Onoare, Jertfă, Credință – Jandarmeria Română

Istoria forţelor de ordine, din ţara noastră, se caracterizează prin aceea că au existat permanent în toate cele trei provincii româneşti sub denumiri diferite (curteni, dorobanţi, slujitori, miliţii, jandarmi etc.), dar cu atribuţiuni asemănătoare.

După unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, legea referitoare la organizarea Jandarmeriei în România s-a extins şi asupra provinciilor reunite cu patria mamă, astfel iau fiinţă primele formaţiuni româneşti de jandarmi, printre care şi compania de jandarmi Oradea Mare, la 1 aprilie 1919, mai întâi cu sediul la Cluj, Oradea nefiind încă eliberată, iar în decembrie, acelaşi an, s-a mai înfiinţat o subunitate de jandarmi Beiuş.

Recomandăm acestă lucrarea  scrisă cu dăruire, pasiune şi profesionalism, în spiritul adevărului istoric şi care surprinde liniile ferme ale profilului ostăşesc al jandarmilor. 

MOTTO: „Toţi românii sunt datori să depună semnul lor de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia dintre eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce-au purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru ca prin braţul lor şi mai mult încă, prin puternica lor amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de virtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor” (A. D. Xenopol).

Albumul jandarmeriei ne oferă detalii ale participării lor, de la înființare, la principalele misiuni ce li s-a încredințat puse sub sugestivul titlu:

Onoare, Jertfă, Credință

Monumentele şi operele comemorative cuprinse în lucrarea semnată de Luiza Laăr sunt închinate eroismului fără egal al jandarmilor români. Ele vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiții de pace, în efortul permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice.

„Eroismul este arta de a sluji neamul prin sacrifi carea ta”, spunea Nicolae Iorga, iar „Eroul este întruchiparea a tot ce este mai bun în om: lupta pentru măreţia şi fericirea Patriei şi poporului” afirma L.N.Tolstoi. Eroismul înseamnă bărbăţie, bravură, curaj, neînfricare, vitejie, toate la un loc, dar cu o condiţie: să se manifeste sub semnul onoarei

Jandarmerița, colonel Dr. Luiza Lazăr ne propune un itinerar interesant prin Istoricul, Muzeul și un pelerinaj pe la crucile, însemnelor și mormintele Jandarmilor, căzuți la Datorie.

Pentru toate acestea, din partea Cavalerilor de Clio, se cuvine un binemeritat Onor!

Și un buchet al recunoștinței ~ trandafirul al Cavalerului ~

La mulți ani!

citește aici

33178 AJANDARMERIE

Însoțim aceste urări cu poezia Bărânii mai, de Luminița Trăistaru*

Bătrânii mei

Unde e satul românesc,
De care ei îmi povestesc?
Da ei, bătrânii mei frumoşi,
Cu părul nins şi ochi miloşi.
Cu palmele şi acum pătate,
Până mai ieri erau crăpate
Şi erau pline de pământ,
Ei spun, pământul nostru sfânt!
Da ei, cu cămăşi lungi, curate,
Veniţi parcă din altă parte,
Din timpuri vechi, cum îmi spun ei,
Când timpul nu era în lei.
Când măsurau în omenie,
Ce-a fost cândva o să mai

Când măsurau în omenie,
Ce-a fost cândva o să mai fie
În satul nostru românesc?
În aste vremuri mă îndoiesc!

Spun că pământu-i părãsit,
Nici un ogor nu-i îngrijit.
Drumuri şi Case sunt pustii,
Până mai ieri zburdau copii.

Şi-mi pun bătrânii mei pe tavă
Pita şi viaţa lor întreagă,
Privind în gol cu nostalgie
‘Spre amintiri ce-ar vrea să învie.

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

ALTĂDATĂ: POLITICĂ ȘI APĂRARE

Politica și apărarea (I)

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

Cele două mari partide politice cu decizii semnificative în chestiuni referitoare la politica de apărare au fost P.N.Ţ. şi P.N.L.[1]

Partidul Naţional Ţărănesc decepţionase puternic, mai ales, ţărănimea care-şi pusese mari speranţe în el. Marea sa şansă se pierduse, anume de a fi, în viaţa publică a României, o puternică organizaţie a populaţiei rurale. Această sarcină, care i s-a oferit oficial, a rămas nefolosită. În calitate reprezentant al intereselor ţărănimii, ar fi trebuit să-şi propună îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, pe o bază într-adevăr democratică, şi de a le ridica nivelul de trai, printr-o soluţionare eficientă a problemelor. Partidul a deviat de la această linie iniţială, din motive oportuniste. De dragul unor perspective mai bune de guvernare, el a făcut numai paşi sociali şovăitori şi a preferat să se menţină pe linia compromisurilor, astfel, încât a apărut mai curând ca un partid al centrului burghez. Partidul a avut o evoluţie greşită, deoarece România avea nevoie de un adevărat partid de masă al ţăranilor. Îndată după preluarea puterii, partidul a ajuns la marginea prăpastiei, deoarece fusese cuprins şi descompus de uneltiri şi de scandaluri pe tema corupţiei politice, celebră fiind afacerea Skoda.

Numai personalitatea lui Iuliu Maniu a împiedicat prăbuşirea partidului. Maniu a ştiut să se folosească, cu o abilitate deosebită, de poziţia sa personală faţă de tendinţele tot mai autoritare ale lui Carol al II-lea, speculând, mai ales, viaţa intimă a acestuia şi apărând astfel partidul. Opinia publică vedea în Maniu un adversar al regelui şi îi acorda simpatiile sale şi atunci când Partidul Naţional Ţărănesc se prăbuşea tot mai mult. De aceea, în pofida încercărilor regelui de a guverna, cu Partidul Naţional Ţărănesc, împotriva lui Maniu (Cabinetul Vaida-Voievod), Carol al II-lea nu a reuşit să înlăture simpatia de care se bucura acesta în popor. Înzestrarea trupelor cu alte categorii de armament nu a fost posibilă. Iniţiativele  creării unei industrii proprii de armament nu a avut rezultatele dorite, deşi I.A.R.-ul asimilase un prototip de avion pentru fabricaţie. Cugirul, gata pentru producţia de armament portabil pentru infanterie, aştepta programe guvernamentale ferme. De altfel, regele Carol al II-lea a fost sesizat de conducerea respectivelor uzine despre încetarea „oricărei activităţi, închiderea porţilor şi concedierea lucrătorilor”[2]. Insistentele solicitări ale Marelui Stat Major au sensibilizat Partidul Naţional Ţărănesc, aflat la guvernare, să aloce fonduri pentru achiziţionarea de material de artilerie pentru înlocuirea celui existent, uzat fizic şi moral[3]. România cheltuia, după cum rezultă din statistica oficială publicată de Societatea Naţiunilor[4], cele mai puţine fonduri pentru întreţinerea armatei.

La sfârşitul crizei economice starea de pregătire a armatei a fost la periferia celei europene, practic incapabilă să mobilizeze mai mult de 10 divizii echipate de război[5]. Deficitele cele mai mari se înregistrau la materialul de artilerie grea, la tunurile antiaeriene, aeronave, nave de război, tancuri şi muniţiile aferente acestora. România era practic ca şi dezarmată, armata fiind incapabilă să asigure un minim de securitate ţării. Această realitate o găsim subliniată de generalul Ion Antonescu în raportul înaintat ministrului pentru demisia din fruntea Marelui Stat Major, în memoriul adresat regelui cu prilejul audienţei din iunie 1940 şi în scrisoarea din iulie 1940.

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, – d. 5 februarie 1953, Sighet), politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de trei ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional – Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoare.

Şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere. A fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta.   Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Regatul României. Cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator[6]. După dizolvarea Consiliului Dirigent, în anul 1920, relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze, la 26 martie, respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament. Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi o mare parte a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici. Diverşi autori din epocă au pus aceste acţiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale. Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (19261933 şi 19371947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933. Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea unui marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Adunării de la Alba Iulia din 1918. În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon si a frontierelor româno-ungare. A căutat aducerea înapoi pe tron a lui Carol (al II-lea) Caraiman, sub anumite condiţii, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor înţelegeri a intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aştepta desfăşurarea evenimentelor). Carol a fost, în cele din urmă, adus, în 1930, pe tronul României tot cu ajutorul lui Maniu. În schimb, Carol a uitat imediat de promisiuni şi a dus o politică proprie, nu a mai recunoscut că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai etc. şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare. În ultimul deceniu de viaţă a fost implicat în politică ca opozant al regimului lui Ion Antonescu (fără însă a se implica în actul de la 23 august 1944, apoi – după 23 august 1944 – luptând împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale.

                A fost arestat de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la temniţă grea pe viaţă. Având 75 de ani, era practic o condamnare la moarte. După o perioadă de detenţie în închisoarea Galaţi, a fost transferat, împreună cu alţi lideri naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.

                Guvernele conduse de Iuliu Maniu nu au soluţionat, în mod definitiv, aspectele apărării. Miniştrii apărării în funcţie au politizat excesiv aspectele militare, fondurile alocate prin buget au fost insuficiente, contingente întregi fiind desconcentrate din lipsă de fonduri. În această perioadă căutarea unor soluţii au creat premisele pentru Conferinţele Micii Înţelegeri. Documentele inedite prezintă aspectele mai sus menţionate, discutate şi aprobate în Consiliul Superior al Apărării Ţării, cu rezoluţia pusă de Carol al II-lea şi contrasemnate de Iuliu Maniu, în calitatea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

[1] Lista guvernelor: Iuliu Maniu (1873-1948): 10.11 1928-07.06 1930; Gheorghe Mironescu (1874-?): 07.06 1930-08.06 1930; Iuliu Maniu (a 2-a guvernare): 13.06 1930-06.10 1930; Gheorghe Mironescu (a 2-a guvernare): 10.10 1930-04.04 1931; Nicolae Iorga (1871-1940): 18.04 1931-31.05 1932; Alexandru Vaida-Voevod (a 2-a guvernare): 06.06 1932-18.10 1932; Iuliu Maniu (a 3-a  guvernare): 19.10 1932-12.01 1933; Alexandru Vaida-Voevod (a 3-a guvernare): 16.01 1933-12.11 1933; Ion G. Duca (1879-1933): 14.11 1933-29.12 1933; Constantin Anghelescu (1870-1948): 30.12 1933-03.01 1934; Gheorghe Tătărescu (1892-1957): 03.01 1934-28.12 1937; Octavian Goga (1880-1938): 28.12 1937-10.02 1938; Miron Cristea (1868-1939): 11.02 1938-06.03 1939; Armand Călinescu (1893-1939): 06.03 1939-21.09 1939; Argeşanu Gheorghe (1883 -1940): 21.09 1939-28.09 1939; Constantin Argetoianu (1882-1946): 28.09 1939-23.11 1939; Gheorghe Tătărescu (a 2-a guvernare) 25.11 1939-04.07 1940; Ion Gigurtu (1886-1959): 04.07 1940-04.09 1940; Ion Antonescu (1882-1946): 05.09 1940-23.08 1944. Alegeri parlamentare s-au ţinut în: 1931; iulie 1932; decembrie 1933; decembrie 1937

[2] Ioan Talpeş, Consideraţii asupra măsurilor…, p. 142 

[3] Virgil Madgearu, ministru de finanţe a alocat, pentru anul 1931, abia 500 milioane lei faţă de un miliard minim necesar. Marile afaceri s-au încheiat însă cu uzinele Skoda în valoare de circa 5,1 miliarde, Schnaider, din Franţa, pentru materiale livrabile în 5-10 ani. Legăturile regelui cu aceste contracte au iscat discuţii parlamentare şi scandaluri de presă, ceea ce adus în final la anularea sau onorarea lor doar în parte, datorită sistării plăţii a trei rate şi necuprinderii în bugetul pe 1932 de sume pentru înzestrare. Starea economiei, curbele de sacrificiu au atins şi redus soldele tuturor categoriilor de militari şi afectat inclusiv raţia alimentară, ceea ce a dus la un moral scăzut al trupei. Furnizorii de materiale neachitaţi şi-au încetat livrările. Toate exerciţiile bugetare, până în 1934, au fost înjumătăţite, ceea ce a făcut ca instrucţia trupei să fie doar o simulare dacă într-un an de instrucţie un recrut trăgea numai trei cartuşe. Contingentul 1932 a fost lăsat la vatră mai repede cu şase luni iar cel din 1934 a făcut numai 135 de zile de instrucţie. Manevrele regale de primăvara şi toamna, aplicaţiile tactice şi concentrările, au fost suspendate datorită asigurării unui buget de 50% din necesar.

[4] Ioan Talpeş, Consideraţii asupra măsurilor.., p. 147-150. Pentru fiecare soldat se cheltuia în: Germania de 7 ori mai mult, URSS de 5,18 ori mai mult, Ungaria de 5 ori mai mult, Franţa de 3,5 ori mai mult, Italia de 3 ori mai mult, Iugoslavia de 2 ori mai mult.

[5] Ibidem. Pentru alte detalii: Ioan Talpeş, Diplomaţie şi apărare…; Gheorghe Vartic, Consideraţii cu privire la starea înzestrării armatei române înaintea declanşării celui de-al II-lea război mondial, în ANUAR 1999– Institutul pentru studii politice de apărare şi istorie militară, p. 232-238.

