IN MEMORIAM.
55 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN VEȘNICIE A PREOTULUI PROFESOR CĂPITAN GHEORGHE I. COTENESCU
Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT[1]
„Preoții şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară şi Neam”.
General Constantin Prezan
Serviciul religios în armata română are rădăcini din timpul domniei lui Cuza, a luat parte activă în războiul de independență și campania din 1913, însoțind în special, Crucea Roșie. În 15 mai 1915 a fost adoptată şi o decizie a Sfântului Sinod referitoare la preoţii de/pentru armată, care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea „preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară” care să aibă vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Protoiereul Constantin Nazarie[2] era ataşat, doar în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei ca Şef al Serviciului Religios.
În campania anilor 1916-1919, în baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizații în total 254 de preoți. Dintre aceștia, 204 au fost încadrați la: regimente, brigăzi independente, ambulanțele sanitare ale diviziilor și la spitalele mobile, ceilalți fiind demobilizați din cauza vârstei și a bolilor de care sufereau, fiind înlocuiți cu alți preoți valizi. La sfârșitul Marelui Război Mondial din totalul acelor preoți mobilizați pe front, au mai rămas 174, din care cca 150 au fost avansați la gradul de căpitan. În 1918, la trupele din Basarabia au rămas mobilizați 40 de preoți.
Preotul numit în serviciul Armatei (prin Decizia Ministerului de Război – intră sub regimul legilor militare, asimilându-se în corpul ofițeresc având însemnele la vedere, ofițerului locotenent. Punctele patru şi cinci stipulau: Preoții de armată, în timpul mobilizării însoțesc trupele oriunde vor merge, dând povețe pastorale militare, ce se impun de împrejurări şi făcând serviciile religioase fără ezitare. În timpul mobilizării toți preoți de armată primesc instrucțiuni din partea arhimandritului, anume numit pe lângă Marele Cartier al Armatei stau sub conducerea lui în ceea ce privește serviciul preoțesc. Numirea acestuia se face de Ministerul de Război, după recomandarea Sfântului Sinod, prin președintele său.
Cu câte „o biserică din scânduri de brad, înzestrată cu odoare, odăjdii şi cărţi de ritual” preoții militari au slujit remarcabil. Acomodarea cu noile realități și misiuni a fost mai stângace la început și benefică în final. Când am cerut permisiunea, declara după război preotul Toma Chiricuţă, de la un regiment de infanterie, pentru a oficia „mărturisirea şi a spovedi oamenii mi s-a spus că nu se poate din lipsă de timp. Ori de câte ori am vrut să săvârşesc o rugăciune, mi s-a spus că nu e timp pentru rugăciune” şi toate acestea nu ar fi fost nimic, dacă s-ar fi dat măcar consideraţia gradului şi misiunii de care se ocupau capelanii. Alți preoți, revoltați sufleteşte – se plângeau prin memorii adresate Protoiereului Nazarie – cum că nu-și puteau îndeplini misiunea „din fundul unei bucătării de campanie”, alții erau nemulțumiți pentru că s-au prezentat cu hainele lor preoţeşti care prin locurile muntoase, nămoloase şi ploioase făceau imposibilă purtarea lor, bune doar când „oficiem orice serviciu religios, dar încolo, Doamne, fereşte… Ordonanţa toată ziua usucă şi perie la ele”, raport preotul Ilie Roșoga, , în timp ce se afla în dispozitivul de luptă al Regimentului 1 Vînători.
Potrivit reglementărilor din martie 1917, preoţii de regimente erau asimilaţi gradului de locotenent, cu posibilitatea de a fi înaintaţi la gradul de căpitan pentru merite deosebite. Şeful Serviciului Religios era asimilat gradului de colonel, iar ajutorul acestuia gradului de maior. Ţinuta preoţilor urma să se adapteze acestei asimilări, adăugând sub banda de la mâneca stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul armatei. Ofiţerilor li se cerea în mod expres respectul cuvenit acestor grade şi tot concursul lor pentru îndeplinirea activităţilor lor. Acest ordin circular împreună cu Înaltul Decret Regal 778/ 25 iulie 1917, din cauză că echipamentul nu era adaptat la condițiile frontului, Serviciul Religios hotăra că preoţii să-şi poată confecţiona veşminte din „stofa militară de vară şi de iarnă” contra cost, din 8 m de stofă şi 25 cm postav şi o pereche bocanci de care să se folosească pe tot timpul campaniei.
