Tur de orizont în lumea militară, la început de an
Colonel r. dr. Ion PETRESCU[1]
Centrul pentru Progresul American, de peste Ocean, a emis un document supus atenției și președintelui ales Joe Biden, prin care – pornind de la realitatea că Alianța Nord-Atlantică a generat punerea în comun a capacităților militare – propune înființarea unei bănci a NATO, pentru a fi finanțate noi programe de dotare a aliaților cu arme disuasive.
În această îndrăzneață viziune, statele aliate cu forță economică vor consolida la început această propusă bancă a Organizației Tratatului Nord-Atlantic, pentru a deveni ulterior o structură financiară de sine stătătoare, care ar susține, în baza unor calcule fără echivoc și a unor argumente de interes pentru membrii NATO, noi investiții militare, evident rentabile.
Este prematură anticiparea reacției oficiale a viitoarei administrații prezidențiale a SUA, privind această propunere inedită, dar este probabilă o atitudine pozitivă în metropole europene, precum Berlinul, Londra, Roma și Paris.
În documentul elaborat la Centrul pentru Progresul American se stipulează că „În 2021, noua administrație Biden va trebui să restabilească angajamentul Americii față de NATO și să acționeze pentru ca alianța să se consolideze. Pentru a face acest lucru, trebuie să adopte noi abordări, pentru a stimula investițiile pentru a consolida capacitățile Alianței.”
De ce ar fi atractivă o bancă a NATO? În primul rând pentru ratele dezirabile, scăzute, ale dobânzii. Cine ar apela la creditele băncii Alianței?
Cel mai probabil Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România și Bulgaria, care, în modalități diferite percep menținerea obsesiilor și presiunilor multiple ale Kremlinului de a restaura, în forme subtile, frontierele decedatului imperiu sovietic și de a determina fostele state membre ale Tratatului de la Varșovia, chiar dacă azi sunt membre ale NATO, nu doar să țină cont, ci și să subscrie la anumite opțiuni ale Moscovei, în relația Rusiei cu comunitatea țărilor democratice, din Uniunea Europeană.
Care ar fi primele efecte ale recurgerii la creditele băncii NATO? Centrul pentru Progresul American susține că astfel ar putea fi eliminate toate echipamentele rămase din epoca sovietică, din arsenalele fostelor state socialiste europene. Ceea ce nu ar fi rău, mai ales că doar parțial există o dotare cu tehnică de luptă modernă, eficientă, la armatele statelor aliate situate la granița de est a Organizației Tratatului Nord-Atlantic.
La ce ar mai fi de folos o bancă puternică a aliaților? La concretizarea mai rapidă a proiectelor de extindere și consolidare a infrastructurii de transport civile, utilă și transporturilor militare masive, în situații de criză, ce ar putea apărea fie în Marea Baltică, fie în Marea Neagră.
În ipoteza că toți aliații ar susține înființarea băncii NATO, unde ar fi ideala locație a sediului noii instituții financiare? ” Având în vedere tensiunile dintre Marea Britanie și ceilalți membri UE ai NATO, care cresc de la Brexit și îngrijorarea că acest lucru ar putea avea un impact asupra relației de securitate, plasarea unei bănci NATO la Londra ar putea contribui la reafirmarea angajamentului Regatului Unit față de securitatea NATO și europeană” propune Centrul pentru Progresul American. Vom vedea dacă așa va fi.
Se va întări NATO, după instalarea lui Joe Biden, la Casa Albă?
Interogația poate fi reformulată. Cât timp ar rezista structurile militare europene unei surprize strategice, dacă nu ar exista sprijinul militar decisiv al SUA?
Cel mai probabil, statele baltice ar fi reîncorporate în entitatea statală condusă de la Moscova, în cel mult 48 de ore. Polonia va rezista, probabil, o săptămână. Iar România își va reaminti, la nivelul celor foarte bine informați, faptul că în august 1968, putea fi ocupată în decurs de o zi, cu 120.000 de militari sovietici, focalizați pe controlul Capitalei și pe cel al tuturor reședințelor de județ. Iar atunci armata avea peste trei sute de mii de militari.
Azi, în arealul mediatic sunt promovate constant demersurile vizând manipularea opiniei publice conform cărora România are două armate. Una cu unitățile existente în țară. Alta cu subunitățile care constituie forța expediționară românească, pe unde se mai află acum, după ce anterior circa 40.000 de bărbați și femei în uniformele Armatei României au fost rulați prin teatrele de război din spațiul ex-iugoslav, afgan și irakian.