[6] Biografia bogată a lui Iuliu Maniu a constituit preocupare pentru mulţi cercetători. Dintre ultimele cercetări recomandăm: Dan Berindei, Iuliu Maniu, în  Magazin istoric, 2003, nr.7, p. 58-60; Corneliu Crăciun, Opţiunea Maniu. Contribuţii documentare la istoria PNŢ (1945-1948), Oradea, Editura Logos ’94, 2003; Cicerone Ioaniţiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura LIbra Vox, 2003; Mihai Pelin, Iluziile lui Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2000; Constantin Stan, Atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de regimul totalitar impus de regele Carol al II-lea (1938-1939), AMP, 2000, nr.12, p.279-301; Gabriel Ţepelea, Amintiri despre Iuliu Maniu, în Aletheia, 2003, p. 378-390; Ioan Ţepelea, Iuliu Maniu sau liderul din tabloul mişcat, CLit, 2003, nr. 11, p.85-87; 2004, nr.1, p.87-88, nr.2, p. 81-82; Grad, Cornel, 1939. Iuliu Maniu vs. Dictatura carlistă, în Simes, 1999, nr. 3-4, p. 45-68; Vasile Dobrescu, Tradiţie şi naţionalism în discursul lui Iuliu Maniu, în AUA, 2003, p. 371-358; Ion Licu, Confruntările lui Iuliu Maniu versus Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Militară, 2001; Constantin Stan, Atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de regimul totalitar instaurat de regele Carol al II-lea (1938-1939), în AMP, 2000, nr.2, p.279-301; Tiberiu Tănase, Iuliu Maniu în faţa arbitrajului, în RIM, 2000, nr.4, p.4-6;

.

~Buchet Floarea Soarelui ~

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Pași pe caldarâm

Multe sunt adevărurile rostite în timp printre care valabilă este și reflecția potrivit căreia cel care privește spre viitor trebuie să cunoască bine trecutul. Îndemnat și de multele întrebări ridicate de interlocutori, și altele pe care mi le-am pus în decursul anilor de cercetare a trecutului, am constatat că rămâneau fără răspunsuri, temeinic argumentate, câteva aspecte cu privire la poziția românilor trăitori în Transilvania, autonomă, sau inclusă în imperiul austro-ungar, din ultimele două secole. Așa am ajuns să port „pașii pe caldarâmul” istoric al înaintașilor, să le cunosc preocupările cotidiene și relațiile de bună vecinătate, ori politice, raportate la societatea, în care încercau a supraviețui individual și ca etnie onorabilă, ieșită din iobăgie, dar ținută totuși în robie legislativă, cu larg spectru: social, politic, cultural-educativ și religios.

Cunoașterea politicilor oficiale reprezintă un domeniu aparte deoarece acestea determină, schimbă sau repetă, comportamente individuale și de grup. Constatăm că unele dintre evenimente au fost derulate și reluate apoi peste „capul poporului” român. Adică, pentru atingerea scopului și intereselor lor, ungurii își arogau „drepturi istorice”, măsluite și cu „noblețe” ticluite. Pentru înlăturarea acestor stări de lucruri s-au jertfit generații de români ardeleni. Momente ale evoluției societății, parcurse în contextul dezvoltării Europei, de la Pacea din 1815, trecute prin Pacea de la Trianon și apoi la Diktatul de la Viena 1940, le-am surprins prin câteva repere, onorante pentru românii ardeleni, duse independent sau/și în conlucrare cu frații din celelalte provincii în parcursul lor istoric pentru unitate națională, ca o constantă caracteristică a perioadei de referință studiate.

***

Pe meleaguri ardelene conviețuirea a fost tulburată de mișcări agitatoare de spirite, care nu țineau seama de învățătura creștină a iubirii aproapelui. Acest dar a fost rânduit cu rost de Marele Creator universal. Cu toată evidența crengii comune de descendență arpadiano-menumorută, și a familiilor mixte existente în Ardeal, dovedită și scriptic prin cronicile maghiare, care dau o adâncă semnificație în realitate acestui sentiment uman al respectului și bunei vecinătăți, concluzia rezultată din cântărirea evenimentelor, se îndreaptă spre esențial: armonia rămâne un deziderat de viitor.

***

„Familia”, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”.

Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan. În timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, „Familia” avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci, la moartea sa (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista „Familia” exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talentat, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!

***

Pretinsă superioritatea culturală ungurească nu are acoperire decât în trufie. Stadiul lor de evoluție spirituală a rămas la prima treaptă a iubiri, numai de sine, și puțin urcată cea de-a doua treaptă: iubirea familiei. Apoi în treptele celelalte ale iubirii oamenilor, până la iubirea lui Dumnezeu și a Patriei, ei sunt absurd călăuziți unidirecțional numai de sentimente ungurești sau maghiarizate. Armonia din tot și toate lipsește, în cazul ungurilor, cauza fiind firea lor cultivată în acest sens, dar fără un folos real pentru națiunea maghiară.

Valoarea supremă a iubirii este dată de libertatea umană, pe care în decursul veacurilor ungurii au reclamat-o doar pentru ei. Fiind prea puțini numeric, pentru a putea stăpâni toate etniile din jurul lor, au căutat mereu alianțe, cu ajutorul cărora să își realizeze obiectivele. Așa au înțeles și aplicarea libertății de conștiință ceea ce rezultă și din maniera impunerii religiei calvino-ortodoxe ungurești. Libertatea de a alege au exprimat-o „optanții” de după Trianon, și alții de dată mai recentă, prin dubla cetățenie, pentru a nu se simți „străini” în patria al cărei origini le revendică, deși ca cetățeni liberi ai Patriei române au doar drepturi, cu îndatoriri nu prea sunt obligați. Într-o asemenea paradigmă, oscilând în opțiuni, unii, au fost „trădători” complotiști împotriva statului român (vezi studiile complotul de la Oradea, din 1919-1920, sau complotul nucleului de la Oradea – 1939), cu comportament inuman (vezi studiile și documentele dincolo de linia de demarcație, și atrocitățile sub administrație Horthystă).

***

Istoria României nu se cunoaște în Europa de Vest și în lume, ori nu se dorește. Oricum milenara ei bogăție culturală și spirituală nu se vrea a fi cunoscută. În plus, propaganda maghiară, din SUA în mod deosebit, se bazează pe milioanele de dolari investiți, care finanțează edituri și opinii la București, adevăruri susținute de fapte.

Cu toate acestea, nimeni nu menționează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestata arheologic, în 1961, în Transilvania, în satul Tărtăria (județul Alba), pe râul Mureș, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, Tăblițele de la Tărtăria, datate 5.700 î.Ch., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri pe tot globul. Deci românii știau să scrie acum 7.000 de ani. În 2004, Marco Merlini ajungea la Cluj, unde se găsea inventarul descoperit la Tărtăria odată cu celebrele tăblițe. Celebrul profesor si arheolog italian Marco Merlini care scria: „La scrittura è nata in Europa” – 2004, este cel căruia îi datorăm datarea Tăblițelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilita la aproximativ 7.300 de ani, cu mult înainte ca sumerienii să existe!!! În acest inventar se aflau și piese osoase găsite împreună cu tăblițele. Cum tăblițele nu mai puteau fi datate, deoarece descoperitorul lor le-a ars, ca sa nu se deterioreze complet, Marco Merlini le solicita arheologilor din Cluj fragmente osoase găsite împreună cu tăblițele pentru a le testa cu Carbon 14. Iată ce ne spune arheologul italian despre acest lucru: „Oasele, ca și tăblițele, sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este momentul să dovedim că scrierea a început în Europa cu doua mii de ani înaintea Sumerului. În România, avem o comoara imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii Europe. Tăblițele de la Tărtăria au peste 7.000 de ani vechime”. Esențialul însă nu este cunoscut publicului românesc, nici în ziua de astăzi, după circa 60 de ani, decât printr-un monument al tăblițelor și nu apare nici o informație despre ele în manualele școlare de istorie, enciclopedii sau tratate arheologice.

***

Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892 la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale, era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe.

***

Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892 la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale, era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe.

***

Creanga românească îi deranjează pe ungurii, doritori de senzațional, în căutarea identității proprii. Cronicile compatrioților maghiari, înainte de descălecarea în Panonia, scotoceau în adâncul istoriei Europene pentru a născoci o „înrudire cu hunii”, pentru a crea senzație teribilă. Strădanii rămase fără dovezi, după cum spunea însuși cronicarul Anonymus că s-a inspirat din cronici trecute. După cum istorisește Griselini, pe vremea când hunii nelinișteau părțile Daciei, episcopul Nichita, ca apostol al Daciei, introdusese religia creștină printre cei care rămăsese în urma coloniilor romane, astfel că pe la finele secolului al patrulea liturghia ortodoxă se săvârșea în biserica creștină și „se lățise și printre huni”. Așadar, fără legătură cu hunii, ungurii râvneau la faima lui Attila, al cărui ecou ca „bici al lui Dumnezeu” răzbătuse până la ei după cum în cartea a patra despre Huni, amintea și Nicolo Zeno. Pentru că lucrarea sa avea ca izvoare scrierile lui Iordanes, Priscus istoricul și Dio Casius, Nicolo Zeno s-a simțit obligat a aminti originea hunilor care erau „după mamă de origine getică, descendenți de la femeile vrăjitoare, din armata lui Filimer, care se pricepeau la farmece malefice, motiv pentru care acesta a fost nevoit să le alunge în sălbăticie unde trăiau bărbați sălbatici, din unirea cărora au ieșit: hunii”. La venirea ungurilor în „noua patrie”, adică a românilor, aveau a lua cunoștință de existența acestei credințe, ba chiar să fie botezați, precum Gyula, urmașul lui Tuhutum, în ortodoxia Constantinopolului, de unde l-a adus cu sine pe episcopul Ieroteiu, care i-a botezat și pe fiica sa Șarolta, și chiar a primit botezul și „Regele cel Sfânt Ștefan”, întemeietorul regatului, care în schimbul coroanei primită de la Papa Silvestru al II-lea (minciună strecurată în istorie și demontată de către Pazmany, la începutul secolului trecut) a trecut la catolicism, și sub semnul amenințării cu sabia poporul l-a urmat.

Autorul – extras din Gânduri de însoțire

***

https://www.facebook.com/trinitastv/videos/452043239517609

POIANA FLORILOR (dou în Bihor),

Aria naturală se află în extremitatea sud-estică a județului Bihor (în ramura nordică a Munților Bihorului, grupă montană a Apusenilor ce aparține lanțului carpatic al Occidentalilor), pe teritoriul administrativ estic al comunei Pietroasa, în zona turistică Padiș. Rezervația Poiana Florilor este o zonă naturală acoperită în mare parte de pâlcuri împădurite cu fag (Fagus silvatica), în asociere cu gorun (Quercus petraea), frasin (Fraxinus excelsior), alun (Corylus avellana) sau carpen (Carpinus betulus) și fânețe bogate în specii rare de flori, dintre care: bulbucii de munte (Trollius europaeus), săbiuța (Gladiolus imbricatus), crinul de pădure (Lilium martagon)

***

Castelul de Vânătoare din Poiana Florilor, Bihor.

Zi de zi vedem lumea exact așa cu o știm din totdeauna, dar în spatele fiecărui om, fiecărui lucru pe care îl vedem sau vizităm se ascunde o poveste. Povestea pe care am ales să vi-o spun este despre un castel….Sună interesant, nu-i așa ? Cu toți am auzit de castele grandioase în care locuiau prinți și prințese, dar povestea acesta e puțin diferită. Este vorba de Castelul de Vânătoare din Poiana Florilor, aflat  la 15 km de Aleșd.

Cândva, cu vreo 200 de ani în urmă, trăia un conte pe nume Zicky Jeno. Acestui conte îi plăcea foarte mult să călătorească, văzând astfel mare parte din lume. El  deținea foarte multe terenuri, și mare parte dintre acestea se aflau în județul Bihor. Una dintre aceste proprietăți consta și într-o pădure foarte întinsă. Contele s-a decis să construiască un castel de vânătoare cât mai frumos și mai impunător, dând clădirii și un farmec aparte, printr-o neașteptată simetrie. Castelul are 365 de ferestre exact ca numărul zilelor dintr-un an, 53 de uși precum numărul săptămânilor dintr-un an și 12 turnuri precum numărul lunilor dintr-un an. Se spune că acest castel a fost construit pentru soția contelui, care nu a fost impresionată din cauza locației izolate în care se situează castelul.

Acest minunat castel este situat pe culmea unui deal, loc numit simbolic Poiana Florilor.

Poiana unde se află castelul este înconjurată de pădurea de brad plantată tot de conte. Se spune că în vremurile vechi acesta privea ținuturile întinse spre câmpia Tisei și Valea Crișului. Anii au trecut, iar contele a murit, dar castelul său a rămas, ajungând să fie preluat de comuniști și adus într-o stare deplorabilă. A avut chiar și întrebuințarea de hotel și restaurant. Ulterior, în timpul celui de al doilea Război Mondial a fost preluat de armată, iar nu după mult timp abandonat din nou deoarece întreținerea costa prea mult. Superba construcție a fost preluată de către Biserica Ortodoxă Română care l-a restaurat motiv pentru care este și astăzi un minunat monument înconjurat de istorie și legende….sfârșit.

Aceasta a fost povestea castelului din Poiana Florilor, pentru cei care își doresc să viziteze castelul se află la 15 km de Aleșd, iar nu departe de castel se află și o mănăstire ce datează din secolul XVIII adusă pe bucăți din Lugașul de Jos cu un car cu boi. Dacă veți ajunge acolo nu uitați să faceți cât mai multe poze și să vă bucurați de priveliște.

