~Cartea Mariei Vaida închide o buclă de istorie națională trăită de românii din Bihor și rememorează pentru noi, cei de azi, momente de seamă din acest periplu istoric. Oricine va deschide paginile cărții va constata nu numai entuziasmul și dăruirea pe care marii noștri înaintași le‑au depus pe altarul național, dar și jertfele nenumărate, și adeseori cumplite, pe care au fost obligați să le plătească. Pentru toți cei care au contribuit la ridicarea acestui impresionant edificiu care este România Mare, autoarea a depus, după cuviință, fie un buchet de flori comemorativ, fie o lacrimă de recunoștință și sinceră prețuire, o troiță din cuvinte, după cum spune cercetătoarea. Oamenii Bihorului de odinioară și mai ales cei din zona Beiușului vor putea urmări, filă cu filă, modul în care înaintașii lor au conceput actul de patriotism și demnitate națională, spre a le fi pildă contemporanilor de astăzi. (Mircea Popa)~
Izvorul din Gâtaș sau copilăria cu flori de brândușe*
Prof. Dr. Maria VAIDA
Cuvântul – madlenă, cum spunea Irina, apare te miri de unde în fiecare
primăvară, căci noi copiii, pe vremea Săptămânii Luminate, mergeam în cârduri
să culegem flori de primăvară: viorele, brândușe, brebenei, căci vremea
ghioceilor trecuse… Bunica mea, Ana, venea cu noi de cele mai multe ori, mai
ales când eram mai mici și nu aveam alți tovarăși mai mari cu noi, căci era cam
greu să lași trei fetițe cât ulcelele să pornească singure pe hotar. Mai ales că
izvorul acesta fermecat era destul de departe de casele oamenilor și ne puteam
întâlni cu vreo sălbăticiune…E drept că doar vreun iepure țâșnea dintre
semănăturile cu grâu de toamnă, iar noi alergam una după alta să-i găsim
culcușul, doar –doar am fi găsit și niște iepurași micuți și drăgălași…uneori
găseam, dar, de cele mai multe ori, era doar culcușul călduț, semn că acolo
dormise o vietate cu sânge cald. Drumul era lung, iar sora mea Zorica, fiind
micuță, se ținea cu greu după noi; după o bucată de drum, bunica o lua în cârcă
și așa continuam călătoria noastră spre Izvorul din Gâtaș.
Izvorul acesta era scobit în peretele de lut, pe malul pârâului care separa
două sate: Drăgănești și Livada Beiușului; la cotul pe care îl făcea pârâul curgea
apa izvorului, limpede precum cristalul și rece ca gheața, fie vară, fie iarnă,
pentru că niciodată nu îngheța. Asta pentru că peretele dinspre sud era înalt,
probabil din stâncă pe care se așezase lut peste vremuri, și niciodată soarele nu
se oglindea în izvor. Șuvoiul de apă se strecura printre rădăcinile rămuroase ale
unui tei uriaș. Peretele de lângă izvor era acoperit înspre răsărit cu lăstari de
arin, cu tufe de măceș, cu tufe de porumbar, cu mlădițe de pagrin (salcâm), o
feerie de ramuri cu spini, printre care nu ne puteam strecura fără să ne zgâriem,
dar florile cele mai frumoase acolo se găseau. Iar noi, cu gesturi mici și atente la
țepii ramurilor, ne strecuram spre locurile pline de brândușe, de viorele, de
brebenei. Uneori zgârieturile erau serioase, iar baba Anuță scotea din buzunarul
zadiei o alifie vindecătoare cu care ne dădea peste locul zgâriat: pe mână, pe
față, pe piciorușe… Ne spunea atunci: Vedeți, dragele babii, așa a suferit și
Domnul Isus când a fost încununat cu spini pe drumul crucii. La întoarcere,
desigur, suferința Mântuitorului reînvia din povestea babei Anuța, căci era mare
povestitoare… Ajungeam noi, cu efort și cu lacrimi adesea, să culegem fiecare
câte un buchețel de flori: eu puneam la un loc toate brândușele și le dădeam
bunicii, care le lua și făcea un ritual de magie albă, un descântec: plimba peste
ochii săi, apoi peste ai noștri florile catifelate de culoare violet, rostind formula
magică: Brândușele-nfloară/ ochii nu mă doară/ brândușele-nflorească/ ochii
mei întinerească…O fi fost așa, n-o fi fost, cert este faptul că bunica vedea să
bage ața în ac și înaintea morții sale, la vârsta de 77 de ani. Florile adunate le
puneam la troiță, în ulcele de lut, în Vinerea Mare, ca omagiu Mântuitorului.
Izvorul din Gâtaș era locul de unde vara, pe vremea seceratului, mă
duceam să aduc apă la secerători, când lanul cu grâu era mai aproape: ulciorul
de lut cu zurgălău în interior mă ajuta să-mi înving teama: îl mișcam cu sârg, iar
bucățica de lut zuruia ca o ființă vie, vorbindu-mi parcă pe drum, la întrecere cu
greierii. Tăcea ulciorul, tăceau și greierii, agitam iarăși ulciorul și muzica
reîncepea. Apoi ajungeam la umbra și răcoarea binefăcătoare a izvorului; atunci
teiul era înflorit, mirosul lanului de grâu copt adia peste hotar, parfumul florilor
era adormitor, păstăile de neghină pocneau în soare, iar cărăruia ce cobora spre
izvor avea urme de copite, unele mai mari, altele micuțe: am înțeles că erau de
mistreți când l-am întrebat pe bunicul despre ele; aveau și pui, mi-a zis el, dar să
nu te apropii dacă îi auzi, că mamele sunt periculoase când își păzesc puii.
Lasă-i să se adape, iar apoi te duci tu să iei apă din izvor. Apa ce le-o aduceam
secerătorilor era apreciată: rece, proaspătă, limpede, iar eu eram lăudată pentru
vrednicia mea…Mai târziu, citind Mistrețul cu colți de argint, poezia lui Ștefan
Augustin Doinaș, acolo mi-am imaginat scena întâlnirii prințului din Levant cu
Mistrețul pe care îl vâna… la Izvorul din Gâtaș, locul magic al copilăriei mele,
cel cu apă vie; numai amintirea lui mă transpune, proustian, în mijlocul lumii
din care m-am ivit și pe care o port în suflet pretutindeni, oriunde mă poartă
pașii. Izvorul din Gâtaș vine și mă adapă cu apa cea vie și acum, când stau în
autoizolare, dar nu sunt singură niciodată. Izvorul din Gâtaș este în sufletul meu
și va fi câtă vreme voi face umbră pământului…
*Salutăm prezența distinsei noastre bihorence în Saloanele și paginile Revistei Cetatea Cavalerilor. Domnia Sa va aduce, cu certitudine, o „pată de culoare poetică” Revistei și Bibliotecii Bravului Cavalerului prin frumoasa creație artistică și valoroasa cercetare istoriografică culturală, rod al stăruinței și migălosului trvaliu din … Biblioteci, asemenea unui distins și neânvins cavaler!