Marele Cartier General îndemna preoţii să nu se limiteze doar la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie „susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor”[5]. Marele Stat Major a dat în cursul anului 1917 mai multe ordine prin care recomanda fiecărui regiment sau unitate să faciliteze desfăşurarea slujbelor religioase în fiecare duminică şi sărbătoare, la care să asiste dacă este posibil toţi soldaţii şi ofiţerii.
Sfânta Liturghie pentru partea din trupă care se afla în cantonament, se oficia în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar improvizat. Rolul delicat pe care trebuia să-l îndeplinească preotul capelan includea înhumarea celor căzuți la datorie, pe linia întâia sau/și în spatele frontului.
Cu furgonul-dric supraîncărcat cu sicrie (aici).
Îndemnuri mobilizatoare erau transmise pe front cu orice prilej. Marile praznice erau moderate de comandanți și preoții de la unități. Astfel pe 22 aprilie 1917, însuși Ferdinand I trimitea următorul ordin de zi:
„OSTAŞI!
De Sfântul Gheorghe sărbătorim hramul oştilor. Sub steagurile cu chipul Marelui Mucenic şi apărător al credinţei s-a luptat pentru apărarea Ţării şi răpunerea duşmanilor, în fruntea ostaşilor vechii Moldove, Ştefan cel Mare şi Sfânt, al cărui steag a fost găsit acum la muntele Athos, ca şi cum el însuşi, viteazul de pe vremuri, ar vrea să ne cheme spre biruinţă.
Să prăznuim cu toţii, cu inima smerită, dar şi cu hotărâre nestrămutată de-a învinge, ziua în care sute de ani s-au făcut de vrednicii noştri înaintaşi rugăciuni pentru ca „vitejia dreaptă să biruiască”.
Eu, ca unul care Mă găsesc în Scaunul de domnie al Aceluia, voi fi cel dintâiu care să fac rugăciuni pentru izbăvirea Ţării. În acelaşi timp, urmând pilda lui Ştefan Vodă cel blând şi milostiv, întăresc încă odată făgăduinţa mea de Rege ca, precum după biruinţele Lui se întindea praznic pentru viteji şi ei erau ridicaţi în rândul fruntaşilor, astfel, după izbânda, pe care o aşteptăm, se vor realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea unei Românii noi şi mai mare, pe care o vom fi înfăptuit-o împreună”[6].
Preoții încadrați la unitățile Diviziei 11 Infanterie, aflate pe frontul de pe valea Jiului au contribuit la ridicarea moralului trupelor. Colonelul Dumitru Paşalega[7] din Brigada 1 Artilerie consemna: „N-am avut decât admiraţie pentru părintele Dobrescu. Sentimentele frumoase ce posedă au fost balsam pentru trupă şi ofiţeri, vorbindu-le şi fiind o pârghie puternică în susţinerea moralului trupei”. „În învălmăşagul luptelor, în ţipătul răniţilor, în vaietul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape generală, cei 254 bravi preoți mobilizați „a făcut minuni”, și din ei 5 au rămas jertfă a frontului, iar 20 de preoţi au căzut prizonieri.
