Omagiul profesorului univ. emerit Dr. Viorel Faur
Născut pe 5 martie 1941, profesorul Viorel Faur a împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. La Cercul Militar Oradea, în după amiaza de 8 septembrie 2021, la ora 17.00, s-au adunat să-l felicite pe universitarul emerit Dr. Viorel Faur, colegi de la Universitatea din Oradea, prieteni, cunoscuți, cavaleri și simpatizanți ai Muzei Clio, sub al cărei steag a slujit și scris cu acribie distinsul cavaler.
Ceremonia a debutat cu Imnul Național, cântat de întreaga asistență. Unul din cei trei coordonatorii ai volumului omagial, col. r. dr. Constantin Moșincat a făcut o scurtă prezentare a celor consemnate de mai mulți autori, din care reținem:
Cu prilejul marcării celor 80 de ani s-a alcătuit și acest volum Omagial în care au ținut să-l felicite în scris: Miron Balga, pe cel etichetat „risipitorul de energie spirituală”, fondatorul revistei de istorie militară și cultură „Cetatea Biharia”, care, după o experiență benefică cu seria nouă a revistei „Cele trei Crișuri”, revistă pornită de George Bacaloglu, după Marele Război, a continuat să inițieze. Și cum să nu-l admiri, se întreba ca pe sine semnatarul, pe cel ce are „în Pridvor peste 30 de cărți, sute de articole și studii (…). Cavaler al spiritului prin cartea și făptuirea culturală sunt icoane care luminează paradiziac din iconostasul iubirii și gândirii, care sparg tipare și călătoresc în rădvane aurite, trase de fluturi albaștri, printre oameni și zei, punând peceți celeste în izvoare, certitudini în rădăcini și orizonturi noi pe retina interioară…”.
*
Solemn, colocvial, semeț, prietenos, exigent, generos, cu aer de exeget, dar și cu un spirit adecvat anturajului, Viorel Faur este întrupat cu har ceresc. Cu o atitudine demnă, serios, riguros, cu un discurs oratoric cuprinzător jonglează cu informația istorică argumentată ce se transpune în Reper. Meticulos, organizat, scrutător în spiritul veacului este un fapt cert, Omul și Istoricul au rezonat spre a da „aură publică personalității sale”, scurt și concis, după cum sublinia Dr. Florin Ardelean, „Viorel Faur a știut să-și joace cartea cu farmec și distincție”(p.19).
*
Om tare, susține Blaga Mihoc, cel ce-l știe de-o viață, reprezintă întruchiparea „unui Om adevărat, dăruit de pronie, cu apanajul unor calități deosebite, ținând de minte și inimă”, adică Om cu învățătură și adevăr! (p.23).
*
În doar două pagini, profesorul Sever Dumitrașcu radiografiază amintirile tinereții, întâlnirile lor cu pleiada de Oameni din Bihorul interbelic, punându-și „nădejdea în alte vremi” (p.25), clădind împreună edificii culturale monumentale: Muzeul Țării Crișurilor, Anuarul Crisia, Biharea, Nymphea, Universitatea orădeană pentru fii Neamul Românesc.
*
Profesorul Ioan Horga îl numește pe Viorel Faur „oratorul profund, țintind, cu dimensiune patriotică, care trezește puternică empatie, pentru că el se sprijină pe o clară punere de problemă, pe o dezvoltare logică și argumente reieșite din miile de documente studiate”(27). La toate aceste aprecieri Sorin Cuc, Dan Poinar și Elena Marian relevă implicarea activă în viața Cetății, al cărui Cetățean de Onoare este. Opera bibliografică este adunată sârguincios în 399 de puncte de către Antonio Faur.
*
Timpul implacabil se scurge și trece prin noi. La 80 de ani profesorul Viorel Faur, este omagiat de către Universitatea din Oradea, la temelia căreia a pus umărul și a trudit alături de alți dascăli pentru a școlii generații de studenți (25 de ani), aici, acasă la Oradea. Cu această ocazie, sub egida Universității, s-a scos și al 5-lea volumul aniversar (primul la 60 de ani, 2001 – Istoria – ca experiență intelectuală, fiind primul volum omagial scos la Universitatea orădeană, statornicind astfel și un mod de urmat), apoi celelalte din 5 în 5 ani, în care sunt cuprinse zece intervenții grupate sub titlu: „Personalia”, mai sus amintite, urmate de 18 studii și articole cu dedicație profesorului aniversat, cu o tematică diversă, ca de pildă, sub semnăturile unor erudiți și consacrați autori: Oradea – file de istorie și episoade de conviețuire (sub semnătura academicianului Ioan Aurel Pop,) Nicolae Iorga și instituțiile culturale românești din Transilvania (prof. dr. Ioan Bolovan), Televiziunea și producția de televiziune – „arme” în confruntarea dintre ideologiile socialiste și democrațiile occidentale (col. prof. univ. dr. Constantin Hlihor, Nicolae Melinescu), alte comunicări abordează o tematică de istorie locală, cu rezonanță națională: Aspecte ale divizării Bihorului după Diktatul de la Viena (Lucian Popa), cercetările arheologice din Velența (Florin Sfrengeu), Evreii din tabara de lucru de la Vârciorog (Diana Iancu), sau altele cu aplicație militară: Cazemata (Constantin Moșincat), Înfășurați în steagul României Mari (Marin Moșneagu), Bătălia pentru Oradea în cadrul operației Debrețin (Dan N. Poinar), sunt doar câteva exemplificări.