Am Onoarea a vă saluta revenirea Acasă, pe meleaguri bihorene, și printre Cavaleri de Clio, distinsă Doamnă!
Col. r. Dr. Constantin Moșincat
~Cavaler de Clio~
Misiunea de la Paris
Generalul Dumitru Iliescu, Senator de Salonta-Mare răspundea, în şedinţa Senatului din 20 Decembrie 1923, acuzațiunilor aduse, în şedinţa Camerei din 17 Decembrie, de către deputatul P. Brătăşanu din Partidul National Liberal. Însemnări luate după note stenografice le redăm în continuare.
„Domnilor Senatori!
La prima afirmaţiune a d-lui Brătăşanu că am primit bani, ţiu să declar, înaintea Senatului că n-am primit nici un BAN, tot timpul cât am stat în Franţa şi în străinătate, de la plecarea mea din ţară până la întoarcerea mea, decât drepturile mele de soldă prevăzute de regulamentele militare. Pentru dovedirea acestei afirmaţiuni fac apel la d. Preşedinte al Consiliului, care era şeful guvernului în acea epocă.
Propaganda gratuită. La a doua afirmaţiune a d-lui Brătăşanu că n-aşi fi făcut nici o propagandă, răspund: Deşi – repet – nu am primit nici un ban în acest scop şi nici nu eram însărcinat de a face propagandă, totuşi dându-mi seama la sosirea mea în Franţa, în ianuarie 1917, de atmosfera defavorabilă ce ni se crease acolo, am simţit, că în afară de obligaţiunile mele militare рe lângă Marele Cartier General al armatei franceze, mai am o datorie mare faţă de ţara mea, – care era într-o situaţie foarte grea, – de a face toate sforţările, spre a schimba această atmosferă. Era nevoie a se lumina opinia publică din Franţa şi cercurile cele mai influente de acolo, în privinţa sacrificiilor făcute de noi şi a drepturilor noastre sfinte, ce erau serios ameninţate, de întinsa propagandă ce o făceau contra noastră, nu numai vrăşmaşii, dar din nenorocire chiar unii din aliaţii noştri. Din aceştia din urmă, o parte fiind induşi în eroare în privinţa revendicărilor noastre, ni le contestau, iar ceilalţi, având interese contrarii nouă, – cum erau sârbii, – căutau a-şi valorifica revendicările lor în detrimentul acelor ale noastre. Aceasta fiind situaţia la acea epocă, să-mi daţi voie a vă arăta pe scurt, care a fost activitatea mea
Discursul generalului Iliescu în Senat
Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT
|
Dumitru Iliescu a exercitat efectiv (deși nominal poziția era ocupată de generalul Vasile Zottu, care, bolnav fiind, nu putea exercita prerogativele de comandă) funcția de șef al Marelui Cartier General în prima parte a campaniei anului 1916, fiind apoi numit în funcție la 25 octombrie până la 5 decembrie 1916, când a fost demis ca urmare a înfrângerilor suferite de Armata României. Numire sa, prin încălcarea sau eludarea regulilor de promovare în armată, justificată doar de relația de prietenie cu primul-ministru, a fost aproape unanim contestată de corpul ofițeresc de comandă ca și de principalii lideri politici, iar rezultatele dezastruoase ale celor patru luni de conducere, deși nu i se datorau în întregime doar lui, le-au dat dreptate acestora. Pentru conducerea acestor forțe armate mobilizate, circa 620.000 se constituia Marele Cartier General , având rolul de a sprijini Comandantul de Căpetenie – regele Ferdinand – în conducerea acțiunilor militare. Asigurarea aspectelor administrative și a celor care țineau de înzestrarea armatei și coordonarea efortului de război revenea Ministerului de Război, care nu avea însă atribuții pe linia conducerii militare. Ordinea de bătaie a Armatei României, în prima zi a participării la război, la data de 15/28 august 1914 era diferită de cea de la pace, forțele fiind grupate în conformitate cu misiunile pe care trebuiau să le îndeplinească și nu neapărat conform subordonărilor organice. Conform prevederilor art. 93 din Constituția din 1866, regele era capul puterii armate. În această calitate el exercita comanda de căpetenie în timp de război.
|
Odată atins obiectivul politic-național: realizarea României Mari, contributorii cu faimă de erou și decorații obținute în tranșee erau marginalizați, și treptat uitați… Totul se actualiza, iar rezerva, rămânea ceea ce devenise numai: rezervă… Despre ofițerul de rezervă cuvintele au început a fi mai puține de când „stăpânul vremurilor a devenit omul politic”, uituc, ignorant, nepăsător. Se pare că se uitase cuvintele profetice din Ordinul de Chemare: „nu frica de pedeapsă să vă ducă la împlinirea acestui ordin de chemare, ci mândria conștientă, că îndepliniți o sfântă datorie față de pământul nostru liberat, față de patria noastră română. Este ceasul sfânt, când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moștenit de la strămoși, când trebuie să punem temelia unui viitor demn și corespunzător jertfelor și suferințelor de veacuri ale părinților noștri” Aveți să răspundeți chemării, pentru a dovedi lumii întregi, că ne iubim Țara și că știm să o stăpânim cu vrednicie – ducând cu noi liniște, libertate și stăpânire dreaptă în toate colțurile Țării!”[1]
Era vremea când prin oratorie politică linia întâia a frontului era suficient garnisită cu omul de sacrificiu: ofițerul de front. După ce, prin ascuțișul sabiei ostașului, s-au făcut și trasat hotarele României Mari, fiecare politician, după interes, a adresat mulțumiri și recompense, mai mult morale, celor care au supraviețuit și au alinat de suprafață suferințele urmașilor, celor îngropați în tranșeele războiului, au început să uite. Să uite că pe tranșeea din fața inamicului a fost cel dintâi dintre ostași, ofițerul, ajuns la vremea bătrâneții și neputinței fizice numai: ofițerul de rezervă!
Continuarea aici … ÎNSEMNĂRI UITATE(I)docx…
[1] Apud Constantin Moșincat, 1918 – Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, Editura Treira, Oradea, 2018, coperta 4
LA LA MULȚI ANI! Prof. univ. Dr. Cornel T. Durgheu – artist plastic
,,Un popor e MARE, e la apogeu, când dă sculptură bună, când dă sculptori MARI” Gheorghe Dimitrie Anghel – sculptor.
Cel mai celebru artist plastic orădean este, fără nici o îndoială, Cornel T. Durgheu, sculptorul care a creat cel mai originl monument pentru faimoasa CEAPĂ de Pericei. Când lumea zice că „nu dai o ceapă degerată” Cornel Durgheu se uită câte foi are ceapa și o pune pe soclu. Genială idee, care nu scapă apoi de Cartea Recordurilor.
El a creat multe și valoroase lucrări de grafică, busturi, sculpturi monumentale, răspândite și expuse în mai multe expoziții în țară și străinătate, mânat de o forță de muncă și creație extraordinară, disciplină și talent.