Preotul Dumitru Ionescu,din localitatea Stroieşti, născut în 1881, a absolvit facultatea, fiind hirotonit preot în 1902. Transferat în 1916 la parohia Bălteni, a făcut parte din Regimentul 42/66 Infanterie, iar pentru actele de vitejie, a fost apreciat de comandantul unității în care a slujit. Iată de pildă ce frumoase aprecieri a consemnat, în foaia sa calificativă, colonelul Mihail Ionescu[8]: „de la începutul campaniei şi-a îndeplinit îndatorirea cu credinţă, adânc devotament şi abnegaţie, fiind nelipsit, în timpul luptelor, la postul său, îmbărbătând prin cuvânt şi faptă. Pe zona de refacere (1917 – Moldova-n.n.) şi-a îndeplinit de asemenea îndatoririle cu cea mai mare abnegaţie, fiind totdeauna în mijlocul bolnavilor. Îmbolnăvindu-se de [tifos]exantematic şi dându-i-se un concediu de convalescenţă, a renunţat la el. A improvizat un altar chiar în tabăra”. Ajuns în subordinea colonelului Anastasiu acesta îl aprecia pentru că „se achită cu distincţiune de toate serviciile apostolatului său. Prin sentimentele sale, prin asistenţa ce a dat soldaţilor bolnavi şi prin întărirea credinţei în victorie şi în Dumnezeu, merită avansarea”. De menţionat că preotul vâlcean „a influenţat în mod foarte folositor moraliceşte asupra ofiţerilor şi trupei”, mai adăuga comandantul lui. În Basarabia a dezvoltat o activitate remarcabilă din punctul de vedre al dezvoltării, „în popor, a spiritului patriotic”. Pentru meritele sale a fost decorat cu ordinul Coroana României, clasa a IV, cu spade şi Coroana României în grad de ofiţer.[9]
Grigore Lascu, din Râmnicu Vâlcea a fost preot de campanie la Spitalul 3 Evacuare şi Regimentul 18 Infanterie(în acest Regiment, al cărui drapel de luptă a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, s-a înrolat și voluntara cercetașă Ecaterina Teodoroiu)[10]. Colonelul doctor Butoianu scria despre modul cum preotul unității „îşi îndeplineşte cu prisosinţă nu numai îndatoririle sale preoţeşti, încurajând şi ridicând moralul răniţilor şi bolnavilor de diferite boli contagioase, ci devotamentul său pentru îngrijirea aproapelui a mers până acolo că deasupra rasei sacerdotale a îmbrăcat bluza de sanitar, şi ne-a ajutat la ridicarea şi transportarea răniţilor, în timpul retragerilor, precum şi la facerea pansamentelor cu dexteritate. În Sascut, cu multă râvnă şi destoinicie ne-a dat concursul său la îngrijirea bolnavilor de tifos exantematic, expunându-se. Prin conferinţele ce a ţinut a menţinut credinţa trupei şi a bolnavilor în Dumnezeu”.
Meletie Răuţu, preot la biserica cu hramul Toţi Sfinţii, din Râmnicu-Vâlcea şi protoiereu al judeţului Vâlcea, după ce a făcut campania din Transilvania şi Ungaria s-a stabilit la Satu Mare, văzând că oamenii nu au preot cu „inimă caldă de român”, a rămas ca preot, a făcut Biserică şi „s-a îngropat ca un stâlp de piatră, la graniţa ţării”.
Căpitanul preot Justin Șerbănescu va cere să fie mobilizat din nou, după reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918. Va fi numit confesor militar la Divizia 2 Vânători cu care va participa la acțiunile de luptă din 1919 din Transilvania şi Ungaria. La 4 august 1919, se va afla printre militarii români care au intrat în Budapesta. Primește noi distincții: „Coroana României” (1918), „Crucea Regina Maria” (1919), „Steaua României în grad de cavaler (1920), „Crucea comemorativă 1916″ (1921), „Virtutea Militară” clasa a V-a (1924), „Meritul Sanitar” (1924).
Cruce de erou: Ecaterina Teodoroiu
„Dacă astăzi avem o patrie este pentru că am avut
un altar și o tranșee în care ne-am unit”[3]
În Ordinul de Zi nr. 1/24 august 1917, al Regimentului 43/59 Infanterie, cât şi în pierderile unităţii, de la 20-26 august 1917, la poziţia 53 figurează „voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7, ucisă de foc de armă”[11]. După cum rezultă şi din documentul pe care-l analizăm inscripţia de atunci, de pe cruce, ne-o prezintă pe eroină simplu: „cercetaşă”. Elogierile ulterioare, povestirile şi picturile ne-o prezintă ca „sublocotenent” onorific, după cum rezultă[12] şi de pe soclul monumentului ridicat la 31 mai 1925 la Slatina[13].
Pe pagina stânga sus dintr-un document manuscris, păstrat la Filiala Oradea a Muzeului Militar Național figurează o încercare de stilizare a literelor: „A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, M, N, O, P, R, S, T, V”, probabil pentru a le reproduce pe crucile de mormânt, căci imediat apare înscrisul „oct 1917 / DEALU ALBAŞ / AICI ODIHNEŞTE UN SOLDAT DIN REG. 2 VÂLCEA”. Iată cum, probabil, într-o clipă de răgaz fiecare se gândea că putea fi el în locul acela din „ţintirim din valea Zăbrăucioru”, spre care se îndrepta şi o săgeată indicatoare în luna „mai 1917” căruia i se alătura numele „PRALEA”. Să fie numele autorului?. Nu ştim căci printre cei morţi acest nume nu figurează.