FLORILE CAVALERULUITRANDAFIRUL ALB

Reclamă gratuită – Pentru Oradea comandă la 0741090135

 

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Gânduri și flori

CÂND VISELE-MI ÎNCĂTUȘEAZĂ GÂNDUL (FANTUM)

Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte,
Îmi zornăie ciudat prin clarul de lună,
Le înghesui sub clopotul dimineții.
O nouă zi, lucrez în grădina de gânduri.
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte,
Se-ntorc în clepsidră împietrită,
Eclipsă totală de sentimente,
Îmi zornăie ciudat prin clarul de lună.
Le înghesui sub clopotul dimineții.
Las poarta deschisă,
Privesc, iarba e mai puțin călcată.
O nouă zi, lucrez în grădina de gânduri.
Gânduri scăpate din lanțuri, în noapte
Autor
………………………………………
și FLORI
În categoria Bez kategorii | Etichete , , | Lasă un comentariu

Flori

Flori> reclamă absolut gratuită!

pentru comenzi, aranjamente, evenimente:

0741090135

În categoria Bez kategorii | Lasă un comentariu

IOSIF VULCAN – 180 DE ANI DE LA NAȘTERE

(1841 Holod (Bihor) – 1907, Oradea)

Despre Iosif Vulcan

Cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea lui losif Vulcan, periodicele românești şi-au adus cu drag aminte de acela care a fost printre cei mai fericiţi ctitori de reviste. Ca și dovadă a participării la comemorare a fraţilor de pe meleagurile unde Vulcan a trăit şi activat se aducea în discuție broşura istoriografului Pr. Ioan Georgescu, publicată în „Biblioteca Tribuna Ardealului„. Scrisă simplu, pe înţelesul tuturor, „broşura se citeşte cu plăcere, ca o poveste cu întâmplări miraculoase. Şt totuşi într’însa nu sunt decât fapte riguros exacte, cu indicarea precisă a izvoarelor[1].

Familia lui losif Vulcan își avea leagănul în Ţara Oltului. El a făcut studiile la Oradea, la liceul premonstratens (azi Liceul „Mihai Eminescu”), între anii 1851-1859. După absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, unde şi-a luat licenţa în Drept. Ca student, îşi petrecea vacanţele la Satu Mare, unde tatăl său era preot în acea perioadă . (Nicolae Vulcan a fost preot în Holod (Bihor) între anii1 831-1844, iar între 1844 (?) – 1879 a fost preot şi vicearhidiacon în Satu Mare).

Pe 5/17 iunie 1865 Vulcan pornea, la Pesta, Familia, pe care a coordonat-o timp de 42 de ani. Povestirea raporturilor sale cu scriitorii și cu oamenii de seamă ai vremii  sunt cu dărnicie prezentați în coloanele revistei. Academicianul Alexandru Roman, „mare luptător pentru drepturile neamului şi ale bisericii sale”, care i-a fost profesor. Pe alţi doi înaintaşi distinşi, Timotei Cipariu şi George Bariţiu, i-a avut colaboratori la „Familia„, revista care este gloria vieţii sale.

Urmează apoi, din seria mare a colaboratorilor, câţiva contemporani cu el, dintre cei mai celebri amintim: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu, precum şi reprezentanţii unei alte generaţii, mai tinere: George Coşbuc, Ştefan O. Iosif şi alţii. Fiecare nume amintit înseamnă un capitol din istoria literaturii române.

Eminescu -prtret Familia nr.52

 

Dar revista „Familia” nu este singurul merit al vieţii lui Iosif Vulcan. Chiar dacă opera lui literară nu are decât o valoare istorică, în analele culturii româneşti, el mai figurează şi ca „iniţiator, preşedinte şi animator al Societăţii pentru înfiinţarea unui teatru românesc în Ungaria„. La loc potrivit trebuie amintită preocuparea lui Vulcan pentru promovarea femeii,  a preocupărilor științifice-literar-artistice, aprecierii muncii casnice și educației, cu nimic mai prejos decât a „damelor”(folosind sensul franțuzesc al doamnelor cavaler).

La 180 de la naștere, aprecieriele față de rodnica muncă depusă pe tărâm cultural, pentru promovarea limbrii și culturii române, al lansării unor certe valori, se cuvine a mulțumi lui Ioasif Vulcan, și celor care la masa de lucru s-au aplecat a-i continua și desăvârși opera.

[1] Luceafărul nr. 9, decembrie 1941, p. 333-334

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu

27 Martie 1918 – Unirea Basarabiei

MANIFESTUL GENERALULUI ERNEST BROŞTEANU

CĂTRE NORODUL DIN BASARABIA

„De un an şi jumătate pământul primitor al Ţării româneşti adăposteşte şi hrăneşte mulţimea oastei ruse. După atâta vreme, toate hrănirile (proviziile) pentru cai şi oameni au fost istovite. Prin buna înţelegere cu stăpânirea poporului rus, stăpânirea română a cumpărat şi plătit cu bani gata o mare câtime de bucate din Rusia. Aceste bucate adunate în magazii în multe sate şi târguri urmează a fi duse cu încetul în Ţara românească, pentru a sluji atât la hrana locuitorilor, cât şi a oştirilor române şi ruse, care încă se mai găsesc acolo. Un duh de duşmănie, pe care nimeni nu-l poate pricepe, a înarmat braţe răufăcătoare care pradă şi dărâmă aceste magazii.

Stăpânirea rusească fiind prinsă cu alte treburi nu poate nici să apere aceste magazii, nici să le păzească, ci le lasă în voia răilor, a căror lăcomie nu cunoaşte hotare.

În scopul de a apăra aceste magazii, în scopul de a călăuzi aducerea hrănii trebuitoare locuitorilor români, hrană plătită de stăpânirea românească, suntem trimişi noi aici. Noi românii am dat totdeauna dovadă, că suntem prieteni credincioşi şi statornici. Noi nu întoarcem armele împotriva prietenilor noştri, ci ne înţelegem rostul de oameni cinstiţi rămânând tovarăşi credincioşi până la urmă.

Prin venirea noastră în Basarabia noi, nu numai că ne îndeplinim o înaltă datorie de întovărăşiţi, asigurând şi mai departe hrana oştirilor ruse pe pământul românesc, dar vom apăra chiar şi viaţa şi avutul locuitorilor împotriva cetelor de anarhişti propagandişti. Ne adresăm vouă, cetăţeni paşnici ai Basarabiei şi vă rugăm să înţelegeţi cu toţii, aşa cum este în adevăr rolul nostru. Ridicaţi-vă cu toţii şi alungaţi cetele netrebnice cari pradă şi omoară! Uşuraţi-ne datoria noastră! Înlăturaţi lupta între ei şi noi! O oaste bine organizată, disciplinată şi comandată, cum este oastea românească, nu va putea da înapoi în faţa unor cete de propagandişti. Suntem hotărâţi să luptăm cu cea din urmă putere pentru a nimici aceste cete de propagandişti.

De vom ajunge la luptă cu cetele pomenite, nu va fi cu putinţă să scutim oraşele şi satele ţării voastre de pierderi prin bombardarea, ce vom fi nevoiţi să facem. Spre a nu se întâmpla aceasta, poftim poporul paşnic să silească pe propagandişti să părăsească locul cu un minut mai devreme. Să nu fie nevoie să-i izgonim noi cu puterea armatelor. Căci de va fi aşa, toată răspunderea pagubelor pricinuite va cădea asupra voastră. Comandantul trupelor române, însărcinat cu paza magaziilor şi transportul grânelor cumpărate de stăpânirea română”.

(Cuvântul Moldovenesc, 1918, nr. 6)

Înmânarea sabiei de Cavaler de Clio – colonelului ing. dr. Anatol Munteanu

La ceas aniversar o dedicație muzicală oferită de Bianca Diana POPA

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu

CETATEA CAVALERILOR NR.3 / MARTIE 2021

https://biblioteca-cavalerilor.ro/wp-content/uploads/2021/03/Revista_Rezumat_Martie-1.jpg

https://biblioteca-cavalerilor.ro/wp-content/uploads/2021/03/CETATEA_CAVALERILOR_SUPLIMENT_femeia._REZUMAT-3-scaled.jpg

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Flori pentru tine

Pentru orice ocazie, cele mai frumoase și proaspete flori. Comenzi pentru Oradea

Florile cavalerului…

În categoria Bez kategorii | Etichete , , , | Lasă un comentariu

E ESTE UN MILITAR?

E ESTE UN MILITAR?

Autorul este necunoscut, dar a reuşit în puţine cuvinte să prezinte ce înseamnă să fii adevărat militar!

Într-o dimineață, copiii își întreabă mama:

„Mamă, ce este acela… un militar?”

Fără a ezita, mama le răspunde: „Este acel om care nu are program de lucru, e cel care nu are Crăciun, e acel om care nu are Revelion, care nu petrece zile de naștere și nici sărbători, care nu are nici vară și nici iarnă, care nu îi îmbrățișează pe cei dragi în momentele dificile. Pentru el toate zilele sunt la fel. Este precum drapelul național… se spală cu ploaia și se usucă cu soarele, e acela care nu vă vede crescând și nu vede trecerea anilor voștri. Este cel care are prieten întunericul nopții, stelele cu care împărtășește problemele sale și, în nopțile cele mai reci…, gândurile sale. Este acela care nu răspunde familiei sale, pentru că trebuie să se ocupe de familiile altora, este acela care doarme mai puțin decât ceilalți în cursul vieții sale și știe că va muri înaintea altora, obosit și cu puțini, dar adevărați, prieteni. Este acela care atunci când este de serviciu, se transformă în doctor, psiholog, mecanic, dicționar… este ghid pentru ceilalți. Este cel care se emoționează pentru un gând, pentru o frază, dar nu va arată acest lucru, deoarece ceea ce exprimă el la exterior, este îmbărbătarea pentru alții. Este cel care arată tuturor fotografia voastră și spune mândru: aceștia sunt copiii mei. Și când nimeni nu îl vede, se gândește la voi, îmbrățișează niște fotografii și plânge.” Apoi mama, cu lacrimi în ochi, își îmbrățișează copiii și spune: „Iată de ce vom petrece această zi singuri, dar mândri. Pentru că… tatăl vostru este MILITAR!”

Conținutul cărții aici.

În categoria Articole, Autori, Biblioteca Cavalerilor, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

8 Martie – Ziua Femeii

La mulți ani! 8 Martie 2021Lectură Plăcută! aici

FEMEIE – numele tău este un Omagiu adus FRUMUSEŢII!

    FECIOARA MARIA

   Mulţumesc înaintea lui Dumnezeu, când am văzut cu ochii mei pe cea mai frumoasă decât toate femeile din lume şi mai înfrumuseţată decât toate puterile cereşti, pe Maica Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos. (Sfântul dac Dionisie Areopagitul)

 

FECIOARA îmbrăţişează soarele cu dogoarea inimii ei, înveşmântă cerul în Albastru de Voroneţ, cu ochilor ei cutezători, aprinde în azur sublimele înserări ce se scutură pe  visele mirifice peste care se cerne ca o nea pulberea de stele.

   FECIOARA surâde mugurelui primăverii ademenind prin miracolul verdelui ei princiar, perfecţiunea ce suie spre armonia celestă a Frumuseţii!

În sufletul FECIOAREI sălăşluieşte Icoana purităţii Cerului frumos!

 

   FEMEIA este floarea mugurelui FECIOAREI pârguită în rodul MAMEI!

FEMEIA dacică este cea dintâi cugetare a frumosului cer pământesc!

FEMEIA e Dorul neţărmurit fluturând ca pânza unei corăbii însetată de zări!

În inima FEMEII prisosesc nemărginirea de azur şi zorile Iubirii!

 

   MAMA este sanctuarul Limbii noastre în care răsună serafic simfonia liturgică!

MAMA dă aripi iubirii, sens frumosului, miracol copilului şi armonie bărbatului!

În privirea MAMEI şipotesc apele de peruzea ce deschid zăgazurile albastre, răscolind aurele martirilor şi sfinţilor din tinda cerului veşnic.

În fiinţa MAMEI tresaltă Dorul înfrumuseţat de Dragostea divină!

 

   Din Bărbat a fost creată FEMEIA, iar EA l-a născut apoi din dor pe OM, dar şi pe DUMNEZEU!

 

   Tuturor Fecioarelor-Femeilor-Mamelor, Iubire, Libertate, Dor şi Sănătate!

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

 

8 Martie 2021

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1 Mărțișor

1 Martie  vine  cu tradiționalul MĂRȚIȘOR și încărcat cu promisiunile de bună sănătate, împliniri și biruința asupra Covidului 19  și a  urmașilor lui.

Calde îmbrățișari,

Elena Buică-Buni,

Toronto

În categoria Articole, Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

Pledoarie pentru artă

În ATENȚIA,

D-lui PRIMAR FLORIN BIRTA ,

                                                                         PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ORADEA,

Pledoarie pentru arta plastică orădeană

Profesor dr. Maria ZINTZ[1]

 Dorința de-a scrie acest articol s-a ivit după ce am aflat despre starea de neliniște, de amărăciune și frustrare în care se află sculptorul Cornel DURGHEU, după zeci de ani de activitate creatoare, autorul a numeroase monumente în Oradea și Cluj, Salonta și Beiuș, Satu Mare și Sibiu etc, un OM care trăiește intens momentele istorice aniversare, un împătimit iubitor al neamului românesc, trăsătură caracteristică a personalității sale constructive. Numai un OM cu vocație constructivă foarte tenace, a gândit și a și împlinit înființarea unei Facultăți de Arte Vizuale în cadrul Universității din Oradea, în anul 1995, pe care a condus-o în calitate de Decan atât cât normele iau permis.

Pentru-că am activat și eu în cadrul ei știu că au fost și momente mai dificile pe care le-a soluționat însă cu înțelepciune și tenacitate. Au fost etape dificile în evoluția facultății, Profesorul, Decanul Cornel DURGHEU iarăși a reușit și în același timp nu și-a neglijat activitatea creatoare în care a crezut , și crede cu mare dăruire. Să amintesc doar Monumentele Avram IANCU înălțate la Oradea și la Salonta. Are și acum Proiecte, iar cea mai mare parte a timpului și-o petrece în Atelier alături de uneltele de lucru, schițe, eboșe, sculpturi, picturi, albume de artă. Acolo imaginația poate fi materializată în lucrări de artă. Dar pentru asta trebuie să ai liniștea necesară. Or, tocmai liniștea îi lipsește acum.