În sculptură, specializarea maestrului, dăruiește patrimoniului cultural arta sa monumentală. „Monumentul Martirilor Ciordaș și Bolcaș” din Beiuș, Busturile lui „Avram Iancu” de la Oradea și Salonta, Monumentul Pompierilor, Oradea, „Monumentul Eroilor” de la Homorog sau busturile monumentale ale lui C. Brâncuși, L. Blaga, Horea, Alexandru Roman sunt doar câteva dintre lucrările semnate de marele artist bihorean.
La ceas aniversar distinse prietene, din partea Asiciației Naționale a Cavalerilor de Clio, urarea noastră de SĂNĂTATE și tradițional La Mulți Ani!
Din partea artistului pentru NERECUNOȘTINȚA unor vremelnici edili, un material mai vechi, dar actual prin tematică:
ODISEEA UNUI DESTIN POLITIC
„Mă servesc de amintire, de această formă afectivă a memoriei, după cum este definită de Kierkegaard, dar atât de dragă mie, cu toate imperfecţiunile ei. Argumentul, motivul esenţial, care impune acest demers, alcătuit din fapte şi reflecţii, realităţi sociale şi politice, confruntări şi dispute, istorie şi memorii, idei platonice sau arhetipuri închipuite, cu sau fără relevanţă admiţând chiar că sunt o plăsmuire mitică, dar mai aproape de adevăr, au fost determinante.
Un adevăr al existenţei noastre cotidiene din ultimul sfert de secol, mai ales a celor implicaţi, a celor militanţi. Trăim într-o lume plină de mizerii, zbucium în declinul neamului, prevestindu-ne apogeul josniciei naţionale – prin dezvoltarea cruntei răutăţi umane şi dramatic lupta pentru parvenire ce provoacă degradarea societăţi româneşti, fără remuşcări. Peste tot întâlnim frământări şi nedreptăţi, „crime” şi crize, păcăleli şi manipulări, s.a. Dacă nu mi-ar părea rău pentru DEMOCRAŢIE, nemachiavelic fiind, şi disciplina nu-mi lipseşte, mâine aş desfiinţa partidele politice pentru un răstimp, atât de necesar pentru liniştea neamului, curăţirii, igenizării şi purificării, aruncând balastul la groapa de gunoi a istoriei.
Trăim, cum spuneam, într-o lume zbuciumată şi dezechilibrată, profană şi imbecilă (de la imbecilii întâlniţi la tot pasul!), stăpâniţi de relicve umane, de frământări şi nedreptăţi, dar optimişti, pentru că unii mai visăm la orice ne-ar face mai buni, mai drepţi, mai nobili, mai frumoşi, într-un cuvânt mai oameni, încercând să dăruim semenilor noştri un dram de sensibilitate spirituală, de credinţă, de sens vieţii, ce să nască bucurii şi frumuseţe, în ultimă instanţă speranţă pentru o viaţă mai bună, mai demnă, şi mai liniştită cu scopul mărturisit prin demersuri, iniţiative şi practici concrete, să eliminăm, să abolim sărăcia, pauperizarea şi umilinţă perpetua la care este supus poporul român. Şi o putem face!
Personal în decursul timpurilor, căutam sprijin, căutam tipul de OM (omul fiinţă!), pe care să mă bizui pentru deschiderea, dezvoltarea şi clădirea viziunii mele de viaţă. Ştiam că este posibil. A fost şi este posibil, atât pentru mine cât şi pentru semenii mei, cu toate rudimentele umane întâlnite şi puse pe boicot, (oameni limitaţi sau egoişti indiferent de pregătire) a căror, mare preocupare era, uneori nevinovaţi – oameni fără viziune fiind; blocarea iniţiativelor, stoparea demersurilor curajoase, indivizi de rea credinţă – atunci când apăreau iniţiative ori realizări îndrăzneţe (am trăit astfel de momente… vezi Facultatea de Artă din Cetatea Oradea) – cu tot evantaiul ei de preocupări, sau crearea de condiţii (spaţii), de muncă şi pentru realizări artistice atât de necesare creatorilor din toate domeniile, iniţiative din domeniul sculpturii monumentale de for public, etc., oameni, de ce nu, mânaţi de interese meschine şi politice, sabotări discriminatorii, ş.a.m.d, fără a înţelege sau realiza (ori nu vroiau), că pentru atingerea înaltei dimensiuni de civilizaţie şi emancipare, din toate punctele de vedere, a naţiei române, a locuitorilor oraşului Oradea, în primul rând de aşa ceva era nevoie! Necesităţile spirituale şi cele materiale imediate! Găsirea de SIMBOLURI, găsirea de MODELE. Dar interesul lor, în neştiinţa lor, era că masele de oameni să fie ţinute în sărăcie şi prostie, pentru că ele prin imposibilitatea accesului la informare, cultura, bun trăi, s.a. vor fi mult mai uşor de manipulat, de minţit şi de înşelat.
Onest, am căutat certitudini care să fie purtătoare de inteligenţă, de generozitate intelectuală, de responsabilitate umană şi socială, oameni care să aibă şi HARUL de-a induce şi genera binele, omenescul, într-o comuniune umană superioară. DA! O viziune idealistă, dar perfect infăptuibilă… şi aşa a fost până la un loc.
Stăpânit de ideea împlinirilor; profesionale, umane, morale, sociale, spirituale, etc., m-am slujit de puterea unor energii interioare, a ordinii, a exemplului şi sacrificiului personal, în neliniştea vremii. Dând sens lucrurilor, m-am situat arbitrar dincolo de bine şi de rău, nădăjduind în superioritatea omului evoluat; social, politic, şi cultural, abordând implicarea justificată istoric şi moral, în lumea politicului.
Obiectivul suprem era evoluţia spre o civilizaţie superioară, spre lumea valorilor umane, morale şi sociale, naţionale dar şi materiale şi spirituale. Nu mă aşteptam să intru într-un tunel obscurantist şi demagog în care demonii „politicului” se aşezaseră hegemonic într-o, concurenţa politică, josnică, de imagine sălbatică, dar mascată de voalul bunului simţ, a bunei credinţe, sub care se ascundea setea de putere, urmărind, gloria personală sau a familiei! Aş numio fanatism sau impotenţă politică. Stare care exclude orice coleg sau adversar politic, hăţindu-l în subsolurile apartenenţei partinice.
