[3] https://revistasolitudinea.wordpress.com/2020/01/19/constantin-mosincat-revista-familia-si-mihai-eminescu/ Pentru stimularea creației feministe, Iosif Vulcan instituise un concurs cu premii – cu valoare de 10 galbeni – pentru „o nuvelă bună având ca temă istoria națională sau o poveste a vieții poporului român, cu participarea oricui de dincolo și de dincoace de Carpați”, (din cercetările de până acum nu avem încă rezultatul acestuia, pentru că în alte numere ale revistei au fost lansate și alte concursuri, ca de pildă acela pentru costumul popular, creat de femeia română, altul despre desemnarea doamnei balului tinerimii, ș.a.)

[4] Familia, nr. 4, din 5/17 iulie 1865, p. 46

[5] Merită subliniată și contribuția lui Vulcan și la apariția reviste umoristice „Gura Satului” și  la „Şezătoarea”, prima revistă folclorică din Transilvania, în 1875, dovadă a preţuirii patrimoniului popular, militând, pe toate căile, pentru cultură: şcoli pentru fete, a înfiinţat banca Bihoreana, în coloanele revistei face „o propagandă teribilă” tuturor societăţilor literare, mai din toată Europa, a căror activitate o urmăreşte foarte precis, susţine mişcarea feministă, publicând creaţiile femeilor, dar şi articole care pledează pentru emanciparea femeii, un pionierat în domeniu,constituirea fondului teatral, ș.a.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Fotografii, Moșincat Constantin | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

Zilele Culturii Naționale

Publicat în 15 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

Cetatea_Cavalerilor_Supliment_Eminescu_15ianuarie2021

desen de Ligia Macovei

Desen de Ligia MACOVEI

De-aș avea…

De-aș avea și eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca și florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarba verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetișor,
Șoptind șoapte de amor;

De-aș avea o floricică
Gingașă și tinerică,
Ca și floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Și de una purpurie,
Cântând vesel și ușor
Șoptind șoapte de amor;

De-aș avea o porumbița
Cu chip alb de copiliță,
Copilița blândișoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ți ține ziulița
I-aș cânta doina, doinița,
I-aș cânta-o-ncetișor,
Șoptind șoapte de amor.

Mihail Eminescu,
Prima poezie publicată de revista lui Iosif Vulcan, Familia

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Cetatea Cavalerilor | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Sculptor fără atelier

Publicat în 14 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

SCRISOARE DESCHISĂ,

 

Domnului Primar FLORIN BIRTA,

 Spre știință   – CONSILIUL  LOCAL  ORADEA,

Direcția Patrimoniu Imobiliar

 

Subsemnatul prof. univ. Dr. Cornel T. DURGHEU – artist plastic, specializarea sculptură, Membru TITULAR al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, prin prezenta, provocat de manifestele incertitudini ale  Direcției de Patrimoniu Imobiliar al Administrației Locale, cu reală reținere și îndoială fac acest DEMERS, prin care reînnoiesc CEREREA MEA justificată, de-a mi-se atribui prin ,,Contract de Închiriere” spațiul de ATELIER de CREAȚIE ARTISTICĂ deținut  financiar în ultimii 3 ani prin generozitatea unei Fundații Culturale, pe str. Clujului nr. 70. Acest spațiu – ATELIER de CREAȚIE are in INVENTARUL SĂU ÎNSEMNATE valori patrimoniale și artistice, materiale și spiritual-culturale, utilaje, etc., proprietate privată, fiind un SPAȚIU de UTILITATE PUBLICĂ, protejat de legislația românească. În sensul atribuirii spațiului am făcut DEMERSURILE NECESARE din timp, DIRECȚIEI de PATRIMONIU IMOBILIAR din cadrul PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI ORADEA.

De subliniat faptul că respectivul spațiu a fost până în luna noiembrie 2020, când a expirat termenul contractual, atribuit de către Primăria Oradea, Direcția Patrimoniu Imobiliar unei Fundații Culturale (Cetate Durgheu), ca ATELIER de CREAȚIE a subsemnatului. Numita Fundație a fost protectoare a activității subsemnatului, și al altor artiști, membrii ai Fundației, prin achitarea chiriei semnificative, stabilită prin decizia Consiliului Local din anul 2016, pentru Atelierele de Creație Artistică, în condițiile în care Administrațiile Locale din Oradea NU AU CONTRIBUIT în ultimii ani, în nici un fel, pentru ajutorarea materială sau financiară a creatorilor din domeniul ARTELOR VIZUALE, cu toate că aveau aceste OBLIGAȚII legale, cu toate că aveau diferitele modalități și posibilități practice la îndemână.

Menționez și vă reamintesc că în anul 2009 am fost nevoit să eliberez în CONDIȚII SPECIALE, spațiul deținut, un spațíu cât de cât ADECVAT UNUI ATELIER de CREAȚIE pentru sculptură MONUMENTALĂ și  pentru PICTURĂ MONUMENTALĂ, în CETATEA Oradea, str, Independenței nr. 39, Pavilion G. Spațiu  atribuit de către Primăria Oradea în anul 1994 în nume PROPRIU.

Din momentul anului 2009, nu mi s-a atribuit un alt spațiu adecvat specific activității de creație. Am înțeles că în acel context administrativ-organizatoric al CETĂȚII MEDIEVALE se impunea firesc eliberarea spațiilor pentru RESTAURARE dar, cu obligativitatea pentru Administrația Locală de a oferi altă locație potrivită cu scopul activității de studiu, cercetare și CREAȚIE ARTISTICĂ.

PS: Amintesc de ATELIER de CREAȚIE ADECVAT, necesar unui anumit gen de creație artistică Onorată Administrație Locală – nu numai pentru mine și urmașii mei în DOMENIU, caz special în orașul Oradea – ci pentru FERICITUL CAZ a posibilei existențe a vreunui ARTIST CREATOR de asemenea MARCĂ (anvergură) în URBEA LOR. Oameni care fac CINSTE comunității de care aparțin!

De ce credeți D-voastră că mulți creatori de gen, personalități remarcabile, au părăsit de-a lungul vremurilor și din păcate și astăzi ROMÂNIA? Pentru că au fost neglijați, NU AU FOST ÎNȚELEȘI, sau nu s-a vrut a fi înțeleși, conform cu necesitățile obiective, sprijinul necesar a fi acordat muncii și împlinirilor lor în mediul în care s-au născut. Din nefericire izbindu-se de-o atitudine a Administrațiilor Locale izvorâtă din EGOISM, PROSTIE, REA CREDINȚĂ, lipsă de CIVILIZAȚIE și EDUCAȚIE CULTURALĂ. Un FENOMEN URÂT care iată mai persistă în România și astăzi, dar din păcate și în FRUMOASA noastră ORADEA, cu toate ca DUMNEZEU a binecuvântat-o cu oameni speciali, cu intelectuali valoroși, cu ȘCOLI ÎNALTE și chiar o ACADEMIE DE ARTE VIZUALE care LICENȚIAZĂ veritabile talente. O școală pe care nu o știm ONORA, FOLOSI și APRECIA la JUSTA EI VALOARE, pierzând astfel MOMENTE FAVORABILE.

În acest sens „domnilor” (eram tentat să scriu cu majuscule) s-a derulat BĂTĂLIA MEA de BIHOREAN get-beget, în decursul zecilor de ani, cu neglijența, prostia și limitele educaționale în ORAȘUL de pe CRIȘUL meu REPEDE! Sper că m-am făcut bine ÎNȚELES, regretele sunt TARDIVE!

Fără nici o explicație din partea Administrației Locale Oradea din acel fatidic an 2009, nu mi s-a mai atribuit un alt spațiu pentru lucru și studiu – cu toate că au fost și mai sunt încă cu nemiluita locații în arealul orădean – bune pentru un Atelier de Creație necesar SCULPTURII MONUMENTALE, cu toate DEMERSURILE și INSISTENȚELE, scrise sau rescrise, în decursul acestor ani de zile, susținut fiind, în acest sens și de UNIUNEA ARTIȘTILOR PLASTICI (UAP) din România, Filiala Oradea, de Direcția Județeană pentru Cultură, dar și de Departamentul Juridic al UAP din România cu sediul în BUCUREȘTI.

De la părăsirea ATELIERULUI de CREAȚIE din CETATEA ORADEA, NU AM  MAI DEȚINUT alt spațiu pentru activitatea de CREAȚIE specific SCULPTURII Monumentale DE FOR PUBLIC, activitatea mea de bază. O activitate PRETENȚIOASĂ, GREA care impune MARI SACRIFICII și DIFICULTĂȚI ORGANIZATORICE REALE din punct de vedere al dotărilor tehnice și condițiilor civilizate de lucru, în mod special uman, material dar și financiar, atât CREATORULUI cât și Administrației Locale.

Domunule Primar FLORIN BIRTA,

ONORATĂ ADMINISTRAȚIE a PRIMĂRIEI ORADEA, timp de aproximativ 12 (doisprezece) ani, fără nici o explicație, activitatea și munca mea de CREAȚIE la nivel PERFORMANT, au fost blocate (sabotate?) de către Administrațiile locale cauzând pierderi uriașe, mai ales de ordin SPIRITUAL, de DEMNITATE PROFESIONAL-ARTISTICĂ dar și material.

Să fiu BINE ÎNȚELES: – Pedant și umil, cu PLOCOANE la ușile ÎNALTEI  PORȚI, a se înțelege Administrația Locală, NU VOI merge !

Totodată ATITUDINEA ADMINISTRAȚIILOR LOCALE, IGNORANTĂ, consider cu o judecată empirică prin ,,sancționarea” diversității activităților creative în orașul Oradea, blocând LIBERTATEA de CREAȚIE și CREATIVITATE ARTISTICĂ a diverșilor CREATORI, mai tineri sau mai vârstnici, a pricinuit pierderi semnificative, incalculabile pentru cultura artistică locală dar și NAȚIONALĂ. Mă întreb nedumirit, cine se face răspunzător pentru toate aceste ,,nelegiuiri și acțiuni condamnabile” împotriva culturii și civilizației de astăzi și pentru mâine în orașul Oradea, RĂSPUNZĂTORI în FAȚA ISTORIEI CULTURALE a NEAMULUI ROMÂNESC?!