Este vorba de Atelierul de Creație, căruia cu ani în urmă din eroare, ori cu rea credință, i-a fost schimbat destinatarul. Sculptorul Cornel Durgheu, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, are dreptul la un Atelier de Creație, chiar și fără a avea în vedere meritele sale deosebite, importanta sa activitate creatoare și academică. În loc ca Atelierul să fie repartizat sculptorului DURGHEU, a fost trecut pe Fundația Durgheu, fundație nonprofit. Sculptorul Durgheu a cerut să se rectifice Contractul, așa după cum a fost inițial, pe persoană fizică, adică pe artistul, sculptorul Cornel DURGHEU. Pentru că Fundația nu are nimic de-a face cu atelierul de creație, ci artistul Cornel DURGHEU. El lucrează și va lucra acolo. Cu atât mai mult cu cât și cei doi fii ai săi sunt tot sculptori care au nevoie și ei de atelier de creație, cel puțin pentru acest moment.

Cu toate cererile repetate, nu s-a soluționat această ciudată situație. Dacă acolo lucrează un sculptor cu o identitate anume, nu e firesc ca Atelierul să fie pe numele său? Oare de ce nu s-a rezolvat încă această situație care durează de ani de zile?! Oare pentru că pe fundație chiria e mai mare? Nu cred că așa trebuie Primăria Oradea să facă ,,economii”! Încărcând un artist (pensionar), un sculptor cu o chirie triplă ca sumă. Să amintesc că pentru un sculptor costurile materialelor sunt oricum mari și greu de suportat ?!

Orașul Oradea trebuie, chiar într-o perioadă mai dificilă, să-i sprijine pe artiști. Oricum, sumele ar fi mici față de ceea ce realizează artiștii plastici și în comparație cu sumele exorbitante cu care sunt plătiți cântăreții pentru o oră-două la evenimente ale orașului (ceva de genul a mii de euro !), față de ceea ce realizează artiștii plastici, cu mare trudă, nu numai pentru prezent, ci și pentru viitor, pentru istorie. Monumentele create de Cornel DURGHEU vor dăinui peste timp. Va dăinui și creația artistică a plasticienilor care lucrează în prezent la Oradea. Pentru a rămâne în Istoria Artei trebuie să existe o activitate creatoare în prezent. Orașul nu poate rămâne indiferent față de condițiile și sacrificiile făcute de artiștii contemporani!

Aș dori să precizez că la Oradea a existat o viață artistică intensă încă de la începutul secolului al XX-lea. S-au organizat numeroase expoziții ale artiștilor orădeni, au fost itinerate Expoziții de artă avangardistă (la acea vreme), pentru ca iubitorii de artă orădeni să se familiarizeze cu noile tendințe. Orașul a sprijinit artele plastice. Multe Expoziții se organizau în spațiul Primăriei și al Prefecturii din Oradea. Iar tânărul pictor Tibor Erno, ca să amintesc un nume, a primit la începutul secolului al XX-lea o bursă din partea orașului Oradea pentru a-și continua studiile la Paris. A devenit apoi cel mai valoros pictor orădean până la deportarea în lagărele naziste unde a și murit. Tot Tibor Erno a primit după 1918, după Unirea Mare, două burse pentru a picta la Balcic, unde au creat până în 1940 cei mai valoroși pictori din România.

Viața artistică a fost intensă și după 1950. Au creat la Oradea artiști de mare valoare racordați la tendințele artistice diverse, mai ales după 1965, când a început ,,dezghețul cultural”. Despre creația lor au scris critici, oameni de cultură valoroși, în cotidienele locale, în revista Familia, reînființată în anul 1965, dar și în paginile unor reviste centrale. A existat o continuitate creatoare sprijinită de Administrația locală. Chiar și artiștii optzeci-ști s-au bucurat de susținere materială și financiară, fiind poate cei mai activi pe plan național. Artiștii orădeni au primit o Galerie de Artă spațioasă aflată pe strada Republicii, vizitată de iubitorii de artă, confiscată după 1990.

Acuma, există iarăși o Galerie spațioasă în cadrul Cetății, viața artistică orădeană a devenit intensă și aceasta datorită în primul rând pictoriței Vioara BARA, președinta Filialei UAPR Oradea, care cu mare dăruire, tenacitate și competență organizează expoziții tematice de mare răsunet pe plan național. Majoritatea acestor artiști sunt tineri care au absolvit Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, cea înființată și administrată de sculptorul profesor Cornel DURGHEU, în cei mai dificili ani, ai pornirii și acreditării sale. Pentru a avea peste ani o istorie a artei, marile spirite ale artiștilor trebuie sprijinite, în prezent, pentru a crea.

Cum este posibil, ca în loc să fie sprijinit și Omagiat, poate și recompensat, cel care a înființat Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, cel care a înălțat Monumente, ba a și DONAT în Oradea și Bihor lucrări de For Public, este, aș zice, boicotat?! Chiar și indiferența este gravă! Cât de greu poate să fie să se schimbe, la cererea artistului, adresa pe care să fie folosit atelierul?! Acolo lucrează un artist nu o Fundație! În loc să se simtă apreciat, un artist dacă la vârsta senectuții, când încă mai are ceva de spus, de creat, în loc să se simtă apreciat este tratat cel puțin cu indiferență, el și cererea sa adresată Primăriei Oradea! Ca pensionar, din pensia proprie, trei sau patru sute de lei de plătit mai puțin pentru chirie, când costurile pentru materiale și creație sunt mari, ar conta foarte mult. Și mai este vorba, în fond, și despre RESPECT, despre RECUNOȘTINȚA orașului față de creatori, în acest caz față de unul din cei mai importanți artiști orădeni.

O privire mai atentă și mai impregnată de RECUNOAȘTERE a meritelor unui artist din partea conducerii orașului Oradea ar rezolva problema.

Oradea 23 Feb. 2021

[1] Critic și istoric de artă, autoare a numeroase articole și tratate de artă

Galerie foto: din Creația Cornel T. Durgheu

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Revista Identitatea Națională

Ca un semn de omagiere a Unirii românilor, pe 24 ianuarie a fost lansată și publicația Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” – Filiala Oradea, având ca temă centrală Tratatul de la Trianon și consecințele acestuia.

Revista este deschisă de studiul Președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, printr-o sinteză cu privire la „Importanța Tratatului de la Trianon” și cuprinde 20 de alte studii și cercetări care se circumscriu acestei idei. Revista, cu o grafică bună, asigurate de Tipgrafia Metropolis, Oradea, are pe coperte Palatul Mare de la Trianon, iar pe spate noua Catedrală ortodoxă din Oradea, fotografiată de Ovi D. Pop.

Victoriile, înfrângerile reprezintă serbări ori comemorări înregistrate de memoria istorică a unui popor, din care avem de învățat. Cum se reflectă istoria în viața cotidiană a românilor aflăm din prelegerea susținută de acad. Ioan Aurel Pop  cu ocazia marcării Centenarului Trianon, care în fapt a fost asumarea prin semnătură a Păcii, la 4 iunie 1920, între Puterile învingătoare și statele învinse. Trianon-ul este ultimul din cele cinci tratate semnate. Pentru români el este numai o consacrare a faptelor consfințite prin hotărâri naționale ale provinciilor istorice: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat. Au fost doar decizii de recunoaștere a noilor state formate în 1918-1920, pe baza principiilor autodeterminării popoarelor exprimate de președintele S.U. A., W. Wilson. Rod al muncii neobositului Profesor-academician, la Editura „Școala Ardeleană”, a văzut lumina tiparului volumul: „Construind Unirea ce Mare”, ca un frumos dar făcut din mărturiile românilor, care legitimează existența demnă a unui neam întreg între popoarele civilizate din Centrul Europei.

Elogiul adus de cercetătorii bihoreni, susținuți de confrații de breaslă din țară, aduc pentru tematică noi documente și fapte, adevărate izvoare sintetizate printr-o expresie meritorie: „a făcut cât nu puteau face sute de diplomați plus un corp de armată”, referire la contribuția Reginei Maria la încheierea Tratatului de la Trianon, potrivit aprecierilor dr. Ioan Laza, dr. Ligia A. Mirișan, compleate cu celelalte revendicări susținute: „Transilvania până la Tisa și tot Banatul…”(p.10-12).

Tăria, forța și liantul românilor a fost credința lor. În materialele semnate în revistă de prof. emerit Dr. Sever Dumitrașcu,  prof. univ. Dr. Florin Sfrenjan, (p.34-37), rememorează Diplomele Maramureșene și modul în care prin abuz românii au fost deposedați de drepturile lor Istorice. Aspecte rezultate și din articolele semnate de prof. univ. Gabriel Moisa, cu aspecte particulare legislativ-administrative din Bihor (p.54), dr. Delia Cora, cu zona culturală românească, integrată în cea națională (p.77), Dr. Augustin Țărău, cu o abordare cu totul aparte prin informații inedite (p.62), privitoare la evoluția demografică și integrarea minoritarilor în România interbelică, întăresc ideea luptei pentru drepturi dar și consolidarea prin măsuri economice, administrative, culturale, religioase a României Mari.

Col. r. prof. dr. Vasile Tutula, în contextul politic și militar, desfășoară cu forța dreptului argumente istorice doveditoare că procesul „inventat” împotriva statului român nu avea temi juridic. Unul dintre acestea vizează faptul că „ungurii optanți” au beneficiat în egală măsură de reforma agrară aplicată în Transilvania (p.41), după răscumpărarea în aur a pământurilor grofilor unguri, proces extins până la nivelul revendicărilor și retrocedărilor „cu cântec” din zilele noastre,către „ a patra generație de optanți”,  inclusiv prădarea averii din patrimoniul Fundației  Gojdu, cu concursul unor neisprăviți (cu referire la premierul Tăriceanu și al ministrului de Externe Mihai Răzvan Ungureanu).

Prof. univ. emerit Dr. Ioan Zainea, Dr. Cristian Culiciu, Dr. Radu Românașu, confirmă, în studiile lor, ideea consolidării frontierelor trasate după Trianon prin legi adecvate: optanți (p. 28), stabilirea prețului și repartiția bunurilor (p. 30), reforma agrară (p. 58) șc0li și instituții multietnice (p. 81)

Rolul reînființatei Episcopii de Oradea este abordat de pr. Cristian Rus, la sărbătoarea Centenarului(p. 91), cu un medalion al Arhimandritului Roman Ciorogariu, și implicarea lui în pregătirile, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918. Șiragul de biserici înșirate pe frontiera de vest a României Mari, pune în fața cititorilor o pagină eroică din zbaterea înaintașilor ardeleni în bătălia lor pentru biruința credinței, așezate în caierul de amintiri din Cartea de aur a neamului românesc. Alături de „Stăvilarul lui Carol” ostaților au construit și „fortăreața lor spirituală” prin episcopia Oradea, Maramuleșului (Sighet), Timoșoara, – care au completat pe cele de la Arad și Caransebeș -, ca al doilea brâu fortificațiile pe frontiera de vest a României Mari, zidite în cazemate și sufletele românilor. Conform explicațiilor însoțitoare date de col. r. Dr. Constantin Moșincat, Bisericile au fost vetre luminoase care n-au conturbat pacea vecinilor, dar au avut ca rost „menținerea credinței, ridicarea valorii virtuților creștine, a vigorii și unității neamului. Biserica, a rămas pentru timpurile care au urmat, cetatea în care s-au păstrat neatinse odoarele sufletești și spirituale (p. 105). Articolul integral Constantin Moșincat – Șiragul de Biserici de pe frontiera de Vest a României Mari.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Documente, Evenimente, Fotografii | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

Zo te Custe, Magister!

Reperele bihorene ale criticului Mircea Popa

Prof. Dr. Maria Vaida

       Profesorul Mircea Popa aduce, prin intermediul acestei cărți,  un omagiu spiritual dedicat lui Teodor Neș, autorul excepționalei cărți intitulată Oameni din Bihor, lecturată încă din adolescența criticului și descoperită în biblioteca părintelui său Alexandru, modest preot de țară din Lazuri de Beiuș, școlit la faimoasa ctitorie a lui Samuil Vulcan din Beiuș, apoi la Facultatea de Teologie din Oradea. În acest moment, Profesorul Mrcea Popa este una dintre cele mai importante personalități culturale ale Bihorului, ale cărui rădăcini nu au fost niciodată uitate, indiferent pe unde l-a purtat viața. De câteva decenii Profesorul univ. dr. Mircea Popa  ne-a obișnuit cu apariția unui număr impresionant de volume de critică și istorie literară, de restituiri ale unor scriitori trecuți în uitare din diferite motive, de ediții îngrijite ale operei unor scriitori trecuți în lumea umbrelor, asupra căror opere s-a așezat colbul bibliotecilor. Sub lupa cercetătoare a severului critic, sunt readuse la viață personalități, opere valoroase, reînviind epoci demult apuse… Meritul este cu atât mai mare, dată fiind situația în care unii clasici au fost scoși chiar și din manualele de literatură din liceu, pe diferite motive ale puternicilor zilei. Profesorul Mircea Popa ne reamintește că mereu literatura și istoria noastră au fost pe același drum, mână în mână, dar și cu literatura universală, în același pas prin teme, specii și motive literare. Asemeni unui fluviu care își adună în albia sa apele din râuri și pâraie, Profesorul ne arată că esențele tari se păstrează în recipiente mici. Nimic nu rămâne în uitare, nimic în umbră, cercetarea minuțioasă a Profesorului dovedește valoarea reală a literaturii române, așezarea ei în lumină și în panoplia universalității din perspectivă diacronică. Nimeni altul în literatura noastră nu a avut o astfel de amplă viziune panoramică asupra literaturii române vechi, precum Profesorul Mircea Popa, poate doar odinioară marele George Călinescu, acela care știa inclusiv arborele genealogic al multor scriitori, lăsând la o parte pe cei din Ardeal, din motive istorice binecunoscute.

