Biblioteca Bravului Cavaler | Cartea mea e și a Ta!

Moș Nicolae

Publicat în 6 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

Din 1969 această icoană, a Sfântului Nicolae, o veghează pe mama!

(Primul meu dar achiziționat la prima vizită, din Liceul Militar, de la Mănăstirea Putna, oferit mamei în vacanța de Crăciun)

La mulți ani iubită mamă, Moșul să-ți aducă SĂNĂTATE!

Povestea Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pomenit de Biserica Ortodoxă la 6 decembrie, este unul dintre cei mai iubiți sfinți de către credincioși. Sfântul Nicolae este patronul marinarilor și al copiilor, salvatorul celor din temniță și primejdii, ajutătorul săracilor și al celor nedreptățiți.

Odată cu victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxențiu și cu Edictul de la Milan din 313, care acorda libertate deplină creștinismului, au fost eliberați toți cei întemnițați pentru mărturisirea lui Hristos. Sfântul Nicolae s-a întors la scaunul său episcopal din cetatea Mirei. Sfântul Nicolae atunci când se afla în mijlocul acelei mari reuniuni de ierarhi, la primul Sinod ecumenic de la Niceea, din 325, dovedindu-se un puternic apărător al dreptei credințe împotriva preotului Arie, care care nega dumnezeirea Fiului, și vedea în Hristos o simplă creatură a Tatălui, și nu pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, a produs o tulburare.

Tradiția spune că Sfântul Nicolae a fost milostiv, gata să ofere ajutor. Obiceiul de a face daruri de ziua sa se datorează bunătății cu care era înzestrat Sfântul Nicolae și obiceiului său de a ajuta pe cei aflați în mari neajunsuri.

După pilda sa se cuvine să fim buni, să fim darnici. Doamna ajută!

Cavaler de Clio

În categoria Autori, Fotografii, Tradiții | Etichete credință, iubire, Moș Nicolae, Sfântul Nicolae, speranță | Lasă un comentariu

ALTARUL DE SUB CERUL LIBER (I)

Publicat în 5 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

IN MEMORIAM.

55 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN VEȘNICIE A PREOTULUI PROFESOR CĂPITAN GHEORGHE I. COTENESCU

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT[1]

„Preoții şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară şi Neam”.

General Constantin Prezan

Serviciul religios în armata română are rădăcini din timpul domniei lui Cuza, a luat parte activă în războiul de independență și campania din 1913, însoțind în special, Crucea Roșie. În 15 mai 1915 a fost adoptată şi o decizie a Sfântului Sinod referitoare la preoţii de/pentru armată, care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea „preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară” care să aibă vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Protoiereul Constantin Nazarie[2] era ataşat, doar în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei ca Şef al Serviciului Religios.

În campania anilor 1916-1919, în baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizații în total 254 de preoți. Dintre aceștia, 204 au fost încadrați la: regimente, brigăzi independente, ambulanțele sanitare ale diviziilor și la spitalele mobile, ceilalți fiind demobilizați din cauza vârstei și a bolilor de care sufereau, fiind înlocuiți cu alți preoți valizi. La sfârșitul Marelui Război Mondial din totalul acelor preoți mobilizați pe front, au mai rămas 174, din care cca 150 au fost avansați la gradul de căpitan. În 1918, la trupele din Basarabia au rămas mobilizați 40 de preoți.

Preotul numit în serviciul Armatei (prin Decizia Ministerului de Război – intră sub regimul legilor militare, asimilându-se în corpul ofițeresc având însemnele la vedere, ofițerului locotenent. Punctele patru şi cinci stipulau: Preoții de armată, în timpul mobilizării însoțesc trupele oriunde vor merge, dând povețe pastorale militare, ce se impun de împrejurări şi făcând serviciile religioase fără ezitare. În timpul mobilizării toți preoți de armată primesc instrucțiuni din partea arhimandritului, anume numit pe lângă Marele Cartier al Armatei stau sub conducerea lui în ceea ce privește serviciul preoțesc. Numirea acestuia se face de Ministerul de Război, după recomandarea Sfântului Sinod, prin președintele său.

Cu câte „o biserică din scânduri de brad, înzestrată cu odoare, odăjdii şi cărţi de ritual” preoții militari au slujit remarcabil. Acomodarea cu noile realități și misiuni a fost mai stângace la început și benefică în final. Când am cerut permisiunea, declara după război preotul Toma Chiricuţă, de la un regiment de infanterie, pentru a oficia „mărturisirea şi a spovedi oamenii mi s-a spus că nu se poate din lipsă de timp. Ori de câte ori am vrut să săvârşesc o rugăciune, mi s-a spus că nu e timp pentru rugăciune” şi toate acestea nu ar fi fost nimic, dacă s-ar fi dat măcar consideraţia gradului şi misiunii de care se ocupau capelanii. Alți preoți, revoltați sufleteşte – se plângeau prin memorii adresate Protoiereului Nazarie – cum că nu-și puteau îndeplini misiunea „din fundul unei bucătării de campanie”, alții erau nemulțumiți pentru că s-au prezentat cu hainele lor preoţeşti care prin locurile muntoase, nămoloase şi ploioase făceau imposibilă purtarea lor, bune doar când „oficiem orice serviciu religios, dar încolo, Doamne, fereşte… Ordonanţa toată ziua usucă şi perie la ele”, raport preotul Ilie Roșoga, , în timp ce se afla în dispozitivul de luptă al Regimentului 1 Vînători.

Potrivit reglementărilor din martie 1917, preoţii de regimente erau asimilaţi gradului de locotenent, cu posibilitatea de a fi înaintaţi la gradul de căpitan pentru merite deosebite. Şeful Serviciului Religios era asimilat gradului de colonel, iar ajutorul acestuia gradului de maior. Ţinuta preoţilor urma să se adapteze acestei asimilări, adăugând sub banda de la mâneca stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul armatei. Ofiţerilor li se cerea în mod expres respectul cuvenit acestor grade şi tot concursul lor pentru îndeplinirea activităţilor lor. Acest ordin circular împreună cu Înaltul Decret Regal 778/ 25 iulie 1917, din cauză că echipamentul nu era adaptat la condițiile frontului, Serviciul Religios hotăra că preoţii să-şi poată confecţiona veşminte din „stofa militară de vară şi de iarnă” contra cost, din 8 m de stofă şi 25 cm postav şi o pereche bocanci de care să se folosească pe tot timpul campaniei.

Marele Cartier General îndemna preoţii să nu se limiteze doar la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie „susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor”[5]. Marele Stat Major a dat în cursul anului 1917 mai multe ordine prin care recomanda fiecărui regiment sau unitate să faciliteze desfăşurarea slujbelor religioase în fiecare duminică şi sărbătoare, la care să asiste dacă este posibil toţi soldaţii şi ofiţerii.

Sfânta Liturghie pentru partea din trupă care se afla în cantonament, se oficia în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar improvizat. Rolul delicat pe care trebuia să-l îndeplinească preotul capelan includea înhumarea celor căzuți la datorie, pe linia întâia sau/și în spatele frontului.

Cu furgonul-dric supraîncărcat cu sicrie (aici).

Îndemnuri mobilizatoare erau transmise pe front cu orice prilej. Marile praznice erau moderate de comandanți și preoții de la unități. Astfel pe 22 aprilie 1917, însuși Ferdinand I trimitea următorul ordin de zi:

„OSTAŞI!

De Sfântul Gheorghe sărbătorim hramul oştilor. Sub steagurile cu chipul Marelui Mucenic şi apărător al credinţei s-a luptat pentru apărarea Ţării şi răpunerea duşmanilor, în fruntea ostaşilor vechii Moldove, Ştefan cel Mare şi Sfânt, al cărui steag a fost găsit acum la muntele Athos, ca şi cum el însuşi, viteazul de pe vremuri, ar vrea să ne cheme spre biruinţă.

Să prăznuim cu toţii, cu inima smerită, dar şi cu hotărâre nestrămutată de-a învinge, ziua în care sute de ani s-au făcut de vrednicii noştri înaintaşi rugăciuni pentru ca „vitejia dreaptă să biruiască”.

Eu, ca unul care Mă găsesc în Scaunul de domnie al Aceluia, voi fi cel dintâiu care să fac rugăciuni pentru izbăvirea Ţării. În acelaşi timp, urmând pilda lui Ştefan Vodă cel blând şi milostiv, întăresc încă odată făgăduinţa mea de Rege ca, precum după biruinţele Lui se întindea praznic pentru viteji şi ei erau ridicaţi în rândul fruntaşilor, astfel, după izbânda, pe care o aşteptăm, se vor realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea unei Românii noi şi mai mare, pe care o vom fi înfăptuit-o împreună”[6].

Preoții încadrați la unitățile Diviziei 11 Infanterie, aflate pe frontul de pe valea Jiului au contribuit la ridicarea moralului trupelor. Colonelul Dumitru Paşalega[7] din Brigada 1 Artilerie consemna: „N-am avut decât admiraţie pentru părintele Dobrescu. Sentimentele frumoase ce posedă au fost balsam pentru trupă şi ofiţeri, vorbindu-le şi fiind o pârghie puternică în susţinerea moralului trupei”. „În învălmăşagul luptelor, în ţipătul răniţilor, în vaietul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape generală, cei 254 bravi preoți mobilizați „a făcut minuni”, și din ei 5 au rămas jertfă a frontului, iar 20 de preoţi au căzut prizonieri.

Preotul Dumitru Ionescu,din localitatea Stroieşti, născut în 1881, a absolvit facultatea, fiind hirotonit preot în 1902. Transferat în 1916 la parohia Bălteni, a făcut parte din Regimentul 42/66 Infanterie, iar pentru actele de vitejie, a fost apreciat de comandantul unității în care a slujit. Iată de pildă ce frumoase aprecieri a consemnat, în foaia sa calificativă, colonelul Mihail Ionescu[8]: „de la începutul campaniei şi-a îndeplinit îndatorirea cu credinţă, adânc devotament şi abnegaţie, fiind nelipsit, în timpul luptelor, la postul său, îmbărbătând prin cuvânt şi faptă. Pe zona de refacere (1917 – Moldova-n.n.) şi-a îndeplinit de asemenea îndatoririle cu cea mai mare abnegaţie, fiind totdeauna în mijlocul bolnavilor. Îmbolnăvindu-se de [tifos]exantematic şi dându-i-se un concediu de convalescenţă, a renunţat la el. A improvizat un altar chiar în tabăra”. Ajuns în subordinea colonelului Anastasiu acesta îl aprecia pentru că „se achită cu distincţiune de toate serviciile apostolatului său. Prin sentimentele sale, prin asistenţa ce a dat soldaţilor bolnavi şi prin întărirea credinţei în victorie şi în Dumnezeu, merită avansarea”. De menţionat că preotul vâlcean „a influenţat în mod foarte folositor moraliceşte asupra ofiţerilor şi trupei”, mai adăuga comandantul lui. În Basarabia a dezvoltat o activitate remarcabilă din punctul de vedre al dezvoltării, „în popor, a spiritului patriotic”. Pentru meritele sale a fost decorat cu ordinul Coroana României, clasa a IV, cu spade şi Coroana României în grad de ofiţer.[9]

Grigore Lascu, din Râmnicu Vâlcea a fost preot de campanie la Spitalul 3 Evacuare şi Regimentul 18 Infanterie(în acest Regiment, al cărui drapel de luptă a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, s-a înrolat și voluntara cercetașă Ecaterina Teodoroiu)[10]. Colonelul doctor Butoianu scria despre modul cum preotul unității „îşi îndeplineşte cu prisosinţă nu numai îndatoririle sale preoţeşti, încurajând şi ridicând moralul răniţilor şi bolnavilor de diferite boli contagioase, ci devotamentul său pentru îngrijirea aproapelui a mers până acolo că deasupra rasei sacerdotale a îmbrăcat bluza de sanitar, şi ne-a ajutat la ridicarea şi transportarea răniţilor, în timpul retragerilor, precum şi la facerea pansamentelor cu dexteritate. În Sascut, cu multă râvnă şi destoinicie ne-a dat concursul său la îngrijirea bolnavilor de tifos exantematic, expunându-se. Prin conferinţele ce a ţinut a menţinut credinţa trupei şi a bolnavilor în Dumnezeu”.

Meletie Răuţu, preot la biserica cu hramul Toţi Sfinţii, din Râmnicu-Vâlcea şi protoiereu al judeţului Vâlcea, după ce a făcut campania din Transilvania şi Ungaria s-a stabilit la Satu Mare, văzând că oamenii nu au preot cu „inimă caldă de român”, a rămas ca preot, a făcut Biserică şi „s-a îngropat ca un stâlp de piatră, la graniţa ţării”.