Activitățile mele practice: CULTURAL-EDUCAȚIONALE, de ARTĂ în general, de artă MONUMENTALĂ în special, ACADEMICE și MANAGERIAL ARTISTICE, derulate pe o PERIOADĂ de 60 !!!?, (ȘAIZECI ) de ani IMPUN RESPECT D-le Primar.

NU AMENINȚĂRI, peste amenințări și TERMENE limită, din partea ,,OFICIOȘILOR ZELOȘI” din PRIMĂRIA ORADEA, Direcția Patrimoniu Imobiliar. Pentru ACTUL de CREAȚIE este nevoie de PACE și LINIȘTE.

Astăzi, Personal CER funcționarilor din Primăria Oradea o VIZIUNE DESCHISĂ, NOBILĂ și GENEROASĂ, CORECTĂ și CINSTITĂ în comportamentul și soluționarea tuturor problemelor concitadinilor indiferent de condiția lor socială, profesională sau civică.

Prezentarea de față, Demersul meu, D-le Primar Florin Birta, Onorați reprezentanți ai funcționărimii Primăriei Oradea – ATENȚIE – NU în totalitatea lor, Onorați membri ai CONSILIULUI LOCAL ORADEA, constituie și conține elementele fundamentale moral-profesionale care mă reprezintă.

Realist prin tradiție și educație, prin temperament și gândire, manieră sau tendință, mă consider posesorul unui registru nelimitat de înțelegere a valorilor umane din societate indiferent de domeniu, ceea ce mă face ferm activ în consolidarea și transmiterea ,,controversatului” meu mesaj celor vizați de spiritul meu critic. Recunoscător , nu doresc decât să fiu  sigur și conștient după un efort de-o viață că am contribuit cu ceva folositor în ceea ce ne place să credem că este cultură, civilizație și identitate națională.

Concluzionând, Administrație orădeană, altfel pe DREPT lăudată și apreciată la nivel LOCAL și NAȚIONAL, devenind REPER pentru alte Administrații datorită realelor, spectaculoaselor și concretele realizări în spațiul vizibil orădean, pe care le prețuim și evidențiem, o evidențiere mărturisită de concitadinii noștri prin VOTUL favorabil primit la alegeri, sau iată prin atitudini afișate. Dar nu este suficient. Ea este nevoie să devină MODEL și în Domeniul susținerii și promovării CULTURII.

Mă întreb totuși D-le Primar, particularizând, care sunt criteriile superioare, metodele de lucru pe care le utilizați privind standardele morale și umane de raportare și colaborare stabilite de D-voastră – Forumul de conducere al Municipiului Oradea – pentru responsabilitățile ,,tuturor” salariaților, a funcționarilor din Administrația Locală, privind înțelegerea fundamentelor de performanță ale societății, a coabitării, a responsabilităților membrilor ei, pentru o conviețuire armonioasă?

În aceste condiții, percepția mea față de starea de lucruri evidente în orașul Oradea, în ceea ce mă privește D-le Primar, ,,sătul până peste cap” cum spune BIHOREANUL, de ATITUDINEA OSTILĂ, ABUZIVĂ și de INTOLERANȚĂ INEXPLICABILĂ a unor FACTORI ai Administrațiilor Locale, de-a lungul anilor, care au avut și au, de altfel, OBLIGAȚIE MORALĂ, PROFESIONALĂ și SOCIAL-UMANĂ de-a soluționa cu promptitudine aspectele sensibile într-o LUME CIVILIZATĂ – problemele SOCIALE de orice fel, CULTURAL-ARTISTCE LOCALE, șa., este una de circumspecție.

În consecință, dacă cererile nu se soluționează printr-o ANALIZĂ pertinentă, serioasă, prin intervenția d-voastă FERMĂ, CORECT și URGENT fără tergiversări inutile atribuirea ,,Contractului de Închiriere” în condițiile LEGALE din ROMÂNIA, pentru spațiul ATELIERULUI de CREAȚIE, din str. Clujului nr. 70, spațiu al STATULUI ROMÂN, mă văd nevoit, cu părere de rău, să apelez la Instanțele de Judecată pentru a asigura PROTECȚIE și SOLUȚIONARE JUSTĂ și CORECTĂ atât pentru SPAȚIULUI de CREAȚIE cât și pentru VALORILE ARTISTICE care se regăsesc în el.

Aștept nerăbdător o soluționare POZITIVĂ și îndreptarea lucrurilor în Oradea civilizată lăsând la o parte interesele colaterale, meschine.

Sculptor Cornel T. DURGHEU

Membru al UNUNII ARTIȘTILOR PLASTICI din ROMÂNIA.

Oradea, 11. Ianuarie 2021

PS: Onorațí MEMBRI ai Administrației Locale, DEMERSUL MEU protestatar, nu este împotriva D-voastră, el este OSTIL incompetenței, imposturii, ignoranței și inconștienței.

 

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea Sfântului Ioan

Publicat în 7 ianuarie 2021 de Mosincat Constantin

 

Printre primele mențiuni referitoare la Ioan Botezătorul (Ioan fiul lui Zaharia), una din figurile centrale ale creștinismului și islamului; predicator și botezător pe malurile râului Iordan; înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus, este numit de către Iisus „cel mai mare dintre cei născuți din femei”, iar Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți (având nu mai puțin de 3 sărbători dedicate lui).

Îngerul îl vestește pe Zaharia despre nașterea fiului său astfel: El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umplea de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El. (Lc1.14-17)

Oare ce va fi pruncul acesta? Zaharia, tatăl lui, umplându-se de Duh Sfânt, începe să proorocească despre Iisus iar despre Ioan astfel: Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui, și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunerecul și în umbra morții, și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii! (Lc1.76-79)

„Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape!”, iar aceștia, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan. Botezul său era botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, relatează evangheliile. Ioan Botezătorul venise să dea poporului cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor grație îndurării lui Dumnezeu, spune evanghelistul Luca.

Evangheliile relatează cum Ioan Botezătorul îl botează și pe Iisus, care vine la el pentru a împlini planul lui Dumnezeu, moment în care Duhul Sfânt se pogoară asupra lui Iisus ca un porumbel, acesta fiind recunoscut ca Fiu bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul îl recunoaște pe Iisus ca fiind mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, care era înaintea Lui, pe care l-a făcut cunoscut, și care va boteza cu Duh Sfânt, relatează evanghelia lui Ioan. Acestui moment îi urmează ispitirea lui Iisus. Ioan îndemna noroadele să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare, arată evanghelistul Luca, vameșilor le spunea să nu ceară nimic peste ceea ce le-a fost poruncit să ia iar ostașilor romani să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări și violență, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu lefurile lor.

Împăratul Irod la praznicul zilei sale a zis fetei sale: Cere-mi orice vrei, și-ți voi da! Apoi a adăugat cu jurământ: Ori ce-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea! Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe maică-sa ce să ceară, iar Irodiada (nevasta lui Irod) i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Împăratul s-a întristat, dar din pricina jurămintelor sale, și de ochii celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Ucenicii au ridicat trupul lui Ioan și l-au pus în mormânt. Scena decapitării lui Ioan Botezătorul este descrisă în „Noul Testament” (Marcu, cap.6, 17-29), constituind tema a numeroase tablouri.

Biserica creștină îl cinstește pe Sfântul Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana numită Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie – nașterea sa (sărbătoarea numită Drăgaica sau Sânzienele), 7 ianuarie – ziua Sfântului Ioan ca botezător al Domnului și 29 august – tăierea capului Sf. Ioan – zi de post și rugăciune. Rugăciunea bisericii glăsuiește astfel: „Dumnezeule, care l-ai ridicat pe sfântul Ioan Botezătorul ca să-i pregătească Domnului Cristos un popor desăvârşit, dă-i Bisericii tale harul bucuriei spirituale şi călăuzeşte cugetele tuturor credincioşilor pe calea mântuirii şi a păcii”. Cinstind pilda și numele său multe orașe, mănăstiri, bisrici, organizații de binefacere l-au adoptat ca patronul spiritual.

Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne informează că 1.951.971 cetăţeni români, respectiv 1.420.774 bărbaţi şi 531.197 femei, poartă numele Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. Din totalul româncelor, 371.486 poartă numele Ioana, alte 141.000 de femei pe cel de Ionela, 11.290 se numesc Nela, iar 6.726 poartă numele Ionelia. Conform aceleiași direcţii de specialitate, dintre bărbaţii ce îşi aniversează onomastica cu ocazia Sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, 411.149 poartă numele Ion, 514.865 pe cel de Ioan, iar peste 320.000 se numesc Ionuţ. Acestora li se adaugă aproximativ 145.000 de români ce poartă numele Ionel, precum şi cei peste 26.000 de bărbaţi ce se numesc Nelu sau Ionică.

Tuturor, și cu deosebire prietenilor și colaboratorilor noștrii:

Ioan Scurtu, Ioan Solcanu, Ionică Lăcătușu, Ion Giurcă, Ion Calafeteanu, Ionel Burlacu, Ionel Novac, Ioan Tătar, Ioan Pobirci, Ioan Chivari, Ion Hrincă, Ioan Tulvan, Ion Cioară, Ioan Ciupei, Ioan Mircea Ghitea, Ioan Vasile Micu, Ioan Mang, Ionel Vila, Ioniță Mircea, Ionuț Țap, Ioana Mureșan, Ion Teșa, Ion Petrescu, Ion Zainea, Ioan Horga, Ioan Gociman, Ion Pachia, Ion Coja, Ioan Păunescu, Ioan Sabău Pop, Neli Stan

LA MULTI ANI!

Cavaler de Clio

Lucrări de referință:

Vitrină de carte cu autori ION  aniversați și despre Ion:

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gând bun

Publicat în 31 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

Urare

Gândul zburdă liber,

hoinar prin munți și văi,

cătându-te, și sper

drag prietene din depărtări,

să te găsească teafăr, vesel

stând lângă ai tăi.

Ce gând mă preocupă

pe finele de an

să ți-l împărtășesc:

Ridic a mea cupă

spre bine să-ți vestesc

Mulți ani cu Sănătate!

~ Cavaler de Clio ~

Tradiții și obiceiuri la început de an

 Obiceiul de a umbla cu Capra, Ursul, Sorcova și cu Plugușorul ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou, și este larg răspândit în România.