Aici intervine Profesorul Mircea Popa, cel care completează vidul istoriei literare cu personalitățile din Ardeal, iar volumul Repere bihorene, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020 este o astfel de lucrare de anvergură, unde sunt readuse în lumină 40 de personalități literare din raza fertilă a celor trei Crișuri; zona originilor redutabilului critic. Fraza amplă conturează idei profunde, transmite mesaje atât de pertinente, încât Profesorul Mircea Popa se arată a fi, în momentul actual, cea mai luminată minte a Bihorului, printre cele mai strălucite din țară. Fiecare scriitor este apreciat la justa lui valoare, fiind evidențiate cele mai importante trăsături ale scrisului acestora, o quintesență a esențelor scrisului lor. Se poate observa că Profesorul are o viziune panoramică asupra fenomenului istorico-literar, găsind filonul de esență ivit din opera fiecărui scriitor, indiferent de epoca în care a trăit. Criticul șlefuiește lucrările clasice ale înaintașilor, ori și cele mai nou apărute ale contemporanilor, despre care vorbește obiectiv și uneori tăios și dur; însă întotdeauna cu dreptate. Dacă Profesorul a spus cuiva că scrie bine, înseamnă că scriitorul acela a intrat pe ușa din față a literaturii române, căci domnia sa nu spune cuvinte fără acoperire. Iar conexiunea ideilor sale este dintre cele mai strălucite, amplasarea în timp și spațiu  a acestor scriitori se așază, parcă, întru eternitate; așezarea, bine gândită, este asemeni unui arbore genealogic, cu încrengături largi și coroană rotată, bine plasată diacronic în contextul istorico-literar. Majoritatea scriitorilor prezentați în volumul acesta masiv sunt persoane pe care criticul îi cunoaște, cu unii este chiar prieten, pe alții îi știe pe cale livrescă, dar i-a cercetat în amănunt.

Aplecarea și dăruirea Profesorului spre cărțile vechi aduce în lumină opere uitate, scriitori pierduți în colțuri colbuite de biblioteci, domnia sa împinge granițele literaturii române din Ardeal cu cel puțin 200 de ani mai înainte. Oricum, literatura română din Ardeal a fost lăsată în uitare secole de-a rândul, iar Profesorul Mircea Popa ridică, de multe decenii, vălul de uitare așezat peste creația literară a acestei părți de țară. Merituoasă și temeinică lucrare, acest volum masiv de critică literară despre scriitorii din Bihor, necesar și foarte bine alcătuit. Va trebui să editeze al doilea volum, deoarece lipsesc niște nume ilustre, mai vechi sau mai noi, deși sunt amintite în volum atunci când autorul vorbește despre revista Familia a lui Iosif Vulcan, locul cu aripi unde au colaborat și cei care nu au fost cuprinși în acest volum. Dintre aceștia amintim câțiva pe care Profesorul i-a prezentat în diverse împrejurări, cum ar fi: Dimitrie Meciu- șpanul domnesc al Beiușului, literatura populară a zonei Beiușului, Lucreția Suciu, Maria Suciu-Bosco, Isaia Bosco, Miron Pompiliu, Teodor Rif, Constantin Pavel, Ion Davideanu, Teodor Neș, Viorel Faur, Miron Blaga, Teodor Ardelean, Nicolae Brânda, Rodica Marian, sau Viorel Horj, Teodor Neș, cel căruia criticul îi dedică acest volum ș. a. Selecția este opțiunea autorului, desigur, indiferent ce ne-am fi dorit noi. Cu toate acestea, lista bihorenilor lui Mircea Popa este foarte vastă: Samuil Vulcan, Iosif Vulcan, Alexandru Munteanu, M.G. Samarineanu, Mircea Malița, Gabriel Țepelea, Ovidiu Drimba, Marius Sala, Eugeniu Speranția, Atanasie Popa, Mircea Zaciu, Ioan Bradu, Iosif Pervain, Stelian Vasilescu, Mircea Curticeanu, Aurel Curtui, Engel Karoly, Florian Laurențiu, Constantin Mălinaș, Ioan Țepelea, Vasile Muscă, D. R. Popescu, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Pituț, Ana Blandiana, Ion Simuț, Ioan Derșidan, Valentin Chifor, Pascu Balaci, Doina Cetea, Maria Vaida, Maria Cuceu, Mircea Ștefan, Dana Sala, Maria Flavia Ciocotișan, Florian Dudaș, Teodor Pavel, Liviu Borcea, Cătălin Șușu. Selectând doar câteva observații ale criticului, observăm cât de cuprinzătoare sunt, ele conturând esența scrierilor unuia sau altuia dintre scriitorii prezentați în volumul acesta.

Astfel, despre Samuil Vulcan, criticul apreciază: A fost, după Darabant, cel mai luminat conducător al acestei eparhii, contribuind prin deciziile luate de el la progresul general al culturii românești (p.11). Iosif Vulcan este apreciat prin munca valoroasă de la Familia: Mai multe generații de scriitori au trecut prin școala Familiei: Miron Pompiliu, Lucreția Suciu, Șt . O. Iosif, George Coșbuc, Anton Naum, Zaharia Bârsan, Emil Isac, etc (p 40). Alexandru Munteanu reprezintă: acest nume cu puternice rezonanțe rurale, voind parcă a-și înnobila rădăcinile sale țărănești și a le perpetua în posteritate (p.49). M. G. Samarineanu, precizează criticul: Face parte din pleiada de intelectuali născuți la S de Dunăre, care au resimțit la un moment dat nevoia de a se integra marelui flux cultural latin al țării de la N de fluviu, în condițiile în care  formarea marilor state naționale din zona de S-E european naște puternice răbufniri naționaliste la greci, sârbi, bulgari sau albanezi (p.58). Mircea Malița: Deși s-ar putea afirma că a făcut parte dintre nomenclaturiștii epocii comuniste, el a păstrat în tot acest răstimp o anumită distanță față de cercurile puterii politice, fiind mai degrabă un demnitar de tip tehnocrat, care și-a îndeplinit atribuțiile cu demnitate și rigoare (p.72). Ovidiu Drimba, bun prieten al criticului, este: figura de cărturar proeminent, o figură distinsă de benedictin al scrisului (p. 87). Prieten cu Lucian Blaga, care i-a fost naș de cununie, Ovidiu Drâmba a reprezentat pentru mine și generația mea, un reper fundamental de învățat erudit, demn de imitat de către toți cei care doresc să devină buni cunoscători de literatură universală (p. 94). Marius Sala, unchi al mamei mele,   bihorean din familie de preoți, ca și Profesorul Mircea Popa, este astfel: Lingvistul care s-a numărat printre specialiștii cei mai redutabili ai domeniului pe care îl reprezintă cu aleasă strălucire, un nume de certă valoare și notorietate pe plan național și internațional (p.101). Despre fostul meu coleg de la Samuil Vulcan din Beiuș, Profesorul spune: Pe cât de activ e Pașcu Balaci în zona  poeziei (aproape nu e an să nu dea la iveală un volum de poezii), pe atât de activ este el și în dramaturgie. Cu o ușurință demnă de invidiat, el se pliază pe marile subiecte de actualitate, aniversate sau comemorate, oferind un ingenios calendar dramaturgic al unor personaje și evenimente istorice (p.361).

Despre scrierile critice ale subsemnatei, Profesorul menționează: În esență avem aici de-a face cu un volum restitutiv cvasi-complet al poeziei Yvonnei Rossignon, devreme ce ni se oferă totodată și colaborările sale în limba noastră la revistele exilului, respectiv Caete de dor de la Paris și Revista scriitorilor români de la Munchen. E un gest editorial care onorează cu asupra de măsură activitatea de critic și isoric literar a Mariei Vaida, cunoscută publicului și pentru faptul de a ne fi oferit cu ceva timp în urmă un eseu monografic despre Lucreția Suciu și o foarte bună monografie: Gheorghe Pituț sau Ochiul și noaptea, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009( p. 387). Frumoase cuvinte și alese aprecieri găsim referitoare la poeta Doina Cetea: Dominată de luminoase imperative estetice și de vagi crispări sufletești, poemele Doinei Cetea lasă în urmă un abur de nostalgie și vivacitate, în care cuvântul se trezește din somnolență și vibrează viu în spațiul solar al luminii (p.376). Portretele astfel conturate, devin adevărate efigii în panoplia scriitorilor bihoreni, turnate parcă în bronz, spre a dăinui întru eternitate. Singurul regret este marcat de lipsa vocalei i, în locuri dintre cele mai neașteptate, cum ar fi pagina 93(culturi), p. 167 (primul cuvânt), 291(vei simț), p. 295(rânduri a(le) luptei, p. 377(elegile, lumini), p. 361(Andre). Editorul Marius Mureșan nu ar fi făcut astfel de erori, dar e o defecțiune tehnică a aparatelor pe care a tehnoredactat; faptul fiind evident și a trecut neobservat; din păcate!

Admirația și recunoștința noastră, a tuturor bihorenilor care ne-am aplecat asupra condeiului, întru slava limbii române, asemeni izvoarelor care ropotesc prin Munții Apuseni. Plecăciune și aleasă prețuire, iubite domnule Profesor, pentru acest volum despre bihoreni. Zo te Custe, Magister!

Redacția se alătură frumoaselor aprecieri și urări de bine,

sănătate și putere de creație pe care le îndreptăm ca

Onor spre distinsul Profesor.

~ Cavaler de Clio ~

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

SFINȚIREA STEAGUL

Biserica Militară , cu hramul „Sf. Gheorghe”, din Oradea a găzduit la Praznicul Sfinților trei ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan un eveniment emonționant, plin de încărcătură spirituală, unic în felul său: Sfințirea Steagului. De la început Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată de ce ne-a chemat El, prin Evanghelie , ca să căpătăm slava Domnului nostru Isus Hristos. Pentru aceast pas trebuie să avem și un motiv convingător ca să putem primi și să fim parte la sfințire – bazat pe cuvintele din Evrei 12:14: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Sfințirea Steagului  reprezintă în sine o experiență minunată. Semnificația adâncă e dată chiar de sărbătoare Sfinților trei Ierarhi care prin Ioan ne îndeamnă să ne lepădăm de păcat, pentru ca „adevărul să fie în noi iar rodul sfințeniei să crească, sămânța vieții noastre” – voia noastră proprie – trebuie să fie semănată – adică trebuie pusă la treabă, precum grăuntele sub brazdă. „Adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod”. Înțelegând faptul că bunul Dumnezeu este interesat să ne ajute să înaintăm pe această calea dreaptă a sfințeniei am adus în fața Altarului Steagul Asociației pentru Sfințirea sa.

Eveniment în viața și activitatea Asociației Naționale a Cavalerilor de Clio de importanță definitorie, sfințirea Steagului reprezintă și identifică în mod distinct, particular, menirea și orizontul creației membrilor săi. Steagul ca simbol, precum odinioară, reprezintă, în relațiile Asociației cu terți, un mod de individualizare strălucit. Sub acest raport elementele heraldice de pe Steag fac o distincție clară și, totodată, detașează și definesc scopurile și acțiunile Cavalerilor de Clio.

Semnificația elementelor heraldice au fost gândite pentru o exprimare clară : Vulturul încoronat, având crucea creștină în cioc, cu aripile desfăcute, între care cuprinde, la orizontul întretăiat de tricolorul României, iar cu ghiarele prinde în zbor sabia cavalerului, iar sub linia orizontului frunzele de stejar îngemănate, proiectate pe cerul azuriu, încadrate într-un oval bordat cu inscripția la partea superioară: ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ A CAVALERILOR DE CLIO, iar la partea inferioară: Oradea- 15 martie -2008 (dată la care, prin Sentință Civilă, Asociația a dobândit personalitate juridică). Tema centrală, dominantă, a stemei de pe steagul Cavalerilor, placată pe fond albastru pur de mătase, este personificată într-un oval  prin Vulturul basarabenilor în zbor, cu aripile desfăcute în care cuprinde unitar tricolorul României, cu tot ceea ce acesta reprezintă. Steagul – de mătase, format dreptunghiular de  90×140 cm -, cu franjuri aurii și ciucuri pe laturile exterioare este sur-montat pe o lance cu vârf ascuțit, iar la colțurile libere – în unghi drept – sunt sur-montate două medalioane rotunde de 12 cm diametru: unul reprezentând insigna cavalerului, iar cealaltă cartea de aur a cavalerului. Insigna Cavalerului este reprezentată de Vulturul în zbor, pe fundalul tricolorului României: roșu, galben, albastru, având la partea inferioară inscripția pe fundă galbenă: „Cavaler de Clio”. În celălalt medalion, pe același fond de tricolor, se proiectează o carte deschisă, având la bază o călimară și o pană, care semnifică munca de cercetare pe care Cavalerii de Clio o îndeplinesc, ca o tradiție ce coboară de la Cavalerul-dac Aeticus, al cărei experiență ca primul călător în jurul pământului a istorisit-o într-o carte. Lângă lance (hampă) o eșarfă albă pe carea este inscripția: Filiala Maia „Barbu Catargiu”, care are la partea inferioară medalionul cu portretul bordat cu cocarda tricoloră a primului prim-ministru al României Barbu Catargiu, iar la partea inferioară frunze de lauri. Albastrul pur al fondului Steagului, împrejurul căruia sunt franjurile aurii, dau speranță că scopurile și obiectivele Asociației vor exprima Adevărul, ca țel suprem pentru care orice Cavaler, care este dispus să depună efortul său în activitatea de cercetare, angajat deplin și voluntar, pentru a fi devotat în slujba Cetății Cavalerilor. Inițiatorii proiectului Steagului  col. r. Dr. Consatntin Moșincat, prof. univ. Dr. Jipa Rotaru, au avut susținerea grafică  a sculptorului prof. univ. dr. Cornel T. Durgheu, și financiară din partea col. r. Ioan Tătar și prof. Constantin Vlad.