Aşezat bine, ca fiu al locului, în oraşul meu medieval, conştient de rosturile mele pe acest pământ, nu întâmplător am avut şi mai am (energia), sub speciala şi neiertătoarea lupă critică, filtrul a tot ceea ce mişcă în Oradea şi Bihor de mai bine de jumătate de secol; oameni valoroşi dar şi diferite persoane (lichele), cocoţate în „diferite responsabilităţi”, în decursul vremurilor, fără nici un merit plauzibil (doar rudimentar politic sau nepotism), aventuraţi acolo în ultimii 26 de ani, firesc sau conjunctural, oricum nestatornic şi cu merite şi convingeri profunde. Cetăţeni români de diferite etnii; români, unguri, evrei, s.a., care posibil slabelor ancorări civice (cetăţeneşti) interioare, m-au dezamăgit. Sunt omul interesat, care am văzut, analizat şi am sondat societatea de-a lungul timpului cu seriozitate şi plăcere. Fără eforturi speciale! Poate şi datorită calităţii profesionale care NU este de neglijat, sculptor (artist plastic şi educator) fiind – creator, formator de spirite elevate şi cititor şi ctitor de suflete, psihologia umană fiind apanajul acestor preocupări înălţătoare şi sensibile… Am văzut şi întâlnit indivizi, pe diferite funcţii, aşezaţi în somptuoase fotolii imperiale, fără să realizeze că purtau o pălărie prea mare pentru capul lor. Exemple sunt nenumărate! Iată din păcate o mostră de crasa incultura şi provincialism, într-un oraş care se zbate de ani buni, prin energiile sale sănătoase, dar, vai, sunt prea puţine cele care mai au curajul să se manifeste, să iasă din mediocritatea existenţială, tânjind şi agăţaţi după valorile tradiţionale româneşti, europene şi universale! Nonvalorile din perversitatea politică actuală, (valorile din păcate sunt risipite şi nu se pot afirma), din nefericire, ne dau statutul de societate urbană şi nu numai, mediocră. Dar iată ei ne hotărăsc destinul! Indivizi mici la propriu, mici şi la figurat, dar extrem de agresivi în subteran şi convinşi că stau la locul lor şi că le revine, îl merită! Ce ne facem?
Stupefiaţi, dar nu tulburaţi, ne-am angajat într-o existenţa, o aventură politica cenzurată, pe un drum permanent neliniştit, însoţit de un mister inefabil evanescent, incitant pentru minţile deschise, curate, cinstite şi dedicate destinului cetăţii – dar atât de rare, cu scopul de-a contribui la emanciparea şi educaţia municipalităţii, a judeţului, a ţării. Un angajament, un demers neînţeles, eronat şi absurd (vezi comentariile acoliţilor!), fără valoare pentru bezmeticii unei politici de gaşcă, care nu ţin cont de aspiraţiile, de necesităţile reale, de visele de preamărire a neamului românesc. Într-un cuvânt, de înaltul grad de cultură şi erudiţie. Cultură, civilizarea, emanciparea în sensul larg dar adânc al cuvântului, accesibilă tuturor muritorilor de rând.
Cultură pentru ei este un surogat ieftin şi captiv, pentru ca forţa care vine din cultură şi care aparţine spiritelor superioare îi sperie, le e frică că-i desfigurează. Apelează rapid la „crimă şi la preparatele vegetale”, apoi satisfăcuţi dau raportul, iar în momentul în care le perturbi, proiectul, fac totul, prin micimea lor să te elimine, pentru că ei sunt incapabili să se mişte la vedere, în lumea vizibilă. Invizibilul, întunericul le este sfetnic bun. Ei cred că au devenit limpezi, ilustrativ pentru complicaţiile existenţei falsificate, neglijând tradiţiile etice reale ale pământului din care său născut, uitând de reprezentanţii adevăraţi ai spiritului românesc.
Confruntările şi lupta acestora iau uneori forme absolut paradoxale, prin vulgarităţi, spre excludere a valorilor, din viaţa politică, din viaţa publică, fără elegantă, fără proteste, angajând obrăznicii şi bizarerii comportamentale ciudate şi groteşti. Arta, cultura, esenţa şi forma artei taxând-o imediat inspiraţi de insolenţă absurdă a rudimentarului, a snobismului ocult, frică de idealul social. Atunci descumpăniţi, surprinzător ne lovim de-o inconştientă colectivă, de frică de urmări, de grotescul răzbunării. Atenţie! Iată mai trăim, descoperim şi astăzi în mediul nostru politic, atitudini, apucături şi comportamente specifice evului mediu?!
Prin dinamica şi frumuseţea energiei personale generoase şi generatoare de viaţa culturală şi spirituală, am încercat să deschid perspective şi speranţe înălţătoare folosindu-mă şi de eşichierul politic. Aveam speranţe în împliniri mari susţinut partinic! Mari decepţii! Dacă prima încercare de conştiinţă altfel, ca membru al unui partid emblematic pentru fiinţa noastră naţională, mai ales ardeleneasca – PNR –care a luat fiinţă în anul 1864 la Sibiu şi în Timişoara, şi mai apoi – PNT-CD, partid de centru – stânga, am parcurs un drum lung de aproape 20 de ani, conştient că trăim într-o lume dezechilibrată şi mistuitoare, aici finalităţile au fost imposibile cu tot statutul istoric şi de creştin – democrat.
A urmat în ultimii 7-8 ani (şi gata), experienţa tristă într-un partid social-democrat (PSD), de alte dimensiuni cu pretenţii boiereşti. Partid complet rupt de lumea şi realitatea profundă, adâncă a săracilor, a necăjiţilor dar cică îi reprezintă! Cât cinism!? Ne mai vorbind de cele sfinte, de semenii „aleşi”, lumea greu-manipulabilă?! Aici promisiunile şi intervenţiile calculate, dar şi spontane într-o lume sărmană şi plină de dezabilităţi sociale şi umane pentru o zi, sunt la mare preţ: curge miere şi unt, zahăr şi ulei, orez şi orz (ovăz?), bere şi mititei, etc., şi am salvat viaţa satului şi România!… Prăpădiţii, ţiganii, umiliţii şi boschetarii sunt fericiţi pentru o zi!!? A doua zi, când se vor trezi din beţie, vor VOTA! Dânşii şi-au făcut datoria faţă de neam şi ţara, deschizând perspective luminoase pentru viitorul umanist-socialist al romanilor! Vor hotărî ceea ce este cel mai bine pentru noi! Un context politic şi realităţi umilitoare unde deziluziile au fost devastatoare (mă întrebam adesea, spre folosul lor de altfel – oare ciracii din, fruntea oastei… nu-mi citesc gândurile?), nu datorită oamenilor (membrilor acestui partid după deformare în reformare, oameni frumoşi în general, dar uşor-manipulabili prin structura lor socio-culturală tradiţională), mulţi devotaţi ideologiei (?!) ceea ce nu este de reproşat, (doar dacă ne gândim la procentul prea mare – se trage un semn de alarmă!?), gândindu-ne la Purgatoriul din care se extrag, ci datorită mişcărilor tectonice din vârful piramidei, şi de aici şi de mai sus; lipsa de respect, minciună, fraudă, răutatea umană şi reacredinţă, rudimentarism cultural, incompetenţă şi suspiciune, şiretenie. Mai grav, din punct de vedere spiritual, incapacitatea de-a fi apropiaţi valorilor, a creaţiilor, a moştenirilor culturale, a creatorilor şi a marilor sacrificii materiale şi financiare pe care le fac aceştia, a condiţiilor precare de lucru (creaţie artistică), dacă nu abandonează domeniul şi se apucă de o altă îndeletnicire (ex. fochist), pentru a câştiga un ban pentru familie şi materialele de lucru. Întâlnim, la aşa-zişii politicieni de astăzi, lipsa capacităţii de ataşament şi înţelegere faţă de necesităţile materiale şi financiare, (care au complexitatea lor), a oamenilor de creaţie, faţă de sistemele de organizare şi prolificitate civică şi culturală, a tuturor factorilor, nu numai politici, ci şi a acelora instituţional – administrative; partide, primarii, prefectura, consilii locale sau judeţene, s.a. Am întâlnit un sistem discreţionar şi obtuz nu numai aici. Parcă cele 2-3 partide mai răsărite sunt bătute-n cap de Dumnezeu. Structuri organizatorice subţiri, indivizi (consilieri), slab pregătiţi politic dar şi spiritual, iar unii (majoritatea) şi profesional. De unde atunci aşteptări majore prin proiecte înalte, superioare şi speciale cu astfel de subiecţi neajutoraţi?! Nu ei sunt vinovaţi! Vinovaţi sunt cei care îi împing spre înaintare, spre infern, cu mare interes şi ştiinţă, urmărindu-şi scopurile murdare, nu interesul maselor, a poporului! Aceştia din urmă sunt lăsaţi apoi în voia sorţii! Această strategie, serioasă şi atitudine libidinoasă, de ridicare din mocirla trecutului a SFÂNT-POPORULUI ROMÂN încă ţine! Că de lumea mai tresărită nu ne pasă, pentru că ei când se vor trezi din buimăceală s-o ia razna spre graniţe salvatoare. Se vor duce în pribegie şi umilinţe! Bieţii de ei! Dar cu copiii noştri, cu bătrânii noştri, cu lumea bună, lumea culturală, lumea spirituală, cu creatorii în majoritatea lor NOBILI şi aristocraţi, săraci, dar NU cu duhul, ce aveţi? Oare nu au suferit destul, zi de zi, în ultimii 60-70 de ani? Trăiesc suferinţe şi pribegii, şi asta pentru a ne aduce un zâmbet pe faţă, o floare, o rază de lumină şi speranţa că într-o bună zi totul va fi mai bine, mai frumos, mai nobil şi mai ONORANT pentru condiţia umană şi existenţa cetăţeanul român?!
Calomniile abile şi impostura, aproape şi-au intrat în drepturi în ultimii 26 de ani, ceea ce nu ne poate lăsa indiferenţi. Suntem angajaţi de acum, motivaţi cu argumente, într-o lungă luptă şi complicatul calvar al drumului pentru emancipare şi drepturi culturale şi spirituale, pentru creaţie, pentru că ne face cinste, rupându-ne dintr-un sistem opresiv, brutal şi indiferent.
Dorim să ridicăm un „monumental” soclu al DEMNITĂŢII umane, al ONOAREI NAŢIONALE, apărând drepturile spirituale şi materiale a creatorilor, având încă prejudecata fundamentală a creaţiilor valoroase, de calitate din toate domeniile de creaţie: arte plastice – sculptură, pictura, grafică, muzică, literatură, teatru şi tradiţii, în urbea noastră de pe Crişul Repede, pentru că ele sunt cu certitudine GARANTUL pentru înnobilarea şi emanciparea acestui oraş, care trebuie să renască din cenuşa mediocrităţii”.
Prof.univ. Dr. Cornel T. DURGHEU
Sculptor, preşedintele Fundaţiei Culturale „Cetatea Durgheu”
mai 2016
La MULȚI ANI ARMATA ROMÂNĂ!,
lA MULȚI ANI BRAVI VETERANI!
LA MULȚI ANI CELOR CARE POARTĂ HAINA PATRIEI
ȘI SLUJESC SUB DRAPELUL TRICOLOR ROMÂNESC!
Genericul Revistei Cetatea Cavalerilor – 25 octombrie 2020
Și pentru că privirea Ostașului din Divizia 11 Infanterie, la faptele căruia facem trimitere, începea odată cu întoarcerea armelor spre Vest vom reda un pasaj, consemnat o zi înainte și una după 23 august 1944, din Memorii de război, ale preotului căpitan Gheorghe Marian, rămase manuscris în păstrarea lui Constantin Mălinaș. Facem mențiunea că la data respectivă unitatea sa ducea lupte de apărare în cadrul Operației „Sonia” din Moldova.
„În data de 22 august 1944 – în dimineaţa acestei zile, am ajuns în satul Zamfireşti. Aici încă nu a pătruns armata rusă. Tot aici am găsit Spitalul Militar de Campanie nr. VI, şi nu avea nici un bolnav. Era gata împachetat pentru plecare. Cu această ocazie a apărut o maşină cu doi ofiţeri superiori din Comandamentul Armatei a IV, din Bacău. Văzându-mă în halul în care mă găseam, obosit, murdar, nebărbierit, s-a repezit la mine şi m-a acuzat că sunt dezertor şi mi-a semnat numaidecât numele şi comunicându-mi, că voi fi dat în judecata Consiliului de război pentru dezertare. Afirmând că armata rusă a fost înfrântă de noi şi de germani şi că acum sunt în retragere. Eu le-am răspuns după cele văzute şi trăite.
După plecarea lor, a apărut o maşină de la Corpul VII Armată condusă de Căpitanul Iordana. Văzându-mă, repede m-a invitat în maşină şi după ce a predat un ordin la Comandantul Spitalului Militar (Col. Ursu), am plecat în satul Tălmaş, aflat la o distanţă de vreo 12 km spre sud de Bacău. Aici am găsit întregul comandament al C. VII A. care văzându-mă şi-a exprimat o deosebită bucurie, deoarece ei au fost informaţi că am fost împuşcat de ruşi. După ce am luat masa, maiorul Popa V. m-a invitat la dânsul unde am dormit iar seara după cină tot la dânsul am rămas. M-a rugat să mă culc în maşină, deoarece întregul comandament în cursul nopţii se va deplasa. Într-adevăr am rămas şi dormit în maşină şi dimineaţă după ce a plecat întreg comandamentul, am plecat şi noi în urma comandamentului.
23 august 1944 – Am plecat în urma comandamentului cu maşina. Maiorul Popa avea şi însărcinarea ca să controleze, ca să nu rămână în urmă vreo maşină. Mergând înainte, motorul maşinii s-a defectat. Pentru repararea lui am vrut să intrăm în Bacău, însă la intersecţie de drum am găsit maşinile Comand. Armatei a IV-a care se retrăgeau. Cu această ocazie am fost informaţi că ruşii în cursul zilei vor ocupa Bacăul, întrucât sunt în marginea oraşului. În urma acestor informaţii, noi am luat-o înainte pe un drum judeţean care traversa paralel cu râul Siret. Cum însă motorul era defect eram nevoiţi mereu să oprim şi să răcim motorul cu apă rece ce scoteam din Siret. La o distanţă de vreo 3-400 m înaintea noastră mai mulţi soldaţi făcând baie şi totodată adapă şi caii. Cu binoclul maiorul Popa V. observă că sunt ruşi, deci armata rusă a ajuns azi până la Siret. Deci noi cu maşinile nu mai putem avansa, dar nici ca să ne mai reîntoarcem nu e cazul. Am scăpat din prizonierat şi acum iar voi cădea în mâna ruşilor, neavând posibilitate de scăpare decât să abandonăm şi să părăsim maşina, iar noi prin înotător, însă fiindcă pe Siret valul de apă aduce o mulţime de bârne de lemn care vin dinspre izvoarele râului, am intrat în apă cu Maiorul Popa şi soldatul – şoferul – dezbrăcaţi şi cu hainele legat în pachet, am reuşit destul de uşor să trecem râul. Prin porumb şi alte arături, am înaintat şi după un drum de 10-12 km, am ajuns la şoseaua care vine dinspre Bacău, unde am întâlnit mai multe camioane cu soldaţi în retragere de la diferite unităţi, am urcat şi noi, până seara am ajuns la bifurcaţia şoselei de lângă Focşani, care traversează râul Siret spre Moldova (Galaţi). Mergând până în comuna Nicoreşti, unde am găsit Comandamentul Eşalonului II, care în acel moment era comandat de col. Ionescu, ofiţer de artilerie. După ce ne-am revăzut gata de plecare pentru comuna din apropiere. Cum şoseaua spre comuna respectivă nu era pietruită şi din cauza ploii care se revărsa în acel moment, pentru maşini era imposibilă de circulat, la stăruinţa şi perseverenţa mea, am reuşit să-l conving pe Colonel, ca tot eşalonul să stea pe loc până la primirea unui nou ordin, care a şi sosit pe la orele 21 seara, când întreg eşalonul a plecat din loc spre podul cel ieşit din comună, şoseaua până la pod a fost ocupată de armata germană care era în retragere din Basarabia. Armata germană a dirijat traversarea podului şi după ce am fost plouaţi toată noaptea, udaţi până la piele, odată cu răsăritul soarelui am trecut şi noi podul.
24 August 1944– s-a făcut ziuă şi razele soarelui care încălzeşte pe toată lumea, au reuşit să ne încălzească şi să usuce hainele de pe noi. În drum spre Focşani, am întâlnit din nou armata germană care nu se retrăgea din aceeaşi direcţia cu noi, ci venea dinspre Bărăgan şi Bucureşti şi căuta prin anumite căi de comunicaţie să se retragă spre Munţii Carpaţi. La un moment dat o unitate de Cavalerie din armata noastră ne ajunge din urmă şi un căpitan ne întreabă dacă cunoaştem evenimentele noi (recente –n.n.)? Noi, mai ales care de 2-3 zile tot a drumului am fost şi fără să avem legătură cu Comand. C.VI. A, nu cunoşteam nici o noutate. El atunci ne informase: „ ieri 23 august România a capitulat, ne-am rupt de germani şi conform condiţiilor impuse de foştii adversari, de azi începând suntem uniţi cu ruşii şi vom lupta împreună cu ei contra nemţilor”.
Ce a urmat? Pentru partea activă care era pe front: fuga din calea rușilor care nici ei nu auzise că Regele Mihai I, dăduse, ca pentru sine, „Proclamația către țară”, ca „unică soluție” căci la soldații din prima linie a ajuns mult prea târziu, după ce fuseseră luați prizonieri de 2-3 ori „de aliatul sovietic”, iar alții s-au întors după câțiva ani sau deloc[1].
[1] Detalii la Constantin Moșincat, Starea de veghe, Editura Papyrus, Oradea, 1997
Ceea ce ai făcut pentru alții rămâne dăltuit în memoria istoriei spunea Nicolae Iorga. Povestea veteranilor se înscrie, fără putință de tăgadă, în această paradigmă. În context, evenimentele petrecute, acum 76 de ani, la Oradea vor rămâne ca mărturie peste timp ca exemplu de dăruire. Când povestea e rostită de veteranul de război care a căzut rănit pe front, atunci când înainta spre Oradea, mărturia are o și mai adâncă semnificație. Sublocotenentul Marin Badea Dragnea, dintre multele sale amintiri, povestea despre a doua rană, mai gravă, pe care a suferit-o, la braţul stâng, pe care era să-l piardă, şi la piept, în marea bătălie pentru eliberarea Oradiei Mari.
Începută în septembrie de la intrarea în Bihor, la Criștior şi încheiată pe 12 octombrie 1944, cu eliberarea municipiului de pe Crișul Repede, Bătălia pentru Oradea s-a purtat zi și noapte cu o încleștare extremă. Luptele de la Oradea i-au rămas însemnate pe viață distinsului Erou. Infirmitatea brațului stâng îi amintea mereu de Oradea. Mărturie a vitejeiei voluntarilor din Divizia „Tudor Vladimirescu” a rămas consemnată ordine de luptă, operații și memorii. „Eu, care cunosc spiritul vostru de jertfă pentru ţară şi popor, precum şi pregătirea voastră de război, eram sigur că în lupte vom fi victorioşi. În luptele viitoare să faceţi dovadă de acelaşi calităţi; întreaga ţară are privirile aţintite asupra voastră. Răsplata voastră va fi răsplata eroilor. Cei căzuţi în luptă sunt eroii ţării şi noi vom avea grijă deplină de familiile lor”, consemna în Ordinul de Zi, din septembrie 1944, colonelul Nicolae Cambrea.
Eroul nostru Marin Badea Dragnea, spunea că în urma luptelor de la Oradea: „Am fost la un pas de moarte. Sergenţii Alexandru Vânău şi Ion Mihai, comandanţi de grupe din plutonul ce-l comandam, şi-au pus viaţa în pericol pentru a mă salva, pe mine, sublocotenentul Dragnea Badea Marin, din Siliştea Gumeşti, comandantul lor de pluton”. Cu ambulanţa diviziei, a fost transportat de urgenţă la Spitalul de campanie din comuna Tinca. De acolo a fost transferat la Spitalul militar de zonă interioară Beiuş, apoi la Alba Iulia, Braşov, Sinaia, şi în cele din urmă la Spitalul Militar Central Bucureşti, suportând 8 operaţii pentru salvarea braţului stâng. Și după ani le-a rămas recunoscător celor care i-au salvat braţul şi viaţa: medicii militari căpitan dr. Vărzaru medicul R. 31 /D.T.V.(Beiuş), dr. ofiţer de rezervă Stancescu (Alba Iulia), locotenent-colonelul dr. Cădere (Braşov), colonelul rezervă dr. Berceanu (Sinaia), locotenent-coloneii dr. Mareşi şi Petrulian (S.M.C. Bucureşti). Precum şi un tânăr practicant pe atunci, elev de liceu, ajuns general de brigadă (r) prof. univ. dr. Ioan Pop de Popa, renumit diagnostician şi chirurg cardiolog (Beiuş).