În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci este obiceiul ce dorește tuturor prosperitatea prin trasul cu Plugușorul și Sorcovitul, prin care se invocă și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Se spune că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați recent însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este în excelență o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

Sorcova, vesela,

Să traiți, să-mbătrâniți,

Peste vară, primăvară,

Ca un păr, ca un măr,

Ca un fir de trandafir,

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani!

În România, Pluguşorul este cea mai răspândită tradiţie. Pe Valea Mureşului şi pe cea a Arieşului, sunt frecvente urările de tipul: „Câte paie pe casă / Atâţia galbeni pe masă. / Câte pietre la fântână / Atâtea oale cu smântână”,  semn că acest ritual este unul de prosperitate. Alte urări amintesc de colonizarea Daciei de către romani, în timpul împăratului Traian. „S-a sculat mai an / Bădia Traian…”. Asocierea împăratului roman cu Pluguşorul nu este deloc întâmplătoare, spun istoricii. Şi asta pentru că ritualul întemeierii unui nou oraş roman cuprindea trasarea perimetrului sacru al aşezării cu ajutorul unui… plug.

Calendarul Sfinților de peste an începe cu Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După ei urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie). Întoarcerea simbolică a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinității adorate, iar reluarea numărării zilelor, cu renașterea acesteia, se arată în volumul ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997[1].

În ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția ”mascații”. În satele bucovinene, de pildă, se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje mascate: ursul, capra, căluții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi.

Anul debutează cu sărbătoarea creștinească de Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, care este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 şi a murit în Cezarea în ziua de 1 ianuarie 379, după Hristos.

În anul 370, Sfântul Vasile era ales episcop al Cezareii. El era totodată Mitropolit al Cappadociei şi Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee şi până la Eufrat. El a depus eforturi susţinute pentru organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor.

O mare atenţie a acordat Sfântul Vasile săracilor şi celor oprimaţi, iniţiind nenumărate acte de caritate. Dragostea sa faţă de semeni s-a concretizat mai ales în aşezământul filantropic, numit de credincioşi Vasiliada.

Sfântul Vasile, este perceput de unii drept primul petrecăreţ, numele lui fiind considerat de alţii drept numele de botez al lui Iisus Hristos, este apărătorul creştinilor, „păzitor de duhuri rele”, astfel că prima zi a anului a ajuns să fie considerată un moment propice pentru desfăşurarea practicilor magice.

Tradiția zice că de Sfântul Vasile, dacă dormi rişti să fii leneş tot anul. În tradiţia populară se spune că aduce noroc dacă prima persoană care intră în casă de 1 ianuarie este bărbat. Se mai spune că, în ziua de Anul Nou, orice familie trebuie să fiarbă un cap de porc, pentru a avea un an bogat.

De Sfântul Vasile se spune că e bine să se bea mult vin, pentru că atât cât vom bea, tot aşa vom avea şi sânge în obraji. Conform tradiţiei populare, cum e ziua de Anul Nou, aşa va fi tot anul: dacă ninge, va fi un an îmbelşugat, iar dacă e senin, oamenii vor fi sănătoşi tot restul anului.

Fie ca Anul 2021 să vă aducă numai bucurii!

Prietenilor Vasile:

Tutula, Lechințan, Anton, Creț, Vancea, Cmeciu, Ghiran, Fonoage, Todincă

le urez

La mulți ani!

Col. r. dr. Constantin Moșincat

[1] Album de exceptie, conține bogate materiale etno-folclorice, ilustrații, texte scripturistice și teologice, obiceiuri, tradiții, jocuri etc., Colaboratori la volum: Anca Manolescu, Irina Nicolau, Andrei Plesu, Pr. Vasile Raduca ș.a., 239 pagini format mare.

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Colindul Naşterii Domnului

Publicat în 24 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

… în Temniţele comuniste 

Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.”

 (Radu Demetrescu Gyr)

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar.

Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât  Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p. 53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea.

Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului.

Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii.

Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.

Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

La Canalul Dunăre-Marea Neagră – Drumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişându-le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, de Colind împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze.// Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/ Moşul a plecat în drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii arşi de teamă:

Nani, suflet de zăpadă,/ lasă genele să cadă./ Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/ nu mai arde nici o stea.// Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod.// Stă Crăciunul sus în tinde/ şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig.// Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”. (Andrei Ciurunga, Colonia Coasta Galeşului – Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului – Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

Iarna, în hlamida de sărbătoare, scânteia pe brazii înalţi şi verzi ai Carpaţilor temerari şi a frăţânilor lor, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se ca o simfonie albă peste toată cuprinderea: drumuri, poteci, cărări şi troiţele de la răscruci, casele şi curţile creştinilor, schituri şi mănăstiri, peşteri şi bordeie, penitenciare, temniţe şi închisori, prizonieri şi cei deportaţi în pustia Bărăganului ori Siberiile de gheaţă.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile deţinuţilor religioşi care se încăpăţânau să rămână creştini ortodocşi, să rămână naţionalişti, să rămână români, supravieţuind terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povestea licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier în Siberia, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel „Stille Nacht, heilige Nacht”… şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer! Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat împreună O, ce veste minunată! Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare mongoloide şi a celor sovietice de mai târziu, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, înşirate în drumul lor întru Înviere pe Calea Robilor spre Cer.

Unul dintre sutele de mii de „beneficiari” ai acelor Nopţi albe, înflăcărate şi sfinte a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, cum era adulat de prieteni şi camarazi, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare… Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na, pune-ţi pijamaua şi te culcă!”… de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit prompt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi „bandiţii”: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani, dar duhul îi rămăsese tânăr şi spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud.” (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

Radu Gyr, marele poet al CRUCII Golgotei Roşii Româneşti, sfinţit de aroma dulce a Cuvântului dătător de Viaţă, dar şi a sângelui său curat prelins prin tortura temniţelor, zvâcnitor întru mistica sfinţeniei şi a Învierii a brodat pe porfira sufletului său frumos, dar destul de încercat, de ura şi violenţa lefegiilor satanici, surâsul divin al Ziurelului de ziuă, înfăşându-l în Colindul veşniciei  Pomului de Crăciun.

Cu îngerii ce se-ndurau să vină/ veneau smochine din Ierusalim, / Iar noi pândeam prosteşte,  şi sublim/ La geam, un Moş Crăciun de vatelină.// Şi când plângea în cer un heruvim,/ cădeau în brad mari lacrimi de lumină,/ creştea în fiecare o mandarină/ şi ne dădea azur să mirosim.// Ce trişti stau astăzi numai pe morminte/ Serafi de piatră, goi şi fără grai!/ În sănii nu mai vin ca mai’nainte/ nici Moş Crăciun, nici Sfântul Nicolai,/ iar noi am pus prin cetini oseminte/ şi-am oblonit fereastra către rai. (Irina/ Sergiu Nicolaescu, Rugăciunile Poeţilor – Antologie de poezie religioasă românească. Radu Gyr, Pom de Crăciun)

Ioan Alexandru, sacerdotul Poeziei noastre creştine, al Imnelor Transilvaniei, al Imnelor Moldovei, al Imnelor Ţării Româneşti şi al Imnelor multor personalităţi a pogorât în Noaptea Albă a Naşterii Domnului pe plaiurile de dor, de cânt şi de mister ale Ardealului, Ţară care l-a fascinat pe marele patriot scriitor Nicolae Bălcescu. „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. XI)

Ioan Alexandru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, se revărsa când ca o mare Cascadă în iureşul ei tumultos spre veşnicie, când ca o vioară pe arpegiile inimilor flămânde de romanţe şi licăriri tăinuite în sufletele în care îşi fac culcuşul azurul serafic şi luceafărul de dimineaţă. Romanţele dorului său viu, se prind în coarda de argint a lunii ca nişte alăute fermecate, brodând Imnele Naşterii Domnului ce împodobesc  în dalbă dantelă miraculoasa Sărbătoare de Iarnă.

Leagănul e nedesprins de grindă/ şi-n casă-i cald pe vatră lângă foc/ şi la fereastra Nopţii de Colindă/ e tot trecutul nostru la un loc.// Şi-i linişte şi pace peste ţară/ şi fiecare-i sine-i fericit/ căci suntem fraţi sub Steaua milenară/ a Magilor porniţi din Răsărit.// Nu-s pornit în Noaptea necuprinsă/ fără de ţintă veşnic pelerin/ în casa mea i-o candelă aprinsă/ şi umbra pâinii amiroase-a vin. (ibid.,Sărbătoare de Iarnă)

Noaptea Albă de nea pogorâtă din Diadema dumnezeirii Sfinte, tremura sub suspinul roşu al sângelui eroico-martiric al deţinuţilor politico-religioşi, tresăltând însă sub fiorul sacru al Bucuriei Naşterii Domnului, care prin Iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Preacurate a renăscut şi va renaşte continuu Neamul dacoromân!

Zadarnic efortul de a rupe Naţia ortodoxă de Colindul trecerii sale prin astă Lume!

Naşterea Domnului şi Bucuria Fecioarei-Mamă să ocrotească Odoarele Familiilor

creştine!

Crăciun cu Bucuria regăsirii drumului spre Panteonul puterii Neamului Românesc zidit prin jertfa miilor de Credincioşi Ortodocşi Români !

 

24 Decembrie 2020

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Colindul Cavalerilor

Publicat în 23 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

Cu prilejul Sfintelor sărbători la Marele Praznic al Nașterii Pruncului Mântuitor Iisus,

de Crăciun și Anul Nou 2021 Redacția dorește tuturor prietenilor și cititorilor revistei Cetatea Cavalerilor

sănătate, bucurie și spor în toate, inspirație în călătorii fascinante în magia sărbătorilor, cu spiriduși, zâne și muzele surori, mânate de Clio!

 

 

Și pentru că nu cred să existe pe fața pământului un român, ce are credința călăuzită de lumina pentagramei, care, plecând de acasă, să nu-și facă semnul Sfintei Cruci și să nu rostească: Doamne ajută!, ceea ce dorim și în numele redacției revistei.