Festivitatea de sfințirea a Steagului, simplă ca desfășurare, a fost înălțătoare ca manifestare pentru toți cei prezenți, care respiră atmosfera caldă, prietenească formată în cadrul Asociației de către toți cei ce sunt devotați Cavaleri de Clio. Primit cu solemnitate de asistență, Steagul Cavalerilor de Clio, purtat de Andrei Micovschi, a fost răsplătit cu bucuria Imnului național, cântat de domnișoara Carla Ioniță (o impresionantă voce de viitor), acompaniată cu însuflețire de întreaga asistență. Deșteaptă-te române, a sunat armonios și a încălzit sufletele celor prezenți, astăzi 30 ianuarie 2021, în Altarul de vară al Bisericii Militare „Sf. Gheorghe” din Oradea.

A urmat doxologia de sfințire oficiată de pr. capelan Mircea Ioniță, secondat de pr. Ioan Spătaru, care împreună cu toți cavalerii prezenți au cuprins în rugăciuni implorarea forței divine pentru ocrotire, putere de creație, inspirație și spor truditorilor inspirați de Zeița Clio. Procesiunea de sfințire a fost trăită într-o aparte solemnitate, ascultare și îndrumare duhovnicească. Părintele capelan, el însuși membru fondator, alături de alți 34, al Asociației, a amintit în cuvântul de învățătură, că în urmă cu 15 ani Asociația avea să recunoască meritele primilor săi cavaleri de onoare: prof. univ. Dr. Viorel Faur și gl. D. r. Mihai Corneliu Lungu, ca președinte, respectiv vicepreședinte de onoare, și să breveteze în timp Cavaleri de Clio, și de la Filiala  Maia „Barbu Catargiu” (județul Ialomița) prin însemnul distinctiv brevetat cu Sabia  Cavalerului de Clio, pentru merite culturale, științifice, civice. Festivitățile au constituit momente de înălțare sufletească și de sărbătoare pentru elită cavalerilor reuniți la Chemarea sub steag!

Semnificația heraldică a elementelor cuprinse în Steagul Cavalerilor de Clio au fost  explicate de președintele executiv al Asociație, col. r. Dr. Constantin Moșincat, organizatorul ceremonialului de sfințire, care a mulțumit apoi gazdei și tuturor celor implicați (inclusiv domnișoarei Alexandrina Chelu, în atelierul căreia s-a imprimat steagul), după care a înmânat diplomele hotărâte de Consiliul Director, pentru Mecena de Clio și Nănaș al Steagului Cavalerilor următorilor cavaleri de Clio: Col. r. dr. Constantin Moșincat, Prof. univ. dr. Cornel Durgheu, Comandor r. prof. univ. Dr. Jipa Rotaru, Prof. Constantin Vlad, Col. r. Ioan Tătar. În finalul evocării evenimentului președintele executiv a felicitat pe toți Cavalerii de Clio cu prilejul sfințirii Steagului Asociației și a a adresat cu ocazia Praznicului Sfinților trei Ierarhi: Vasile, Grigore, Ioan,

La mulți ani!

În luarea sa de cuvânt prof. dr. Vasile Ioan Micu, dascălul Cavaler de Clio, a făcut referire la cartea „Se întorc morții acasă”, semnată de Cornel Constantin Ciomârzgă, cu  încărcătură  de „mireasmă de Evanghelie” pe care n-avem voie s-o ratăm, ea find o fereastră „spre tine însuți”, o carte care se citește „cu sufletul!, din care  redăm următorul fragment de rugăciune: „Îndură-Te Doamne , în vremurile acestea grele de neamul nostru românesc și ajută-l să-și afle, în sfârșit, calea cea dreaptă. Coboară Duhul Tău cel Mângâietor peste noi ca să ne curățească de toate întinăciunile și să ne întoarcă inimile la blândețe și la frica de Tine. Luminează, doamne, mințile noastre care, din pricina păcatelor, amărăciunilor și umilințelor, nu mai văd și nu mai disting binele cel bun și cale acea adevărată”. ( Textul integral prezentat aici).

Steagul cel mare, precum și fanionul de birou, odată sfințite au fost puse în rotonda Altarului de vară, al Bisericii Militare din Oradea, alături de cele deja existente: Praporele bisericesc al „Sfântului Gheorghe”, (hramul bisericii), Steagul Asociației „Avram Inacu”, Copia Drapelului de luptă al Diviziei 11 Mecanizate „Carei”, Steagul Patriarhie Române, Steagul Asociației Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Bihor (galerie foto).

Ioan Chivari, pr. Ioan Spătaru, Andrei Micovschi (port-drapel), Ioan Vasile Micu, Constantin Moșincat, Sâmedru Fârcă, Voichița Moșincat, Ioan Tătar, Alexandru Ungur, Teodor Cotuțiu  Pavel Gudea, pr. Mircea Ioniță

~ Cavaler de Clio ~

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Evenimente, Fotografii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Sfinții trei Ierarhi: Vasile, Grigore, Ioan

Cei trei ierarhi, pe care ii prăznuim pe 30 ianuarie, oamenii întrebandu-se care este mai mare: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Ioan Gura de Aur.

Cuvintele pe care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfântului Ioan ne arată modul în care sfinții conlucrează – cu Dumnezeu și între ei -, așa cum și noi trebuie să ne unim, în cuvânt și în lucrare:

„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem și nici o vrajba nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul sau, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor”.

Pr. capelan Mircea Ioniță , de la Biserica Sf. Gheorghe din Oradea, ne îndrumă să citim:

INVITAȚIE:

Tuturor  prietenilor, colaboratorilor și cititorilor care poartă numele sfinților:

Vasile, Grigore și Ioan le dorim

La mulți ani!

Vasile Tutula, Vasile Creț, Vasile Anton, Vasile Morar, Vasile Lupaș, Vasile Ghiran, Vasile Hosu, Vasile Apostu, Vasile Popa, Vasile Vancea, Vasile Duma, Vasile Cmeciu, Vasile Lechințan, Vasile Stanciu, Vasile Scrobotă, Vasile Hosu, Vasile Todincă, Ioan Tulvan, Ioan Blideran, Ion Măldărescu, Ioan Mircea Ghitea, Ion Zainea, Ioan Horga, Iona Scurtu, Ion Dragoman, Ion Calafeteanu, Ion Laza, Ioan Bolovan, Ioan Chiper, Ioan Chivari, Ion Teșa, Ion Cârja,  Ion Cioară, Ioan Ciupei, Ion Dănilă, Ioan Lăcătușu, Ion Tătar, Ion Pobirci, Ion Mardale,  Ioan Vasile Micu, Ioan Filip, Ioan Hulea, Ion Hrincă, Ion Drăgoi, Ioan Șuteu, Ionel Nanu, Ioan Țiplea, Ioan Pop, Ioan Radu, Ioan Ținc, Ion Țerbea, Ioan Moldovan,  Ionel Burlacu, Ionel Novac,  Ionel Vila, Ioana Blideran, Ioana Mureșan, Ion Giurcă, Ion Constantin, Grigore Bartoș, Grigore Morar, Grigore Vasile

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNIA – NATO

ROMÂNIA CENTRUL DE GREUTATE NATO ÎN ZONA MĂRII NEGRE

Col. r. dr. Ion PETRESCU

În ultimele trei decenii, punctele de vedere exprimate de unii generali de peste Ocean – cu o notabilă experiență în zone sensibile pentru securitatea unor regiuni de pe Planeta Albastră – au constituit nu doar recapitulări ale unor evoluții geopolitice dinamice, ci și previziuni utile celor ce pot contribui la stabilitatea unor arealuri geografice disputate de diferite state, care sunt motivate de interese economice și strategice.

Printre înstelații americani semnalați mai sus se numără și generalul-locotenent Ben Hodges, acum în retragere, care a comandat Forțele Terestre americane dislocate în Europa, iar în prezent este coordonatorul studiilor strategice la Centrul pentru Analiza Politicilor Europene/CEPA, a cărui misiune este una transatlantică: să promoveze o Europă economică, sigură din punct de vedere strategic și liberă din punct de vedere politic, cu legături strânse și durabile cu Statele Unite. 

Ben Hodges a publicat pe 21 ianuarie 2021, pe site-ul CEPA, un amplu comentariu intitulat sugestiv ” Marea Neagră … sau o gaură neagră?”, cu mențiunea că a luat în considerare afirmația interesantă a lui Tihomir Stoitcev, ambasadorul Bulgariei în Statele Unite: „Ce se întâmplă în Marea Neagră nu rămâne în Marea Neagră”.

Nu este o noutate faptul că Marea Neagră este în vizorul Rusiei și a democrațiilor euro-atlantice, dar este bine că măcar acum, un general american recunoaște că „strategia SUA și cea occidentală în regiune a fost insuficientă”.

Dovezi fiind ocuparea manu militari, de către trupele de elită ale Moscovei, a peninsulei Crimeea și a Donbasului și perspectiva extinderii zonei de control militar rusesc pe tot litoralul nordic al Mării Negre, un scenariu care ar pune în mare dificultate NATO, Ucraina nefiind decât un stat partener al aliaților.

Ministerul rus al Apărării știe că este puțin probabil ca la noul sediu al NATO, ambasadorii statelor aliate să fie, în unanimitate, de acord ca țările pe care le reprezintă să trimită efective militare în sprijinul defensivei ucrainene, după cum nici noul președinte al SUA, Joe Biden, nu are niciun interes ca să susțină o confruntare militară complexă în zona Mării Negre, chiar dacă Pentagonul supervizează instructorii americani dislocați în Ucraina și Georgia, pentru instruirea unora dintre apărătorii celor două state.

Într-un moment în care pandemia generată de coronavirus a întors privirile fiecărei națiuni spre propriile urgențe, atenția aliaților este practic diminuată față de necesitatea menținerii liniei împotriva forțelor antidemocratice, fie aceasta și din zona Mării Negre.

Trecerea în revistă, de generalul Hodges, a preocupărilor agresive și defensive ale Rusiei în arealul Mării Negre – care rămâne un „lac rusesc”, chiar dacă la Kremlin se agită pericolul transformării sale într-un „lac NATO” – aduce în atenția publică și două elemente de interes clar și pentru București.

Primul ar fi că „revendicările nelegitime ale Rusiei, cu privire la apele teritoriale din jurul Crimeei amenință și câmpurile de gaze ucrainene din vestul Mării Negre și zonele economice exclusive ale României (ZEE) .”

Al doilea dezvoltă ipoteza conform căreia o „criză umanitară” revendicată în Crimeea, din cauza penuriei de apă ar putea fi un pretext pentru acțiunea militară. Moștenirea logistică și de infrastructură a exercițiului militar rusesc Kavkaz-2020, care s-a încheiat în septembrie, rămâne în vigoare și disponibilă pentru utilizare în săptămânile și lunile următoare.”

În fiecare dimineață, la sediul NATO sunt consultate, de cei avizați, fotografiile cu dislocarea navelor militare în zonele de interes pentru Alianță, precum Marea Baltică și Marea Neagră.

Și adevărul este că pericolelor militare, la adresa aliaților din zona baltică, li s-a acordat mai mare atenție, în ultimele decenii, decât celor din arealul Mării Negre, de unde a apărut și ceea ce Ben Hodges numește „decalajul de securitate.” De aceea a și sugerat ca NATO să treacă la o contraofensivă pe plan diplomatic, informativ, economic, cu o consolidare a potențialului militar al Alianței.

Numai că, dacă privim din perspectiva necesității construirii unui consens diplomatic, între deziderat și realitatea geopolitică este o mare distanță, pentru că o serie de entități statale ex-sovietice, din zona Mării Negre au prudența, spre deosebire de partenerul strategic american, de a privi cel puțin cu suspiciune relațiile dintre Moscova și Berlin, în capitala Germaniei fiind evidentă politica de a nu provoca Rusia, de a o menaja, de a nu genera alte reacții militare ale Kremlinului.

Ceea ce ar fi de înțeles, dacă prețul este menținerea păcii, dar practic rămân sub ocupație militară rusească Transnistria, Crimeea, Donbasul, Abhazia și Osetia de Sud.

Place unor diplomați sau nu, povestea cu extinderea sancțiunilor contra Federației Ruse, la diferite nivele, nu a avut niciun efect și este greu de crezut că se va schimba ceva, în această privință, chiar dacă se va institui, cum sugerează generalul american Hodges, „un regim internațional de monitorizare și respectare a sancțiunilor, care să evidențieze încălcările sancțiunilor în mass-media și organizațiile internaționale.”

Kremlinul nu cedează la astfel de presiuni și strategia ar trebui să fie alta. O nouă șansă ar putea fi conduita administrației președintelui Joe Biden, cu mențiunea că predecesorul său, Donald Trump – un președinte care nu a implicat SUA într-un nou război, a diminuat efectivele trupelor trimise în Afganistan, Irak și Siria – a avut abilitatea de a menține relații cordiale cu omologul de la Kremlin, în pofida criticilor publice aspre, de care a avut parte.

Rămân imprevizibile:

  1. Relațiile dintre Serbia și Kosovo, privind recunoașterea acestuia ca stat independent, în condițiile ignorării de terți a evoluțiilor istorice anterioare, a celor doi actori regionali;
  2. Problemele Ungariei cu Ucraina, din cauza situației minorității maghiare aflate pe tărâm ucrainean;
  3. Divergențele dintre SUA și Turcia, abil „exploatate de Kremlin”;
  4. Ostilitatea Greciei față de Turcia, din rațiuni nu numai economice;
  5. Pozițiile diferite ale Turciei și Iranului privind viitorul unor state limitrofe.