Căpitanul preot Justin Șerbănescu va cere să fie mobilizat din nou, după reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918. Va fi numit confesor militar la Divizia 2 Vânători cu care va participa la acțiunile de luptă din 1919 din Transilvania şi Ungaria. La 4 august 1919, se va afla printre militarii români care au intrat în Budapesta. Primește noi distincții: „Coroana României” (1918), „Crucea Regina Maria” (1919), „Steaua României în grad de cavaler (1920), „Crucea comemorativă 1916″ (1921), „Virtutea Militară” clasa a V-a (1924), „Meritul Sanitar” (1924).

Cruce de erou: Ecaterina Teodoroiu„Dacă astăzi avem o patrie este pentru că am avut

un altar și o tranșee în care ne-am unit”^[3]

În Ordinul de Zi nr. 1/24 august 1917, al Regimentului 43/59 Infanterie, cât şi în pierderile unităţii, de la 20-26 august 1917, la poziţia 53 figurează „voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7, ucisă de foc de armă”[11]. După cum rezultă şi din documentul pe care-l analizăm inscripţia de atunci, de pe cruce, ne-o prezintă pe eroină simplu: „cercetaşă”. Elogierile ulterioare, povestirile şi picturile ne-o prezintă ca „sublocotenent” onorific, după cum rezultă[12] şi de pe soclul monumentului ridicat la 31 mai 1925 la Slatina[13].

Pe pagina stânga sus dintr-un document manuscris, păstrat la Filiala Oradea a Muzeului Militar Național figurează o încercare de stilizare a literelor: „A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, M, N, O, P, R, S, T, V”, probabil pentru a le reproduce pe crucile de mormânt, căci imediat apare înscrisul „oct 1917 / DEALU ALBAŞ / AICI ODIHNEŞTE UN SOLDAT DIN REG. 2 VÂLCEA”. Iată cum, probabil, într-o clipă de răgaz fiecare se gândea că putea fi el în locul acela din „ţintirim din valea Zăbrăucioru”, spre care se îndrepta şi o săgeată indicatoare în luna „mai 1917” căruia i se alătura numele „PRALEA”. Să fie numele autorului?. Nu ştim căci printre cei morţi acest nume nu figurează.

Respectul faţă de cei căzuţi pe câmpul de onoare s-a manifestat din plin. Într-un chenar dreptunghiular, de 7×2 cm, se află ca o poruncă înscrisul: „TĂCERE !! CAMARAZII NOŞTRI DORM”. Morţii în concepţia autorului, se bucurau de drepturi egale deoarece într-un dreptunghi, de 4,5 x 3 cm, scrie: „AICI SE AFLĂ UN OFIŢER GERMAN 1917”, şi imediat sub dreptunghi „CRUCE ROMÂNEASCĂ…. RUSEASCĂ” (rit ortodox) şi sub acestea desenul crucilor, ornamentate astfel: crucea românească, imaginată a fi din lemn, este acoperită la partea superioară (stil brâncovenesc) iar la părţile laterale şi de jos alte ornamente, în acelaşi stil. Pe cruce înscrisul „aici odihneşte soldatul – din Regimentul 42, 1916”. Crucea de mormânt rusească este desenată deasupra unui mormânt împrejmuit şi are pe orizontală trei braţe şi aceiaşi încercare de „acoperiş” ca cea românească. Pe a doua bară orizontală o încercare de inscripţie, probabil cu litere ruseşti, dar indescifrabilă. Aceste inscripţii au fost, probabil, făcute pe front, deşi nu-i exclusă varianta execuţiei ulterioare, deoarece pe desenul din prima pagină apare anul 1918. „Crucea comemorativă” este botezată „Zăpăceală”, probabil porecla decoraţiei promise, care circula printre gradele inferioare. Această „Zăpăceală”, cum o numeşte autorul documentului, a fost atribuită „morţilor din 1916-1917-1918”. Autorul avea cunoştinţă şi de o parte a baretelor care însoţeau decoraţia pentru că în prima pagină menţionează alăturat desenului crucii „Zăpăceală” din totalul de 28 barete doar pe următoarele 9: „Ardeal, Banat, Carpaţi, Dobrogea, Moldova; Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti, Basarabia”[14]. Cercetarea atentă a documentului ne îndreptăţeşte să credem că autorul a fost puternic mişcat de evenimentele de la Mărăşeşti deoarece face menţiunea „spre Fiţioneşti 1917”, adică exact direcţia de ofensivă a Regimentului 43 Infanterie. În sfârşit o ultimă însemnare concretă care aminteşte că „supt această cruce se odihneşte Viteazul locotenent Alexandru Costescu din Regimentul 42/66 Infanterie, mort în lupta de la cota 461 la 24 august 1917”. Verificând această ultimă informaţie am găsit, în carnetul de însemnări al colonelului Mihail Ionescu, în 22 august, că între cei 400 oameni morţi, răniţi şi dispăruţi în luptele din 21 august 1917, figurau şi 4 ofiţeri între care „locotenent Costescu, comandantul companiei 9, rănit grav şi mort până seara”[15]. Diferenţa de trei zile o putem atribui faptului că în acea zi a fost înhumat pentru că în registru de evidenţă a pierderilor diviziei din ziua de 21 august 1917, căzut la cota 461, figurează locotenentul Costescu Alexandru[16].

Comandantul REGIMENTUL LUPENI pe 24 august 1917, Colonelul Constantin Pomponiu[17]. semna următorul ORDIN DE ZI nr. 1: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima-i generoasă, de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania a 7-a.

Pildă caldă a unui cald entuziasm patriotic, unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt EROINA DE PE JIU, şi-a dat jertfa supremă lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, ci numai din dragostea de a apăra pământul ţării sale cotropit de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale care s-a întrecut prin puterea cu care îşi înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vrerea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preţ.

Aceea care a luptat ca un viteaz din vremuri la Tg. Jiu, aceia care şi-a desfăşurat o energie rară împotriva „morţii albe”, care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou în luptă cu un avânt recunoscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a răzbunării de a cărei pregătire a luat şi ea parte activă.

A căzut înainte de a ajunge la ţelul ei de revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine o apoteoză de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că i se împlineşte datoria vieţii.

Aceea care în vitejia comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine are dreptul din clipa aceasta la cinstea veşnică a tuturor românilor.

Pentru dragostea-i de Ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit, ceea ce socotea misiune până la jertfa supremă, o citez cu ordin de zi pe regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor”, Comandantul Regimentului 43/59 Infanterie.

Românii aflați în mare pribegie, alungați de la casele lor, dascălii și preoții, pentru a „sparge turma”, au fost prigoniți, asasinați, batjocoriți, umiliți în chip barbar. Amintesc în context, cazul preotului din Bratca, a celui din Marghita, a primarului din Birtin, etc. După trei luni de refugiere forţată, primim anunțul, că ne putem înapoia la vetrele părăsite, povestește Al Ciurea în Amintiri din pribegie^[18]. „Bărbaţii ne-am văzut repede de drum, să vedem întâi ce e pe acasă, unde nu puteam merge eu toţii, ea la p moară, pustie. Copiii şi nevestele, mai rămâneau, câteva săptămâni, să doarmă pe padiment sau în paturile de fier oprite de ospitalitatea prietenilor din Oradea şi Beiuş.

Toate suferinţele şi lipsurile celor trei luni erau uitate, toată sfidarea, cu care deteră a ne anunţa ironic: „domnii pot merge acasă, căci în câteva zile intrăm în Bucureşti” – nu ne mai atingeau. Mai aveam puţină credință, în fundul sufletului, o reazemă ce ne susţinea în zilele grele şi care ne spunea tainic, că răfuiala din urmă încă nu sosise. În sfârşit, mergeam acasă; vom mai vedea noi, ce va fi, pe urmă. Gândul înapoierii ne da puteri noi şi în trenul ce ne ducea spre Oradea, încercam bucurii de demult, ca pe vremea întâia a tinereţi, când ne înapoiam pe vacanţe, de la şcoală. Mergeam acasă. Când urcam suişul spre Oradea, locomotiva se opri, gâfâind, înainte de a-l trece. Încercă, de două ori, zadarnic să-şi ia avânt, şi se opri apoi neputincioasă. După zilele luminoase şi călduţe de toamnă târzie, ne pomenirăm cu un ger aspru. Şinele păreau îngheţate şi roţile locomotivei şi ale vagoanelor se învârteau pe loc. Toată lumea coboară din vagoane. Împrăştiem cu lopeţile, împrumutate de la mecanici, cărbuni şi prundiş, pe şine, şi după o muncă de aproape o oră, locomotiva se repede încă odată, strivind prundişul şi oprindu-se în culme, biruitoare. De aci mai aveam răgazul, să aruncăm o privire spre Beiuşul, care ne-a ocrotit, cu atâta dragoste, în vremea exilului nostru: Paturile de fier şi saltelele primite de la internatul ortodox; hrana, cu un preţ foarte redus, de la internatul bisericii unite; mesele, la care ne invitau foştii colegi de la universitate; o excursie kinegetică cu amicul Jean, şi altele, la gară, unde aflăm câte un ziar nou.

Eram, pe atunci, nişte bieţi oameni fără ocupaţie; făceam lectură, şi studiem „de visu” topografia împrejurimii. Biblioteca liceului avea destulă hrană pentru sufletele noastre trudite. Librăria din localitate încă avea lectură destul de recentă, până la Parodiile d-lui Topârceanu. Ne luăm adio de la Beiuş, cu înduioşare, ca de la un cuib călduţ, ce ne-a ocrotit, pe vremea bejaniei. Pe pantă nu mai aveam teamă de nimic. Ne oprim cu maestrul Iacob Mureşan — azi aproape uitat de posteritatea „recunoscătoare” îmbucăm ceva la „dughiana” lui Săracu, şi, în zece minute, sosim la Oradea.

Nu mai era atmosfera ostilă, care ne sufoca, cu două luni în urmă. Lumea evreiască şi ungurească, atât de ameninţătoare mai – înainte vreme, acum ne privea cu o sfidare mută, aproape cu compătimire, ca pe nişte bieţi oameni necăjiţi, care nu mai puteau face nimănui vr’un rău. Am luat masa la „Pisica albastră”, şi patronul n-a mai fost necesitat să ne şoptească discret: „plecaţi repede, domnilor, căci publicul vrea să vă insulte”. Oaspeţii, care ne recunoşteau, ne priveau cu milă şi Şopteau: „Blăjenii… săracii…” La masa vlădicească, unde am primit invitare, n-am luat parte, căci nu aveam nici haine de gală, nici dispoziţie sufletească”.

(va urma)

[1] Alocuțiune la vernisajul expoziției foto-documentară, găzduită de Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, din cadrul Muzeului Țării Crișurilor – Complex Muzeal, intitulată: „In memoriam. 55 de ani de la trecerea în veșnicie a preotului profesor căpitan Gheorghe I. Cotenescu”. Vezi Crișana, 04.12 2020, cronică de Andreea Costea.

[2] Vezi Instrucţiuni pentru preoţii de armată în vreme de război prezentate Marelui Stat Major al Armatei. Veşmintele şi obiectele de cult absolut necesare (Epitrahilul, cutiuţa cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Aghiazmatarul, Panihida, două Procoveţe mici, linguriţa, o sticluţă cu vin) urmau să fie păstrate într-o geantă de piele, prevăzută cu despărţituri şi cu câte o cruce vizibilă pe laturile din afară. Tot în această geantă, preotul avea o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru a putea acorda primul ajutor, precum şi un carneţel pentru notarea deceselor. În sfârşit, pentru păstrarea tuturor obiectelor preoţeşti, administraţia militară trebuia să pună la dispoziţie o ladă de lemn îmbrăcată cu tablă şi prevăzută cu încuietoare, având 120 cm lungime, 60 cm înălţime şi 70 cm lărgime. Lada avea la unul din capete două despărţituri, care să ocupe 40 cm din lungimea ei. În aceste despărţituri se păstrau cărţile şi Sfintele vase, iar în despărţitura mare se păstrau veşmintele şi alte accesorii. Lada avea pe capac o cruce vizibilă. În acest scop, preotul va avea o ordonanţă, precum şi dreptul de a transporta bagajele în ambulanţa unităţii la care este repartizat. Pentru transportul tuturor obiectelor preoţeşti, comandantul trebuia să pună la dispoziţie preotului şi o căruţă pentru transportul obiectelor religioase, precum şi alte materiale necesare cultului: prescuri, lumânări, vin etc. Mulţi dintre preoţi nu au găsit înţelegere la comandanţi pentru primirea unei trăsuri de bagaje, aşa cum cereau Instrucţiunile iar evenimentele războiului au făcut ca preoţii să se descurce cum puteau.

[3] Grigore N. Popescu, Proțimea română și întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferințe și pilde pentru viitor, Tipografia Vremea, 1940

[4] Constantin Moșincat, Divizia 11 în ordine de zi și operații, Editura Tipo mC, Oradea, 2012

[5] A.M.R. fond 950, dos 7, Ordinul Circular 1400/ 6 noiembrie 1917, p. 24-26

[6] Constantin Moșincat, Divizia 11 infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo MC, Oradea, 2006, p. 57

[7] Constantin Moșincat, Cronică de marș, Editura Cogito, Oradea, 1996. În campania anului 1918 a fost unitatea care a pătruns prima în Chișinău, apoi a apărat Nistrul de bandele de bolșevici.

[8] Ibidem

[9] https://ziaruldevalcea.ro/2018/12/preoti-militari-valceni-in-razboiul-pentru-intregirea-neamului/

[10] Constantin Moșincat, Divizia 11 infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo MC, Oradea, 2006

[11] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157

[12] Constantin Moşincat, Din poarta sărutului …, p. 64

[13] Apud Constantin Moșincat, Divizia 11 Infanterie în ordine de zi și operații, Editura Tipo MC, Oradea, 20012, p. 63. (la anexe vezi pagina cu eroii căzuţi în război, poziţia 339)

[14] Constantin Moșincat, Starea de veghe…, p. 208

[15]Idem, Din poarta sărutului …, p. 43.

[16] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157. Nume menţionat şi pe placa eroilor din Muzeul Militar Naţional Filiala Oradea.

[17] A.M.R., fond M. St. M., dos. 1761, f.19-20; Vezi şi Elsa Grozea, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, Bucureşti, 1967, p. 55-57; şi General G.A. Dabija, op.cit., p. 628

[18] Transilvania, anul 59, Nr. 1, Sibiu, Ianuarie 1928, p. 37-41

În categoria Articole, Autori, Moșincat Constantin | Etichete Expozitie foto-documentară, general Prezan, Greorghe Cotenescu, Iosif Vulcan, Regele Ferdiand I | Lasă un comentariu

PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului

Publicat în 4 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului

de prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

[1]

„Petre Ţuţea a adus Neamului nostru dacoromân 7000 de ani de înţelepciune!”

(Arhiepiscopul Calinic Argeşeanu)

În super-capodopera sa: Între Dumnezeu şi Neamul meu, filosoful creştin-ortodox a adunat toată metafizica semnificaţiei neamului pelasg, primordial, toată chintesenţa frumuseţii mistice a comuniunii obârşiei dacice nemuritoare cu Dumnezeul veşnic.

Filosoful-profet creştin a îmbrăţişat cu dragostea sa ortodoxă cele două sacre şi suverane Entităţi: Dumnezeu şi Neamul său ca pe o Întrupare a Lor în sinele său, cea divină ca energie necreată, cea sacră ca energie spirituală şi apoi ca o reîntrupare a fiinţei şi persoanei sale în aceste energii sacre, absolute şi divine.

Întregul său caracter sofianic transcende de la un capăt la altul, orizontal şi vertical dimensiunea filocalică a Neamului Dacoromân primordial, ca Dar al Creatorului.

Capodopera sa a apărut la aproape un an de la urcarea la ceruri a Mărturisitorului-Profet din Boteni-Muscel-Argeş-Dacoromânia, la Fundaţia Anastasia, Bucureşti cu un Cuvânt deschizător, călăuzitor al lui Marian Munteanu – 27 Februarie -1992, care ne relevează: „În Petre Ţuţea se întîlneau armonic apostolul şi patriarhul.”

Ucenicii săi îi erau de fapt Prieteni. Convertirea lor la această aristocraţie daco-româno creştină s-a făcut prin misionarismul său hristic definit ca „ţuţianism”, chiar dacă el s-a identificat la fel de deplin întru: „românism, sau naţionalism, sau patriotism absolut, sau eminescianism.” (op. cit., p. 6)

La lansarea sublimei capodopere „Între Dumnezeu şi Neamul meu” , un cuvânt inedit l-a rostit Arhimandritul Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit, subliniind vitregia generaţiilor de spiritualitatea culturii româneşti şi a corifeilor ei universali, evocând covârşitoarea personalitate a Autorului, în spectrul misticii de la „Academia” Aiud.

„… Eu cred că, mai degrabă, nu lansăm cartea lui Petre Ţuţea, ci încercăm să lansăm sau să relansăm numele lui Petre Ţuţea în conştiinţa culturii româneşti… M-am cunoscut cu Petre Ţuţea de la Aiud şi după aceea, după eliberarea noastră din 1964…” Călugărul Anania, înainte de venerarea autorului vine cu foarfeca critică, teologică, corectând motto-ul autorului: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul şi toate cîte s-au făcut, printr-Însul s-au făcut.” (Ioan 1,1)

La primul verset, corect este: „La început era Cuvântul”…, apoi sare pe titlul cărţii „Între Dumnezeu şi Neamul meu” cu rectificarea pe deplin justificată: „Întru Dumnezeu şi neamul meu”, fiindcă reiterează călugărul, „Nici Dumnezeu nu i-a rămas exterior şi nici neamul. Petre Ţuţea a fost omul care şi-a trăit viaţa integral, sau cel puţin în epoca maturităţii şi bătrâneţii, întru Dumnezeu şi întru neamul său.”

Apoi, criticul monah reia prelegerea savantă din Aula carcerală, Agora Curţii Penitenciarului Aiud, cu alocuţiunea profetului muscelean de Argeş, Petre Ţuţea, după ce s-au deschis „cursurile” de reeducare marxisto-leninisto-troţkisto-makarenkistă ale anului universitar-penitenciar Aiud, 1963-1964: „Domnule Colonel, dacă va trebui ca aici, în lanţuri şi-n haine vărgate să murim, considerăm că nu noi îi facem cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne-a făcut onoarea de-a muri pentru el!” (Dragoş/ Ioana Ursu/ Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011)

Cei care la rândul lor au adus cinste şi onoare Neamului şi implicit lui Dumnezeu au fost pe baricada Demnităţii Creştin-Ortodoxe, în frunte cu Petre Ţuţea. Nu acelaşi lucru îl pot spune, de fapt îl spun faptele, despre călugărul de atunci şi arhiepiscopul mai de pe urmă al Vadului, Feleacului, Clujului, apoi mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului Bartolomeu Anania, care în locul misiunii hristico-monahale de canonizare a multor martiri camarazi de suferinţă care s-au transfigurat mistic, esenţial şi mântuitor atât pentru el, cât şi pentru Naţiune, s-a ocupat mai mult de vocaţia sa literară şi de versiunea diortosită a Bibliei după Septuagintă, ne-aducând nimic nou ştiinţific, decât nişte nesmerite osteneli ierarho-monahale…

În Agora pământului care, pentru aristocratul filosof putea fi oriunde, pe stradă, în cafenea, în restaurantul Uniunii Scriitorilor, în cămăruţa sa, unde era invitat, ori chiar în curţile ferecate ale penitenciarelor habsburgo-comuniste Petre Ţuţea excela în varii domenii: arheologie, artă, cosmologie, drept, economie, filosofie, istorie, literatură, patristică, teologie, înconjurat de toate vârstele, dar mai ales de tineri, de intelectuali, de titraţi, de oameni de cultură, de preoţi, peste care îşi revărsa cu căldura de Părinte vitalitatea sa de excepţie, de geniu, de erudit, de enciclopedist, de universalist.

Deşi, se încadra atât de bine în tipul agoral, gânditorul ortodox argeşean era eminamente un mare aristocrat al Cetăţii lui Bucur – Bucureşti, păşind demn şi egal peste timp alături de confratele său tracul Socrate al Cetăţii Atena. Politicienii ambelor cetăţi i-au condamnat pentru caracterul lor dârz, pentru geniul lor, pentru moralitatea lor, pentru educaţia lor, pentru cultura lor, pentru înţelepciunea lor, pentru profetismul lor, dar mai ales pentru credinţa, demnitatea, cavalerismul şi onoarea lor.

Primul a fost condamnat la moarte pentru că „strica” tineretul, celălalt la ani grei de suferinţă în temniţele atee, tot pentru că „tulbura” tineretul cu mistica sa ortodoxă.

În tot ce explora profund ca diversitate de domenii, prin gândire, raţiune, analiză, teză, sinteză, esenţă, căuta mai întâi temeiul naturii respective în actul creaţiei, apoi pentru a-şi fascina auditoriul îi descoperea pecetea armoniei şi măreţiei divine.

Scotocirea sa adâncă în Creaţia lui Dumnezeu, nu era o scormonire ambiţioasă după un discurs elevat, ci o săpare în stânca realităţii, o coborâre metafizică în misterul cercetării pentru a-i descoperi taina şi apoi înălţându-se mistic să o poată revela semenilor doritori de divin, de dacoromânism, de adevăr, libertate şi frumos.

„Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat în bibliotecă, veritabil maraton, deşi cel care aleargă, şi singur, la prima vedere este Petre Ţuţea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară. Unii, mai norocoşi, l-au ascultat luni şi ani de-a rândul, zi de zi, mai precis – noapte de noapte, siliţi la o maximă şi neslăbită încordare a minţii pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiţie şi inteligenţă iscoditoare, care este orice ceas petrecut cu Petre Ţuţea.” (Ion Coja, Petre Ţuţea, Octogenar, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion publishing-2010, p.79)

În analiza profesorului filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu în anii cursurilor la Facultatea de Filosofie – Bucureşti, se conturează pecetea marelui gânditor geto-dac, doar asupra valorilor româneşti. „Petre Ţuţea a făcut să umbrească (dacă nu să anihileze) întreaga filosofie de la Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la acesta la Maiorescu şi post-maiorescieni: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, ori Lucian Blaga, D.D. Roşca, şi chiar la Nae Ionescu şi nae-ionescieni.” (Gheorghe Vlăduţescu, Petre Ţuţea sau Starea de Interogaţie, în Petre Ţuţea în Conştiinţa…,op. cit., p. 532)

Dar, Petre Ţuţea – Socratele dacoromân egalul celor trei Corifei ai înţelepciunii traco-geto-dace, Socrate, Platon şi Aristotel – este Luceafărul creştin din Boteni care a strălucit prin înţelepciunea sa ortodoxă eclipsându-i pe marii filosofi din ale căror opere cita cu uşurinţă, majoritatea citindu-le în original, (nu intră în competiţie filosofii – teologi creştini ortodocşi), începând cu Lao Tseu, Confucius, Thales, Pitagora, Heraclit din Efes, Parmenide, Zenon, Protagoras, Gorgias, Diogene din Sinope, Epicur, Epictet, Plotin, Seneca, Ibn-Badja, Ibn-Haldun/ Abdurrahman Abu-Zaid, Avicenna/ Ibn-Sina/ Abu Ali, Averroes/ Ibn-Roşd, Abul-Valid Mahammed, P. Abelard, Roger Bacon, Duns Scotus, Meister Eckhart, William de Occam, M. Montaigne, Francis Bacon, Erasmus de Rotterdamus, Pico de la Mirandola, Jean Bodin, Thomas Morus, R. Descartes, B. Spinoza, N. Malebranche, W.G. Leibniz, Th. Hobbes, J. Locke, B. Pascal, G. Berkley, D. Hume, Ch. Montesquieu, D. Diderot, E.B. Condillac, Helvetius, Holbach, J.J. Rousseau, I. Kant, Art. Schopenhauer, S. Kierkegard, J.G. Fichte, F. Nietzsche, F.W.J. Schelling, G.W.F. Hegel, Auguste Comte, K. Marx, J.P.Sartre, G. Bachelard, Sir K.R. Popper, L. Wittgenstein, J.P. Sartre, Ed. Husserl, Martin Heidegger, H. Bergson, William James, Jurgen Habermas, M. Foucaul ş.a.

Petre Ţuţea era un Aristocrat al Cetăţii, fiindcă în Agora ei se concentra spiritul pe care gânditorul creştin îl rafina nu sub semnul filosofiei, ci sub sceptrul teologiei în care sălăşluia şi filosofia creştină, pentru „ridicarea”, înălţarea „Omului nou”, mistic, mărturisitor, din fenomenalitatea filosofiei, din labirintul metafizic, în realitatea pe care doar teologia o supune adevărului revelat, înspre întâlnirea cu Dumnezeu, căutând astfel să lămurească rostirea, grăirea românească întru frumuseţea creaţiei harice.

„Avea atâta indescriptibil farmec, încât după câteva ceasuri de conversaţie (dar conversaţie e mult spus, căci, asemeni lui Socrate, el mai degrabă monologa, dominator cu strivitoare autoritate asupra interlocutorului, acestuia nerezervându-i-se în conversaţie decât rolul unui receptacol de înţelepciune), îţi venea să-l părăseşti brusc, copleşit, şi să alergi să notezi totul, să nu se piardă atâta frumuseţe şi profunzime a gândului, şi strălucire a exprimărilor.” (Ion Papuc, O Evocare Petre Ţuţea în Petre Ţuţea în Conştiinţa…,op. cit., p. 333)

Gândul său alb, imaculat se torcea dintr-un Caier spiritual cât universul, cu repeziciunea şi năvălirea impetuoasă a Dunării, într-o grăire sublimă care aduna sub torentul său metafizic întregul frumos românesc spre a-l odrăsli în mistica ortodoxă dacoromână, picurând ca în zorii cutezători ai unei Zilei de mare sărbătoare, înainte de urarea matinală a Soarelui, cristalele de rouă risipite pe catifeaua îmbujorată a Trandafirului regal, mărgăritarele sale diafane de un inegalabil umor românesc.

Filosoful Petre Ţuţea, Rectorul Academiei de la Aiud, după eliberarea cea mare din anul 1964, a fost periodic „vizitat” de securitate, neîntrecându-l însă pe celălalt Everest Monah şi Duhovnic al Ortodoxiei Aresenie Boca, „care a fost urmărit timp de 46 de ani (1943-1989) de către Serviciile Secrete.” (Florin Duţu, Părintele Arsenie Boca 1910-1989 – Biografie Vizuală, Ed. Floarea Albă de Colţ, Bucureşti-2014, p. 4)

În anul 1977, acelaşi organ represiv care a năvălit migrator în toate casele Românilor creştini naţionalişti, după luna Mai 1948, a îndrăznit şi la domiciliu său, ridicându-i cca. 1000 de pagini de manuscrise inedite, apoi l-a anchetat 24 de ore şi buimăciţi complet de harul şi ironia sa savantă i-au dat deocamdată drumul.

În răgazul dintre „vizite”, gânditorul a trudit din nou afirmându-i memorabil profesorului Ion Coja, alt mare Român: „mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de râs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!” (Ion Coja, Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea, în Origini Vol. XIII No.11-12November-December 2008)

Pe aceeaşi dâră de platină a umorului ţuţian ne poartă mărturisirea colegului-camarad, poetul Ilie Tudor, tatăl marelui nostru rapsod Tudor Gheorghe. Scena se petrecea în primăvara anului 1963, când la Aiud era deja începută reeducarea SENIORILOR naţionalişti creştini-ortodocşi. Colonelul securist Crăciun, directorul Penitenciarului, însoţit de ciracii săi, slugoi-ofiţeri trecea în revistă legiunile de ROMÂNI. Ajungând în faţa unei mari DEMNITĂŢI, chiar dacă părea o stafie, călăul recunoscând-o a exclamat:

„Ce faci, filosofule? Cum te simţi?
Datorită grijii dvs. cum se vede!
Mă! aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Vi-l închipuiţi pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

S-a depărtat apoi câţiva paşi şi filosoful l-a strigat.

– d-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

– Da! Ia zi, mă! Nu se vede? Şi-şi bombează pieptul.

– Acasă aţi avut porci?

– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

– Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Crăciun care nu era prost complet, a zâmbit forţat muşcându-şi buzele, replicând:

Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii.” (Ilie Tudor, În Dialog cu Ţuţea, op. cit., p. 494)

Marele gânditor creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este unul dintre regalele blazonuri spirituale ale Neamului nostru valah, ce străluceşte în Pantheonul României Tainice, binecuvântată de Mântuitorul Hristos şi de Fecioara Maria cărora le purta o permanentă adorare şi o dragoste neţărmurită.

Ferice de Neamul nostru că are în fiinţa sa hristică astfel de profeţi nemuritori!

: Idiot…

: Sacerdot fără parohie

: Opera

: Recunoaștință

3 Decembrie 2020

+ Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşan

[1] Petre Ţuţea (semnătura olograf)s-a născut la 6 octombrie anul 1902, în satul Boteni, Muscel, judeţul Argeş. Întâi oficial şi diplomat la Ministerul Economiei Naţionale, mediatorul celui dintâi tratat economic între România şi URSS.

În categoria Articole, Autori, Fotografii | Etichete Agora cetății, apostol al neamului, Boteni, Musccel Argeș, Petre Țuțea, sacerdot fără parohie | Lasă un comentariu

La mulți ani România!

Publicat în 1 decembrie 2020 de Mosincat Constantin

: Steagurile D.11I. – 2006

: Mihai Viteazul – Oradea

: gl.I.Ciupei, sculptor Valentin Tănase, veterani de război , ostasi din R.30Gargă „Mihai Viteazul” la Budapesta – 25 octombrie 2007

: Troița Eroilor – Budapesta

: Erou – al Ordinul „Mihai Viteazul”

: Fanfara militară

: Parcela Eroilor

: Onor ostașului român

În categoria Articole, Autori | Etichete Budapesta, Monumentul Vulturul, Parcelaeroilor, tricolor, troița | Lasă un comentariu

Un poet bihorean: prof. Dr. Maria Vaida

Publicat în 27 noiembrie 2020 de Mosincat Constantin

Bihorenii la Marea Unire

~Cartea Mariei Vaida închide o buclă de istorie națională trăită de românii din Bihor și rememorează pentru noi, cei de azi, momente de seamă din acest periplu istoric. Oricine va deschide paginile cărții va constata nu numai entuziasmul și dăruirea pe care marii noștri înaintași le‑au depus pe altarul național, dar și jertfele nenumărate, și adeseori cumplite, pe care au fost obligați să le plătească. Pentru toți cei care au contribuit la ridicarea acestui impresionant edificiu care este România Mare, autoarea a depus, după cuviință, fie un buchet de flori comemorativ, fie o lacrimă de recunoștință și sinceră prețuire, o troiță din cuvinte, după cum spune cercetătoarea. Oamenii Bihorului de odinioară și mai ales cei din zona Beiușului vor putea urmări, filă cu filă, modul în care înaintașii lor au conceput actul de patriotism și demnitate națională, spre a le fi pildă contemporanilor de astăzi. (Mircea Popa)~

Izvorul din Gâtaș sau copilăria cu flori de brândușe*

Prof. Dr. Maria VAIDA

Cuvântul – madlenă, cum spunea Irina, apare te miri de unde în fiecare
primăvară, căci noi copiii, pe vremea Săptămânii Luminate, mergeam în cârduri
să culegem flori de primăvară: viorele, brândușe, brebenei, căci vremea
ghioceilor trecuse… Bunica mea, Ana, venea cu noi de cele mai multe ori, mai
ales când eram mai mici și nu aveam alți tovarăși mai mari cu noi, căci era cam
greu să lași trei fetițe cât ulcelele să pornească singure pe hotar. Mai ales că
izvorul acesta fermecat era destul de departe de casele oamenilor și ne puteam
întâlni cu vreo sălbăticiune…E drept că doar vreun iepure țâșnea dintre
semănăturile cu grâu de toamnă, iar noi alergam una după alta să-i găsim
culcușul, doar –doar am fi găsit și niște iepurași micuți și drăgălași…uneori
găseam, dar, de cele mai multe ori, era doar culcușul călduț, semn că acolo
dormise o vietate cu sânge cald. Drumul era lung, iar sora mea Zorica, fiind
micuță, se ținea cu greu după noi; după o bucată de drum, bunica o lua în cârcă
și așa continuam călătoria noastră spre Izvorul din Gâtaș.
Izvorul acesta era scobit în peretele de lut, pe malul pârâului care separa
două sate: Drăgănești și Livada Beiușului; la cotul pe care îl făcea pârâul curgea
apa izvorului, limpede precum cristalul și rece ca gheața, fie vară, fie iarnă,
pentru că niciodată nu îngheța. Asta pentru că peretele dinspre sud era înalt,
probabil din stâncă pe care se așezase lut peste vremuri, și niciodată soarele nu
se oglindea în izvor. Șuvoiul de apă se strecura printre rădăcinile rămuroase ale
unui tei uriaș. Peretele de lângă izvor era acoperit înspre răsărit cu lăstari de
arin, cu tufe de măceș, cu tufe de porumbar, cu mlădițe de pagrin (salcâm), o
feerie de ramuri cu spini, printre care nu ne puteam strecura fără să ne zgâriem,
dar florile cele mai frumoase acolo se găseau. Iar noi, cu gesturi mici și atente la
țepii ramurilor, ne strecuram spre locurile pline de brândușe, de viorele, de
brebenei. Uneori zgârieturile erau serioase, iar baba Anuță scotea din buzunarul
zadiei o alifie vindecătoare cu care ne dădea peste locul zgâriat: pe mână, pe
față, pe piciorușe… Ne spunea atunci: Vedeți, dragele babii, așa a suferit și
Domnul Isus când a fost încununat cu spini pe drumul crucii. La întoarcere,
desigur, suferința Mântuitorului reînvia din povestea babei Anuța, căci era mare
povestitoare… Ajungeam noi, cu efort și cu lacrimi adesea, să culegem fiecare
câte un buchețel de flori: eu puneam la un loc toate brândușele și le dădeam
bunicii, care le lua și făcea un ritual de magie albă, un descântec: plimba peste
ochii săi, apoi peste ai noștri florile catifelate de culoare violet, rostind formula

magică: Brândușele-nfloară/ ochii nu mă doară/ brândușele-nflorească/ ochii
mei întinerească…O fi fost așa, n-o fi fost, cert este faptul că bunica vedea să
bage ața în ac și înaintea morții sale, la vârsta de 77 de ani. Florile adunate le
puneam la troiță, în ulcele de lut, în Vinerea Mare, ca omagiu Mântuitorului.
Izvorul din Gâtaș era locul de unde vara, pe vremea seceratului, mă
duceam să aduc apă la secerători, când lanul cu grâu era mai aproape: ulciorul
de lut cu zurgălău în interior mă ajuta să-mi înving teama: îl mișcam cu sârg, iar
bucățica de lut zuruia ca o ființă vie, vorbindu-mi parcă pe drum, la întrecere cu
greierii. Tăcea ulciorul, tăceau și greierii, agitam iarăși ulciorul și muzica
reîncepea. Apoi ajungeam la umbra și răcoarea binefăcătoare a izvorului; atunci
teiul era înflorit, mirosul lanului de grâu copt adia peste hotar, parfumul florilor
era adormitor, păstăile de neghină pocneau în soare, iar cărăruia ce cobora spre
izvor avea urme de copite, unele mai mari, altele micuțe: am înțeles că erau de
mistreți când l-am întrebat pe bunicul despre ele; aveau și pui, mi-a zis el, dar să
nu te apropii dacă îi auzi, că mamele sunt periculoase când își păzesc puii.
Lasă-i să se adape, iar apoi te duci tu să iei apă din izvor. Apa ce le-o aduceam
secerătorilor era apreciată: rece, proaspătă, limpede, iar eu eram lăudată pentru
vrednicia mea…Mai târziu, citind Mistrețul cu colți de argint, poezia lui Ștefan
Augustin Doinaș, acolo mi-am imaginat scena întâlnirii prințului din Levant cu
Mistrețul pe care îl vâna… la Izvorul din Gâtaș, locul magic al copilăriei mele,
cel cu apă vie; numai amintirea lui mă transpune, proustian, în mijlocul lumii
din care m-am ivit și pe care o port în suflet pretutindeni, oriunde mă poartă
pașii. Izvorul din Gâtaș vine și mă adapă cu apa cea vie și acum, când stau în
autoizolare, dar nu sunt singură niciodată. Izvorul din Gâtaș este în sufletul meu
și va fi câtă vreme voi face umbră pământului…

*Salutăm prezența distinsei noastre bihorence în Saloanele și paginile Revistei Cetatea Cavalerilor. Domnia Sa va aduce, cu certitudine, o „pată de culoare poetică” Revistei și Bibliotecii Bravului Cavalerului prin frumoasa creație artistică și valoroasa cercetare istoriografică culturală, rod al stăruinței și migălosului trvaliu din … Biblioteci, asemenea unui distins și neânvins cavaler!

Am Onoarea a vă saluta revenirea Acasă, pe meleaguri bihorene, și printre Cavaleri de Clio, distinsă Doamnă!

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

~Cavaler de Clio~

În categoria Articole, Autori, Biblioteca Cavalerilor | Etichete Bihor, brândușe, Drăgănești, Izvorul din Gâtaș, Livada Beiușului, Mircea Popa, vinerea Mare | Lasă un comentariu

Insemări uitate (III)

Publicat în 27 noiembrie 2020 de Mosincat Constantin

Misiunea de la Paris

Generalul Dumitru Iliescu, Senator de Salonta-Mare răspundea, în şedinţa Senatului din 20 Decembrie 1923, acuzațiunilor aduse, în şedinţa Camerei din 17 Decembrie, de către deputatul P. Brătăşanu din Partidul National Liberal. Însemnări luate după note stenografice le redăm în continuare.

„Domnilor Senatori!

Pavel Brătăşanu, deputat, în şedinţa Camerei de la 17 Decembrie 1923, a făcut afirmaţiuni eronate, asupra activităţii mele în Franţa pe când mă găseam acolo, în calitate de reprezentant al armatei române pe lângă Marele Cartier General al Armatei Franceze. D. Brătăşanu a spus:
Că deşi am primit bani de la guvernul Brătianu pe când mă aflam în Franţa spre a face propagandă în favoarea ţării noastre, totuşi nu am cheltuit nimic în acest scop.
Că n-am făcut nici o propagandă la Paris şi Franţa pentru ţara mea.
Că am fost expulzat din Franţa.

La prima afirmaţiune a d-lui Brătăşanu că am primit bani, ţiu să declar, înaintea Senatului că n-am primit nici un BAN, tot timpul cât am stat în Franţa şi în străinătate, de la plecarea mea din ţară până la întoarcerea mea, decât drepturile mele de soldă prevăzute de regulamentele militare. Pentru dovedirea acestei afirmaţiuni fac apel la d. Preşedinte al Consiliului, care era şeful guvernului în acea epocă.

Propaganda gratuită. La a doua afirmaţiune a d-lui Brătăşanu că n-aşi fi făcut nici o propagandă, răspund: Deşi – repet – nu am primit nici un ban în acest scop şi nici nu eram însărcinat de a face propagandă, totuşi dându-mi seama la sosirea mea în Franţa, în ianuarie 1917, de atmosfera defavorabilă ce ni se crease acolo, am simţit, că în afară de obligaţiunile mele militare рe lângă Marele Cartier General al armatei franceze, mai am o datorie mare faţă de ţara mea, – care era într-o situaţie foarte grea, – de a face toate sforţările, spre a schimba această atmosferă. Era nevoie a se lumina opinia publică din Franţa şi cercurile cele mai influente de acolo, în privinţa sacrificiilor făcute de noi şi a drepturilor noastre sfinte, ce erau serios ameninţate, de întinsa propagandă ce o făceau contra noastră, nu numai vrăşmaşii, dar din nenorocire chiar unii din aliaţii noştri. Din aceştia din urmă, o parte fiind induşi în eroare în privinţa revendicărilor noastre, ni le contestau, iar ceilalţi, având interese contrarii nouă, – cum erau sârbii, – căutau a-şi valorifica revendicările lor în detrimentul acelor ale noastre. Aceasta fiind situaţia la acea epocă, să-mi daţi voie a vă arăta pe scurt, care a fost activitatea mea

În categoria Articole, Autori | Etichete Franța, general Dumitru Iliescu, guvernul Brătianu, Marele Cartier General, Pavel Brătășanu, Salonta Mare | Lasă un comentariu

Însemnări uitate (II)

Publicat în 27 noiembrie 2020 de Mosincat Constantin

Discursul generalului Iliescu în Senat

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

„Onoarea prețuiește mai mult decât îndemânarea”

Dumitru Iliescu a exercitat efectiv (deși nominal poziția era ocupată de generalul Vasile Zottu, care, bolnav fiind, nu putea exercita prerogativele de comandă) funcția de șef al Marelui Cartier General în prima parte a campaniei anului 1916, fiind apoi numit în funcție la 25 octombrie până la 5 decembrie 1916, când a fost demis ca urmare a înfrângerilor suferite de Armata României. Numire sa, prin încălcarea sau eludarea regulilor de promovare în armată, justificată doar de relația de prietenie cu primul-ministru, a fost aproape unanim contestată de corpul ofițeresc de comandă ca și de principalii lideri politici, iar rezultatele dezastruoase ale celor patru luni de conducere, deși nu i se datorau în întregime doar lui, le-au dat dreptate acestora.

Pentru conducerea acestor forțe armate mobilizate, circa 620.000 se constituia Marele Cartier General , având rolul de a sprijini Comandantul de Căpetenie – regele Ferdinand – în conducerea acțiunilor militare. Asigurarea aspectelor administrative și a celor care țineau de înzestrarea armatei și coordonarea efortului de război revenea Ministerului de Război, care nu avea însă atribuții pe linia conducerii militare. Ordinea de bătaie a Armatei României, în prima zi a participării la război, la data de 15/28 august 1914 era diferită de cea de la pace, forțele fiind grupate în conformitate cu misiunile pe care trebuiau să le îndeplinească și nu neapărat conform subordonărilor organice. Conform prevederilor art. 93 din Constituția din 1866, regele era capul puterii armate. În această calitate el exercita comanda de căpetenie în timp de război.

În categoria Articole, Autori, Moșincat Constantin | Etichete comanda de căpetenie, Constituția 1866, Ferdinand I, general Berthelot, general Dumitru Iliescu, general Prezan, generalul Vasile Zottu, Marele Cartier General, Paris, Periș | Lasă un comentariu

Însemnări uitate…

Publicat în 25 noiembrie 2020 de Mosincat Constantin

Odată atins obiectivul politic-național: realizarea României Mari, contributorii cu faimă de erou și decorații obținute în tranșee erau marginalizați, și treptat uitați… Totul se actualiza, iar rezerva, rămânea ceea ce devenise numai: rezervă… Despre ofițerul de rezervă cuvintele au început a fi mai puține de când „stăpânul vremurilor a devenit omul politic”, uituc, ignorant, nepăsător. Se pare că se uitase cuvintele profetice din Ordinul de Chemare: „nu frica de pedeapsă să vă ducă la împlinirea acestui ordin de chemare, ci mândria conștientă, că îndepliniți o sfântă datorie față de pământul nostru liberat, față de patria noastră română. Este ceasul sfânt, când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moștenit de la strămoși, când trebuie să punem temelia unui viitor demn și corespunzător jertfelor și suferințelor de veacuri ale părinților noștri” Aveți să răspundeți chemării, pentru a dovedi lumii întregi, că ne iubim Țara și că știm să o stăpânim cu vrednicie – ducând cu noi liniște, libertate și stăpânire dreaptă în toate colțurile Țării!”[1]

Era vremea când prin oratorie politică linia întâia a frontului era suficient garnisită cu omul de sacrificiu: ofițerul de front. După ce, prin ascuțișul sabiei ostașului, s-au făcut și trasat hotarele României Mari, fiecare politician, după interes, a adresat mulțumiri și recompense, mai mult morale, celor care au supraviețuit și au alinat de suprafață suferințele urmașilor, celor îngropați în tranșeele războiului, au început să uite. Să uite că pe tranșeea din fața inamicului a fost cel dintâi dintre ostași, ofițerul, ajuns la vremea bătrâneții și neputinței fizice numai: ofițerul de rezervă!

Continuarea aici … ÎNSEMNĂRI UITATE(I)docx…

[1] Apud Constantin Moșincat, 1918 – Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, Editura Treira, Oradea, 2018, coperta 4

În categoria Articole, Autori, Cetatea Cavalerilor, Documente | Etichete buletin, general Cihovski, generalul Rujinski, mareșalul Pilsudsky, ofițeri rezervă Oradea, Ordin de Chemare, Romania Mare, Varșovia, Victor Cădere | Lasă un comentariu

Onor sculptorului Cornel T. Durgheu

Publicat în 15 noiembrie 2020 de Mosincat Constantin

LA LA MULȚI ANI! Prof. univ. Dr. Cornel T. Durgheu – artist plastic

,,Un popor e MARE, e la apogeu, când dă sculptură bună, când dă sculptori MARI” Gheorghe Dimitrie Anghel – sculptor.

Cel mai celebru artist plastic orădean este, fără nici o îndoială, Cornel T. Durgheu, sculptorul care a creat cel mai originl monument pentru faimoasa CEAPĂ de Pericei. Când lumea zice că „nu dai o ceapă degerată” Cornel Durgheu se uită câte foi are ceapa și o pune pe soclu. Genială idee, care nu scapă apoi de Cartea Recordurilor.

El a creat multe și valoroase lucrări de grafică, busturi, sculpturi monumentale, răspândite și expuse în mai multe expoziții în țară și străinătate, mânat de o forță de muncă și creație extraordinară, disciplină și talent.

În sculptură, specializarea maestrului, dăruiește patrimoniului cultural arta sa monumentală. „Monumentul Martirilor Ciordaș și Bolcaș” din Beiuș, Busturile lui „Avram Iancu” de la Oradea și Salonta, Monumentul Pompierilor, Oradea, „Monumentul Eroilor” de la Homorog sau busturile monumentale ale lui C. Brâncuși, L. Blaga, Horea, Alexandru Roman sunt doar câteva dintre lucrările semnate de marele artist bihorean.

La ceas aniversar distinse prietene, din partea Asiciației Naționale a Cavalerilor de Clio, urarea noastră de SĂNĂTATE și tradițional La Mulți Ani!

Din partea artistului pentru NERECUNOȘTINȚA unor vremelnici edili, un material mai vechi, dar actual prin tematică:

ODISEEA UNUI DESTIN POLITIC

„Mă servesc de amintire, de această formă afectivă a memoriei, după cum este definită de Kierkegaard, dar atât de dragă mie, cu toate imperfecţiunile ei. Argumentul, motivul esenţial, care impune acest demers, alcătuit din fapte şi reflecţii, realităţi sociale şi politice, confruntări şi dispute, istorie şi memorii, idei platonice sau arhetipuri închipuite, cu sau fără relevanţă admiţând chiar că sunt o plăsmuire mitică, dar mai aproape de adevăr, au fost determinante.

Un adevăr al existenţei noastre cotidiene din ultimul sfert de secol, mai ales a celor implicaţi, a celor militanţi. Trăim într-o lume plină de mizerii, zbucium în declinul neamului, prevestindu-ne apogeul josniciei naţionale – prin dezvoltarea cruntei răutăţi umane şi dramatic lupta pentru parvenire ce provoacă degradarea societăţi româneşti, fără remuşcări. Peste tot întâlnim frământări şi nedreptăţi, „crime” şi crize, păcăleli şi manipulări, s.a. Dacă nu mi-ar părea rău pentru DEMOCRAŢIE, nemachiavelic fiind, şi disciplina nu-mi lipseşte, mâine aş desfiinţa partidele politice pentru un răstimp, atât de necesar pentru liniştea neamului, curăţirii, igenizării şi purificării, aruncând balastul la groapa de gunoi a istoriei.

Trăim, cum spuneam, într-o lume zbuciumată şi dezechilibrată, profană şi imbecilă (de la imbecilii întâlniţi la tot pasul!), stăpâniţi de relicve umane, de frământări şi nedreptăţi, dar optimişti, pentru că unii mai visăm la orice ne-ar face mai buni, mai drepţi, mai nobili, mai frumoşi, într-un cuvânt mai oameni, încercând să dăruim semenilor noştri un dram de sensibilitate spirituală, de credinţă, de sens vieţii, ce să nască bucurii şi frumuseţe, în ultimă instanţă speranţă pentru o viaţă mai bună, mai demnă, şi mai liniştită cu scopul mărturisit prin demersuri, iniţiative şi practici concrete, să eliminăm, să abolim sărăcia, pauperizarea şi umilinţă perpetua la care este supus poporul român. Şi o putem face!

Personal în decursul timpurilor, căutam sprijin, căutam tipul de OM (omul fiinţă!), pe care să mă bizui pentru deschiderea, dezvoltarea şi clădirea viziunii mele de viaţă. Ştiam că este posibil. A fost şi este posibil, atât pentru mine cât şi pentru semenii mei, cu toate rudimentele umane întâlnite şi puse pe boicot, (oameni limitaţi sau egoişti indiferent de pregătire) a căror, mare preocupare era, uneori nevinovaţi – oameni fără viziune fiind; blocarea iniţiativelor, stoparea demersurilor curajoase, indivizi de rea credinţă – atunci când apăreau iniţiative ori realizări îndrăzneţe (am trăit astfel de momente… vezi Facultatea de Artă din Cetatea Oradea) – cu tot evantaiul ei de preocupări, sau crearea de condiţii (spaţii), de muncă şi pentru realizări artistice atât de necesare creatorilor din toate domeniile, iniţiative din domeniul sculpturii monumentale de for public, etc., oameni, de ce nu, mânaţi de interese meschine şi politice, sabotări discriminatorii, ş.a.m.d, fără a înţelege sau realiza (ori nu vroiau), că pentru atingerea înaltei dimensiuni de civilizaţie şi emancipare, din toate punctele de vedere, a naţiei române, a locuitorilor oraşului Oradea, în primul rând de aşa ceva era nevoie! Necesităţile spirituale şi cele materiale imediate! Găsirea de SIMBOLURI, găsirea de MODELE. Dar interesul lor, în neştiinţa lor, era că masele de oameni să fie ţinute în sărăcie şi prostie, pentru că ele prin imposibilitatea accesului la informare, cultura, bun trăi, s.a. vor fi mult mai uşor de manipulat, de minţit şi de înşelat.

Onest, am căutat certitudini care să fie purtătoare de inteligenţă, de generozitate intelectuală, de responsabilitate umană şi socială, oameni care să aibă şi HARUL de-a induce şi genera binele, omenescul, într-o comuniune umană superioară. DA! O viziune idealistă, dar perfect infăptuibilă… şi aşa a fost până la un loc.

Stăpânit de ideea împlinirilor; profesionale, umane, morale, sociale, spirituale, etc., m-am slujit de puterea unor energii interioare, a ordinii, a exemplului şi sacrificiului personal, în neliniştea vremii. Dând sens lucrurilor, m-am situat arbitrar dincolo de bine şi de rău, nădăjduind în superioritatea omului evoluat; social, politic, şi cultural, abordând implicarea justificată istoric şi moral, în lumea politicului.

Obiectivul suprem era evoluţia spre o civilizaţie superioară, spre lumea valorilor umane, morale şi sociale, naţionale dar şi materiale şi spirituale. Nu mă aşteptam să intru într-un tunel obscurantist şi demagog în care demonii „politicului” se aşezaseră hegemonic într-o, concurenţa politică, josnică, de imagine sălbatică, dar mascată de voalul bunului simţ, a bunei credinţe, sub care se ascundea setea de putere, urmărind, gloria personală sau a familiei! Aş numio fanatism sau impotenţă politică. Stare care exclude orice coleg sau adversar politic, hăţindu-l în subsolurile apartenenţei partinice.

Aşezat bine, ca fiu al locului, în oraşul meu medieval, conştient de rosturile mele pe acest pământ, nu întâmplător am avut şi mai am (energia), sub speciala şi neiertătoarea lupă critică, filtrul a tot ceea ce mişcă în Oradea şi Bihor de mai bine de jumătate de secol; oameni valoroşi dar şi diferite persoane (lichele), cocoţate în „diferite responsabilităţi”, în decursul vremurilor, fără nici un merit plauzibil (doar rudimentar politic sau nepotism), aventuraţi acolo în ultimii 26 de ani, firesc sau conjunctural, oricum nestatornic şi cu merite şi convingeri profunde. Cetăţeni români de diferite etnii; români, unguri, evrei, s.a., care posibil slabelor ancorări civice (cetăţeneşti) interioare, m-au dezamăgit. Sunt omul interesat, care am văzut, analizat şi am sondat societatea de-a lungul timpului cu seriozitate şi plăcere. Fără eforturi speciale! Poate şi datorită calităţii profesionale care NU este de neglijat, sculptor (artist plastic şi educator) fiind – creator, formator de spirite elevate şi cititor şi ctitor de suflete, psihologia umană fiind apanajul acestor preocupări înălţătoare şi sensibile… Am văzut şi întâlnit indivizi, pe diferite funcţii, aşezaţi în somptuoase fotolii imperiale, fără să realizeze că purtau o pălărie prea mare pentru capul lor. Exemple sunt nenumărate! Iată din păcate o mostră de crasa incultura şi provincialism, într-un oraş care se zbate de ani buni, prin energiile sale sănătoase, dar, vai, sunt prea puţine cele care mai au curajul să se manifeste, să iasă din mediocritatea existenţială, tânjind şi agăţaţi după valorile tradiţionale româneşti, europene şi universale! Nonvalorile din perversitatea politică actuală, (valorile din păcate sunt risipite şi nu se pot afirma), din nefericire, ne dau statutul de societate urbană şi nu numai, mediocră. Dar iată ei ne hotărăsc destinul! Indivizi mici la propriu, mici şi la figurat, dar extrem de agresivi în subteran şi convinşi că stau la locul lor şi că le revine, îl merită! Ce ne facem?

Stupefiaţi, dar nu tulburaţi, ne-am angajat într-o existenţa, o aventură politica cenzurată, pe un drum permanent neliniştit, însoţit de un mister inefabil evanescent, incitant pentru minţile deschise, curate, cinstite şi dedicate destinului cetăţii – dar atât de rare, cu scopul de-a contribui la emanciparea şi educaţia municipalităţii, a judeţului, a ţării. Un angajament, un demers neînţeles, eronat şi absurd (vezi comentariile acoliţilor!), fără valoare pentru bezmeticii unei politici de gaşcă, care nu ţin cont de aspiraţiile, de necesităţile reale, de visele de preamărire a neamului românesc. Într-un cuvânt, de înaltul grad de cultură şi erudiţie. Cultură, civilizarea, emanciparea în sensul larg dar adânc al cuvântului, accesibilă tuturor muritorilor de rând.

Cultură pentru ei este un surogat ieftin şi captiv, pentru ca forţa care vine din cultură şi care aparţine spiritelor superioare îi sperie, le e frică că-i desfigurează. Apelează rapid la „crimă şi la preparatele vegetale”, apoi satisfăcuţi dau raportul, iar în momentul în care le perturbi, proiectul, fac totul, prin micimea lor să te elimine, pentru că ei sunt incapabili să se mişte la vedere, în lumea vizibilă. Invizibilul, întunericul le este sfetnic bun. Ei cred că au devenit limpezi, ilustrativ pentru complicaţiile existenţei falsificate, neglijând tradiţiile etice reale ale pământului din care său născut, uitând de reprezentanţii adevăraţi ai spiritului românesc.

Confruntările şi lupta acestora iau uneori forme absolut paradoxale, prin vulgarităţi, spre excludere a valorilor, din viaţa politică, din viaţa publică, fără elegantă, fără proteste, angajând obrăznicii şi bizarerii comportamentale ciudate şi groteşti. Arta, cultura, esenţa şi forma artei taxând-o imediat inspiraţi de insolenţă absurdă a rudimentarului, a snobismului ocult, frică de idealul social. Atunci descumpăniţi, surprinzător ne lovim de-o inconştientă colectivă, de frică de urmări, de grotescul răzbunării. Atenţie! Iată mai trăim, descoperim şi astăzi în mediul nostru politic, atitudini, apucături şi comportamente specifice evului mediu?!

Prin dinamica şi frumuseţea energiei personale generoase şi generatoare de viaţa culturală şi spirituală, am încercat să deschid perspective şi speranţe înălţătoare folosindu-mă şi de eşichierul politic. Aveam speranţe în împliniri mari susţinut partinic! Mari decepţii! Dacă prima încercare de conştiinţă altfel, ca membru al unui partid emblematic pentru fiinţa noastră naţională, mai ales ardeleneasca – PNR –care a luat fiinţă în anul 1864 la Sibiu şi în Timişoara, şi mai apoi – PNT-CD, partid de centru – stânga, am parcurs un drum lung de aproape 20 de ani, conştient că trăim într-o lume dezechilibrată şi mistuitoare, aici finalităţile au fost imposibile cu tot statutul istoric şi de creştin – democrat.

A urmat în ultimii 7-8 ani (şi gata), experienţa tristă într-un partid social-democrat (PSD), de alte dimensiuni cu pretenţii boiereşti. Partid complet rupt de lumea şi realitatea profundă, adâncă a săracilor, a necăjiţilor dar cică îi reprezintă! Cât cinism!? Ne mai vorbind de cele sfinte, de semenii „aleşi”, lumea greu-manipulabilă?! Aici promisiunile şi intervenţiile calculate, dar şi spontane într-o lume sărmană şi plină de dezabilităţi sociale şi umane pentru o zi, sunt la mare preţ: curge miere şi unt, zahăr şi ulei, orez şi orz (ovăz?), bere şi mititei, etc., şi am salvat viaţa satului şi România!… Prăpădiţii, ţiganii, umiliţii şi boschetarii sunt fericiţi pentru o zi!!? A doua zi, când se vor trezi din beţie, vor VOTA! Dânşii şi-au făcut datoria faţă de neam şi ţara, deschizând perspective luminoase pentru viitorul umanist-socialist al romanilor! Vor hotărî ceea ce este cel mai bine pentru noi! Un context politic şi realităţi umilitoare unde deziluziile au fost devastatoare (mă întrebam adesea, spre folosul lor de altfel – oare ciracii din, fruntea oastei… nu-mi citesc gândurile?), nu datorită oamenilor (membrilor acestui partid după deformare în reformare, oameni frumoşi în general, dar uşor-manipulabili prin structura lor socio-culturală tradiţională), mulţi devotaţi ideologiei (?!) ceea ce nu este de reproşat, (doar dacă ne gândim la procentul prea mare – se trage un semn de alarmă!?), gândindu-ne la Purgatoriul din care se extrag, ci datorită mişcărilor tectonice din vârful piramidei, şi de aici şi de mai sus; lipsa de respect, minciună, fraudă, răutatea umană şi reacredinţă, rudimentarism cultural, incompetenţă şi suspiciune, şiretenie. Mai grav, din punct de vedere spiritual, incapacitatea de-a fi apropiaţi valorilor, a creaţiilor, a moştenirilor culturale, a creatorilor şi a marilor sacrificii materiale şi financiare pe care le fac aceştia, a condiţiilor precare de lucru (creaţie artistică), dacă nu abandonează domeniul şi se apucă de o altă îndeletnicire (ex. fochist), pentru a câştiga un ban pentru familie şi materialele de lucru. Întâlnim, la aşa-zişii politicieni de astăzi, lipsa capacităţii de ataşament şi înţelegere faţă de necesităţile materiale şi financiare, (care au complexitatea lor), a oamenilor de creaţie, faţă de sistemele de organizare şi prolificitate civică şi culturală, a tuturor factorilor, nu numai politici, ci şi a acelora instituţional – administrative; partide, primarii, prefectura, consilii locale sau judeţene, s.a. Am întâlnit un sistem discreţionar şi obtuz nu numai aici. Parcă cele 2-3 partide mai răsărite sunt bătute-n cap de Dumnezeu. Structuri organizatorice subţiri, indivizi (consilieri), slab pregătiţi politic dar şi spiritual, iar unii (majoritatea) şi profesional. De unde atunci aşteptări majore prin proiecte înalte, superioare şi speciale cu astfel de subiecţi neajutoraţi?! Nu ei sunt vinovaţi! Vinovaţi sunt cei care îi împing spre înaintare, spre infern, cu mare interes şi ştiinţă, urmărindu-şi scopurile murdare, nu interesul maselor, a poporului! Aceştia din urmă sunt lăsaţi apoi în voia sorţii! Această strategie, serioasă şi atitudine libidinoasă, de ridicare din mocirla trecutului a SFÂNT-POPORULUI ROMÂN încă ţine! Că de lumea mai tresărită nu ne pasă, pentru că ei când se vor trezi din buimăceală s-o ia razna spre graniţe salvatoare. Se vor duce în pribegie şi umilinţe! Bieţii de ei! Dar cu copiii noştri, cu bătrânii noştri, cu lumea bună, lumea culturală, lumea spirituală, cu creatorii în majoritatea lor NOBILI şi aristocraţi, săraci, dar NU cu duhul, ce aveţi? Oare nu au suferit destul, zi de zi, în ultimii 60-70 de ani? Trăiesc suferinţe şi pribegii, şi asta pentru a ne aduce un zâmbet pe faţă, o floare, o rază de lumină şi speranţa că într-o bună zi totul va fi mai bine, mai frumos, mai nobil şi mai ONORANT pentru condiţia umană şi existenţa cetăţeanul român?!

Calomniile abile şi impostura, aproape şi-au intrat în drepturi în ultimii 26 de ani, ceea ce nu ne poate lăsa indiferenţi. Suntem angajaţi de acum, motivaţi cu argumente, într-o lungă luptă şi complicatul calvar al drumului pentru emancipare şi drepturi culturale şi spirituale, pentru creaţie, pentru că ne face cinste, rupându-ne dintr-un sistem opresiv, brutal şi indiferent.

Dorim să ridicăm un „monumental” soclu al DEMNITĂŢII umane, al ONOAREI NAŢIONALE, apărând drepturile spirituale şi materiale a creatorilor, având încă prejudecata fundamentală a creaţiilor valoroase, de calitate din toate domeniile de creaţie: arte plastice – sculptură, pictura, grafică, muzică, literatură, teatru şi tradiţii, în urbea noastră de pe Crişul Repede, pentru că ele sunt cu certitudine GARANTUL pentru înnobilarea şi emanciparea acestui oraş, care trebuie să renască din cenuşa mediocrităţii”.

Prof.univ. Dr. Cornel T. DURGHEU

Sculptor, preşedintele Fundaţiei Culturale „Cetatea Durgheu”

mai 2016

În categoria Autori, Biblioteca Cavalerilor, Tradiții | Etichete Alexndru Roman, arte plastice, Bihor, Durgheu, Homorg, pompieri Oradea, sculptoura monumentală | Lasă un comentariu

Ziua Armatei Române

Publicat în 24 octombrie 2020 de Mosincat Constantin

La MULȚI ANI ARMATA ROMÂNĂ!,

lA MULȚI ANI BRAVI VETERANI!

LA MULȚI ANI CELOR CARE POARTĂ HAINA PATRIEI

ȘI SLUJESC SUB DRAPELUL TRICOLOR ROMÂNESC!

Genericul Revistei Cetatea Cavalerilor – 25 octombrie 2020

În categoria Articole, Autori, Cărți, Catalog Autori, Cetatea Cavalerilor | Etichete Armata Română. Carei, tricolorul românesc, veterani de război, ziaua armatei | Lasă un comentariu

Carei – Octombrie 1944

Publicat în 20 octombrie 2020 de Mosincat Constantin

Și pentru că privirea Ostașului din Divizia 11 Infanterie, la faptele căruia facem trimitere, începea odată cu întoarcerea armelor spre Vest vom reda un pasaj, consemnat o zi înainte și una după 23 august 1944, din Memorii de război, ale preotului căpitan Gheorghe Marian, rămase manuscris în păstrarea lui Constantin Mălinaș. Facem mențiunea că la data respectivă unitatea sa ducea lupte de apărare în cadrul Operației „Sonia” din Moldova.

„În data de 22 august 1944 – în dimineaţa acestei zile, am ajuns în satul Zamfireşti. Aici încă nu a pătruns armata rusă. Tot aici am găsit Spitalul Militar de Campanie nr. VI, şi nu avea nici un bolnav. Era gata împachetat pentru plecare. Cu această ocazie a apărut o maşină cu doi ofiţeri superiori din Comandamentul Armatei a IV, din Bacău. Văzându-mă în halul în care mă găseam, obosit, murdar, nebărbierit, s-a repezit la mine şi m-a acuzat că sunt dezertor şi mi-a semnat numaidecât numele şi comunicându-mi, că voi fi dat în judecata Consiliului de război pentru dezertare. Afirmând că armata rusă a fost înfrântă de noi şi de germani şi că acum sunt în retragere. Eu le-am răspuns după cele văzute şi trăite.

După plecarea lor, a apărut o maşină de la Corpul VII Armată condusă de Căpitanul Iordana. Văzându-mă, repede m-a invitat în maşină şi după ce a predat un ordin la Comandantul Spitalului Militar (Col. Ursu), am plecat în satul Tălmaş, aflat la o distanţă de vreo 12 km spre sud de Bacău. Aici am găsit întregul comandament al C. VII A. care văzându-mă şi-a exprimat o deosebită bucurie, deoarece ei au fost informaţi că am fost împuşcat de ruşi. După ce am luat masa, maiorul Popa V. m-a invitat la dânsul unde am dormit iar seara după cină tot la dânsul am rămas. M-a rugat să mă culc în maşină, deoarece întregul comandament în cursul nopţii se va deplasa. Într-adevăr am rămas şi dormit în maşină şi dimineaţă după ce a plecat întreg comandamentul, am plecat şi noi în urma comandamentului.

23 august 1944 – Am plecat în urma comandamentului cu maşina. Maiorul Popa avea şi însărcinarea ca să controleze, ca să nu rămână în urmă vreo maşină. Mergând înainte, motorul maşinii s-a defectat. Pentru repararea lui am vrut să intrăm în Bacău, însă la intersecţie de drum am găsit maşinile Comand. Armatei a IV-a care se retrăgeau. Cu această ocazie am fost informaţi că ruşii în cursul zilei vor ocupa Bacăul, întrucât sunt în marginea oraşului. În urma acestor informaţii, noi am luat-o înainte pe un drum judeţean care traversa paralel cu râul Siret. Cum însă motorul era defect eram nevoiţi mereu să oprim şi să răcim motorul cu apă rece ce scoteam din Siret. La o distanţă de vreo 3-400 m înaintea noastră mai mulţi soldaţi făcând baie şi totodată adapă şi caii. Cu binoclul maiorul Popa V. observă că sunt ruşi, deci armata rusă a ajuns azi până la Siret. Deci noi cu maşinile nu mai putem avansa, dar nici ca să ne mai reîntoarcem nu e cazul. Am scăpat din prizonierat şi acum iar voi cădea în mâna ruşilor, neavând posibilitate de scăpare decât să abandonăm şi să părăsim maşina, iar noi prin înotător, însă fiindcă pe Siret valul de apă aduce o mulţime de bârne de lemn care vin dinspre izvoarele râului, am intrat în apă cu Maiorul Popa şi soldatul – şoferul – dezbrăcaţi şi cu hainele legat în pachet, am reuşit destul de uşor să trecem râul. Prin porumb şi alte arături, am înaintat şi după un drum de 10-12 km, am ajuns la şoseaua care vine dinspre Bacău, unde am întâlnit mai multe camioane cu soldaţi în retragere de la diferite unităţi, am urcat şi noi, până seara am ajuns la bifurcaţia şoselei de lângă Focşani, care traversează râul Siret spre Moldova (Galaţi). Mergând până în comuna Nicoreşti, unde am găsit Comandamentul Eşalonului II, care în acel moment era comandat de col. Ionescu, ofiţer de artilerie. După ce ne-am revăzut gata de plecare pentru comuna din apropiere. Cum şoseaua spre comuna respectivă nu era pietruită şi din cauza ploii care se revărsa în acel moment, pentru maşini era imposibilă de circulat, la stăruinţa şi perseverenţa mea, am reuşit să-l conving pe Colonel, ca tot eşalonul să stea pe loc până la primirea unui nou ordin, care a şi sosit pe la orele 21 seara, când întreg eşalonul a plecat din loc spre podul cel ieşit din comună, şoseaua până la pod a fost ocupată de armata germană care era în retragere din Basarabia. Armata germană a dirijat traversarea podului şi după ce am fost plouaţi toată noaptea, udaţi până la piele, odată cu răsăritul soarelui am trecut şi noi podul.

24 August 1944– s-a făcut ziuă şi razele soarelui care încălzeşte pe toată lumea, au reuşit să ne încălzească şi să usuce hainele de pe noi. În drum spre Focşani, am întâlnit din nou armata germană care nu se retrăgea din aceeaşi direcţia cu noi, ci venea dinspre Bărăgan şi Bucureşti şi căuta prin anumite căi de comunicaţie să se retragă spre Munţii Carpaţi. La un moment dat o unitate de Cavalerie din armata noastră ne ajunge din urmă şi un căpitan ne întreabă dacă cunoaştem evenimentele noi (recente –n.n.)? Noi, mai ales care de 2-3 zile tot a drumului am fost şi fără să avem legătură cu Comand. C.VI. A, nu cunoşteam nici o noutate. El atunci ne informase: „ ieri 23 august România a capitulat, ne-am rupt de germani şi conform condiţiilor impuse de foştii adversari, de azi începând suntem uniţi cu ruşii şi vom lupta împreună cu ei contra nemţilor”.

Ce a urmat? Pentru partea activă care era pe front: fuga din calea rușilor care nici ei nu auzise că Regele Mihai I, dăduse, ca pentru sine, „Proclamația către țară”, ca „unică soluție” căci la soldații din prima linie a ajuns mult prea târziu, după ce fuseseră luați prizonieri de 2-3 ori „de aliatul sovietic”, iar alții s-au întors după câțiva ani sau deloc[1].

[1] Detalii la Constantin Moșincat, Starea de veghe, Editura Papyrus, Oradea, 1997

În categoria Articole, Autori | Etichete Bacău, Cipău, Focșani, Moldova, Negrești, Nicorești, Oarba de Mureș, Operația Sonia, Regele Mihai I, Siret, Ursu | Lasă un comentariu

Eroul de la Oradea – 12 octombrie 1944

Publicat în 12 octombrie 2020 de Mosincat Constantin

Ceea ce ai făcut pentru alții rămâne dăltuit în memoria istoriei spunea Nicolae Iorga. Povestea veteranilor se înscrie, fără putință de tăgadă, în această paradigmă. În context, evenimentele petrecute, acum 76 de ani, la Oradea vor rămâne ca mărturie peste timp ca exemplu de dăruire. Când povestea e rostită de veteranul de război care a căzut rănit pe front, atunci când înainta spre Oradea, mărturia are o și mai adâncă semnificație. Sublocotenentul Marin Badea Dragnea, dintre multele sale amintiri, povestea despre a doua rană, mai gravă, pe care a suferit-o, la braţul stâng, pe care era să-l piardă, şi la piept, în marea bătălie pentru eliberarea Oradiei Mari.

Începută în septembrie de la intrarea în Bihor, la Criștior şi încheiată pe 12 octombrie 1944, cu eliberarea municipiului de pe Crișul Repede, Bătălia pentru Oradea s-a purtat zi și noapte cu o încleștare extremă. Luptele de la Oradea i-au rămas însemnate pe viață distinsului Erou. Infirmitatea brațului stâng îi amintea mereu de Oradea. Mărturie a vitejeiei voluntarilor din Divizia „Tudor Vladimirescu” a rămas consemnată ordine de luptă, operații și memorii. „Eu, care cunosc spiritul vostru de jertfă pentru ţară şi popor, precum şi pregătirea voastră de război, eram sigur că în lupte vom fi victorioşi. În luptele viitoare să faceţi dovadă de acelaşi calităţi; întreaga ţară are privirile aţintite asupra voastră. Răsplata voastră va fi răsplata eroilor. Cei căzuţi în luptă sunt eroii ţării şi noi vom avea grijă deplină de familiile lor”, consemna în Ordinul de Zi, din septembrie 1944, colonelul Nicolae Cambrea.

Eroul nostru Marin Badea Dragnea, spunea că în urma luptelor de la Oradea: „Am fost la un pas de moarte. Sergenţii Alexandru Vânău şi Ion Mihai, comandanţi de grupe din plutonul ce-l comandam, şi-au pus viaţa în pericol pentru a mă salva, pe mine, sublocotenentul Dragnea Badea Marin, din Siliştea Gumeşti, comandantul lor de pluton”. Cu ambulanţa diviziei, a fost transportat de urgenţă la Spitalul de campanie din comuna Tinca. De acolo a fost transferat la Spitalul militar de zonă interioară Beiuş, apoi la Alba Iulia, Braşov, Sinaia, şi în cele din urmă la Spitalul Militar Central Bucureşti, suportând 8 operaţii pentru salvarea braţului stâng. Și după ani le-a rămas recunoscător celor care i-au salvat braţul şi viaţa: medicii militari căpitan dr. Vărzaru medicul R. 31 /D.T.V.(Beiuş), dr. ofiţer de rezervă Stancescu (Alba Iulia), locotenent-colonelul dr. Cădere (Braşov), colonelul rezervă dr. Berceanu (Sinaia), locotenent-coloneii dr. Mareşi şi Petrulian (S.M.C. Bucureşti). Precum şi un tânăr practicant pe atunci, elev de liceu, ajuns general de brigadă (r) prof. univ. dr. Ioan Pop de Popa, renumit diagnostician şi chirurg cardiolog (Beiuş).

Dacă dumnealui a găsit cuvinte de răsplată cu mulțumire pentru cei care i-au salvat viața, noi îi adresăm caldă recunoștință pentru jertfa sa, pentru binele ce l-a dăruit urmașilor. Distinsul nostru Erou a fost rănit prima dată pe frontul de Est, pe 6 august 1942, la Kotelnicovo, pe vremea când era comandant de pluton în Grupul 52 Cercetare. Atunci a fost salvat de calul pe care-l încălecase vreo 3000 de km, Mugurel pe numele său, un armăsar negru, care presimțind vuietul de schije în cabraj brusc s-a ridicat în fața snopului de schijelor, și s-a prăbușit, viața fiindu-i curmată de oameni cu milă, iar călărețul cu toate rănile, pe care le-a păstrat toată viața, a scăpat. În încleștarea de la Stalingrad, copilul de trupă, ajuns la 18 ani, se înrolase voluntar pe front, avea să cunoască pe lângă durerea rănilor de glonț și umilința prizonieratului după decembrie 1942, în lagărul nr. 165 din Siberia.

Atunci și acolo, s-au format cele două divizii de voluntari români care au jurat să lupte pentru alungarea germanilor fasciști. Pentru că acțiunea voluntarilor a fost socotită, de unii ca trădare, de alții ironizată, pe nedrept de ambele părți, voi recurge la trei exemple din care se poate trage o justă concluzie. Prima se referă la raportul întocmit de generalul Tătăranu, de la Marele Stat Major, care cerea scoaterea din efectivele armatei române a respectivilor, raport pe care mareșalul Ion Antonescu, la 10 august 1944, a pus următoarea rezoluție: „Nu vă grăbiți. Azi suntem noi, dar mâine cine o să fie? Deci decât alții, mai bine Cambrea [Nicolae] și Teclu [Iacob] (comandanții diviziilor „Tudor Vladimirescu”, respectiv „Horea, Cloșca și Crișan”). Ei și-au făcut pe deplin datoria față de țară”. Al doilea document se referă la Decretul–lege nr. 2.626, din 15 august 1945 dat la București de Regele Mihai I, contrasemnat de ministrul de război, generalul Constantin Vasiliu Rășcanu, prin care, întregului efectiv rămas după campania din Vest, a fost reintegrat în armata română cu toate drepturile recunoscute. Și în fine cel mai important dintre toate socotesc a fi Jurământul depus cu prilejul voluntariatului prin care se angajau față de poporul „robit de nemți să lupt pentru libertatea și propășirea lui”, adică orientarea pro-aliați, semnat, pe 30 martie 1944, de către sublocotenentul Marin Badea Dragnea.

După război, a continuat cariera militară ocupând importante funcții și demnități. Pentru întreaga sa carieră a primit unanimă recunoaștere și distincți dintre care amintesc: Bărbăție și credință (1941), Virtutea Militară (1942), ordinul Steaua României (1944) și Coroana României (1945). În două rânduri Asociația Națională a Cavalerilor de Clio a cerut public Administrației Municipiului Oradea ca în semn de recunoștință să-i acorde distinsului Erou titlul de Cetățean de Onoare generalului de Armată Marin Banea Dragnea, rănit la Oradea, pe 12 octombrie 1944.

Până la îndeplinirea formalităților, Noi, Asociația Națională a Cavalerilor de Clio îi acordăm simbolic „Bastonul Cavalerului de Clio”. Brevetul de atestare v-a fi predat ștefetei veteranilor Invictus spre a fi dus la Carei, la 25 octombrie 2020, ca semn al rcunoștinței față de toți Veteranii României.

La mulți ani cu sănătate dragi veterani!

La mulți ani domnule General de Armată, Marin Badea Dragnea!

Col.r. Dr. Constantin Moșincat

Cavaler de Clio

În categoria Articole, Autori, Biblioteca Cavalerilor | Etichete bătălia pentru Oradea, Divizia Tudor Vladimirescu, General Dragnea, Jurământul voluntarilor, Nicolae Cambrea, prizonier la Stalingrad | Un comentariu

Înainte spre Oradea

Publicat în 10 octombrie 2020 de Mosincat Constantin

„Toate drumurile patriei care afluiesc spre fruntariile fireşti ale României reîntregite, trec printre cruci care le veghează, având inscripţii învechite: „morţi pentru patrie”, iar spiritul acestor eroi, anonimi, pluteşte deasupra noastră şi ne porunceşte, nouă veteranilor de război supravieţuitori, precum şi urmaşilor celor dispăruţi, să veghem ca nici o palmă din pământul strămoşesc, ce se sprijină pe casele lor şi-şi trage seva fertilităţii din sângele jertfei lor, să nu fie cedată sauînstrăinată, cotropită sau acaparată vreodată” Gl. Marin Dragnea – veteran de război

Bătălia pentru Oradea a durat o lună și s-a încheiat cu momentul culminant din 12 octombrie 1944, când ostașii români au alungat din oraș trupele horthyste. O pagină memorabilă de istorie locală, reconstituită, cu valoare de cotitură istorică. Faptele relatate demonstrează că bătălia pentru Oradea a fost câștigată în 30 de zile anterioare datei de 12 octombrie 1944. Documentele inedite completează o istoriografie de certă utilitate științifică. Ea ilustrează avântul vânătorilor și a ostașilor din Divizia Tudor Vladimirescu, ea reprezintă o adevărată cartea de vizită pentru voluntari, continuată sub alt steag, precum aceea a voluntarilor români înrolați, acum 1oo și mai bine de ani la Darnița și cu 76 de ani în urmă, dintre prizonierii români de pe teritoriul sovietic, sub stindardul de luptă românesc al Diviziilor române: „Horea Cloșca și Crișan” și „Tudor Vladimirescu”. Meritele lor indiscutabile, au fost totuși minimalizate, și char ironizate pe nedrept, deși sunt dăltuite cu sânge spre nemurire!

Bătălia pentru Oradea este prezentată în toată amplitudinea ei, fiind astfel anulate unele interpretări care au avut tindința la minimalizarea acesteia, în sensul că, în ziua de 12 octombrie 1944, oraşul fusese părăsit de trupele inamice. Cartea conduce la un adevăr fundamental: bătălia pentru eliberarea oraşului Oradea a fost câştigată în timpul confruntărilor sângeroase din zilele precedente, când inamicul a fost învins, astfel că el n-a mai putut riposta în incinta oraşului, pentru a fi scos din fiecare casă, cum s-ar fi aşteptat unii necunoscători ai strategiei militare. Tocmai din punct de vedere operativ – strategic este valorificată această bătălie câştigată de trupele române şi sovietice.

Un alt atribut al cărţii, pe care v-o dăruim spre lectură, este apelul la memorialistică, de cea de bună calitate, care încălzeşte temperatura evocării şi ţine treaz interesul cititorului contemporan. De o certă utilitate sunt şi documentele incluse, cele mai multe inedite. Acestea au menirea de a consolida afirmaţiile autorilor, care sunt, de multe ori, directe şi severe, devreme ce demersul lor are şi o dominantă morală, de a cinsti cum se cuvine eroii acestui popor, care îşi dorm somnul de veci în cimitirul oraşul ORADEA, subliniere ce aparține profesorului emerit Dr. Viorel Faur.

Cartea Mea e și a Ta!,

Un cadou aniversar pentru orădeni de ziua Municipiului Oradea oferit de www.biblioteca-cavalerilor.ro, aici.

În categoria Autori, Biblioteca Cavalerilor, Cărți | Etichete 12 octombrie, bătălie pentru Oradea, generalul Mociulschi, Marin Dragnea, Tudor Vladimirescu, veteran de război | Lasă un comentariu

Colocviu virtual

Publicat în 8 octombrie 2020 de Mosincat Constantin

INVITAȚIE
Biblioteca Bravului Cavaler
ORGANIZEAZĂ
Colocviul Virtual
cu tema:
Ziua Națională a Românie!
(15 Octombrie – 30 Noiembrie)
SALONUL VIRTUAL
în funcție de numărul de participanți înscriși va avea mai multe secțiuni.
Pentru înscrieri menioați Secțiunile: ~istorie, artă, tradiție, creații ~
Primele 10 lucrări ale concursului de idei având ca temă:
„Tricolorul la români – însemn de identitate”
vor fi publicate la rubrica Salon

Email> bibliotecacavalerilor@gmail.com;

https://www.facebook.com/mosincat.constantin

În categoria Autori, Evenimente, Tradiții | Etichete colocviu, identitate la români, Oradea, tradiție, tricolor, ziua naționala | Lasă un comentariu

Prof. Dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu – cronică la o carte

Publicat în 22 septembrie 2020 de Mosincat Constantin

„Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

(Părintele DUMITRU STĂNILOAE)

Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului. Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii, ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

Continuare aici.

Livrarea se face gratuit, cu ramburs prin Posta Romana sau prin Curierat. Pentru comenzi sunati la 0742.864.260 sau contactați-ne pe e-mail, cu urmatoarele informatii:
Nume si prenume: _____________;
Adresa de livrare: _
Nr telefon: ____
Mod livrare: _

În categoria Autori, Biblioteca Cavalerilor | Etichete caldarâm, carei, Cetatea Oradea, diktat, Eminescu, imperiu Austro-Ungar, Mo;incat, Război Mondial, sinteză istorică, Trianon, viena, Vulcan | Lasă un comentariu

Știri mărunte

Publicat în 22 septembrie 2020 de Mosincat Constantin

Presa din vremurile tulburi, de la „spargerea lumii”, cum grăiau bihorenii, după declararea Armistițiului din 11 noiembrie 1918, consemna o seamă de acțiuni de împotrivire contra mersului istoriei. Dintre acestea semnalăm unele petrecute în 1918/1919 când, încă vremurile erau tulburi, și când orientarea bolșevică a luat ca un val proletariatul, cu inspirație de la răsărit, în special pe ungurii înregimentați sub steagurile lui Bela Kun, pentru refacerea „Ungariei Mari”.

Despre evenimentele de acum 100 de ani s-au scris tomuri de amintiri, memorii și întâmplări determinante pentru mersul istoriei. Cercetarea jurnalelor acțiunilor de luptă, diplomația și politica statelor angajate în conflict au dat dimensiunea evenimentelor. Știrile mărunte strecurate în presă însă au fost grăuntele de speranță și argumente care susțin ideea că treburile mari sunt generate și compuse din fapte și întâmplări de natură să motiveze, ori să arate fața urâtă a omenirii. Oricum or fi fost ele trebuiesc cunoscute.

Amănunte despre știrile mărunte aici.

În categoria Autori, Cetatea Cavalerilor | Etichete Armistițiu, Beiuș, Bela Kun, bolșevism unguresc, episcop Radu, general Traian Moșoiu, Kratochwil, Ungaria Mare, Wilson | Lasă un comentariu

CĂRȚI cu AUTOGRAF

Publicat în 21 septembrie 2020 de Mosincat Constantin

„Dragul meu Prieten colonel Dr. Constantin Moșincat

în amintirea revederii noastre la Oradea sub semnul generalului Berthelot și al frăției de arme româno-franceze, cu afecțiune și prețuire întotdeauna”

10.07 2019

SUB SEMNUL MARII UNIRI CAMPANIILE ARMATEI ROMÂNE PENTRU ÎNTREGIREA ŢĂRII (1916-1920)
Primul Război Mondial (1914-1918) a reprezentat un conflict fără precedent în istoria omenirii și a implicat 33 de state de pe cinci continente cu peste un miliard de locuitori. El a durat 52 de luni și a provocat schimbări geopolitice fundamentale, precum și schimbări profunde în viața și atitudinile popoarelor.
În iulie 1914, 20 dintre cele 23 state europene independente erau monarhii și doar trei republici. Trei imperii includeau în frontierele lor cea mai mare parte a
continentului: două imperii multinaționale, veritabile „închisori ale popoarelor”, cum erau denumite de contemporani – Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, ultimul reorganizat în 1867 ca Imperiu Austro-Ungar; cel de-al treilea, Imperiul German, fondat în 1871, deţinea de atunci o relativă supremație politică și militară pe continent, pe care dorea să o extindă pe întreaga planetă. Două grupări opuse – Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria și Italia) și respectiv Antanta (Franța, Rusia și Marea Britanie) – dominau și controlau întreaga evoluţie a continentului și a altor teritorii, caracterizată, la începutul secolului al XX-lea de o accentuare a contradicţiilor, mai ales economice, între Marile Puteri, și de o accelerată cursă a înarmărilor terestre şi navale.
În vara anului 1914, gruparea Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) s-a pronunţat pentru o revizuire radicală și violentă a balanței puterii în Balcani, Europa și în lume. Sub pretextul asasinării prințului de coroană Franz Ferdinand de Habsburg, la Sarajevo (15/28 iunie), conducătorii Dublei Monarhii au declarat război Serbiei (15/28 iulie), considerând că, astfel, vor putea da o lovitură decisivă mișcărilor naționale din Imperiu. Într-o singură săptămână („săptămâna tragică”), în ciuda eforturilor diplomatice de a se evita extinderea conflictului, războiul s-a generalizat fără ca nimeni să-i bănuiască durata și mai ales consecințele sale profunde.
La sfârșitul conflagraţiei (11 noiembrie 1918 – Armistițiul semnat în pădurea
de la Compiègne), când revoluția rusă era în plină desfășurare și multe națiuni
europene se luptau pentru independența lor, istoria va înregistra căderea celor
trei mari imperii anunţând profunde transformări pe harta politică a Europei şi
a lumii.

ARGUMENT, de Academician Victor VOICU aici

În categoria Autori, Biblioteca Cavalerilor, Cărți, Catalog Autori, Preda Dumitru | Etichete Academia Română, Dumitru Preda, Ferdinand de Habsburg, general Berthelot, imperiul Habsburgic, Puterile Centrale, Tripala Alianță | Lasă un comentariu

Pași pe caldarâm

Publicat în 15 septembrie 2020 de Mosincat Constantin

Prezentarea a fost făcută și în art-emis

Constantin Moşincat, Pași pe caldarâm. Încrustări istorice. De la pace la diktat: 1815 – Viena – 1940, buletindecarei, 2020 (format 17×24, 465 p. și planșe foto)

O antologie de studii și articole publicate în ziarul online buletindecarei, care acoperă tematic perioada de la împărțirea Europei de la Pacea de din 1815, la reîmpărțirea din august 1940. În acest interval de timp lupta românilor pentru neatârnare, precum și relațiile româno-austriece și austro-ungaro-române sunt surprinse ca momente de împăcare cu trecutul. Concluzia autorului, împăcarea rămâne un deziderat viitor, este probată cu forța argumentelor și faptelor surprinse, unele chiar cu o reflectare „copy-paste” în realitatea cotidiană.

Pentru alte amănunte aici

În categoria Autori, Biblioteca Cavalerilor, Cărți, Catalog Autori | Etichete ardeleni în „închisoarea popoarelor”, Art-emis, buletindecarei, carei, împacrea cu trecutul, maghiarizare forțată, Mircea Dogaru, neatârnare, viena | Lasă un comentariu

George Roca

Publicat în 15 septembrie 2020 de Mosincat Constantin

Oriunde îl întâlnești, pe George Roca, vei remarca că poartă sub braț, precum „badea Cârțan, în straiță”, o carte, revistă sau un ziar. Momentul semnării adeziunii ca membru Cavaler de Clio, cu pixul care i-a rămas armă dreaptă pentru cuvânt cugetat, drept de senior cavaler.

Cavalerul de Clio, din 2012, a ținut ca două dintre frumoasele sale cărți să le prezinte prietenilor și cunoscuților în vecinătatea casei, la Casa Armatei Oradea (astăzi Cercul Militar), și să ne însoțească la Cenaclul „Barbu Ștefănescu Delavrancea”, să ne încânte cu superbul său poem Pe al pacificului mal.

George Roca, după cum a mărturisit în repetate rânduri a rămas mereu lângă noi, românii, cu gândul purtat pe aripi de vise, călătorind printre și la taifas cu „stelele”, cu mici popasuri pe plaiuri natale, orădene. Și atunci, tot la saloane de carte și poezie, înconjurat de prieteni. De ziua sa, ori toamna, ne-a obișnuit să fie acasă. Anul acesta îi ducem dorul. Ne-a onorat cu un cuvânt de amintire, de la într-o superbă seară Centenară în 2019.