Dacă dumnealui a găsit cuvinte de răsplată cu mulțumire pentru cei care i-au salvat viața, noi îi adresăm caldă recunoștință pentru jertfa sa, pentru binele ce l-a dăruit urmașilor. Distinsul nostru Erou a fost rănit prima dată pe frontul de Est, pe 6 august 1942, la Kotelnicovo, pe vremea când era comandant de pluton în Grupul 52 Cercetare. Atunci a fost salvat de calul pe care-l încălecase vreo 3000 de km, Mugurel pe numele său, un armăsar negru, care presimțind vuietul de schije în cabraj brusc s-a ridicat în fața snopului de schijelor, și s-a prăbușit, viața fiindu-i curmată de oameni cu milă, iar călărețul cu toate rănile, pe care le-a păstrat toată viața, a scăpat. În încleștarea de la Stalingrad, copilul de trupă, ajuns la 18 ani, se înrolase voluntar pe front, avea să cunoască pe lângă durerea rănilor de glonț și umilința prizonieratului după decembrie 1942, în lagărul nr. 165 din Siberia.
Atunci și acolo, s-au format cele două divizii de voluntari români care au jurat să lupte pentru alungarea germanilor fasciști. Pentru că acțiunea voluntarilor a fost socotită, de unii ca trădare, de alții ironizată, pe nedrept de ambele părți, voi recurge la trei exemple din care se poate trage o justă concluzie. Prima se referă la raportul întocmit de generalul Tătăranu, de la Marele Stat Major, care cerea scoaterea din efectivele armatei române a respectivilor, raport pe care mareșalul Ion Antonescu, la 10 august 1944, a pus următoarea rezoluție: „Nu vă grăbiți. Azi suntem noi, dar mâine cine o să fie? Deci decât alții, mai bine Cambrea [Nicolae] și Teclu [Iacob] (comandanții diviziilor „Tudor Vladimirescu”, respectiv „Horea, Cloșca și Crișan”). Ei și-au făcut pe deplin datoria față de țară”. Al doilea document se referă la Decretul–lege nr. 2.626, din 15 august 1945 dat la București de Regele Mihai I, contrasemnat de ministrul de război, generalul Constantin Vasiliu Rășcanu, prin care, întregului efectiv rămas după campania din Vest, a fost reintegrat în armata română cu toate drepturile recunoscute. Și în fine cel mai important dintre toate socotesc a fi Jurământul depus cu prilejul voluntariatului prin care se angajau față de poporul „robit de nemți să lupt pentru libertatea și propășirea lui”, adică orientarea pro-aliați, semnat, pe 30 martie 1944, de către sublocotenentul Marin Badea Dragnea.
După război, a continuat cariera militară ocupând importante funcții și demnități. Pentru întreaga sa carieră a primit unanimă recunoaștere și distincți dintre care amintesc: Bărbăție și credință (1941), Virtutea Militară (1942), ordinul Steaua României (1944) și Coroana României (1945). În două rânduri Asociația Națională a Cavalerilor de Clio a cerut public Administrației Municipiului Oradea ca în semn de recunoștință să-i acorde distinsului Erou titlul de Cetățean de Onoare generalului de Armată Marin Banea Dragnea, rănit la Oradea, pe 12 octombrie 1944.
Până la îndeplinirea formalităților, Noi, Asociația Națională a Cavalerilor de Clio îi acordăm simbolic „Bastonul Cavalerului de Clio”. Brevetul de atestare v-a fi predat ștefetei veteranilor Invictus spre a fi dus la Carei, la 25 octombrie 2020, ca semn al rcunoștinței față de toți Veteranii României.
La mulți ani cu sănătate dragi veterani!
La mulți ani domnule General de Armată, Marin Badea Dragnea!
Col.r. Dr. Constantin Moșincat
Cavaler de Clio
„Toate drumurile patriei care afluiesc spre fruntariile fireşti ale României reîntregite, trec printre cruci care le veghează, având inscripţii învechite: „morţi pentru patrie”, iar spiritul acestor eroi, anonimi, pluteşte deasupra noastră şi ne porunceşte, nouă veteranilor de război supravieţuitori, precum şi urmaşilor celor dispăruţi, să veghem ca nici o palmă din pământul strămoşesc, ce se sprijină pe casele lor şi-şi trage seva fertilităţii din sângele jertfei lor, să nu fie cedată sauînstrăinată, cotropită sau acaparată vreodată” Gl. Marin Dragnea – veteran de război
Bătălia pentru Oradea a durat o lună și s-a încheiat cu momentul culminant din 12 octombrie 1944, când ostașii români au alungat din oraș trupele horthyste. O pagină memorabilă de istorie locală, reconstituită, cu valoare de cotitură istorică. Faptele relatate demonstrează că bătălia pentru Oradea a fost câștigată în 30 de zile anterioare datei de 12 octombrie 1944. Documentele inedite completează o istoriografie de certă utilitate științifică. Ea ilustrează avântul vânătorilor și a ostașilor din Divizia Tudor Vladimirescu, ea reprezintă o adevărată cartea de vizită pentru voluntari, continuată sub alt steag, precum aceea a voluntarilor români înrolați, acum 1oo și mai bine de ani la Darnița și cu 76 de ani în urmă, dintre prizonierii români de pe teritoriul sovietic, sub stindardul de luptă românesc al Diviziilor române: „Horea Cloșca și Crișan” și „Tudor Vladimirescu”. Meritele lor indiscutabile, au fost totuși minimalizate, și char ironizate pe nedrept, deși sunt dăltuite cu sânge spre nemurire!
Bătălia pentru Oradea este prezentată în toată amplitudinea ei, fiind astfel anulate unele interpretări care au avut tindința la minimalizarea acesteia, în sensul că, în ziua de 12 octombrie 1944, oraşul fusese părăsit de trupele inamice. Cartea conduce la un adevăr fundamental: bătălia pentru eliberarea oraşului Oradea a fost câştigată în timpul confruntărilor sângeroase din zilele precedente, când inamicul a fost învins, astfel că el n-a mai putut riposta în incinta oraşului, pentru a fi scos din fiecare casă, cum s-ar fi aşteptat unii necunoscători ai strategiei militare. Tocmai din punct de vedere operativ – strategic este valorificată această bătălie câştigată de trupele române şi sovietice.
Un alt atribut al cărţii, pe care v-o dăruim spre lectură, este apelul la memorialistică, de cea de bună calitate, care încălzeşte temperatura evocării şi ţine treaz interesul cititorului contemporan. De o certă utilitate sunt şi documentele incluse, cele mai multe inedite. Acestea au menirea de a consolida afirmaţiile autorilor, care sunt, de multe ori, directe şi severe, devreme ce demersul lor are şi o dominantă morală, de a cinsti cum se cuvine eroii acestui popor, care îşi dorm somnul de veci în cimitirul oraşul ORADEA, subliniere ce aparține profesorului emerit Dr. Viorel Faur.
Cartea Mea e și a Ta!,
Un cadou aniversar pentru orădeni de ziua Municipiului Oradea oferit de www.biblioteca-cavalerilor.ro, aici.
INVITAȚIE
Biblioteca Bravului Cavaler
ORGANIZEAZĂ
Colocviul Virtual
cu tema:
Ziua Națională a Românie!
(15 Octombrie – 30 Noiembrie)
SALONUL VIRTUAL
în funcție de numărul de participanți înscriși va avea mai multe secțiuni.
Pentru înscrieri menioați Secțiunile: ~istorie, artă, tradiție, creații ~
Primele 10 lucrări ale concursului de idei având ca temă:
„Tricolorul la români – însemn de identitate”
vor fi publicate la rubrica Salon
Email> bibliotecacavalerilor@gmail.com;
https://www.facebook.com/mosincat.constantin
„Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”
(Părintele DUMITRU STĂNILOAE)
Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1
Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului. Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii, ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.
Continuare aici.
Presa din vremurile tulburi, de la „spargerea lumii”, cum grăiau bihorenii, după declararea Armistițiului din 11 noiembrie 1918, consemna o seamă de acțiuni de împotrivire contra mersului istoriei. Dintre acestea semnalăm unele petrecute în 1918/1919 când, încă vremurile erau tulburi, și când orientarea bolșevică a luat ca un val proletariatul, cu inspirație de la răsărit, în special pe ungurii înregimentați sub steagurile lui Bela Kun, pentru refacerea „Ungariei Mari”.
Despre evenimentele de acum 100 de ani s-au scris tomuri de amintiri, memorii și întâmplări determinante pentru mersul istoriei. Cercetarea jurnalelor acțiunilor de luptă, diplomația și politica statelor angajate în conflict au dat dimensiunea evenimentelor. Știrile mărunte strecurate în presă însă au fost grăuntele de speranță și argumente care susțin ideea că treburile mari sunt generate și compuse din fapte și întâmplări de natură să motiveze, ori să arate fața urâtă a omenirii. Oricum or fi fost ele trebuiesc cunoscute.
Amănunte despre știrile mărunte aici.
„Dragul meu Prieten colonel Dr. Constantin Moșincat
în amintirea revederii noastre la Oradea sub semnul generalului Berthelot și al frăției de arme româno-franceze, cu afecțiune și prețuire întotdeauna”
10.07 2019
SUB SEMNUL MARII UNIRI CAMPANIILE ARMATEI ROMÂNE PENTRU ÎNTREGIREA ŢĂRII (1916-1920)
Primul Război Mondial (1914-1918) a reprezentat un conflict fără precedent în istoria omenirii și a implicat 33 de state de pe cinci continente cu peste un miliard de locuitori. El a durat 52 de luni și a provocat schimbări geopolitice fundamentale, precum și schimbări profunde în viața și atitudinile popoarelor.
În iulie 1914, 20 dintre cele 23 state europene independente erau monarhii și doar trei republici. Trei imperii includeau în frontierele lor cea mai mare parte a
continentului: două imperii multinaționale, veritabile „închisori ale popoarelor”, cum erau denumite de contemporani – Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, ultimul reorganizat în 1867 ca Imperiu Austro-Ungar; cel de-al treilea, Imperiul German, fondat în 1871, deţinea de atunci o relativă supremație politică și militară pe continent, pe care dorea să o extindă pe întreaga planetă. Două grupări opuse – Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria și Italia) și respectiv Antanta (Franța, Rusia și Marea Britanie) – dominau și controlau întreaga evoluţie a continentului și a altor teritorii, caracterizată, la începutul secolului al XX-lea de o accentuare a contradicţiilor, mai ales economice, între Marile Puteri, și de o accelerată cursă a înarmărilor terestre şi navale.
În vara anului 1914, gruparea Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) s-a pronunţat pentru o revizuire radicală și violentă a balanței puterii în Balcani, Europa și în lume. Sub pretextul asasinării prințului de coroană Franz Ferdinand de Habsburg, la Sarajevo (15/28 iunie), conducătorii Dublei Monarhii au declarat război Serbiei (15/28 iulie), considerând că, astfel, vor putea da o lovitură decisivă mișcărilor naționale din Imperiu. Într-o singură săptămână („săptămâna tragică”), în ciuda eforturilor diplomatice de a se evita extinderea conflictului, războiul s-a generalizat fără ca nimeni să-i bănuiască durata și mai ales consecințele sale profunde.
La sfârșitul conflagraţiei (11 noiembrie 1918 – Armistițiul semnat în pădurea
de la Compiègne), când revoluția rusă era în plină desfășurare și multe națiuni
europene se luptau pentru independența lor, istoria va înregistra căderea celor
trei mari imperii anunţând profunde transformări pe harta politică a Europei şi
a lumii.
ARGUMENT, de Academician Victor VOICU aici
Prezentarea a fost făcută și în art-emis
Constantin Moşincat, Pași pe caldarâm. Încrustări istorice. De la pace la diktat: 1815 – Viena – 1940, buletindecarei, 2020 (format 17×24, 465 p. și planșe foto)
O antologie de studii și articole publicate în ziarul online buletindecarei, care acoperă tematic perioada de la împărțirea Europei de la Pacea de din 1815, la reîmpărțirea din august 1940. În acest interval de timp lupta românilor pentru neatârnare, precum și relațiile româno-austriece și austro-ungaro-române sunt surprinse ca momente de împăcare cu trecutul. Concluzia autorului, împăcarea rămâne un deziderat viitor, este probată cu forța argumentelor și faptelor surprinse, unele chiar cu o reflectare „copy-paste” în realitatea cotidiană.
Pentru alte amănunte aici
Oriunde îl întâlnești, pe George Roca, vei remarca că poartă sub braț, precum „badea Cârțan, în straiță”, o carte, revistă sau un ziar. Momentul semnării adeziunii ca membru Cavaler de Clio, cu pixul care i-a rămas armă dreaptă pentru cuvânt cugetat, drept de senior cavaler.
Cavalerul de Clio, din 2012, a ținut ca două dintre frumoasele sale cărți să le prezinte prietenilor și cunoscuților în vecinătatea casei, la Casa Armatei Oradea (astăzi Cercul Militar), și să ne însoțească la Cenaclul „Barbu Ștefănescu Delavrancea”, să ne încânte cu superbul său poem Pe al pacificului mal.
George Roca, după cum a mărturisit în repetate rânduri a rămas mereu lângă noi, românii, cu gândul purtat pe aripi de vise, călătorind printre și la taifas cu „stelele”, cu mici popasuri pe plaiuri natale, orădene. Și atunci, tot la saloane de carte și poezie, înconjurat de prieteni. De ziua sa, ori toamna, ne-a obișnuit să fie acasă. Anul acesta îi ducem dorul. Ne-a onorat cu un cuvânt de amintire, de la într-o superbă seară Centenară în 2019.