Și astfel devine evident că statul membru al NATO, care are o poziție specială în dosarele geopolitice ale Mării Negre este Turcia, care a optat pentru o relație aparte cu Rusia, în condițiile în care SUA și statele europene aliate s-au distanțat de politica internă a autorităților de la Ankara. Turcia a trimis trupe pentru a apăra Azerbaidjanul contra Armeniei, iar Rusia a ținut cont de asta.

Divergențele dintre SUA și Turcia, pe tema furnizării de arme miliției kurde, și a sprijinirii tacite a güleniștilor, prin refuzul extrădării liderului lor din SUA, Fethullah Gülen țin de relațiile bilaterale, dar departe de a fi ignorabile merită soluții înțelepte.

Situația strategică complexă a Turciei este una sensibilă, acest stat având la nivel central senzația vecinătății cu state cu intenții ambigue sau mai puțin amicale. De aceea generalul Ben Hodges a propus „schimbarea granițelor regionale EUCOM / CENTCOM și a Departamentului de Stat, care se află în prezent la granița turco-siriană, cu una care să fie mai atentă la situația strategică a Turciei.”

Ceea ce ne interesează pe noi românii este faptul că respectabilul general Ben Hodges susține că „pe termen scurt și mediu, NATO ar trebui, prin urmare, să desemneze România drept centrul de greutate, datorită poziției sale geografice, a proximității față de alți aliați, precum și a Ucrainei și Moldovei, a eforturilor sale de modernizare robuste și a infrastructurii sale strategice de transport.

În consecință, România ar trebui să își creeze propria capacitate anti-acces / negare a zonei (A2 / AD) pentru a-și proteja coasta și ZEE utilizând arme de separare, cum ar fi rachete anti-nave, HIMARS (sistem de rachete cu rază lungă de acțiune), elicoptere de atac, sisteme maritime fără pilot (MUS) și sisteme de aeronave fără pilot armate (UAS, cunoscute și sub numele de drone)”.

Țara noastră ar putea – afirmă același general de peste Ocean -, ca „să ofere înființarea și găzduirea unui centru NATO de excelență pentru sistemele fără pilot, datorită condițiilor sale de zbor ideale și a lungului litoral al Mării Negre, precum și prezenței fluviului Dunărea.

În cele din urmă, România ar trebui să continue extinderea infrastructurii de pregătire și logistică la baza aeriană Mihail Kogălniceanu și la zonele de antrenament Smârdan și Cincu, îmbunătățind capacitățile pentru exerciții multinaționale de trageri în poligon, care să permită antrenamente ce duc la atingerea standardelor militare ale forțelor terestre și aeriene americane.”

Remember? Ben Hodges este generalul care a avut temeritatea să se adreseze public comisiei ce se ocupă de forțele armate americane, la nivelul Congresului SUA, pentru a semnala teama statelor baltice de o invazie militară rusă, fapt ce a dus la o întețire a semnalelor disuasive date de Pentagon, în Estonia, Letonia și Lituania.

Acum, tot el cere măsuri de amploare în zona Mării Negre, pentru ca NATO și partenerii săi să aibă aici o „mobilitate militară, apărare integrată aeriană și antirachetă, schimb de informații și fuziunea cu o forță multinațională mare. Pentru a maximiza impactul și a crește transparența, observatorii ruși ar trebui invitați împreună cu mass-media internațională.”

Desigur, provocările simultane ale Chinei și Rusiei impun întărirea coeziunii NATO.

Dar, în timp ce administrația președintelui Joe Biden poate conta, teoretic, pe o continuitate de 8 ani – adică durata a două mandate prezidențiale – la Beijing și Moscova președinții sunt aleși practic pe viață.

În Marea Neagră: coeziunea aliaților este doar un enunț frumos – a se vedea poziția Bulgariei față de România, la momentul propunerii unui anumit tip de cooperare militară -; credibilitatea intervenției aliaților, în situații de criză, este afectată de precedentul creat la ocuparea peninsulei Crimeea, când dincolo de unele declarații de condamnare publică a agresiunii, nu s-a întâmplat, ulterior, nimic concret, deoarece Ucraina nu este un stat membru al NATO; prosperitatea țărilor riverane este afectată de pandemie; iar securitatea este sigură doar  pentru Rusia, dar nesigură pentru alte state care au litoral la Marea Neagră.

Ben Hodges privește spre România cu încredere.

Vom vedea cum România își va juca dezirabilul rol geopolitic, la granița de sud-est a NATO.

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

UNIREA

Ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire.

Mihail Kogălniceanu

EPISTOLA PRINCIPELUI CUZA VODĂ

CĂTRE DOMNITORUL ROMÂNIEI CAROL I

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

 Pe 24 iunie 1867 Gazeta Transilvanie[1] aborda, printre alte articole mărunte, trei chestiuni extrem de importante pentru soarta românilor. Mai întâi fiind vorba despre poziția explicită și clar formulată de către mitropolitul Bisericii Greco-catolice, Alexandru St. Suluțiu în chestiunea uniunii prin dualismul austro-ungar și al răspunsului formulat de acesta: „numai moartea mă poate despărți de națiune!”[2]. Apoi interpelarea deputatului de Ceica, Alexandru Roman[3] adresată miniștrilor unguri și în fine epistola Principelui Cuza către Carol I. pentru întoarcerea la moșia sa de la Ruginoasa.

Aceste subiecte interne, dar și cele de peste Carpați țineau trează conștiința românilor ardeleni. Emisarul guvernamental contele Péchy avea a răspunde cu privire la respectarea în cadrele constituționale a drepturilor românilor, sens în care Asociația „Astra” chema pe toți membrii săi să pretindă recunoașterea drepturilor românilor „ca națiune perfect egală, ca cetățeni și patrioți leali, care prin nici o crimă, prin nici o vină nu se pot nedreptăți și respinge de la partea de drepturi politice naționale, ci i se cuvin după sarcinile ce le poartă. Niciodată nu are lipsă românul de mai mare franchețe în procedare, decât acum, niciodată de mai mare concordie și unire în simțiri atât în cauza alegerii oficiale, cât și în exercitarea drepturilor constituționale de a-și reprezenta cu mândria română interesele națiunii sale”[4].

Îndemnul Astrei către membrii și simpatizanți era de a lăsa la o parte orice interes privat, pentru exercitarea drepturilor politice după parola: Dumnezeu și dreptul nostru național! Și pentru aceasta era nevoie, mai întâi, de respect reciproc între români pentru a pretinde stimă și de la alții. O purtare jovială și amicală cu inimă și cuget era nimerită, dar până la drepturi naționale, căci „aici brânza-i pe bani”, deoarece, susțineau românii, toate legile urmează a fi adaptate constituțional. Boierimea română avea deci obligația de a pune în practică dreptul „co-egal al națiunii, prin urmare trebuia să ia anteposturi în lupta apărării legale a acestui drept”[5], pentru a nu rămâne de batjocura altora. Cum boierimea română era la fel de numeroasă ca cea maghiară se vedea rar „ca și corbi albi”, ceea ce era o rușine pentru boierimea română care s-a umilit a servi monarhia la un machiavelism cu sacul plin de promisiuni mincinoase, orbite de strălucire. Era timpul deșteptării și a luptei directe cum o luară și ungurii bunăoară, și la unitate pentru reușită. Aceste îndemnuri rezultau din experiența anilor de confruntare, inclusiv armată, datorită poziției ungurilor de a decreta unirea Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea lor. Împotriva punctului 12 s-a ridicat Iancu cu tribunii săi.

Trebuie semnalat și faptul că revista „Familia” a lui Iosif Vulcan a urmărit evenimentele din Principatele Unite considerându-le chestiuni capitale ale nației întregi. Oful unui june român, își intitulase Iosif Vulcan articolul despre un tablou pe care îl avea schițat doar, la acea dată, tânărul pictor român D. Popescu, schiță transmisă de marele bărbat al națiunii române Vicențiu Babeș[6], tablou a cărui temă era inspirată din poezia lui Andrei Mureșanu: „Deșteaptă-te române”, strofa: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Tabloul anunța respectul tânărului pictor față de înțelepciunea ierarhilor, conducători ai poporului spre adevărul care aținea calea fericirii naționale. Dând mâna, ierarhii păreau pătrunși de sfânta libertate, iar cei ce-i înconjurau parcă ziceau, prin jurământ, a fi pururi frați. Iar celălalt parcă îi zicea:„O mamă văduvită de la Mihai cel Mare, pretinde de la fiii-și azi mână d-ajutor”. Și Iosif Vulcan descrie personajele tabloului, conform epistolei autorului, care însoțea schița. Respectiva scenă se reprezenta înaintea unui altar și din amândouă părțile se vedeau ieșind de la altar preoți și prunci îmbrăcați sărbătorește, după cuvintele: „Măreață-i serbarea, când frații d-un sânge,/ Se leagă între sine prin viu jurământ,/A nu lăsa pradă, și nici a se ‘nfrânge/ Mărirea străbună și dreptul cuvânt![7]. Pictorul solicita sfatul, sugestiile și observațiile eventuale ale oricui în privința temei tabloului său. Într-un alt număr portretul său a fost publicat spre a fi cunoscut de publicul cititor al revistei.

În numărul 7 al Familiei, din 5/17 martie 1866, după prezentarea în pagina întâi a portretului lui Aloisiu Vlad, născut în 24 februarie 1822, în Abram, comitatul Bihor, bărbat provenit dintr-o veche familie nobiliară românească, care încă de la 1486 primise – de la Regele Ungariei Mathia I.:„fidelium nostrorum valachoru, Ioanis Wlad, – comunitatea Selișteană din Maramureș. Din biografia sa reținem urmarea cursurilor academice de drept de la Oradea și de studii istorice, între care originea română a familiei huniazilor, punând capăt tezelor false, de până atunci. În evoluția sa, pregătirea juridică a fost un factor salvator pentru sine și sorta românilor ardeleni. În 1845 Vlad a fost refuzat în postul de notar al Episcopului Erdelyi, și astfel a ajuns în Banat, unde s-a bucurat imediat de simpatia românilor care l-au delegat pentru Marea adunare de pe Câmpia Libertății, de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848. După potolirea evenimentelor a petrecut mulți ani în închisorile din Lugoj, Timișoara și Pesta. În 1861 reorganizându-se comitatele a fost ales protonotar de Caraș. Aloisiu Vlad a fost cel care la numai 26 de ani s-a ridicat în adunarea de la Debrecin, din 8 Martie 1849, și a susținut drepturile românilor, el afirmându-se ca un veritabil opozant al Primului Ministru Tisza Ștefan.

În același număr al revistei apare și știrea despre: „Fostul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza care a sosit în săptămâna trecută aici și a tras la hotelul „La Arena Angliei”. Cu dânsul a mai fost doamna Elena, cei doi copii adoptați, colonelul adjutant Pisotzky, doi servitori și două servitoare. Cuza e încă destul de tânăr, și pe fața-i zici că se vedeau urmele neplăcerilor din urmă. Doamna e o femeie foarte delicată. Aici n-au primit vizite și au plecat la Viena”[8]. Despre decretul dat de locotenența domnească din România, având în vedere raportul ministrului culturii C.A. Rosetti, Familia lui Isosif Vulcan opina cu privire la regulamentul pentru formarea „Societății literare române”, în articolul cu același nume, și despre desemnarea a 3 reprezentanți din România de dincolo de Milcov, 4 de dincoace de Milcov, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureș. 3 din Basarabia, și 2 din Macedonia[9]. Fără a contrazice o atare desemnare pentru prima ședință programată pentru 1 august 1866, Vulcan își expunea părerea cu privire la reprezentarea românilor din Austria, după „modesta noastră opinie, cel mai bine ne-ar putea reprezenta: din Transilvania filologul Timotei Cipariu, și celebrul publicist George Barițiu, amândoi cunoscuți de toată românimea”[10], din Ungaria profesorul Alexandru Roman și Dionisiu Pășcuțiu, din Oradea Mare, din Banat Simeon Mangiuca și Vicențiu Babeș. Din Bucovina G. Hurmuzachi. Sublim va fi acel moment, sublinia Iosif Vulcan „când fratele de la Pindu va strânge mâna fratelui de la Criș. Glorioasă va fi ideea de care vor palpita inimile tuturor trimișilor noștri, ideea cea mai sfântă: înaintarea literaturii naționale care e tezaurul nostru comun, al tuturora. Clio va însemna cu litere neșterse numele bărbaților, care vor participa la ea”, încheia viziunea sa, ilustru gazetar, despre grandioasa zi ce va urma pentru literatura română.

Revista Familia cultiva, prin mijloace specifice ale literaturii și artei, mândria națională. La rubrica de noutăți, bunăoară, se publicau date despre tabloul național, pentru care se instituise un premiu al revistei. Astfel, cititorii erau asigurați că tabloul național va fi cât se poate de pompos și astfel să poată decora orice salon românesc. Ca mărime, urma să fie la fel ca cele două anterioare, și că „reprezenta scena în care Alexandru I, domn al Moldovei primea coroana și mantia din mâna solilor împăratului Ioan Paleologlu”[11].