Ei bine, în mod intenționat sunt trecute sub tăcere momentele în care, în decembrie 1989, la frontierele țării noastre cu URSS, pe Prut, și la cea cu Ungaria, militarii de atunci, azi în rezervă sau trecuți la cele veșnice – au constituit singura pavăză vizibilă pentru cei tentați să intre pe teritoriul mioritic, cu intenții de partajare a teritoriului românesc.
Isteriile celor ce neagă realitatea extrem de complexă de atunci puteau fi de multă vreme demontate, dacă s-ar fi dorit, prin aducerea în fața unei comisii parlamentare adecvate a comandanților batalioanelor de grăniceri, cei care în decembrie 1989 au activat la granițele de vest și est ale țării. Ei ar fi putut și pot depune mărturie, că nici Budapesta, nici Moscova nu au fost străine de intenția de a contribui la partajarea României, în condițiile unui vid de putere instalat după decesul republicii socialiste.
Lecția de învățat este simplă. Pentru țara noastră prezența în NATO este garanția respirației libere, într-un regim cu țeluri democratice, aflat în curs de consolidare. Pentru România, Parteneriatul Strategic cu SUA, prezența militarilor americani la bazele militare de la Mihail Kogălniceanu, Câmpia Turzii și Deveselu, constituie garanția vie că nu vom fi singuri în prima zi a unei ipotetice, dar nu imposibile, surprinderi strategice.
Înființarea unei divizii a Rusiei în regiunea Kaliningrad, zborurile recente a 15 avioane militare rusești, însoțite de 4 avioane de luptă chineze, spre spațiul aerian al Coreei de Sud, care au determinat ridicarea în aer a multor avioane ale forțelor aeriene sud-coreene și japoneze, determinarea cu care președintele Chinei a cerut, la începutul anului 2021, armatei țării sale să fie pregătită de război, trecerea în stare de alertă conform procedurilor existente în armata Federației Ruse, a unităților categoriilor de forțe armate rusești care au în dotare arme nucleare – 7200 în total, din care 1600 în arsenalul strategic – datorită situației fluide din Statele Unite ale Americii, sunt doar câteva semnale că anul acesta, dincolo de ofensiva halatelor albe contra pandemiei actuale, va fi nevoie și de un mare efort diplomatic, susținut de o forță militară disuasivă, pentru descurajarea unor conflicte mocnite, aparent prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU, practic prin consultările confidențiale dintre Washington D.C., Beijing și Moscova.
Dintr-o asemenea perspectivă, contractele de achiziționare de armament american, anunțate cu prilejul recentei vizite a actualului ministru al armatei, la Pentagon, nu reprezintă, cum afirma indecent un cunoscut publicist, bani aruncați pe fiare vechi, ci doar un minim de dotare asigurat celor 60.000 de militari, câți mai are azi România.
60.000 deloc diferiți de cei circa 82.000 de rezerviști, conectați, primii la secunzii, de același Jurământ militar:”Jur credință patriei mele, România. Jur să-mi apăr țara, chiar cu prețul vieții. Jur să respect Constituția, legile țării și regulamentele militare. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Numai că azi Patria – a celor care mai cred în integritatea teritorială a acesteia – nu se mai apără doar cu pieptul aparent de oțel, ci și cu o diplomație pe care nu prea o vedem, cu o înzestrare dezirabilă a armatei, deja supusă criticilor aiuritoare ale unora despre care mă întreb în ce țară închipuită străină mai trăiesc, și cu lideri a căror voce unică trebuie să fie puternică și distinctă, în corul european, apărând firesc, în mod democratic, interesul național.
Articol publicat și pe:
https://newsweek.ro/opinii/tur-de-orizont-in-lumea-militara-la-inceput-de-an
Vezi și: Stiletul de ofițer
https://www.ionpetrescu.ro/the-rdf-8-week-online-programme/
Stiletul de ofiţer nu se ia prin decret prezidenţial,
nici prin hotărâre de guvern sau prin
bunăvoinţa unui ministru trecător.
Este mai valoros decât un sceptru prezidenţial,
pentru că este pe viaţă,
nu pentru unul sau două mandate,
şi mai de preţ decât un baston de mareşal,
pentru că obligă primitorul,
de la 21 de ani,
să nu uite că nu poate trăda
cea mai frumoasă poveste de iubire
– dragostea de ţară,
aşa cum şi cât mai este.