*
În al doilea rând, președinte executiv la Asociația Națională a Cavalerilor de Clio, col. r. Dr. Constantin Moșincat, și-a amintit că în urmă cu 15 ani l-au omagiat pe întâiul cavaler Dr. Viorel FAUR (și președinte de Onoare), pentru care i s-a înmânat Brevetul și „Sabia de Cavaler de Clio”, pe care a pătrat-o în „cui”, dar a învins cu „arma” cuvântului scris, iar de data aceasta aprecierea se îndreaptă spre cei 15 ani din urmă, drept pentru care recunoaștem și consemnăm dreptul, prof. univ. Dr. Viorel Faur de a purta la vedere „BASTONULUI DE CAVALER”. Un gest firesc cu o încărcătură profundă de solidaritate a cavalerilor ca însemn de Demnitate îl v-a ajuta, la nevoie, și-l v-or ajuta pe Prof. Dr. Viorel Faur să rămână vertical, în slujba Adevărului rostit întreg.
Lector univ. Dr. Ioan Laza, moderatorul acțiunii a spicuit din materialul trimis de Președintele Academiei Române,„
Pe vremuri, un înțelept profesor mi-a dezlegat înțelesul adânc al acestor vorbe eminesciene: „moșia”, înainte de a fi țara cea mare, patria tuturor, locul de naștere și de îngropăciune a părinților și moșilor noștri, este țara cea mică, adică bucata de pământ a fiecăruia. Câtă vreme țăranul român a dispus de propria sa bucată de pământ (lăsată de cei născuți înaintea lui, de moși, fapt pentru care se și chema moșie), el a avut obiectul concret al luptei sale, al sacrificiului său (de aceea țăranii au urmat chemarea lui Mircea și au biruit la Rovine); dar când moșia cea mică, proprietatea lui, i-a fost răpită, el nu a mai putut apăra nici moșia cea mare, a tuturor, care era țara. Cum să aperi întregul dacă-ți lipsește partea? Țara cea mare nu mai putea fi obiectul dragostei lui, dacă nu mai avea ce să iubească la casa lui, în curtea lui, pe pământul lui. Astfel, țara cea mare a riscat de câteva ori să se risipească, până când noi energii au strâns din nou în mănunchi voința acestui popor.
În contextul de față, putem parafraza și considera că moșia cea mică este orașul Oradea, adică ceea ce numim comunitatea orădeană, cu viața ei culturală de înaltă elevație spirituală. Ea este lumea în care ne mișcăm, casa fiecăruia și fără ea suntem pierduți, ajungem în rătăcire și risipire. Iubindu-ne comunitatea locului de naștere și de viață, ne vom putea iubi și comunitatea cea mare, care este țara. Ne putem supăra pe oameni, pe indivizii care ne necăjesc și ne amărăsc, pe anumite instituții ticăloșite, dar nu ne putem supăra pe subiecte colective cum sunt țara cea mică (comunitatea) și țara cea mare (România), azi parte integrantă a comunității europene. „Iubirea de moșie” despre care scrie Eminescu frumos, „de din vale de Rovine”, era așa de obsedantă în mintea românului de odinioară încât din ea s-a născut – ceea ce mai puțină lume știe – proverbul foarte vechi „Ai carte, ai parte!”. Demult, în Evul Mediu, numai cine avea act de donație, adică un înscris sau o „cartă”, avea partea lui de pământ; cine nu, rămânea al nimănui, bântuit de sărăcie, fără niciun rost în lume. Mai apoi, când lucrurile s-au schimbat și când învățătura a început să determine rostul omului în lume, românii, pe nesimțite, au dat un nou înțeles zicătoarei: „cine are școală, are parte de o soartă bună”, pentru binele personal și colectiv. Obsesia școlii (și a credinței) ne-a scăpat de catastrofe și ne-a ferit de dispariție în neant. De altfel, iubirea de pământ și de învățătură ne-a dat ființa colectivă, națională, ne-a determinat să găsim forța de regenerare, să ne refacem mai puternici după fiecare nenorocire.
Astăzi, împreună, avem capacitatea să reînviem ambele sensuri ale proverbului și să-i învățăm pe tineri ce înseamnă iubirea de moșie și de școală, ce rosturi au țara și învățământul, cât de mult dragostea de cunoaștere poate să ne înalțe spre dragostea de țară. Așa, vom scăpa de imperiul banului, de credința că „se poate și așa”, de tentația de a huli mâna care ne hrănește, și ne vom putea înălța la rangul de adevărați dascăli ai neamului, convinși că numai prin școală și prin muncă se poate ajunge la demnitate, la împlinire, la frumusețe sufletească. Cu astfel de calități, cultivate cu grijă, vom ajunge cu toții demni – călăuziți de credința în Dumnezeu – să ne iubim moșia cea mică, ca s-o putem iubi pe cea mare, Țara, fără de care nu putem iubi nici Europa, nici omenirea. De noi depinde sădirea în mințile și sufletele tinerilor a acestei mari iubiri, care să-i facă drepți, dar mai ales buni, apți să se cheme Oameni și să cânte Oda bucuriei.