Pentru detalii și evenimente anterioare vezi>

Unirea Principatelor, fericirea românilor deviză înscrisă pe drapelele istorice. Comunicat

Curioșii pot admira drapele de pe vremea lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul

Cetatea vernisează o expoziție de drapele de luptă și steaguri istorice din Moldova

https://www.ovidan.ro/?p=articles.details.16302

[1] Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul XXX, nr. 49, 24 iunie 1867, p. 195

[2] Ibidem, p. 193

[3] Alexandru Roman (n. 26 noiembrie 1826, Auşeu, judeţul Bihor – d. 27 septembrie 1897, Sebeş), îndrumător cultural, publicist, membru fondator al Academiei Române. Studiile primare şi secundare le-a terminat la Beiuş şi Oradea. A urmat studiile universitare la Viena, unde a studiat filosofia, matematica şi teologia. A fost profesor la gimnaziul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuş. În paginile acestor reviste el a publicat articole deosebit de virulente care i-au atras numeroase procese de presă şi care au culminat cu Pronunciamentul de la Blaj din 1868, articol pentru care a fost condamnat la un an de închisoare.

[4] Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul XXX, nr. 49, 24 iunie 1867, p. 194

[5] Ibidem

[6] Vicențiu Babeș, (n. 21 ianuarie 1821, Hodoni, judeţul Timiş – d. 22 ianuarie/3 februarie 1907, Budapesta, Ungaria) a fost un avocat, profesor, ziarist şi om politic bănăţean, membru fondator al Academiei Române. la sfârşitul lui 1849 îl găsim pe Vincenţiu Babeş la Viena, redactor al textului românesc şi translator la gazeta oficială în care erau publicate textele de legi imperiale. În 1851 este numit grefier la una dintre secţiile Curţii de Înaltă Casaţie şi Justiţie din Viena. În 1853 cei doi au primul lor fiu, Aurel Babeş, viitor chimist, iar în 1854 se naşte Victor Babeş, care va deveni o somitate în lumea medicală românească şi europeană. Vor avea nouă copii, unii născuţi la Viena, ceilalţi după mutarea la Pesta. Anul 1860 aduce o cotitură importantă în viaţa politică a naţionalităţilor din imperiu. Viaţa politică reînvie, centralismul este abandonat, reapar mişcările regionale, iar românii de pretudindeni prind un imbold politic deosebit după realizarea Unirii Principatelor în 1859. Vincenţiu Babeş începe acum o perioadă de activitate politică care va dura aproape 40 de ani. La jumătatea lui 1860 redactează broşura „Die Sprach- und Nationalitätenfrrage in Österreich bei einen Romaenen” (Chestiunea limbilor şi naţionalităţilor din Austria scrisă de către un român), care a făcut furori în cercurile politice ale monarhiei şi la propulsat instantaneu pe scena politică. Pentru cercurile influente de la Viena era un şoc, pentru români era un adevărat program politic după care se vor inspira Mocioneştii şi alţii. În această carte-manifest el scotea în evidenţă cum aşteptările românilor fuseseră înşelate de guvernările anterioare, atacă “dreptul” istoric invocat de Ungaria asupra teritoriilor româneşti, este combătută răspicat orice tendinţă dualistă, cere drepturi egale pentru naţiunile recunoscute, se pronunţă împotriva autonomiei provinciilor istorice şi pentru o autonomie reală a “corpului naţional”, în care limba naţională să domnească în şcoală, biserică, în instanţele judecătoreşti şi în comunicarea cu autorităţile. Conceptul lui Babeş despre federalizarea pe baze naţionale se regăseşte mai târziu în teoria politică a lui Aurel C. Popovici. Ca parlamentar a depus o muncă titanică pentru promovarea drepturilor românilor. Dar vremurile erau potrivnice şi fruntaşii români adoptaseră politica pasivismului. Nemulţumit de această atitudine, conştient de inutilitatea apelului la un suveran în care nu avea încredere, se retrage definitiv din politică în 1891. Cu toate că anul următor, marea conferinţă naţională de la Sibiu îl alege ca preşedinte al adunării, el nici nu se prezintă. Iată cum motiva gestul său Vincenţiu Babeş prietenului său, Sofronie Liuba din Maidan:

„Pentru că noi ştim că Franz Iosef ne promite numai şi nu ne face nimic, fiindcă se teme de unguri. Tot astfel s-a întâmplat şi în anul 1867 când am fost în deputăţie cu românii ardeleni şi bănăţeni, ca să cerem împăratului drepturi pe seama neamului nostru. Şi împăratul ne-a răspuns cu ochii plini de lacrimi că „Vă dau dragii mei, vitejii mei, credincioşii mei, tot ce îmi cereţi”, ţinându-mă pe mine şi pe Hodoş de umăr, iar mâine zi ne-a dat pradă ungurilor. Noi mai ştim că Iosif al II-lea l-a îndemnat pe Horea să facă revoluţia din 1784 şi apoi l-a lăsat să fie târât cu roata de unguri; şi tot aşa a făcut şi cu Iancu, care i-a scăpat tronul. Fi sigur că şi pe memorandişti îi va lăsa pradă ungurilor, dar nu va ţine mult, când şi pe el îl vor duce ungurii la perire”. Vincenţiu Babeş a fost mult timp editorul publicaţiei, care avea ca scop declarat de a susţine cauza românească chiar în capitala imperiului, unde posibilităţile de informare erau cele mai bune, contactul cu cercurile politice cel mai uşor şi se putea feri de ostilitatea maghiară, a cărei tendinţe politice le combătea, în special prin intermediul ziarului Albina, al cărui redactor era.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Documente, Fotografii, Moșincat Constantin | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Președintele SUA Joe Biden și NATO

 

Tur de orizont în lumea militară, la început de an

Colonel r. dr. Ion PETRESCU[1]

Centrul pentru Progresul American, de peste Ocean, a emis un document supus atenției și președintelui ales Joe Biden, prin care – pornind de la realitatea că Alianța Nord-Atlantică a generat punerea în comun a capacităților militare – propune înființarea unei bănci a NATO, pentru a fi finanțate noi programe de dotare a aliaților cu arme disuasive.

În această îndrăzneață viziune, statele aliate cu forță economică vor consolida la început această propusă bancă a Organizației Tratatului Nord-Atlantic, pentru a deveni ulterior o structură financiară de sine stătătoare, care ar susține, în baza unor calcule fără echivoc și a unor argumente de interes pentru membrii NATO, noi investiții militare, evident rentabile.

Este prematură anticiparea reacției oficiale a viitoarei administrații prezidențiale a SUA, privind această propunere inedită, dar este probabilă o atitudine pozitivă în metropole europene, precum Berlinul, Londra, Roma și Paris.

În documentul elaborat la Centrul pentru Progresul American se stipulează că „În 2021, noua administrație Biden va trebui să restabilească angajamentul Americii față de NATO și să acționeze pentru ca alianța să se consolideze. Pentru a face acest lucru, trebuie să adopte noi abordări, pentru a stimula investițiile pentru a consolida capacitățile Alianței.”

De ce ar fi atractivă o bancă a NATO? În primul rând pentru ratele dezirabile, scăzute, ale dobânzii. Cine ar apela la creditele băncii Alianței?

Cel mai probabil Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România și Bulgaria, care, în modalități diferite percep menținerea obsesiilor și presiunilor multiple ale Kremlinului de a restaura, în forme subtile, frontierele decedatului imperiu sovietic și de a determina fostele state membre ale Tratatului de la Varșovia, chiar dacă azi sunt membre ale NATO, nu doar să țină cont, ci și să subscrie la anumite opțiuni ale Moscovei, în relația Rusiei cu comunitatea țărilor democratice, din Uniunea Europeană.

Care ar fi primele efecte ale recurgerii la creditele băncii NATO? Centrul pentru Progresul American susține că astfel ar putea fi eliminate toate echipamentele rămase din epoca sovietică, din arsenalele fostelor state socialiste europene. Ceea ce nu ar fi rău, mai ales că doar parțial există o dotare cu tehnică de luptă modernă, eficientă, la armatele statelor aliate situate la granița de est a Organizației Tratatului Nord-Atlantic.

La ce ar mai fi de folos o bancă puternică a aliaților? La concretizarea mai rapidă a proiectelor de extindere și consolidare a infrastructurii de transport civile, utilă și transporturilor militare masive, în situații de criză, ce ar putea apărea fie în Marea Baltică, fie în Marea Neagră.

În ipoteza că toți aliații ar susține înființarea băncii NATO, unde ar fi ideala locație a sediului noii instituții financiare? ” Având în vedere tensiunile dintre Marea Britanie și ceilalți membri UE ai NATO, care cresc de la Brexit și îngrijorarea că acest lucru ar putea avea un impact asupra relației de securitate, plasarea unei bănci NATO la Londra ar putea contribui la reafirmarea angajamentului Regatului Unit față de securitatea NATO și europeană” propune Centrul pentru Progresul American. Vom vedea dacă așa va fi.

Se va întări NATO, după instalarea lui Joe Biden, la Casa Albă?

Interogația poate fi reformulată. Cât timp ar rezista structurile militare europene unei surprize strategice, dacă nu ar exista sprijinul militar decisiv al SUA? 

Cel mai probabil, statele baltice ar fi reîncorporate în entitatea statală condusă de la Moscova, în cel mult 48 de ore. Polonia va rezista, probabil, o săptămână. Iar România își va reaminti, la nivelul celor foarte bine informați, faptul că în august 1968, putea fi ocupată în decurs de o zi, cu 120.000 de militari sovietici, focalizați pe controlul Capitalei și pe cel al tuturor reședințelor de județ. Iar atunci armata avea peste trei sute de mii de militari.

Azi, în arealul mediatic sunt promovate constant demersurile vizând manipularea opiniei publice conform cărora România are două armate. Una cu unitățile existente în țară. Alta cu subunitățile care constituie forța expediționară românească, pe unde se mai află acum, după ce anterior circa 40.000 de bărbați și femei în uniformele Armatei României au fost rulați prin teatrele de război din spațiul ex-iugoslav, afgan și irakian.

Ei bine, în mod intenționat sunt trecute sub tăcere momentele în care, în decembrie 1989, la frontierele țării noastre cu URSS, pe Prut, și la cea cu Ungaria, militarii de atunci, azi în rezervă sau trecuți la cele veșnice – au constituit singura pavăză vizibilă pentru cei tentați să intre pe teritoriul mioritic, cu intenții de partajare a teritoriului românesc.

Isteriile celor ce neagă realitatea extrem de complexă de atunci puteau fi de multă vreme demontate, dacă s-ar fi dorit, prin aducerea în fața unei comisii parlamentare adecvate a comandanților batalioanelor de grăniceri, cei care în decembrie 1989 au activat la granițele de vest și est ale țării. Ei ar fi putut și pot depune mărturie, că nici Budapesta, nici Moscova nu au fost străine de intenția de a contribui la partajarea României, în condițiile unui vid de putere instalat după decesul republicii socialiste.

Lecția de învățat este simplă. Pentru țara noastră prezența în NATO este garanția respirației libere, într-un regim cu țeluri democratice, aflat în curs de consolidare. Pentru România, Parteneriatul Strategic cu SUA, prezența militarilor americani la bazele militare de la Mihail Kogălniceanu, Câmpia Turzii și Deveselu, constituie garanția vie că nu vom fi singuri în prima zi a unei ipotetice, dar nu imposibile, surprinderi strategice.

Înființarea unei divizii a Rusiei în regiunea Kaliningrad, zborurile recente a 15 avioane militare rusești, însoțite de 4 avioane de luptă chineze, spre spațiul aerian al Coreei de Sud, care au determinat ridicarea în aer a multor avioane ale forțelor aeriene sud-coreene și japoneze, determinarea cu care președintele Chinei a cerut, la începutul anului 2021, armatei țării sale să fie pregătită de război, trecerea în stare de alertă conform procedurilor existente în armata Federației Ruse, a unităților categoriilor de forțe armate rusești care au în dotare arme nucleare – 7200 în total, din care 1600 în arsenalul strategic – datorită situației fluide din Statele Unite ale Americii, sunt doar câteva semnale că anul acesta, dincolo de ofensiva halatelor albe contra pandemiei actuale, va fi nevoie și de un mare efort diplomatic, susținut de o forță militară disuasivă, pentru descurajarea unor conflicte mocnite, aparent prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU, practic prin consultările confidențiale dintre Washington D.C., Beijing și Moscova.

Dintr-o asemenea perspectivă, contractele de achiziționare de armament american, anunțate cu prilejul recentei vizite a actualului ministru al armatei, la Pentagon, nu reprezintă, cum afirma indecent un cunoscut publicist, bani aruncați pe fiare vechi, ci doar un minim de dotare asigurat celor 60.000 de militari, câți mai are azi România.

60.000 deloc diferiți de cei circa 82.000 de rezerviști, conectați, primii la secunzii, de același Jurământ militar:”Jur credință patriei mele, România. Jur să-mi apăr țara, chiar cu prețul vieții. Jur să respect Constituția, legile țării și regulamentele militare. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Numai că azi Patria – a celor care mai cred în integritatea teritorială a acesteia – nu se mai apără doar cu pieptul aparent de oțel, ci și cu o diplomație pe care nu prea o vedem, cu o înzestrare dezirabilă a armatei, deja supusă criticilor aiuritoare ale unora despre care mă întreb în ce țară închipuită străină mai trăiesc, și cu lideri a căror voce unică trebuie să fie puternică și distinctă, în corul european, apărând firesc, în mod democratic, interesul național.

Articol publicat și pe:

https://newsweek.ro/opinii/tur-de-orizont-in-lumea-militara-la-inceput-de-an

Vezi și: Stiletul de ofițer

https://www.ionpetrescu.ro/the-rdf-8-week-online-programme/

Stiletul de ofiţer nu se ia prin decret prezidenţial,

nici prin hotărâre de guvern sau prin

bunăvoinţa unui ministru trecător.

Este mai valoros decât un sceptru prezidenţial,

pentru că este pe viaţă,

nu pentru unul sau două mandate,

şi mai de preţ decât un baston de mareşal,

pentru că obligă primitorul,

de la 21 de ani,

să nu uite că nu poate trăda

cea mai frumoasă poveste de iubire

– dragostea de ţară,

aşa cum şi cât mai este.

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu