Și pentru că privirea Ostașului din Divizia 11 Infanterie, la faptele căruia facem trimitere, începea odată cu întoarcerea armelor spre Vest vom reda un pasaj, consemnat o zi înainte și una după 23 august 1944, din Memorii de război, ale preotului căpitan Gheorghe Marian, rămase manuscris în păstrarea lui Constantin Mălinaș. Facem mențiunea că la data respectivă unitatea sa ducea lupte de apărare în cadrul Operației „Sonia” din Moldova.
„În data de 22 august 1944 – în dimineaţa acestei zile, am ajuns în satul Zamfireşti. Aici încă nu a pătruns armata rusă. Tot aici am găsit Spitalul Militar de Campanie nr. VI, şi nu avea nici un bolnav. Era gata împachetat pentru plecare. Cu această ocazie a apărut o maşină cu doi ofiţeri superiori din Comandamentul Armatei a IV, din Bacău. Văzându-mă în halul în care mă găseam, obosit, murdar, nebărbierit, s-a repezit la mine şi m-a acuzat că sunt dezertor şi mi-a semnat numaidecât numele şi comunicându-mi, că voi fi dat în judecata Consiliului de război pentru dezertare. Afirmând că armata rusă a fost înfrântă de noi şi de germani şi că acum sunt în retragere. Eu le-am răspuns după cele văzute şi trăite.
După plecarea lor, a apărut o maşină de la Corpul VII Armată condusă de Căpitanul Iordana. Văzându-mă, repede m-a invitat în maşină şi după ce a predat un ordin la Comandantul Spitalului Militar (Col. Ursu), am plecat în satul Tălmaş, aflat la o distanţă de vreo 12 km spre sud de Bacău. Aici am găsit întregul comandament al C. VII A. care văzându-mă şi-a exprimat o deosebită bucurie, deoarece ei au fost informaţi că am fost împuşcat de ruşi. După ce am luat masa, maiorul Popa V. m-a invitat la dânsul unde am dormit iar seara după cină tot la dânsul am rămas. M-a rugat să mă culc în maşină, deoarece întregul comandament în cursul nopţii se va deplasa. Într-adevăr am rămas şi dormit în maşină şi dimineaţă după ce a plecat întreg comandamentul, am plecat şi noi în urma comandamentului.
23 august 1944 – Am plecat în urma comandamentului cu maşina. Maiorul Popa avea şi însărcinarea ca să controleze, ca să nu rămână în urmă vreo maşină. Mergând înainte, motorul maşinii s-a defectat. Pentru repararea lui am vrut să intrăm în Bacău, însă la intersecţie de drum am găsit maşinile Comand. Armatei a IV-a care se retrăgeau. Cu această ocazie am fost informaţi că ruşii în cursul zilei vor ocupa Bacăul, întrucât sunt în marginea oraşului. În urma acestor informaţii, noi am luat-o înainte pe un drum judeţean care traversa paralel cu râul Siret. Cum însă motorul era defect eram nevoiţi mereu să oprim şi să răcim motorul cu apă rece ce scoteam din Siret. La o distanţă de vreo 3-400 m înaintea noastră mai mulţi soldaţi făcând baie şi totodată adapă şi caii. Cu binoclul maiorul Popa V. observă că sunt ruşi, deci armata rusă a ajuns azi până la Siret. Deci noi cu maşinile nu mai putem avansa, dar nici ca să ne mai reîntoarcem nu e cazul. Am scăpat din prizonierat şi acum iar voi cădea în mâna ruşilor, neavând posibilitate de scăpare decât să abandonăm şi să părăsim maşina, iar noi prin înotător, însă fiindcă pe Siret valul de apă aduce o mulţime de bârne de lemn care vin dinspre izvoarele râului, am intrat în apă cu Maiorul Popa şi soldatul – şoferul – dezbrăcaţi şi cu hainele legat în pachet, am reuşit destul de uşor să trecem râul. Prin porumb şi alte arături, am înaintat şi după un drum de 10-12 km, am ajuns la şoseaua care vine dinspre Bacău, unde am întâlnit mai multe camioane cu soldaţi în retragere de la diferite unităţi, am urcat şi noi, până seara am ajuns la bifurcaţia şoselei de lângă Focşani, care traversează râul Siret spre Moldova (Galaţi). Mergând până în comuna Nicoreşti, unde am găsit Comandamentul Eşalonului II, care în acel moment era comandat de col. Ionescu, ofiţer de artilerie. După ce ne-am revăzut gata de plecare pentru comuna din apropiere. Cum şoseaua spre comuna respectivă nu era pietruită şi din cauza ploii care se revărsa în acel moment, pentru maşini era imposibilă de circulat, la stăruinţa şi perseverenţa mea, am reuşit să-l conving pe Colonel, ca tot eşalonul să stea pe loc până la primirea unui nou ordin, care a şi sosit pe la orele 21 seara, când întreg eşalonul a plecat din loc spre podul cel ieşit din comună, şoseaua până la pod a fost ocupată de armata germană care era în retragere din Basarabia. Armata germană a dirijat traversarea podului şi după ce am fost plouaţi toată noaptea, udaţi până la piele, odată cu răsăritul soarelui am trecut şi noi podul.
24 August 1944– s-a făcut ziuă şi razele soarelui care încălzeşte pe toată lumea, au reuşit să ne încălzească şi să usuce hainele de pe noi. În drum spre Focşani, am întâlnit din nou armata germană care nu se retrăgea din aceeaşi direcţia cu noi, ci venea dinspre Bărăgan şi Bucureşti şi căuta prin anumite căi de comunicaţie să se retragă spre Munţii Carpaţi. La un moment dat o unitate de Cavalerie din armata noastră ne ajunge din urmă şi un căpitan ne întreabă dacă cunoaştem evenimentele noi (recente –n.n.)? Noi, mai ales care de 2-3 zile tot a drumului am fost şi fără să avem legătură cu Comand. C.VI. A, nu cunoşteam nici o noutate. El atunci ne informase: „ ieri 23 august România a capitulat, ne-am rupt de germani şi conform condiţiilor impuse de foştii adversari, de azi începând suntem uniţi cu ruşii şi vom lupta împreună cu ei contra nemţilor”.
Ce a urmat? Pentru partea activă care era pe front: fuga din calea rușilor care nici ei nu auzise că Regele Mihai I, dăduse, ca pentru sine, „Proclamația către țară”, ca „unică soluție” căci la soldații din prima linie a ajuns mult prea târziu, după ce fuseseră luați prizonieri de 2-3 ori „de aliatul sovietic”, iar alții s-au întors după câțiva ani sau deloc[1].
[1] Detalii la Constantin Moșincat, Starea de veghe, Editura Papyrus, Oradea, 1997