Respectul faţă de cei căzuţi pe câmpul de onoare s-a manifestat din plin. Într-un chenar dreptunghiular, de 7×2 cm, se află ca o poruncă înscrisul: „TĂCERE !! CAMARAZII NOŞTRI DORM”. Morţii în concepţia autorului, se bucurau de drepturi egale deoarece într-un dreptunghi, de 4,5 x 3 cm, scrie: „AICI SE AFLĂ UN OFIŢER GERMAN 1917”, şi imediat sub dreptunghi „CRUCE ROMÂNEASCĂ…. RUSEASCĂ” (rit ortodox) şi sub acestea desenul crucilor, ornamentate astfel: crucea românească, imaginată a fi din lemn, este acoperită la partea superioară (stil brâncovenesc) iar la părţile laterale şi de jos alte ornamente, în acelaşi stil. Pe cruce înscrisul „aici odihneşte soldatul – din Regimentul 42, 1916”. Crucea de mormânt rusească este desenată deasupra unui mormânt împrejmuit şi are pe orizontală trei braţe şi aceiaşi încercare de „acoperiş” ca cea românească. Pe a doua bară orizontală o încercare de inscripţie, probabil cu litere ruseşti, dar indescifrabilă. Aceste inscripţii au fost, probabil, făcute pe front, deşi nu-i exclusă varianta execuţiei ulterioare, deoarece pe desenul din prima pagină apare anul 1918. „Crucea comemorativă” este botezată „Zăpăceală”, probabil porecla decoraţiei promise, care circula printre gradele inferioare. Această „Zăpăceală”, cum o numeşte autorul documentului, a fost atribuită „morţilor din 1916-1917-1918”. Autorul avea cunoştinţă şi de o parte a baretelor care însoţeau decoraţia pentru că în prima pagină menţionează alăturat desenului crucii „Zăpăceală” din totalul de 28 barete doar pe următoarele 9: „Ardeal, Banat, Carpaţi, Dobrogea, Moldova; Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti, Basarabia”[14]. Cercetarea atentă a documentului ne îndreptăţeşte să credem că autorul a fost puternic mişcat de evenimentele de la Mărăşeşti deoarece face menţiunea „spre Fiţioneşti 1917”, adică exact direcţia de ofensivă a Regimentului 43 Infanterie. În sfârşit o ultimă însemnare concretă care aminteşte că „supt această cruce se odihneşte Viteazul locotenent Alexandru Costescu din Regimentul 42/66 Infanterie, mort în lupta de la cota 461 la 24 august 1917”. Verificând această ultimă informaţie am găsit, în carnetul de însemnări al colonelului Mihail Ionescu, în 22 august, că între cei 400 oameni morţi, răniţi şi dispăruţi în luptele din 21 august 1917, figurau şi 4 ofiţeri între care „locotenent Costescu, comandantul companiei 9, rănit grav şi mort până seara”[15]. Diferenţa de trei zile o putem atribui faptului că în acea zi a fost înhumat pentru că în registru de evidenţă a pierderilor diviziei din ziua de 21 august 1917, căzut la cota 461, figurează locotenentul Costescu Alexandru[16].
Comandantul REGIMENTUL LUPENI pe 24 august 1917, Colonelul Constantin Pomponiu[17]. semna următorul ORDIN DE ZI nr. 1: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima-i generoasă, de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania a 7-a.
Pildă caldă a unui cald entuziasm patriotic, unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt EROINA DE PE JIU, şi-a dat jertfa supremă lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, ci numai din dragostea de a apăra pământul ţării sale cotropit de duşmani.
Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale care s-a întrecut prin puterea cu care îşi înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vrerea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preţ.
Aceea care a luptat ca un viteaz din vremuri la Tg. Jiu, aceia care şi-a desfăşurat o energie rară împotriva „morţii albe”, care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou în luptă cu un avânt recunoscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a răzbunării de a cărei pregătire a luat şi ea parte activă.
A căzut înainte de a ajunge la ţelul ei de revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine o apoteoză de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că i se împlineşte datoria vieţii.
