STRĂBUNUL MEU ŞI LIMBA MEA BĂTRÂNĂ
Mircea Dorin Istrate
Lui moşu-i mulţumesc, lui mama tână
C-au vorovit în limba cea bătrână
Şi mi-au lăsat-o dar dumnezeiesc
Să ştiu ce limbă veche mai vorbesc.
Cuvintele că au o rădăcină
Ce din ceresc lăsată-i ca să vină
Şi că la ea de încă mă cobor
Voi fi cu moşi mei în lumea lor,
Şi cu Adamii ceia de-nceput
Ce pe aici cu turma mi-au trecut
Mergând spre largul lumii, rând la rând
În mii de ani, ţinând mereu în gând
Poveştile din vremea de-nceput
Şi-ntâiul scris pe ciobul ud de lut,
Cântări şi datini, vrăji de lecuit,
Mărgele pentru fete de iubit,
Şi portul vechi din vremile bătrâne,
Şi rânduiala de făcut la stâne,
Răbojul pus la grindă ca socoată
Şi zeii, ce făcutu-mi-au cea soartă.
Şi în vecia clipei cât mi-au stat
În locul cel de-acolo-ndepărtat
Şi-au mai adus aminte de-a lor casă,
De neamul lor viteaz, trecut prin coasă,
De cât popoare au lăsat în urmă
Împestriţând pământul cu-a lor urmă.
Aşa că dacă astăzi ţi se pare
Că vorba ta îşi are-asemănare
Cu alta de la capătul de lume,
Tu poţi să spui că eşti din vremi bătrâne
Un cap de neam ce-ai fost în mare fală,
Iar ei îţi sunt nepoţi, de bună seamă.
Ridică-ţi fruntea, stai în măreţie
Şi lasă-i pe mişei la tine vie,
Nu te-or putea nicicând să te răpună
Că tu eşti peste tot în astă humă
Însângerată piatră de Columnă.
Şi-n orice ciob ce-n mâna mea îl strâng
Pe tine mi te laud şi te plâng,
Străbunul meu, vecie pe pământ.
Metopă de pe monument Avram Iancu – Abrud