~Cartea Mariei Vaida închide o buclă de istorie națională trăită de românii din Bihor și rememorează pentru noi, cei de azi, momente de seamă din acest periplu istoric. Oricine va deschide paginile cărții va constata nu numai entuziasmul și dăruirea pe care marii noștri înaintași le‑au depus pe altarul național, dar și jertfele nenumărate, și adeseori cumplite, pe care au fost obligați să le plătească. Pentru toți cei care au contribuit la ridicarea acestui impresionant edificiu care este România Mare, autoarea a depus, după cuviință, fie un buchet de flori comemorativ, fie o lacrimă de recunoștință și sinceră prețuire, o troiță din cuvinte, după cum spune cercetătoarea. Oamenii Bihorului de odinioară și mai ales cei din zona Beiușului vor putea urmări, filă cu filă, modul în care înaintașii lor au conceput actul de patriotism și demnitate națională, spre a le fi pildă contemporanilor de astăzi. (Mircea Popa)~
Izvorul din Gâtaș sau copilăria cu flori de brândușe*
Prof. Dr. Maria VAIDA
Cuvântul – madlenă, cum spunea Irina, apare te miri de unde în fiecare
primăvară, căci noi copiii, pe vremea Săptămânii Luminate, mergeam în cârduri
să culegem flori de primăvară: viorele, brândușe, brebenei, căci vremea
ghioceilor trecuse… Bunica mea, Ana, venea cu noi de cele mai multe ori, mai
ales când eram mai mici și nu aveam alți tovarăși mai mari cu noi, căci era cam
greu să lași trei fetițe cât ulcelele să pornească singure pe hotar. Mai ales că
izvorul acesta fermecat era destul de departe de casele oamenilor și ne puteam
întâlni cu vreo sălbăticiune…E drept că doar vreun iepure țâșnea dintre
semănăturile cu grâu de toamnă, iar noi alergam una după alta să-i găsim
culcușul, doar –doar am fi găsit și niște iepurași micuți și drăgălași…uneori
găseam, dar, de cele mai multe ori, era doar culcușul călduț, semn că acolo
dormise o vietate cu sânge cald. Drumul era lung, iar sora mea Zorica, fiind
micuță, se ținea cu greu după noi; după o bucată de drum, bunica o lua în cârcă
și așa continuam călătoria noastră spre Izvorul din Gâtaș.
Izvorul acesta era scobit în peretele de lut, pe malul pârâului care separa
două sate: Drăgănești și Livada Beiușului; la cotul pe care îl făcea pârâul curgea
apa izvorului, limpede precum cristalul și rece ca gheața, fie vară, fie iarnă,
pentru că niciodată nu îngheța. Asta pentru că peretele dinspre sud era înalt,
probabil din stâncă pe care se așezase lut peste vremuri, și niciodată soarele nu
se oglindea în izvor. Șuvoiul de apă se strecura printre rădăcinile rămuroase ale
unui tei uriaș. Peretele de lângă izvor era acoperit înspre răsărit cu lăstari de
arin, cu tufe de măceș, cu tufe de porumbar, cu mlădițe de pagrin (salcâm), o
feerie de ramuri cu spini, printre care nu ne puteam strecura fără să ne zgâriem,
dar florile cele mai frumoase acolo se găseau. Iar noi, cu gesturi mici și atente la
țepii ramurilor, ne strecuram spre locurile pline de brândușe, de viorele, de
brebenei. Uneori zgârieturile erau serioase, iar baba Anuță scotea din buzunarul
zadiei o alifie vindecătoare cu care ne dădea peste locul zgâriat: pe mână, pe
față, pe piciorușe… Ne spunea atunci: Vedeți, dragele babii, așa a suferit și
Domnul Isus când a fost încununat cu spini pe drumul crucii. La întoarcere,
desigur, suferința Mântuitorului reînvia din povestea babei Anuța, căci era mare
povestitoare… Ajungeam noi, cu efort și cu lacrimi adesea, să culegem fiecare
câte un buchețel de flori: eu puneam la un loc toate brândușele și le dădeam
bunicii, care le lua și făcea un ritual de magie albă, un descântec: plimba peste
ochii săi, apoi peste ai noștri florile catifelate de culoare violet, rostind formula
magică: Brândușele-nfloară/ ochii nu mă doară/ brândușele-nflorească/ ochii
mei întinerească…O fi fost așa, n-o fi fost, cert este faptul că bunica vedea să
bage ața în ac și înaintea morții sale, la vârsta de 77 de ani. Florile adunate le
puneam la troiță, în ulcele de lut, în Vinerea Mare, ca omagiu Mântuitorului.
Izvorul din Gâtaș era locul de unde vara, pe vremea seceratului, mă
duceam să aduc apă la secerători, când lanul cu grâu era mai aproape: ulciorul
de lut cu zurgălău în interior mă ajuta să-mi înving teama: îl mișcam cu sârg, iar
bucățica de lut zuruia ca o ființă vie, vorbindu-mi parcă pe drum, la întrecere cu
greierii. Tăcea ulciorul, tăceau și greierii, agitam iarăși ulciorul și muzica
reîncepea. Apoi ajungeam la umbra și răcoarea binefăcătoare a izvorului; atunci
teiul era înflorit, mirosul lanului de grâu copt adia peste hotar, parfumul florilor
era adormitor, păstăile de neghină pocneau în soare, iar cărăruia ce cobora spre
izvor avea urme de copite, unele mai mari, altele micuțe: am înțeles că erau de
mistreți când l-am întrebat pe bunicul despre ele; aveau și pui, mi-a zis el, dar să
nu te apropii dacă îi auzi, că mamele sunt periculoase când își păzesc puii.
Lasă-i să se adape, iar apoi te duci tu să iei apă din izvor. Apa ce le-o aduceam
secerătorilor era apreciată: rece, proaspătă, limpede, iar eu eram lăudată pentru
vrednicia mea…Mai târziu, citind Mistrețul cu colți de argint, poezia lui Ștefan
Augustin Doinaș, acolo mi-am imaginat scena întâlnirii prințului din Levant cu
Mistrețul pe care îl vâna… la Izvorul din Gâtaș, locul magic al copilăriei mele,
cel cu apă vie; numai amintirea lui mă transpune, proustian, în mijlocul lumii
din care m-am ivit și pe care o port în suflet pretutindeni, oriunde mă poartă
pașii. Izvorul din Gâtaș vine și mă adapă cu apa cea vie și acum, când stau în
autoizolare, dar nu sunt singură niciodată. Izvorul din Gâtaș este în sufletul meu
și va fi câtă vreme voi face umbră pământului…
*Salutăm prezența distinsei noastre bihorence în Saloanele și paginile Revistei Cetatea Cavalerilor. Domnia Sa va aduce, cu certitudine, o „pată de culoare poetică” Revistei și Bibliotecii Bravului Cavalerului prin frumoasa creație artistică și valoroasa cercetare istoriografică culturală, rod al stăruinței și migălosului trvaliu din … Biblioteci, asemenea unui distins și neânvins cavaler!
Am Onoarea a vă saluta revenirea Acasă, pe meleaguri bihorene, și printre Cavaleri de Clio, distinsă Doamnă!
Col. r. Dr. Constantin Moșincat
~Cavaler de Clio~