Din scrisoarea ambasadorului României în Luxemburg, Lilian Zamfiroiu, amfitrionul evenimentului sărbătoresc, a citat următorul pasaj: „Mă înclin cu respect în fața Profesorului meu – ajuns, iată, într-un moment al vieții și al carierei științifice când poate fi asemuit unui adevărat Patriarh al Țării Crișurilor – și-i mulțumesc cu recunoștință pentru tot ce m-a învățat și, într-o mare măsură, pentru devenirea mea de astăzi. Căci, e important de subliniat, generozitatea domnului profesor față de mine nu s-a manifestat doar în limitele menționate mai sus cu câteva rânduri, ci mai ales în raport cu cele ce m-a învățat. Când mă uit astăzi în urmă și realizez unde mă aflam – pe scara cunoașterii, desigur – când i-am fost prezentat și unde m-a adus la încheierea colaborării noastre, înțeleg pe deplin câtă răbdare și înțelegere a putut să aibă cu un „ucenic” al cărui singur merit a fost că și-a ascultat Magistrul, fără să-i iasă din cuvânt: am citit tot ce mi-a dat să citesc, am căutat în arhivele diplomatice românești și italiene tot ce mi-a indicat să caut și m-am perfecționat pe cât am putut în stilul de redactare a unei lucrări științifice! ”
Dintre cei prezenți au ținut să adreseze fericitări sincere prof. univ. dr. Sever Dumitrașcu, – coleg la Muzeul Țării Crișurilor – cu amintirea anuarelor și revistelor la care au trudit – al pasiunilor comune de cercetare și al strânselor relații de prietenie. Maturitatea deplină, la vârsta înțelepciunii i-a găsit în amfiteatrele Universității din Oradea, indrumând licențele studenților și tezele doctoranzilor.
Col. r. ing. Dan Poinar, a menționat prezența constantă a profesorului omagiat, în toate acțiunile Asociațiai Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, cu prilejul sfințirii ori îngrijirii monumentelor, pe trasee de pe „Urmele Eroilor” bihoreni la Leș, Nojorid, Tinca, Beiuș, Vașcău, ș.a. ce vor rămâne Repere patriotice. 
Salutul Gl. Creț (prezentat de Florian Mirică), al Dr. Florin Ardelean, – prezentat de Dr. Ioan Laza, Av. Dr. Balaci Pascu, a punctat faptul că Opera istorică a profesorului ce i-a stat la dispoziție l-au inspirat în arat dramatică inclusă în câteva piese de teatru avându-i ca Eroi pe: Eva Hainman, Regina Maria, Avram Iancu. În final, cu o intervenție patetică gl. Crăciun Leucea, cel ce a slujit Patria sub drapelul Tricolor, și-a amintit de pilda de patriotism al profesorului, „copiată” din vremea cât a fost la Oradea, apoi ca scutier în Arcul Carpatic, comandant de Brigadă de Vânători de Munte de la Sfântu Gheorghe, ori/și grănicer pe frontiera de la Timișoara, în toate ocaziile sorbind din „izvorul inepuizabile de energie”, folosind cu rost și folos argumentația științifică prin mesaje clar, limpezi și fără posibilitate de interpretare. Cu toții au transmis profesorului Viorel Faur, sănătate și La multi ani!
După aceste momente, vizibil emoționat Viorel Faur a mulțumit familiei care l-a sprijinit totdeauna, precum și tuturor participanților de a căror prezență numeroasă s-a bucurat tare, iar celor care l-au apreciat și s-au ostenit în scris al omagia în volum le-a adresat un gând de mulțumire. Ca întotdeauna, într-o dispoziție sufletească, familiară, destinsă, prietenească profesorul s-a așezat, sprijinit în bastonul proaspăt primit, cu mare bucurie, a relata despre întinsa activitate științifică, politică și ca activist cultural în Cetatea Bihorului.
Vizibil Mândru de prestația din cei 80 de ani, cel ce-a coborât cu straița ca desagă de pe Sprânceana Bihariei (cum zicea cu aceași Mândrie prof. Sever Dumitrașcu, că e pui de Moț – ajuns la Facultatea de la Cluj, n-a știut cânta la pian, dar doinea din fluier ca horea și Iancu) conștientiza faptul că aici la Oradea s-a creat o stare de spirit, un scut care apăra Credința, Speranța, Nădejdea și Cultura românilor. A mărturisit profesorul că pe masa de lucru îi stau documente pentru a istorisi despre Amintiri parlamentare și înconjurul lumii, precum și despre proiectul de suflet: Memorii.
Seara s-a încheiat cu o fotografie de grup, felicitări, discuții amicale, și sesiune de autografe și în cor cu La Mulți Ani!.