Aceea care în vitejia comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine are dreptul din clipa aceasta la cinstea veşnică a tuturor românilor.
Pentru dragostea-i de Ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit, ceea ce socotea misiune până la jertfa supremă, o citez cu ordin de zi pe regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor”, Comandantul Regimentului 43/59 Infanterie.
Românii aflați în mare pribegie, alungați de la casele lor, dascălii și preoții, pentru a „sparge turma”, au fost prigoniți, asasinați, batjocoriți, umiliți în chip barbar. Amintesc în context, cazul preotului din Bratca, a celui din Marghita, a primarului din Birtin, etc. După trei luni de refugiere forţată, primim anunțul, că ne putem înapoia la vetrele părăsite, povestește Al Ciurea în Amintiri din pribegie[18]. „Bărbaţii ne-am văzut repede de drum, să vedem întâi ce e pe acasă, unde nu puteam merge eu toţii, ea la p moară, pustie. Copiii şi nevestele, mai rămâneau, câteva săptămâni, să doarmă pe padiment sau în paturile de fier oprite de ospitalitatea prietenilor din Oradea şi Beiuş.
Toate suferinţele şi lipsurile celor trei luni erau uitate, toată sfidarea, cu care deteră a ne anunţa ironic: „domnii pot merge acasă, căci în câteva zile intrăm în Bucureşti” – nu ne mai atingeau. Mai aveam puţină credință, în fundul sufletului, o reazemă ce ne susţinea în zilele grele şi care ne spunea tainic, că răfuiala din urmă încă nu sosise. În sfârşit, mergeam acasă; vom mai vedea noi, ce va fi, pe urmă. Gândul înapoierii ne da puteri noi şi în trenul ce ne ducea spre Oradea, încercam bucurii de demult, ca pe vremea întâia a tinereţi, când ne înapoiam pe vacanţe, de la şcoală. Mergeam acasă. Când urcam suişul spre Oradea, locomotiva se opri, gâfâind, înainte de a-l trece. Încercă, de două ori, zadarnic să-şi ia avânt, şi se opri apoi neputincioasă. După zilele luminoase şi călduţe de toamnă târzie, ne pomenirăm cu un ger aspru. Şinele păreau îngheţate şi roţile locomotivei şi ale vagoanelor se învârteau pe loc. Toată lumea coboară din vagoane. Împrăştiem cu lopeţile, împrumutate de la mecanici, cărbuni şi prundiş, pe şine, şi după o muncă de aproape o oră, locomotiva se repede încă odată, strivind prundişul şi oprindu-se în culme, biruitoare. De aci mai aveam răgazul, să aruncăm o privire spre Beiuşul, care ne-a ocrotit, cu atâta dragoste, în vremea exilului nostru: Paturile de fier şi saltelele primite de la internatul ortodox; hrana, cu un preţ foarte redus, de la internatul bisericii unite; mesele, la care ne invitau foştii colegi de la universitate; o excursie kinegetică cu amicul Jean, şi altele, la gară, unde aflăm câte un ziar nou.
Eram, pe atunci, nişte bieţi oameni fără ocupaţie; făceam lectură, şi studiem „de visu” topografia împrejurimii. Biblioteca liceului avea destulă hrană pentru sufletele noastre trudite. Librăria din localitate încă avea lectură destul de recentă, până la Parodiile d-lui Topârceanu. Ne luăm adio de la Beiuş, cu înduioşare, ca de la un cuib călduţ, ce ne-a ocrotit, pe vremea bejaniei. Pe pantă nu mai aveam teamă de nimic. Ne oprim cu maestrul Iacob Mureşan — azi aproape uitat de posteritatea „recunoscătoare” îmbucăm ceva la „dughiana” lui Săracu, şi, în zece minute, sosim la Oradea.
Nu mai era atmosfera ostilă, care ne sufoca, cu două luni în urmă. Lumea evreiască şi ungurească, atât de ameninţătoare mai – înainte vreme, acum ne privea cu o sfidare mută, aproape cu compătimire, ca pe nişte bieţi oameni necăjiţi, care nu mai puteau face nimănui vr’un rău. Am luat masa la „Pisica albastră”, şi patronul n-a mai fost necesitat să ne şoptească discret: „plecaţi repede, domnilor, căci publicul vrea să vă insulte”. Oaspeţii, care ne recunoşteau, ne priveau cu milă şi Şopteau: „Blăjenii… săracii…” La masa vlădicească, unde am primit invitare, n-am luat parte, căci nu aveam nici haine de gală, nici dispoziţie sufletească”.
(va urma)
[1] Alocuțiune la vernisajul expoziției foto-documentară, găzduită de Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, din cadrul Muzeului Țării Crișurilor – Complex Muzeal, intitulată: „In memoriam. 55 de ani de la trecerea în veșnicie a preotului profesor căpitan Gheorghe I. Cotenescu”. Vezi Crișana, 04.12 2020, cronică de Andreea Costea.
[2] Vezi Instrucţiuni pentru preoţii de armată în vreme de război prezentate Marelui Stat Major al Armatei. Veşmintele şi obiectele de cult absolut necesare (Epitrahilul, cutiuţa cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Aghiazmatarul, Panihida, două Procoveţe mici, linguriţa, o sticluţă cu vin) urmau să fie păstrate într-o geantă de piele, prevăzută cu despărţituri şi cu câte o cruce vizibilă pe laturile din afară. Tot în această geantă, preotul avea o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru a putea acorda primul ajutor, precum şi un carneţel pentru notarea deceselor. În sfârşit, pentru păstrarea tuturor obiectelor preoţeşti, administraţia militară trebuia să pună la dispoziţie o ladă de lemn îmbrăcată cu tablă şi prevăzută cu încuietoare, având 120 cm lungime, 60 cm înălţime şi 70 cm lărgime. Lada avea la unul din capete două despărţituri, care să ocupe 40 cm din lungimea ei. În aceste despărţituri se păstrau cărţile şi Sfintele vase, iar în despărţitura mare se păstrau veşmintele şi alte accesorii. Lada avea pe capac o cruce vizibilă. În acest scop, preotul va avea o ordonanţă, precum şi dreptul de a transporta bagajele în ambulanţa unităţii la care este repartizat. Pentru transportul tuturor obiectelor preoţeşti, comandantul trebuia să pună la dispoziţie preotului şi o căruţă pentru transportul obiectelor religioase, precum şi alte materiale necesare cultului: prescuri, lumânări, vin etc. Mulţi dintre preoţi nu au găsit înţelegere la comandanţi pentru primirea unei trăsuri de bagaje, aşa cum cereau Instrucţiunile iar evenimentele războiului au făcut ca preoţii să se descurce cum puteau.
[3] Grigore N. Popescu, Proțimea română și întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferințe și pilde pentru viitor, Tipografia Vremea, 1940
[4] Constantin Moșincat, Divizia 11 în ordine de zi și operații, Editura Tipo mC, Oradea, 2012
[5] A.M.R. fond 950, dos 7, Ordinul Circular 1400/ 6 noiembrie 1917, p. 24-26
[6] Constantin Moșincat, Divizia 11 infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo MC, Oradea, 2006, p. 57
[7] Constantin Moșincat, Cronică de marș, Editura Cogito, Oradea, 1996. În campania anului 1918 a fost unitatea care a pătruns prima în Chișinău, apoi a apărat Nistrul de bandele de bolșevici.
[8] Ibidem
[9] https://ziaruldevalcea.ro/2018/12/preoti-militari-valceni-in-razboiul-pentru-intregirea-neamului/
[10] Constantin Moșincat, Divizia 11 infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo MC, Oradea, 2006
[11] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157
[12] Constantin Moşincat, Din poarta sărutului …, p. 64
[13] Apud Constantin Moșincat, Divizia 11 Infanterie în ordine de zi și operații, Editura Tipo MC, Oradea, 20012, p. 63. (la anexe vezi pagina cu eroii căzuţi în război, poziţia 339)
[14] Constantin Moșincat, Starea de veghe…, p. 208
[15]Idem, Din poarta sărutului …, p. 43.
[16] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 2157. Nume menţionat şi pe placa eroilor din Muzeul Militar Naţional Filiala Oradea.
[17] A.M.R., fond M. St. M., dos. 1761, f.19-20; Vezi şi Elsa Grozea, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, Bucureşti, 1967, p. 55-57; şi General G.A. Dabija, op.cit., p. 628
[18] Transilvania, anul 59, Nr. 1, Sibiu, Ianuarie 1928, p. 37-41