Apoi, consider, în aceeași ordine, că nici o biruință semnificativă nu e posibilă fără aceacredință tainică. Și cum peste timp satisfacția sufletească s renăscut, precum odinioară credința strămoșilor în victorie, determinată de credința tare care le-a fost scut, iar prin legea ei s-au întărit solidar, biserica i-a ocrotit, iar limba română ne-a unit ca neam, tot așa dorim viață lungă cu Cetatea Cavalerilor spre o temeinică garanție că odată realizată conexiunea virtuală vă oferim informații corecte și Adevărate față de un subiect local, ori național-european, analizat și actualizat cu argumente critice imbatabile. Exprimăm gând curat prin legământul că SERVIM PATRA ROMÂNĂ!

Pe traiectoria astrală a Uraniei, în inimi cu bucuria Melpomenei, pe ritmurile mișcătoare ale Terpsichorei vă urăm mult spor. Munca să vă fie încununată de laurii Calliopei, să înălțați Patrie imnuri de slavă inspirați de zeița Polyhymnia, să aveți în minte farmecul sunetelor tulnicăreselor din Apuseni, vestitoare a generațiilor viitoare, în unire cu Euterpe și Erato, să identificați pe cei care inspirați de  trecutului glorios al strămoșilor  pun mască Thaliei, și urcând voinicește treptele devenirii neamului românesc, în corul condus de Apollo, inspirați de muza Clio și surorile sale, să fiți SĂNĂTOȘI, veseli și darnici de Crăciun!

La Anul și La Mulți Ani!

 

 

 

 

~ Redacția Cetatea Cavalerilor ~

COLINDE- Traditionale din Bihor

Deschide ușa creștine

În categoria Articole, Autori, Cetatea Cavalerilor | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

Maria Vaida – poeta din Bihor

Publicat în 12 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

Maria Vaida

Critic și istoric literar, poet, membră a USR, filiala Cluj.

 S-a născut în Drăgănești, județul Bihor, fiica lui Vaida Teodor și Catița. Urmează liceul la Samuil Vulcan din Beiuș. Este absolventă a Facultăţii de Filologie a UBB din Cluj-Napoca, secţia română-franceză; conducător ştiinţific prof. univ. dr. Ion Pop, cu teza de licenţă: Poezia Constanţei Buzea – studiu critic, 1979. Este absolventă a Facultății de Istorie a UBB. Doctor în Ştiinţe Filologice al Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, cu distincţia Cum laude, cu teza Gheorghe Pituţ sau Ochiul şi noaptea, coordonator prof. univ. dr. Mircea Popa. Debutul  în Pagini de ucenicie, revista Liceului Samuil Vulcan din Beiuş, 1970. Colaborări la reviste culturale şi literare cu articole, studii, eseuri, interviuri, poeme, cronici literare: Luceafărul românesc, Neamul românesc, Iosif Vulcan (din  Australia), Gând românesc, Cetatea culturală, Observatorul cultural, Tribuna învăţământului, Perspective, Familia, Prosaeculum, Oraşul, Nord literar, Monitorul cultural, Cărticica românescă pentru copii, Reflex, The Scientific Journal of Humanistic Studies, Viaţa românească, Le fleur du Danube (din Franța), Vatra veche, Familia română, Noul literator, Tribuna, Jurnalul literar, Bucureştiul literar şi artistic, Curtea de la Argeş, Tribuna, Astra clujeană, Mărturii culturale ş.a.

            Volume colective: Exerciţii de atelier, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002, 2003, 2005, 2006, 2007, 2008;  Interdisciplinaritate, Ed. C.C.D. Cluj-Napoca, 2002; Valori formative acronice şi contemporane în literatura pentru copii şi tineri, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006; Evaluarea competenţei de comunicare şi a competenţei culturale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007; Identitate. Cultură. Media, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; Incursiuni în imaginar 3. Imaginarul religios în literatură, Ed. Imago, Sibiu, 2009; Texte de ultimă oră, Ed. InfoData, Cluj, 2009, coord. Graţian Cormoş, Interferenţe artistice şi educaţionale. Şase  decenii de învăţământ vocaţional preuniversitar clujean, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010, Cultură şi educaţie în context european (coordonator Maria Vaida), Ed. Grinta, Cluj–Napoca, 2010, Interferenţe educaţionale europene (coordonator Maria Vaida), Ed.Grinta, Cluj-Napoca,  2010, Studii doctorale filologice la Alba Iulia, Ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2011, coordonator Diana Câmpan, Interferenţe didactice, ştiinţifice şi culturale, Colegiul Naţional „Samuil Vulcan” Beiuş, Tipar Adicenter, Iaşi, 2013; Carte cu prieteni, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 2014, coord. Anca Banda, De vorbă cu scriitori de azi (coord. Maria Daniela Pănăzan, Monica Grosu), Ed. Crono Logia, Sibiu, 2018, Ofrandele zeului Har (coord. Sorin Baicu), Ed. P. P. Publishing, London, 2018, Annales Universitatis Apulensis. Series philologica. 18, tom 1, Alba Iulia 2017; Studii și cercetări din domeniul științelor socio- umane. Vol 32, Academia Română, Filiala Cluj-Napoca, Ed. Limes &Argonaut, Cluj- Napoca, 2019; Cartea cuvintelor-madlenă, coord. Irina Petraș, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020; Rondul scriitorilor. În dialog cu lucrări din Patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2020.

 

Volume personale semnate:

Mircea Popa la 70 de ani. Biobibliografie,  coautor  Olga Morar, Ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2009, 261 p.

Gheorghe Pituţ sau Ochiul şi noaptea. Studiu monografic, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 367 p;

Povara luminii, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009, 167 p;

Lucreţia Suciu sau Mările iubirii, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2010, pref. Mircea Popa, 170 p.;

Povara luminii, Ed. Grinta Cluj-Napoca, Ed. a II-a revăzută şi completată, 2014, 246 p.; Poemele de piatră, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013;

Elegiile Salomeei, poeme creştine, Ed. Grinta,  Cluj- Napoca, 2014;

Yvonne Rossignon sau Poezia ca destin, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2016, 297 p.

Dincolo de lume, dincoace de text, Ed. Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 284 p.

Elegiile persane, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018.

Bihorenii la Marea Unire, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca 2018.

Pricesnele noastre la Centenar, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018.

Yvonne Rossignon sau Poezia ca destin, ediția a II-a, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Elegiile marine, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019.

 The Great Union in Western Transylvania Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,  2019.

Ochiul Vărsătorului. Antologie lirică româno- albaneză. Ed. Amanda Edit Verlag, 2020.

 

            Ediţii îngrijite: Ion D. Sîrbu, Împărăţia cuvântului sau Poveşti neterminate, Ed. Fundaţiei Alfa, Cluj-Napoca, 2007;

Yvonne Rossignon, Cântec de lumină frânt,  Debut postum, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2015.

Yvonne Rossignon, Cântec de lumină frânt,  Debut postum, Ediţia a II-a, Prefaţă Maria Vaida, Cuvânt înainte de Mircea Popa,  Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2015.

            Au scris despre cărţile sale:  Constantin Cubleşan, Ion Simuţ, Gheorghe Glodeanu, Săluc Horvath, Mircea Popa, Florentin Popescu, Ion C. Ştefan, Monica Grosu, Dumitru Cerna, Adrian Popescu, Emilia Chiriţă, Adrian Ţion, Gabriela Căluţiu Sonnenberg,  Octavian Doclin, Mihail Diaconescu, Mihai Duţescu, Nicolae Stoie, Lăcrămioara Stoie, Carmen Ardelean, Lucian Vasile Bâgiu, Vasile Gogea, Ion Cristofor, Ioan Aurel Pop, Mircea Gheorghe Abrudan ș.a.

 

 

TURNUL DE DOR

Poeții trec sublimi în rondul lor de noapte

Se-aud şi fâlfâiri şi ţipete şi şoapte;

În ochii orbi statuile au lacrimi amare

Se zbat spre turlele bisericii din zare.

O, rugineşte-n Someş şi podul meu de aur

Iar pe stradele cântă Ofelia pe-un plaur;

Din Cetăţuie ca-ntr-un vis coboară

Cu lupii albi, o lyră şi-o vioară.

E primăvara verde pe apele-n alint,

Cu frezii şi lalele, cu flori de mărgărint;

Pe la Matei Corvinul vin fetele, băieţii

Aşteaptă carul care să ducă-n cer poeţii…

Ţi-am spus, tu nu te duce la carul cel cu flori,

Dacă te vede mire, să ştii că ai să mori;

Mai bine stai în turle cu porumbei şi corbi,

Ca să păzeşti statui de piatră cu ochi orbi,

Iar eu să strig din piatră că eşti nemuritor;

Iar de ne plânge lyra din turnul ei de dor…

Ochiul vărsătorului    

Timpul s-a oprit aici în raza de lumină;

peste prăpăstii – soarele.

Nu privi în genune, doar umbra

mestecenilor albi  ne mai urmează;

nu privi în ochiul neantului

din abis, mai bine te uită

spre Ochiul Vărsătorului

imuabil ca ochiul lui Dumnezeu.

Printre aripi de îngeri freamătă ca frunza

de sicomor genele Sale.

Nu privi în abis, nu sunt decât umbre

şi tăcerea de dinaintea  avalanşei  gheţarilor.                     

                                                                                     Maria Vaida

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Moș Nicolae

Publicat în 6 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

Din 1969 această icoană, a Sfântului Nicolae, o veghează pe mama!

(Primul meu dar  achiziționat la prima vizită, din Liceul Militar, de la Mănăstirea Putna, oferit mamei în vacanța de Crăciun)

La mulți ani iubită mamă, Moșul să-ți aducă SĂNĂTATE!

Povestea Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pomenit de Biserica Ortodoxă la 6 decembrie, este unul dintre cei mai iubiți sfinți de către credincioși. Sfântul Nicolae este patronul marinarilor și al copiilor, salvatorul celor din temniță și primejdii, ajutătorul săracilor și al celor nedreptățiți.

Odată cu victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxențiu și cu Edictul de la Milan din 313, care acorda libertate deplină creștinismului, au fost eliberați toți cei întemnițați pentru mărturisirea lui Hristos. Sfântul Nicolae s-a întors la scaunul său episcopal din cetatea Mirei. Sfântul Nicolae atunci când se afla în mijlocul acelei mari reuniuni de ierarhi, la primul Sinod ecumenic de la Niceea, din 325, dovedindu-se un puternic apărător al dreptei credințe împotriva preotului Arie, care care nega dumnezeirea Fiului, și  vedea în Hristos o simplă creatură a Tatălui, și nu pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, a produs o tulburare.

Tradiția spune că Sfântul Nicolae a fost milostiv, gata să ofere ajutor. Obiceiul de a face daruri de ziua sa se datorează bunătății cu care era înzestrat Sfântul Nicolae și obiceiului său de a ajuta pe cei aflați în mari neajunsuri.

După pilda sa se cuvine să fim buni, să fim darnici. Doamna ajută!

Cavaler de Clio

În categoria Autori, Fotografii, Tradiții | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ALTARUL DE SUB CERUL LIBER (I)

Publicat în 5 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

IN MEMORIAM.

55 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN VEȘNICIE A PREOTULUI PROFESOR CĂPITAN GHEORGHE I. COTENESCU

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT[1]

 „Preoții şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară şi Neam”.

General Constantin Prezan

 

Serviciul religios în armata română are rădăcini din timpul domniei lui Cuza, a luat parte activă în războiul de independență și campania din 1913, însoțind în special, Crucea Roșie. În 15 mai 1915 a fost adoptată şi o decizie a Sfântului Sinod referitoare la preoţii de/pentru armată, care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea „preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară” care să aibă vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Protoiereul Constantin Nazarie[2] era ataşat, doar în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei ca Şef al Serviciului Religios.

În campania anilor 1916-1919, în baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizații în total 254 de preoți. Dintre aceștia, 204 au fost încadrați la: regimente, brigăzi independente, ambulanțele sanitare ale diviziilor și la spitalele mobile, ceilalți fiind demobilizați din cauza vârstei și a bolilor de care sufereau, fiind înlocuiți cu alți preoți valizi. La sfârșitul Marelui Război Mondial din totalul acelor preoți mobilizați pe front, au mai rămas 174, din care cca 150 au fost avansați la gradul de căpitan. În 1918, la trupele din Basarabia au rămas mobilizați 40 de preoți.

Preotul numit în serviciul Armatei (prin Decizia Ministerului de Război – intră sub regimul legilor militare, asimilându-se în corpul ofițeresc având însemnele la vedere, ofițerului locotenent. Punctele patru şi cinci stipulau: Preoții de armată, în timpul mobilizării însoțesc trupele oriunde vor merge, dând povețe pastorale militare, ce se impun de împrejurări şi făcând serviciile religioase fără ezitare. În timpul mobilizării toți preoți de armată primesc instrucțiuni din partea arhimandritului, anume numit pe lângă Marele Cartier al Armatei stau sub conducerea lui în ceea ce privește serviciul preoțesc. Numirea acestuia se face de Ministerul de Război, după recomandarea Sfântului Sinod, prin președintele său.

Cu câte „o biserică din scânduri de brad, înzestrată cu odoare, odăjdii şi cărţi de ritual” preoții militari au slujit remarcabil. Acomodarea cu noile realități și misiuni a fost mai stângace la început și benefică în final. Când am cerut permisiunea, declara după război preotul Toma Chiricuţă, de la un regiment de infanterie, pentru a oficia „mărturisirea şi a spovedi oamenii mi s-a spus că nu se poate din lipsă de timp. Ori de câte ori am vrut să săvârşesc o rugăciune, mi s-a spus că nu e timp pentru rugăciune” şi toate acestea nu ar fi fost nimic, dacă s-ar fi dat măcar consideraţia gradului şi misiunii de care se ocupau capelanii. Alți preoți, revoltați sufleteşte – se plângeau prin memorii adresate Protoiereului Nazarie – cum că nu-și puteau îndeplini misiunea „din fundul unei bucătării de campanie”, alții erau nemulțumiți pentru că s-au prezentat cu hainele lor preoţeşti care prin locurile muntoase, nămoloase şi ploioase făceau imposibilă purtarea lor, bune doar când „oficiem orice serviciu religios, dar încolo, Doamne, fereşte… Ordonanţa toată ziua usucă şi perie la ele”, raport preotul Ilie Roșoga, , în timp ce se afla în dispozitivul de luptă al Regimentului 1 Vînători.

Potrivit reglementărilor din martie 1917, preoţii de regimente erau asimilaţi gradului de locotenent, cu posibilitatea de a fi înaintaţi la gradul de căpitan pentru merite deosebite. Şeful Serviciului Religios era asimilat gradului de colonel, iar ajutorul acestuia gradului de maior. Ţinuta preoţilor urma să se adapteze acestei asimilări, adăugând sub banda de la mâneca stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul armatei. Ofiţerilor li se cerea în mod expres respectul cuvenit acestor grade şi tot concursul lor pentru îndeplinirea activităţilor lor. Acest ordin circular împreună cu Înaltul Decret Regal 778/ 25 iulie 1917, din cauză că echipamentul nu era adaptat la condițiile frontului, Serviciul Religios hotăra că preoţii să-şi poată confecţiona veşminte din „stofa militară de vară şi de iarnă” contra cost, din 8 m de stofă şi 25 cm postav şi o pereche bocanci de care să se folosească pe tot timpul campaniei.

Marele Cartier General îndemna preoţii să nu se limiteze doar la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie „susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor”[5]. Marele Stat Major a dat în cursul anului 1917 mai multe ordine prin care recomanda fiecărui regiment sau unitate să faciliteze desfăşurarea slujbelor religioase în fiecare duminică şi sărbătoare, la care să asiste dacă este posibil toţi soldaţii şi ofiţerii.

Sfânta Liturghie pentru partea din trupă care se afla în cantonament, se oficia în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar improvizat. Rolul delicat pe care trebuia să-l îndeplinească preotul capelan includea înhumarea celor căzuți la datorie, pe linia întâia sau/și în spatele frontului.

Cu furgonul-dric supraîncărcat cu sicrie (aici).

Îndemnuri mobilizatoare erau transmise pe front cu orice prilej. Marile praznice erau moderate de comandanți și preoții de la unități. Astfel pe 22 aprilie 1917, însuși Ferdinand I trimitea următorul ordin de zi:

„OSTAŞI!

De Sfântul Gheorghe sărbătorim hramul oştilor. Sub steagurile cu chipul Marelui Mucenic şi apărător al credinţei s-a luptat pentru apărarea Ţării şi răpunerea duşmanilor, în fruntea ostaşilor vechii Moldove, Ştefan cel Mare şi Sfânt, al cărui steag a fost găsit acum la muntele Athos, ca şi cum el însuşi, viteazul de pe vremuri, ar vrea să ne cheme spre biruinţă.

Să prăznuim cu toţii, cu inima smerită, dar şi cu hotărâre nestrămutată de-a învinge, ziua în care sute de ani s-au făcut de vrednicii noştri înaintaşi rugăciuni pentru ca „vitejia dreaptă să biruiască”.

Eu, ca unul care Mă găsesc în Scaunul de domnie al Aceluia, voi fi cel dintâiu care să fac rugăciuni pentru izbăvirea Ţării. În acelaşi timp, urmând pilda lui Ştefan Vodă cel blând şi milostiv, întăresc încă odată făgăduinţa mea de Rege ca, precum după biruinţele Lui se întindea praznic pentru viteji şi ei erau ridicaţi în rândul fruntaşilor, astfel, după izbânda, pe care o aşteptăm, se vor realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea unei Românii noi şi mai mare, pe care o vom fi înfăptuit-o împreună”[6].

Preoții încadrați la  unitățile Diviziei 11 Infanterie, aflate pe frontul de pe valea Jiului au contribuit la ridicarea moralului trupelor. Colonelul Dumitru Paşalega[7] din Brigada 1 Artilerie consemna: „N-am avut decât admiraţie pentru părintele Dobrescu. Sentimentele frumoase ce posedă au fost balsam pentru trupă şi ofiţeri, vorbindu-le şi fiind o pârghie puternică în susţinerea moralului trupei”. „În învălmăşagul luptelor, în ţipătul răniţilor, în vaietul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape generală, cei 254 bravi preoți mobilizați „a făcut minuni”, și din ei 5 au rămas jertfă a frontului, iar 20 de preoţi au căzut prizonieri.

Preotul Dumitru Ionescu,din localitatea Stroieşti, născut în 1881, a absolvit facultatea, fiind hirotonit preot în 1902. Transferat în 1916 la parohia Bălteni, a făcut parte din Regimentul 42/66 Infanterie, iar pentru actele de vitejie, a fost apreciat de comandantul unității în care a slujit. Iată de pildă ce frumoase aprecieri a consemnat, în foaia sa calificativă, colonelul Mihail Ionescu[8]: „de la începutul campaniei şi-a îndeplinit îndatorirea cu credinţă, adânc devotament şi abnegaţie, fiind nelipsit, în timpul luptelor, la postul său, îmbărbătând prin cuvânt şi faptă. Pe zona de refacere (1917 – Moldova-n.n.) şi-a îndeplinit de asemenea îndatoririle cu cea mai mare abnegaţie, fiind totdeauna în mijlocul bolnavilor. Îmbolnăvindu-se de [tifos]exantematic şi dându-i-se un concediu de convalescenţă, a renunţat la el. A improvizat un altar chiar în tabăra”. Ajuns în subordinea colonelului Anastasiu acesta îl aprecia pentru că „se achită cu distincţiune de toate serviciile apostolatului său. Prin sentimentele sale, prin asistenţa ce a dat soldaţilor bolnavi şi prin întărirea credinţei în victorie şi în Dumnezeu, merită avansarea”. De menţionat că preotul vâlcean „a influenţat în mod foarte folositor moraliceşte asupra ofiţerilor şi trupei”, mai adăuga comandantul lui. În Basarabia a dezvoltat o activitate remarcabilă din punctul de vedre al dezvoltării, „în popor, a spiritului patriotic”. Pentru meritele sale a fost decorat cu ordinul Coroana României, clasa a IV, cu spade şi Coroana României în grad de ofiţer.[9]

Grigore Lascu, din Râmnicu Vâlcea a fost preot de campanie la Spitalul 3 Evacuare şi Regimentul 18 Infanterie(în acest Regiment, al cărui drapel de luptă a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, s-a înrolat și voluntara cercetașă Ecaterina Teodoroiu)[10]. Colonelul doctor Butoianu scria despre modul cum preotul unității „îşi îndeplineşte cu prisosinţă nu numai îndatoririle sale preoţeşti, încurajând şi ridicând moralul răniţilor şi bolnavilor de diferite boli contagioase, ci devotamentul său pentru îngrijirea aproapelui a mers până acolo că deasupra rasei sacerdotale a îmbrăcat bluza de sanitar, şi ne-a ajutat la ridicarea şi transportarea răniţilor, în timpul retragerilor, precum şi la facerea pansamentelor cu dexteritate. În Sascut, cu multă râvnă şi destoinicie ne-a dat concursul său la îngrijirea bolnavilor de tifos exantematic, expunându-se. Prin conferinţele ce a ţinut a menţinut credinţa trupei şi a bolnavilor în Dumnezeu”.

Meletie Răuţu, preot la biserica cu hramul Toţi Sfinţii, din Râmnicu-Vâlcea şi protoiereu al judeţului Vâlcea, după ce a făcut campania din Transilvania şi Ungaria s-a stabilit la Satu Mare, văzând că oamenii nu au preot cu „inimă caldă de român”, a rămas ca preot, a făcut Biserică şi „s-a îngropat ca un stâlp de piatră, la graniţa ţării”.

Căpitanul preot Justin Șerbănescu va cere să fie mobilizat din nou, după reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918. Va fi numit confesor militar la Divizia 2 Vânători cu care va participa la acțiunile de luptă din 1919 din Transilvania şi Ungaria. La 4 august 1919, se va afla printre militarii români care au intrat în Budapesta. Primește noi distincții: „Coroana României” (1918), „Crucea Regina Maria” (1919), „Steaua României în grad de cavaler (1920), „Crucea comemorativă 1916″ (1921), „Virtutea Militară” clasa a V-a (1924), „Meritul Sanitar” (1924).

Cruce de erou: Ecaterina Teodoroiu„Dacă astăzi avem o patrie este pentru că am avut

un altar și o tranșee în care ne-am unit”[3]

În Ordinul de Zi nr. 1/24 august 1917, al Regimentului 43/59 Infanterie, cât şi în pierderile unităţii, de la 20-26 august 1917, la poziţia 53 figurează „voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7, ucisă de foc de armă”[11]. După cum rezultă şi din documentul pe care-l analizăm inscripţia de atunci, de pe cruce, ne-o prezintă pe eroină simplu: „cercetaşă”. Elogierile ulterioare, povestirile şi picturile ne-o prezintă ca „sublocotenent” onorific, după cum rezultă[12] şi de pe soclul monumentului ridicat la 31 mai 1925 la Slatina[13].

Pe pagina stânga sus dintr-un document manuscris, păstrat la Filiala Oradea a Muzeului Militar Național figurează o încercare de stilizare a literelor: „A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, M, N, O, P, R, S, T, V”, probabil pentru a le reproduce pe crucile de mormânt, căci imediat apare înscrisul „oct 1917 / DEALU ALBAŞ / AICI ODIHNEŞTE UN SOLDAT DIN REG. 2 VÂLCEA”. Iată cum, probabil, într-o clipă de răgaz fiecare se gândea că putea fi el în locul acela din „ţintirim din valea Zăbrăucioru”, spre care se îndrepta şi o săgeată indicatoare în luna „mai 1917” căruia i se alătura numele „PRALEA”. Să fie numele autorului?. Nu ştim căci printre cei morţi acest nume nu figurează.

Respectul faţă de cei căzuţi pe câmpul de onoare s-a manifestat din plin. Într-un chenar dreptunghiular, de 7×2 cm, se află ca o poruncă înscrisul: „TĂCERE !! CAMARAZII NOŞTRI DORM”. Morţii în concepţia autorului, se bucurau de drepturi egale deoarece într-un dreptunghi, de 4,5 x 3 cm, scrie: „AICI SE AFLĂ UN OFIŢER GERMAN 1917”, şi imediat sub dreptunghi „CRUCE ROMÂNEASCĂ…. RUSEASCĂ” (rit ortodox) şi sub acestea desenul crucilor, ornamentate astfel: crucea românească, imaginată a fi din lemn, este acoperită la partea superioară (stil brâncovenesc) iar la părţile laterale şi de jos alte ornamente, în acelaşi stil. Pe cruce înscrisul „aici odihneşte soldatul – din Regimentul 42, 1916”. Crucea de mormânt rusească este desenată deasupra unui mormânt împrejmuit şi are pe orizontală trei braţe şi aceiaşi încercare de „acoperiş” ca cea românească. Pe a doua bară orizontală o încercare de inscripţie, probabil cu litere ruseşti, dar indescifrabilă. Aceste inscripţii au fost, probabil, făcute pe front, deşi nu-i exclusă varianta execuţiei ulterioare, deoarece pe desenul din prima pagină apare anul 1918. „Crucea comemorativă” este botezată „Zăpăceală”, probabil porecla decoraţiei promise, care circula printre gradele inferioare. Această „Zăpăceală”, cum o numeşte autorul documentului, a fost atribuită „morţilor din 1916-1917-1918”. Autorul avea cunoştinţă şi de o parte a baretelor care însoţeau decoraţia pentru că în prima pagină menţionează alăturat desenului crucii „Zăpăceală” din totalul de 28 barete doar pe următoarele 9: „Ardeal, Banat, Carpaţi, Dobrogea, Moldova; Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti, Basarabia”[14]. Cercetarea atentă a documentului ne îndreptăţeşte să credem că autorul a fost puternic mişcat de evenimentele de la Mărăşeşti deoarece face menţiunea „spre Fiţioneşti 1917”, adică exact direcţia de ofensivă a Regimentului 43 Infanterie. În sfârşit o ultimă însemnare concretă care aminteşte că „supt această cruce se odihneşte Viteazul locotenent Alexandru Costescu din Regimentul 42/66 Infanterie, mort în lupta de la cota 461 la 24 august 1917”. Verificând această ultimă informaţie am găsit, în carnetul de însemnări al colonelului Mihail Ionescu, în 22 august, că între cei 400 oameni morţi, răniţi şi dispăruţi în luptele din 21 august 1917, figurau şi 4 ofiţeri între care „locotenent Costescu, comandantul companiei 9, rănit grav şi mort până seara”[15]. Diferenţa de trei zile o putem atribui faptului că în acea zi a fost înhumat pentru că în registru de evidenţă a pierderilor diviziei din ziua de 21 august 1917, căzut la cota 461, figurează locotenentul Costescu Alexandru[16].

Comandantul REGIMENTUL LUPENI pe 24 august 1917, Colonelul Constantin Pomponiu[17]. semna următorul ORDIN DE ZI nr. 1: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima-i generoasă, de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania a 7-a.

Pildă caldă a unui cald entuziasm patriotic, unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt EROINA DE PE JIU, şi-a dat jertfa supremă lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, ci numai din dragostea de a apăra pământul ţării sale cotropit de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale care s-a întrecut prin puterea cu care îşi înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vrerea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preţ.

Aceea care a luptat ca un viteaz din vremuri la Tg. Jiu, aceia care şi-a desfăşurat o energie rară împotriva „morţii albe”, care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou în luptă cu un avânt recunoscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a răzbunării de a cărei pregătire a luat şi ea parte activă.

A căzut înainte de a ajunge la ţelul ei de revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine o apoteoză de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că i se împlineşte datoria vieţii.

Aceea care în vitejia comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine are dreptul din clipa aceasta la cinstea veşnică a tuturor românilor.

Pentru dragostea-i de Ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit, ceea ce socotea misiune până la jertfa supremă, o citez cu ordin de zi pe regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor”, Comandantul Regimentului 43/59 Infanterie.

Românii aflați în mare pribegie, alungați de la casele lor, dascălii și preoții, pentru a „sparge turma”, au fost prigoniți, asasinați, batjocoriți, umiliți în chip barbar. Amintesc în context, cazul preotului din Bratca, a celui din Marghita, a primarului din Birtin, etc. După trei luni de refugiere forţată, primim anunțul, că ne putem înapoia la vetrele părăsite, povestește Al Ciurea în Amintiri din pribegie[18]. „Bărbaţii ne-am văzut repede de drum, să vedem întâi ce e pe acasă, unde nu puteam merge eu toţii, ea la p moară, pustie. Copiii şi nevestele, mai rămâneau, câteva săptămâni, să doarmă pe padiment sau în paturile de fier oprite de ospitalitatea prietenilor din Oradea şi Beiuş.

Toate suferinţele şi lipsurile celor trei luni erau uitate, toată sfidarea, cu care deteră a ne anunţa ironic: „domnii pot merge acasă, căci în câteva zile intrăm în Bucureşti” – nu ne mai atingeau. Mai aveam puţină credință, în fundul sufletului, o reazemă ce ne susţinea în zilele grele şi care ne spunea tainic, că răfuiala din urmă încă nu sosise. În sfârşit, mergeam acasă; vom mai vedea noi, ce va fi, pe urmă. Gândul înapoierii ne da puteri noi şi în trenul ce ne ducea spre Oradea, încercam bucurii de demult, ca pe vremea întâia a tinereţi, când ne înapoiam pe vacanţe, de la şcoală. Mergeam acasă. Când urcam suişul spre Oradea, locomotiva se opri, gâfâind, înainte de a-l trece. Încercă, de două ori, zadarnic să-şi ia avânt, şi se opri apoi neputincioasă. După zilele luminoase şi călduţe de toamnă târzie, ne pomenirăm cu un ger aspru. Şinele păreau îngheţate şi roţile locomotivei şi ale vagoanelor se învârteau pe loc. Toată lumea coboară din vagoane. Împrăştiem cu lopeţile, împrumutate de la mecanici, cărbuni şi prundiş, pe şine, şi după o muncă de aproape o oră, locomotiva se repede încă odată, strivind prundişul şi oprindu-se în culme, biruitoare. De aci mai aveam răgazul, să aruncăm o privire spre Beiuşul, care ne-a ocrotit, cu atâta dragoste, în vremea exilului nostru: Paturile de fier şi saltelele primite de la internatul ortodox; hrana, cu un preţ foarte redus, de la internatul bisericii unite; mesele, la care ne invitau foştii colegi de la universitate; o excursie kinegetică cu amicul Jean, şi altele, la gară, unde aflăm câte un ziar nou.

Eram, pe atunci, nişte bieţi oameni fără ocupaţie; făceam lectură, şi studiem „de visu” topografia împrejurimii. Biblioteca liceului avea destulă hrană pentru sufletele noastre trudite. Librăria din localitate încă avea lectură destul de recentă, până la Parodiile d-lui Topârceanu. Ne luăm adio de la Beiuş, cu înduioşare, ca de la un cuib călduţ, ce ne-a ocrotit, pe vremea bejaniei. Pe pantă nu mai aveam teamă de nimic. Ne oprim cu maestrul Iacob Mureşan — azi aproape uitat de posteritatea „recunoscătoare” îmbucăm ceva la „dughiana” lui Săracu, şi, în zece minute, sosim la Oradea.

Nu mai era atmosfera ostilă, care ne sufoca, cu două luni în urmă. Lumea evreiască şi ungurească, atât de ameninţătoare mai – înainte vreme, acum ne privea cu o sfidare mută, aproape cu compătimire, ca pe nişte bieţi oameni necăjiţi, care nu mai puteau face nimănui vr’un rău. Am luat masa la „Pisica albastră”, şi patronul n-a mai fost necesitat să ne şoptească discret: „plecaţi repede, domnilor, căci publicul vrea să vă insulte”. Oaspeţii, care ne recunoşteau, ne priveau cu milă şi Şopteau: „Blăjenii… săracii…” La masa vlădicească, unde am primit invitare, n-am luat parte, căci nu aveam nici haine de gală, nici dispoziţie sufletească”.

(va urma)

 

[1] Alocuțiune la vernisajul expoziției foto-documentară, găzduită de Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, din cadrul Muzeului Țării Crișurilor – Complex Muzeal,  intitulată: „In memoriam. 55 de ani de la trecerea în veșnicie a preotului profesor căpitan Gheorghe I. Cotenescu”. Vezi Crișana, 04.12 2020, cronică de Andreea Costea.

[2] Vezi Instrucţiuni pentru preoţii de armată în vreme de război prezentate Marelui Stat Major al Armatei. Veşmintele şi obiectele de cult absolut necesare (Epitrahilul, cutiuţa cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Aghiazmatarul, Panihida, două Procoveţe mici, linguriţa, o sticluţă cu vin) urmau să fie păstrate într-o geantă de piele, prevăzută cu despărţituri şi cu câte o cruce vizibilă pe laturile din afară. Tot în această geantă, preotul avea o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru a putea acorda primul ajutor, precum şi un carneţel pentru notarea deceselor. În sfârşit, pentru păstrarea tuturor obiectelor preoţeşti, administraţia militară trebuia să pună la dispoziţie o ladă de lemn îmbrăcată cu tablă şi prevăzută cu încuietoare, având 120 cm lungime, 60 cm înălţime şi 70 cm lărgime. Lada avea la unul din capete două despărţituri, care să ocupe 40 cm din lungimea ei. În aceste despărţituri se păstrau cărţile şi Sfintele vase, iar în despărţitura mare se păstrau veşmintele şi alte accesorii. Lada avea pe capac o cruce vizibilă. În acest scop, preotul va avea o ordonanţă, precum şi dreptul de a transporta bagajele în ambulanţa unităţii la care este repartizat. Pentru transportul tuturor obiectelor preoţeşti, comandantul trebuia să pună la dispoziţie preotului şi o căruţă pentru transportul obiectelor religioase, precum şi alte materiale necesare cultului: prescuri, lumânări, vin etc. Mulţi dintre preoţi nu au găsit înţelegere la comandanţi pentru primirea unei trăsuri de bagaje, aşa cum cereau Instrucţiunile iar evenimentele războiului au făcut ca preoţii să se descurce cum puteau.

[3] Grigore N. Popescu, Proțimea română și întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferințe și pilde pentru viitor, Tipografia Vremea, 1940

[4] Constantin Moșincat, Divizia 11 în ordine de zi și operații, Editura Tipo mC, Oradea, 2012

[5] A.M.R. fond 950, dos 7, Ordinul Circular 1400/ 6 noiembrie 1917, p. 24-26

[6] Constantin Moșincat, Divizia 11 infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo MC, Oradea, 2006, p. 57

[7] Constantin Moșincat, Cronică de marș, Editura Cogito, Oradea, 1996. În campania anului 1918 a fost unitatea care a pătruns prima în Chișinău, apoi a apărat Nistrul de bandele de bolșevici.

[8] Ibidem

[9] https://ziaruldevalcea.ro/2018/12/preoti-militari-valceni-in-razboiul-pentru-intregirea-neamului/

[10] Constantin Moșincat, Divizia 11 infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo MC, Oradea, 2006

[11] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157

[12] Constantin Moşincat, Din poarta sărutului …, p. 64

[13] Apud Constantin Moșincat, Divizia 11 Infanterie în ordine de zi și operații, Editura Tipo MC, Oradea, 20012, p. 63. (la anexe vezi pagina cu eroii căzuţi în război, poziţia 339)

[14] Constantin Moșincat, Starea de veghe…, p. 208

[15]Idem, Din poarta sărutului …, p. 43.

[16] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157. Nume menţionat şi pe placa eroilor din Muzeul Militar Naţional Filiala Oradea.

[17] A.M.R., fond M. St. M., dos. 1761, f.19-20; Vezi şi Elsa Grozea, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, Bucureşti, 1967, p. 55-57; şi General G.A. Dabija, op.cit., p. 628

[18] Transilvania, anul 59, Nr. 1, Sibiu, Ianuarie 1928, p. 37-41

În categoria Articole, Autori, Moșincat Constantin | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului

Publicat în 4 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului

de prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

[1]

„Petre Ţuţea a adus Neamului nostru dacoromân 7000 de ani de înţelepciune!”

(Arhiepiscopul Calinic Argeşeanu)

 

În super-capodopera sa: Între Dumnezeu şi Neamul meu, filosoful creştin-ortodox a adunat toată metafizica semnificaţiei neamului pelasg, primordial, toată chintesenţa frumuseţii mistice a comuniunii obârşiei dacice nemuritoare cu Dumnezeul veşnic.

Filosoful-profet creştin a îmbrăţişat cu dragostea sa ortodoxă cele două sacre şi suverane Entităţi: Dumnezeu şi Neamul său ca pe o Întrupare a Lor în sinele său, cea divină ca energie necreată, cea sacră ca energie spirituală şi apoi ca o reîntrupare a fiinţei şi persoanei sale în aceste energii sacre, absolute şi divine.

Întregul său caracter sofianic transcende de la un capăt la altul, orizontal şi vertical dimensiunea filocalică a Neamului Dacoromân primordial, ca Dar al Creatorului.

Capodopera sa a apărut la aproape un an de la urcarea la ceruri a Mărturisitorului-Profet din Boteni-Muscel-Argeş-Dacoromânia, la Fundaţia Anastasia, Bucureşti cu un Cuvânt deschizător, călăuzitor al lui Marian Munteanu – 27 Februarie -1992, care ne relevează: „În Petre Ţuţea se întîlneau armonic apostolul şi patriarhul.”

Ucenicii săi îi erau de fapt Prieteni. Convertirea lor la această aristocraţie daco-româno creştină s-a făcut prin misionarismul său hristic definit ca „ţuţianism”, chiar dacă el s-a identificat la fel de deplin întru: „românism, sau naţionalism, sau patriotism absolut, sau eminescianism.” (op. cit., p. 6)

La lansarea sublimei capodopere „Între Dumnezeu şi Neamul meu” , un cuvânt inedit l-a rostit Arhimandritul Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit, subliniind vitregia generaţiilor de spiritualitatea culturii româneşti şi a corifeilor ei universali, evocând covârşitoarea personalitate a Autorului, în spectrul misticii de la „Academia” Aiud.

„… Eu cred că, mai degrabă, nu lansăm cartea lui Petre Ţuţea, ci încercăm să lansăm sau să relansăm numele lui Petre Ţuţea în conştiinţa culturii româneşti… M-am cunoscut cu Petre Ţuţea de la Aiud şi după aceea, după eliberarea noastră din 1964…” Călugărul Anania, înainte de venerarea autorului vine cu foarfeca critică, teologică, corectând motto-ul autorului: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul şi toate cîte s-au făcut, printr-Însul s-au făcut.” (Ioan 1,1)

La primul verset, corect este: „La început era Cuvântul”…, apoi sare pe titlul cărţii „Între Dumnezeu şi Neamul meu” cu rectificarea pe deplin justificată: „Întru Dumnezeu şi neamul meu”, fiindcă reiterează călugărul, „Nici Dumnezeu nu i-a rămas exterior şi nici neamul. Petre Ţuţea a fost omul care şi-a trăit viaţa integral, sau cel puţin în epoca maturităţii şi bătrâneţii, întru Dumnezeu şi întru neamul său.”

Apoi, criticul monah reia prelegerea savantă din Aula carcerală, Agora Curţii Penitenciarului Aiud, cu alocuţiunea profetului muscelean de Argeş, Petre Ţuţea, după ce s-au deschis „cursurile” de reeducare marxisto-leninisto-troţkisto-makarenkistă ale anului universitar-penitenciar Aiud, 1963-1964: „Domnule Colonel, dacă va trebui ca aici, în lanţuri şi-n haine vărgate să murim, considerăm că nu noi îi facem cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne-a făcut onoarea de-a muri pentru el!” (Dragoş/ Ioana Ursu/ Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011)

Cei care la rândul lor au adus cinste şi onoare Neamului şi implicit lui Dumnezeu au fost pe baricada Demnităţii Creştin-Ortodoxe, în frunte cu Petre Ţuţea. Nu acelaşi lucru îl pot spune, de fapt îl spun faptele, despre călugărul de atunci şi arhiepiscopul mai de pe urmă al Vadului, Feleacului, Clujului, apoi mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului Bartolomeu Anania, care în locul misiunii hristico-monahale de canonizare a multor martiri camarazi de suferinţă care s-au transfigurat mistic, esenţial şi mântuitor atât pentru el, cât şi pentru Naţiune, s-a ocupat mai mult de vocaţia sa literară şi de versiunea diortosită a Bibliei după Septuagintă, ne-aducând nimic nou ştiinţific, decât nişte nesmerite osteneli ierarho-monahale…

În Agora pământului care, pentru aristocratul filosof putea fi oriunde, pe stradă, în cafenea, în restaurantul Uniunii Scriitorilor, în cămăruţa sa, unde era invitat, ori chiar în curţile ferecate ale penitenciarelor habsburgo-comuniste Petre Ţuţea excela în varii domenii: arheologie, artă, cosmologie, drept, economie, filosofie, istorie, literatură, patristică, teologie, înconjurat de toate vârstele, dar mai ales de tineri, de intelectuali, de titraţi, de oameni de cultură, de preoţi, peste care îşi revărsa cu căldura de Părinte vitalitatea sa de excepţie, de geniu, de erudit, de enciclopedist, de universalist.

Deşi, se încadra atât de bine în tipul agoral, gânditorul ortodox argeşean era eminamente un mare aristocrat al Cetăţii lui Bucur – Bucureşti, păşind demn şi egal peste timp alături de confratele său tracul Socrate al Cetăţii Atena. Politicienii ambelor cetăţi i-au condamnat pentru caracterul lor dârz, pentru geniul lor, pentru moralitatea lor, pentru educaţia lor, pentru cultura lor, pentru înţelepciunea lor, pentru profetismul lor, dar mai ales pentru credinţa, demnitatea, cavalerismul şi onoarea lor.

Primul a fost condamnat la moarte pentru că „strica” tineretul, celălalt la ani grei de suferinţă în temniţele atee, tot pentru că „tulbura” tineretul cu mistica sa ortodoxă.

În tot ce explora profund ca diversitate de domenii, prin gândire, raţiune, analiză, teză, sinteză, esenţă, căuta mai întâi temeiul naturii respective în actul creaţiei, apoi pentru a-şi fascina auditoriul îi descoperea pecetea armoniei şi măreţiei divine.

Scotocirea sa adâncă în Creaţia lui Dumnezeu, nu era o scormonire ambiţioasă după un discurs elevat, ci o săpare în stânca realităţii, o coborâre metafizică în misterul cercetării pentru a-i descoperi taina şi apoi înălţându-se mistic să o poată revela semenilor doritori de divin, de dacoromânism, de adevăr, libertate şi frumos.

„Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat în bibliotecă, veritabil maraton, deşi cel care aleargă, şi singur, la prima vedere este Petre Ţuţea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară. Unii, mai norocoşi, l-au ascultat luni şi ani de-a rândul, zi de zi, mai precis – noapte de noapte, siliţi la o maximă şi neslăbită încordare a minţii pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiţie şi inteligenţă iscoditoare, care este orice ceas petrecut cu Petre Ţuţea.” (Ion Coja, Petre Ţuţea, Octogenar, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion publishing-2010, p.79)

În analiza profesorului filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu în anii cursurilor la Facultatea de Filosofie – Bucureşti, se conturează pecetea marelui gânditor geto-dac, doar asupra valorilor româneşti. „Petre Ţuţea a făcut să umbrească (dacă nu să anihileze) întreaga filosofie de la Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la acesta la Maiorescu şi post-maiorescieni: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, ori Lucian Blaga, D.D. Roşca, şi chiar la Nae Ionescu şi nae-ionescieni.” (Gheorghe Vlăduţescu, Petre Ţuţea sau Starea de Interogaţie, în Petre Ţuţea în Conştiinţa…,op. cit., p. 532)

Dar, Petre Ţuţea – Socratele dacoromân egalul celor trei Corifei ai înţelepciunii traco-geto-dace, Socrate, Platon şi Aristotel – este Luceafărul creştin din Boteni care a strălucit prin înţelepciunea sa ortodoxă eclipsându-i pe marii filosofi din ale căror opere cita cu uşurinţă, majoritatea citindu-le în original, (nu intră în competiţie filosofii – teologi creştini ortodocşi), începând cu Lao Tseu, Confucius, Thales, Pitagora, Heraclit din Efes, Parmenide, Zenon, Protagoras, Gorgias, Diogene din Sinope, Epicur, Epictet, Plotin, Seneca, Ibn-Badja, Ibn-Haldun/ Abdurrahman Abu-Zaid, Avicenna/ Ibn-Sina/ Abu Ali, Averroes/ Ibn-Roşd, Abul-Valid Mahammed, P. Abelard, Roger Bacon, Duns Scotus, Meister Eckhart, William de Occam, M. Montaigne, Francis Bacon, Erasmus de Rotterdamus, Pico de la Mirandola, Jean Bodin, Thomas Morus, R. Descartes, B. Spinoza, N. Malebranche, W.G. Leibniz, Th. Hobbes, J. Locke, B. Pascal, G. Berkley, D. Hume, Ch. Montesquieu, D. Diderot, E.B. Condillac, Helvetius, Holbach, J.J. Rousseau, I. Kant, Art. Schopenhauer, S. Kierkegard, J.G. Fichte, F. Nietzsche, F.W.J. Schelling, G.W.F. Hegel, Auguste Comte, K. Marx, J.P.Sartre, G. Bachelard, Sir K.R. Popper, L. Wittgenstein, J.P. Sartre, Ed. Husserl, Martin Heidegger, H. Bergson, William James, Jurgen Habermas, M. Foucaul ş.a.

Petre Ţuţea era un Aristocrat al Cetăţii, fiindcă în Agora ei se concentra spiritul pe care gânditorul creştin îl rafina nu sub semnul filosofiei, ci sub sceptrul teologiei în care sălăşluia şi filosofia creştină, pentru „ridicarea”, înălţarea „Omului nou”, mistic, mărturisitor, din fenomenalitatea filosofiei, din labirintul metafizic, în realitatea pe care doar teologia o supune adevărului revelat, înspre întâlnirea cu Dumnezeu, căutând astfel să lămurească rostirea, grăirea românească întru frumuseţea creaţiei harice.

„Avea atâta indescriptibil farmec, încât după câteva ceasuri de conversaţie (dar conversaţie e mult spus, căci, asemeni lui Socrate, el mai degrabă monologa, dominator cu strivitoare autoritate asupra interlocutorului, acestuia nerezervându-i-se în conversaţie decât rolul unui receptacol de înţelepciune), îţi venea să-l părăseşti brusc, copleşit, şi să alergi să notezi totul, să nu se piardă atâta frumuseţe şi profunzime a gândului, şi strălucire a exprimărilor.” (Ion Papuc, O Evocare Petre Ţuţea în Petre Ţuţea în Conştiinţa…,op. cit., p. 333)

Gândul său alb, imaculat se torcea dintr-un Caier spiritual cât universul, cu repeziciunea şi năvălirea impetuoasă a Dunării, într-o grăire sublimă care aduna sub torentul său metafizic întregul frumos românesc spre a-l odrăsli în mistica ortodoxă dacoromână, picurând ca în zorii cutezători ai unei Zilei de mare sărbătoare, înainte de urarea matinală a Soarelui, cristalele de rouă risipite pe catifeaua îmbujorată a Trandafirului regal, mărgăritarele sale diafane de un  inegalabil umor românesc.

Filosoful Petre Ţuţea, Rectorul Academiei de la Aiud, după eliberarea cea mare din anul 1964, a fost periodic „vizitat” de securitate, neîntrecându-l însă pe celălalt Everest Monah şi Duhovnic al Ortodoxiei Aresenie Boca, „care a fost urmărit timp de 46 de ani (1943-1989) de către Serviciile Secrete.” (Florin Duţu, Părintele Arsenie Boca 1910-1989 – Biografie Vizuală, Ed. Floarea Albă de Colţ, Bucureşti-2014, p. 4)

În anul 1977, acelaşi organ represiv care a năvălit migrator în toate casele Românilor creştini naţionalişti, după luna Mai 1948, a îndrăznit şi la domiciliu său, ridicându-i cca. 1000 de pagini de manuscrise inedite, apoi l-a anchetat 24 de ore şi buimăciţi complet de harul şi ironia sa savantă i-au dat deocamdată drumul.

În răgazul dintre „vizite”, gânditorul a trudit din nou afirmându-i memorabil profesorului Ion Coja, alt mare Român: „mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de râs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!” (Ion Coja, Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea, în Origini Vol. XIII No.11-12November-December 2008)

Pe aceeaşi dâră de platină a umorului ţuţian ne poartă mărturisirea colegului-camarad, poetul Ilie Tudor, tatăl marelui nostru rapsod Tudor Gheorghe. Scena se petrecea în primăvara anului 1963, când la Aiud era deja începută reeducarea SENIORILOR naţionalişti creştini-ortodocşi. Colonelul securist Crăciun, directorul Penitenciarului, însoţit de ciracii săi, slugoi-ofiţeri trecea în revistă legiunile de ROMÂNI. Ajungând în faţa unei mari DEMNITĂŢI, chiar dacă părea o stafie, călăul recunoscând-o a exclamat:

  • „Ce faci, filosofule? Cum te simţi?
  • Datorită grijii dvs. cum se vede!
  • Mă! aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Vi-l închipuiţi pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

S-a depărtat apoi câţiva paşi şi filosoful l-a strigat.

–  d-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

– Da! Ia zi, mă! Nu se vede? Şi-şi bombează pieptul.

– Acasă aţi avut porci?

– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

– Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Crăciun care nu era prost complet, a zâmbit forţat muşcându-şi buzele, replicând:

  • Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii.” (Ilie Tudor, În Dialog cu Ţuţea, op. cit., p. 494)

Marele gânditor creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este unul dintre regalele blazonuri spirituale ale Neamului nostru valah, ce străluceşte în Pantheonul României Tainice, binecuvântată de Mântuitorul Hristos şi de Fecioara Maria cărora le purta o permanentă adorare şi o dragoste neţărmurită.

Ferice de Neamul nostru că are în fiinţa sa hristică astfel de profeţi nemuritori!

3 Decembrie 2020

+ Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşan

[1] Petre Ţuţea (semnătura olograf)s-a născut la 6 octombrie anul 1902, în satul Boteni, Muscel, judeţul Argeş. Întâi oficial şi diplomat la Ministerul Economiei Naţionale, mediatorul celui dintâi tratat economic între România şi URSS.

În categoria Articole, Autori, Fotografii | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu