ZIUA EROILOR ROMÂNIEI

Publicat în 24 mai 2023 de Mosincat Constantin

ZIUA EROILOR

 „Neamul este etern prin Cultul Eroilor”

Nicolae Iorga

După încheierea războiului pentru întregire statală şi eliberare naţională, pe întregul teritoriu al României se aflau ostaşi români înhumaţi, care căzuseră la datorie.

Conducerea statului român a emis Decretul-Lege nr.715, din 14 ianuarie 1919, prin care s-au expropriat terenurile unde erau îngropaţi ostaşii morţi în războiul de întregire a neamului românesc, amenajându-se cimitire ale eroilor.

De asemenea, statul român a adoptat măsura înfiinţării Societăţii Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război (în baza Decretului nr. 4106, din 12 septembrie 1919), cu statut de persoană juridică, având nobilele misiuni de a îngriji, înfrumuseţa şi păstra mormintele şi operele comemorative de război realizate, de a descoperi noi morminte ale ostaşilor căzuţi pentru patrie, de a aduce îmbunătăţiri cimitirelor eroilor şi de a organiza ceremoniale religioase şi militare la mormintele eroilor.

Guvernul României, prin Decretul-Lege nr. 1693, din 20 aprilie 1920, a aprobat propunerile Bsericii Ortodoxe Române şi ale Ministerului de Război de a se sărbători în fiecare an Ziua Eroilor, în ziua când se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la ceruri.

Societatea Mormintele Eroilor era condusă de Ministerul de Război (după demobilizarea armatei şi trecerea ei la statutul de pace, la data de 1 aprilie 1921, s-a reînfiinţat Ministerul Apărării Naţionale) şi de Biserica Ortodoxă Română. Societatea şi-a desfăşurat activitatea sub această denumire până la data de 31 mai 1927, când, în conformitate cu prevederile Legii asupra mormintelor de război din România, decretată cu nr. 1699, şi-a schimbat denumirea în Societatea Cultul Eroilor. Această lege a fost revăzută şi completată, promulgându-se, la 27 iulie 1940, Legea Regimului Mormintelor şi Operelor Comemorative de Război.

În virtutea acestor legi, în perioada interbelică, Societatea Cultul Eroilor a centralizat în cimitirele definitive ale eroilor, osemintele a 200.000 de eroi români şi străini, care se aflau în morminte izolate sau grupuri de morminte răzleţe; a repatriat din şi în străinătate rămăşiţele a peste 1.500 eroi, pe baza convenţiilor stabilite; a construit 106 cimitire militare definitive şi 14 mausolee; s-a asimilat mormintele de război şi cele ale ostaşilor şi civililor căzuţi în timp de pace în luptele pentru apărarea graniţelor, a ordinii publice şi a siguranţei de stat.

Societatea „Cultul Eroilor” şi-a schimbat denumirea, în anul 1940, în Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor, care a desfăşurat activităţi organizatorice şi educative, sub conducerea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi a Ministerului de Război, până la data de 29 mai 1948, când a fost desfiinţat.

În perioada 1949-1950, activitatea de îngrijire a monumentelor şi cimitirelor eroilor şi de omagiere a eroilor s-a desfăşurat de către Ministerul Apărării Naţionale, administraţiile locale, cadre didactice din şcoli şi preoţii din cadrul parohiilor.

Ministerul Apărării Naţionale a aprobat unui grup de cadre active să înfiinţeze, în anul 1990, Secţia pentru valorificarea tradiţiilor militare şi a patrimoniului istoric-militar, căreia i s-a alăturat un grup de ofiţeri în rezervă şi retragere, împreună înfiinţând, în anul 1991, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, care a căpătat personalitate juridică prin Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nr. 664, din data de 19 noiembrie 1991.

Încă de la înfiinţare, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor a preluat obiectivele şi activităţile fostului Aşezământ Naţional pentru „Cultul Eroilor”. Comitetul a funcţionat sub patronajul Ministerului Apărării Naţionale şi a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. În toate judeţele ţării s-au înfiinţat comitete judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi săteşti.

La data de 30 mai 1995, prin Legea nr. 48, Parlamentul României a proclamat sărbătorirea Zilei Eroilor în ziua care se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri.

Cu prilejul celei de a treia Conferinţe Naţionale a Comitetului Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, din ziua de 28 noiembrie 1997, s-a hotărât schimbarea denumirii Comitetului Naţional în Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”.

La data de 20 octombrie 2004 s-a desfășurat cea de a V-a Conferinţă Naţională a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, care a adoptat noul statut şi a hotărât înfiinţarea la nivel central a Consiliului Director Central şi a Consiliilor Directoare la sectoarele capitalei, la judeţe, municipii, oraşe şi comune.

La 20 mai 2013, odată cu aprobarea noului statut, Asociația Națională Cultul Eroilor a primit denumirea onorifică „Regina Maria”.

În colegii naţionale, licee, grupuri şcolare şi şcoli generale îşi desfăşoară activitatea un mare număr de cercuri ale „Cultului Eroilor”, care sunt conduse de asociaţiile „Cultului Eroilor”. Sarcinile acestora constau în participarea la îngrijirea monumentelor şi a cimitirelor eroilor, la ceremonialurile militare şi religioase organizate la acestea cu prilejul Zilei Eroilor şi a altor sărbători naţionale, precum şi organizarea şi desfăşurarea unor acţiuni de cunoaştere a eroismului străbunicilor şi bunicilor noştri în luptele desfăşurate împotriva intervenţioniştilor străini.

Anul 2023 fost desemnat „Anul Eroului Necunoscut”.

Mormântul Eroului Necunoscut este un monument al recunoștinței poporului român față de eroii care au murit pe câmpul de luptă pentru întregirea țării în Primul Război Mondial.  Acesta a fost amplasat în Parcul Carol I din București pe 17 mai 1923. Pentru a cinsti memoria celor care și-au dat viața pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial, conducerea statului Român a decis evocarea unuia dintre eroii neidentificați care au murit pe câmpul de luptă.

Au fost alese trupurile a 9 ostași din diferite zone ale țării și un al zecelea de la Chișinău pentru a sublinia unitatea statală.

Pe 13 mai 1923, cele 10 sicrie confecționate din lemn de stejar și căptușite cu tablă de zinc în care se aflau trupurile eroilor neidentificați au fost depuse în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din localitatea Mărășești.

Modalitatea prin care a fost desemnat eroul necunoscut a presupus ca un elev de la un liceu militar din țară, orfan de război și care avea cea mai mare medie să aleagă unul dintre sicrie. Amilcar C. Săndulescu, de la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza” a avut sarcina de a alege unul din cele 10 sicrie și s-a oprit la cel de al patrulea rostind următoarele cuvinte devenite legendare: Acesta este tatăl meu! Celelalte nouă sicrie au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Eroilor din Mărășești pe 14 mai. A doua zi, sicriul cu Eroul Necunoscut, împodobit cu pânza tricoloră, a fost purtat pe braţe de către o gardă de ofiţeri, cavaleri ai ordinului militar „Mihai Viteazul”, şi depus pe vagonul-platformă al unui tren special, cu destinaţia Bucureşti, unde a ajuns în aceeaşi zi, la orele după-amiezii. În Gara de Nord a fost aşteptat de oficiali ai statului şi personalităţi politice şi militare, iar Regele Ferdinand, îmbrăcat în uniforma de general a Regimentului de Escortă Regală, a trecut în revistă compania de onoare.

Apoi sicriul a fost depus pe un catafalc drapat cu steagul şi însemnele României, iar după oficierea serviciului religios şi onorurile militare, a fost aşezat pe un afet de tun, tras de opt cai şi transportat astfel în cadrul unui lung cortegiu până la Biserica „Mihai Vodă”. Aici, sicriul a rămas pe toată durata zilei de 16 mai, pentru ca publicul bucureştean să poată veni în pelerinaj.

Pe 17 mai 1923, Eroul Necunoscut a fost înmormântat într-un loc special amenajat în Parcul Carol I din București. Familia Regală a participat eveniment, iar timp de două minute a fost oprită orice activitate publică pentru a cinsti memoria eroilor căzuți pe câmpul de luptă.

Mormântul Eroului Necunoscut era în fapt o simplă criptă, acoperită cu o lespede de piatră decorată cu sculpturi florale. Pe lespede s-a încrustat următorul epitaf:

„Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″.

Ansamblul funerar din Parcul Carol I a fost realizat în 1927 după planul sculptorului Emil Willy Becker. În 1934 a fost ridicată o cruce din piatră și o candelă a fost amplasată lângă mormânt pentru a arde veșnic.

În perioada comunistă, sicriul cu Eroul Necunoscut a fost luat din Parcul Carol I în noaptea de 22 decembrie 1958 și dus la Mausoleul din Mărășești.

Ulterior, în 1991, sicriul a fost readus în București și amplasat într-un loc provizoriu, pe o alee din parc, deoarece în locul inițial se afla sicriul cu trupul lui Petru Groza. Pe 25 noiembrie 2006, sicriul Eroului Necunoscut a fost așezat la locul său inițial din 1923, pe esplanada Memorialului Eroilor Neamului.

Sărbătorindu-ne în calitate de creştini, cinstim cu respectul cuvenit, pe străbunicii, bunicii şi părinţii noştri, care nu şi-au precupeţit viaţa pentru ca poporul român de sorginte latină să dăinuiască în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Cu prilejul Zilei Eroilor şi a Înălţării la Ceruri a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ne înclinăm cu smerenie frunţile în faţa străbunilor care au făurit poporul român şi au apărat cu preţul vieţii lor fruntariile ţării, în epocile veche, medie, modernă şi contemporană.

    col. (r.) ing. Dan N. Poinar ,  președintele filialei Bihor a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”

– În curs de apariție –

 

 

 

 

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

HRISTOS A ÎNVIAT

Publicat în 16 aprilie 2023 de Mosincat Constantin

ÎNVIEREA DOMNULUI ÎN SLOVA MARILOR POEȚI

Gheorghe Constantin NISTOROIU

 

„EU SÎNT ÎNVIEREA și VIAȚA!

Cel ce crede în MINE, chiar

dacă va muri, va trăi.”

(Iisus Hristos, Ioan 11,25)

 

Cel mai minunat lucru, cea mai surprinzătoare chemare, cea mai aprigă și dogoritoare alegere, cea mai înălțătoare faptă, cel mai măreț eveniment, cea mai frumoasă desăvârșire, cea mai cerească dorire, cel mai dumnezeesc DAR, după Creație, Har, Viață, Adevăr, Libertate și Dragoste este ÎNVIEREA DOMNULUI HRISTOS – MINUNEA Minunilor, întru care vor învia Neamurile și Fiii lor, rămași în comuniune de Credință, Jertfă, Cruce și Iubire cu Dumnezeu!

Mihail Eminescu

 

ÎNVIEREA

„Prin ziduri înegrite, prin izul umezelii,/ Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;/ Un singur glas îngână cuvintele de miere,/ Închise în tratajul străvechii evanghelii.// C-un muc în mâni moșnegul cu barba ca zăpada,/ Din cărți cu file unse norodul îl învață/ Că moartea e în luptă cu vecinica viață,/ Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.// O muzică adâncă și plină de blândețe/ Pătrunde tânguioasă puternicele bolți: „Pierirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,/ Înveninând pre însuși izvorul de viețe.// Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,/ Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,/ În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase/ A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”// Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială,/ Și negrul întuneric se sperie de șoapte…/ Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…/ Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.// Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită și preoți și popor,/ Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ „Cântări de laude-nălțăm/ Noi, Ție, Unuia,/ Primindu-L cu psalme și ramuri,/ Plecați-vă, neamuri,/ Cântând Aleluia!// Christos au înviat din morți,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!” 1878.(M. Eminescu, Poezii, Ed. Minerva, 1982, vol. 2)

Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost unice, au fost supreme, au fost absolute. Niciodată în istoria omenirii, cruzimea nu a înregistrat apogeul diabolic al torturii, în paralel cu batjocura, cu defăimarea, cu denigrarea, cu profanarea. Se pare că toate aceste faze ale torturii, vânzarea de către Iuda, pe 30 de arginți, lepădarea lui Petru, spaima Ucenicilor, dealul Golgota, crucea, biciuirea, scuipările, lovirile, hulirile, coroana de spini, piroanele, oțetul, fiere, trestia, hlamida roșie, le-a dictat, le-a dirijat însuși Lucifer, discipolilor de jos din tagma urii și a răului.

Virgil Mateiaș:  DE ÎNVIERE

„Sculându-Te prin piatră din morți ai înviat/ Pe-ntâiul om Tu însuți rănit, L-ai mângâiat/ Și i-ai lăsat sărutul iertării pe obraz/ Dar pentru mine, Doamne, de ce nu-ți faci răgaz?// O, nu mi-i că nu umblu pe fața apei, eu/ Cum Tu umblai odată cu trupul ca al meu/ Și nici că sunt tot singur și plâng de foame azi,/ Când Tu te scalzi în slavă ca soarele-n amiazi.// Dar sunt prădat ca cel ce căzuse-ntre tâlhari/ Și nu-mi întinde mâna nici preot nici dricari/ Bătut cum sunt, azi noapte de iad asediat/ M-am ridicat în oase și-am zis; A înviat!// Nu-mi da de ziua asta nici miel, nici cozonac/ Ci spune-mi numai, Doamne, ce-aș mai putea să fac?/ Și vino pân-la mine, de n-oi putea să viu/ Că prea ne-avurăm bine, ca prunc și mai târziu.”  13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52. (Virgil Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi…, Ed. Eminescu, București, 1999)

Crucea, până la Răstignirea lui Iisus Hristos, a fost element de tortură, de bajocură, de profanare, de moarte, dar prin sfințirea ei cu Sângele prea curat al Domnului, a omorât moartea și-a adus Învierea Mântuitorului, devenind astfel, Crucea-dătătoare de viață pentru hristofori.

Petru C. Baciu: NOAPTEA DE ÎNVIERE

„Mi-i tristă-această noapte, cu zornăit de fiare,/ M-apasă ca o piatră trecutul izgonit;/ Vin amintiri din vreme și calde ca un soare,/ Vin să-mi aducă liniști din Templul zăvorât.// În „cușca” unei dube ce duce viața mea,/ Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri…/ Puterile-mi sleite de așteptarea grea/ Mi-adun, să mă-nsoțească în noaptea de-nvieri.// Strâmtoarea-năbușită mă ține pironit,/ Stau nemișcat în rugă, tristețile-mi supun,/ Desprins ca dintr-un clește în drumul meu cernit,/ Plutesc parcă aievea cu cântecul străbun.// Mă leagănă-oboseala, îmi dă mereu târcol,/ Lăuntric o lumină îmi curge ca un șopot,/ Aleargă trenu-n noapte cu șuiere în gol,/ Fărâmițând în aer fâșii subțiri de clopot.// Când temnicerul mișcă vizeta, mohorât,/ O undă străvezie cătușele-mi aprind,/ Învăluit în umbră, în „cușcă” surghiunit,/ Eu chem în preajma morții și raze mă cuprind.// E noaptea ÎNVIERII. Trăiesc fără să fiu…/ Închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini până târziu,/ Când eu cobor în Zarcă și-n bezne iar mă-ngrop.” Aprilie 1976. (Petru C. Baciu, Inimi Zăvorâte, Buna Vestire, Buc. 1999)

Crucea este conținută în Dumnezeu – Cuvântul, deodată cu Creația Sa, dintru începuturi. Iisus Hristos este numai o transfigurare a Crucii, o trecere de la crucea morții la Crucea Învierii. Crucea e lucrarea Mântuitorului printre oamenii care doresc să realizeze mântuirea.

Aurelian Bentoiu;  CRISTOS BĂTUT ÎN CUIE  

„Văd un Cristos bătut în cuie,/ Când mă gândesc la biata-mi țară./ O altă filă mai amară,/ În cartea neamurilor nu e.// Dar tu o știi pe dinafară,/ Duioasă doină legănată./ Sub a durerilor povară,/ Tu te-ai născut cu ea odată.// Tu știi minunea de poveste/ De când strămoșii dejugară,/ Durând pe plaiurile-aceste/ Din piatră temelii de țară.// Ei, rădăcini de neam, străbunii,/ Ne-au semănat aici în glie,/ Și la răscrucile furtunii/ Legatu-ne-au de veșnicie.// De-atunci alungi cu-a ta cântare/ Urâtul zilelor ursuze,/ Și în urcușuri pe calvare/ Blestemele oprești pe buze.// Și ori de câte ori destinul/ Ne toarnă în pahar otravă,/ Tu, doină, îndulcind veninul,/ Ne vindeci inima bolnavă.// Iar când, în jale și-n durere,/ De soartă sufletul ni-i frânt,/ El ție alinare-ți cere,/ Din leagăn până la mormânt.// Ascult în orele vegherii/ Cum picură balsm ceresc,/ Și ca în filtrele durerii,/ Necazurile se topesc.// Și înțeleg, smerită doină,/ Cum ajutat-ai pe părinți/ Să-nmoaie viforul în moină/ În iadul lor de suferinți.// Noi azi privim aceleași stele/ Și ascultăm același glas;/ Prinși la răscruci de vremuri grele,/ Nouă doar Christ ne-a mai rămas.” Craiova, august 1950. (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din Închisoare, Acad. Civică,2001)

Dealul Golgotei pe care s-a săvârșit Răstignirea lui Iisus pe cruce, moartea morții și Învierea Mântuitorului este o capodoperă de înfăptuire sacră, cea mai desăvârșită realizare a Revelației. Astfel, Crucea a devenit semnul prin care se închide iadul și se deschide Raiul.

Andrei Ciurunga: HRISTOS A ÎNVIAT!

„Hristos a înviat peste șantiere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va crește marea Înviere/ ce va cuprinde mâine toată țara.// Hristos a înviat peste lopeți/ abia mișcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăți/ să ne sărute frunțile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig de povară – / acest Hristos care-n atâtea țări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat și pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume/ să ne deschidă drumul înapoi,/ spre câte-au fost – și vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va crește mâine mușchiul amintirii.// Hristos a înviat peste șantiere/ să-și dăruie mulțimii trupul-pâine/ și să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată țara – mâine.” (Andrei Ciurunga, Poeme cu umbre de gratii, Sagittarius, 1996)

Daniel Turcea (1945-1979), a sfărâmat jugul și tăvălugul ateu în anul 1978, în Epoca de apogeu a comunismului în România Proletară, prin volumul de versuri „Epifania”, lăsându-ne mărturia unei cutremurătoare trăiri întru Hristos, făcând din versurile sale religioase, părtășie la Dumnezeiasca Euharistie. Daniel Turcea a urcat la ceruri la vârsta în care S-a Înălțat și Iisus.

CERUL POGORÂT PE PĂMÂNT

„Hristos este cu noi,/ Hristos cel înviat,/ la fiecare Liturghie este aici, în altar,/ în toată lumina/ Dumnezeirii Sale/ Cutremurați-vă!// Nu este gând/ nu este dor,/ este cerul pogorât pe pământ,/ cu îngerii mai mulți decît stelele/ înconjurându-L/ o, cristale/ prin care inundă/ o, vuiet de aripi/ neauzit!// Iată, suntem orbi, suntem surzi,/ inimile s-au făcut cum e smoala/ – piatra Bisericii este sfântă și cântă văzându-L/ masa, mormânt Îi cuprinde/ înfricoșată vedere.// Iar noi nu știm, noi nu ne amintim/ de zilele noastre ca sticla pisată,/ de spaimele noastre/ și nu știm.//Mirul este Numele Lui revărsat,/ inundând universul/ și noi/ nu știm.// Fiți Teofori,/ fiți Hristofori,/ purtați-L, purtați-L în inimă/ cum purtați lumânarea de Paști/ între palme!// El este Aerul,/ El este Viața,/ El este Sângele,/ îndumnezeindu-ne./ El ne vrea/ pe toți/ asemenea Lui.// Înfricoșați-vă, inimi de oameni,/ cutremurați-vă, inimi de îngeri,/ pe noi ne cheamă,/ pe noi,/ cei ce L-am răstignit!// În fiecare Duminică este Paști/ o, de L-am duce acasă/ Lumina aprinsă,/ în inima inimii/ peste adânc!// Cum nu vom fi vrednici de iad,/ când Sângele Lui a curs pentru noi,/ iar, și iar răstignindu-Se,/ în toate Liturghiile anului…/ și nu L-am vrut/ și nu L-am crezut/ și nu L-am urmat/ și n-am vrut să fim/ fără moarte?// Cerurile se deschid înaintea noastră/ și vine potopul de raze/ și vine/ Dumnezeu, ca roua/ în potir!” (Daniel Turcea, Urme în veșnicie, Ed. Doxologia, Iași-2013)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a odrăslit Omului creștin ortodox, valah, însorite cântări, pe bolta inimii aprinse, unde cerul străluce în lumina diafană, dumnezeiască de April!

Vasile Alecsandri:  CRISTOS A ÎNVIAT!

„Cristos, Mântuitorul din morți a înviat,/ Și fruntea-i ca un soare/ Lucind peste popoare,/ Fiori de nemurire în lume a-mprăștiat.// Cristos, zeul credinței, ieșit-a din mormânt!/ Și-a sa reînviere/ Ne arată că nu pere/ Dreptatea, și credința, și adevărul sfânt!// Cristos e viu! Ca dânsul, o, voi ce suferiți/ În lanțuri de robie,/ Curând la viața vie/ Din umbra tristă-a morții veți fi cu toți ieșiți!”(Lumina, 1863, în Poezii alese, Ed. Minerva, 1990)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului creștin ortodox român, urcarea spre tăriile albastre din care pogoară ca pe strune de vioară, visuri stelare cu arhangheli cerești!

Zorica Lațcu – Monahia Teodosia: ÎNVIERE

„Iubirea n-a murit. Deci cum se poate/ Să-nvie azi, atât de strălucită,/ Cât n-a putut privirea năucită/ Să vadă-n față flăcările-i toate?// Iubirea crugul vremii nu-l socoate./ Ea curge de la Duhul, nesfârșită;/ Ea n-a murit, ci fost-a tăinuită/ Din drum bătut de zgomotoase gloate.// Jăraticul mocnit sub spuză – o vreme/ Hrănit a fost cu lemnul Crucii sfinte./ A pâlpâit o flacără deodată/ Și s-a-nălțat pe cerul plin de steme/ A ars din lemnul Crucii – duh fierbinte/ Iubirea, una vie și-nviată.”(Zorica Lațcu – Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000)

În fenomenul Patimilor Domnului, pe Dealul Căpățânii, s-au întâlnit două puteri, Necreatul – Întrupat, și primul creat-căzut, care s-au luptat pe viață și pe moarte. Iisus – Iubirea absolută, l-a zdrobit pe Lucifer – ura  absolută, împlinind opera de răscumpărare a Omului, prin mântuire.

MAICA CRINILOR – Pieta

„Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere,/ În poală porți pe Fiul – mănunchi de crini zdrobiți/ El poartă-n cap cunună de spinii cei slăviți,/ Și peste Fiul curge în val a Ta durere.// Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini?/ Doar mâna Ta grăiește cu rănile din palmă,/ Și mai grăiește fruntea cea netedă și calmă,/ Pe care stă-nfiptă cununa Lui de spini.// Ființa ta întreagă grăiește către Dânsul:/ „Și eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul meu./ Și coasta mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu,/ Și fața mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.// Și port și eu pe frunte cununa ca și-a Ta,/ Și din burete iată și eu am supt oțetul,/ Și mi s-a scurs și mie viața pe încetul/ Ca lumii întregi viață cu Tine să pot da.// Ci Crinul meu cel dulce, căzut în sfâșiere,/ Și eu gustat-am, iată, paharul cel amar,/ Și-acum îmi dă Stăpâne și negrăitul dar/ S-ajung să văd în față Slăvita Înviere.// Și așa cum stai grăind cu crinii Tăi,/ Parcă mireasma lor sorbind-o toată,/ Te pleci spre poala înmiresmată/ Tu însuți, ca un crin înal din văi.// Și-mi vine așa să-mi plec genunchii-n taină/ Cu mintea uluită de copil,/ Și-apropiindu-mă cu pas umil,/ Să-ți sorb miresmele de crin din haină.” (Monahia Teodosia-Zorica Lațcu, Ție, Doamne, îți voi cânta, Doxologia, Iași-2013)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a înflorit Omului creștin ortodox din Grădina Maicii Domnului, rodirea ramurilor milenare ale Neamului, spre a odrăsli în Pomul Vieții Hristice!

Nichifor Crainic: CÎNTECUL POTIRULUI

„Cînd holda tăiată de seceri fu gata,/ Bunicul și tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legînd-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.// Cînd pîinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțînd-o sfielnic cu semnele crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Că pîinea, dînd abur cu dulce miros,/ Părea că e fața lui Domnu Cristos.// Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce,/ Hrănește-mă, mamă de sfînt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, pîinea de-a pururi a neamului meu.// Din coarda de viță ce-nfășură crama/ Bunica și mama/ Mi-au rupt un ciorchine, spunîndu-i povestea;/ Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sînt lacrimi de mamă vărste prinos/ La caznele Domnului nostru Cristos.// Apoi, cînd culesul de struguri fu gata,/ Bunicu și tata/ În joc de călcîie zdrobind nestemate/ Ce lasă ca rana șiroaie-nspumate,/ Copile, grăiră, e must sîngeros/ Din inima Domnului nostru Cristos.// Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce;/ Adapă-mă, sevă de sfînt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.// Podgorii bogate și lanuri mănoase,/ Pămîntul acesta, Iisuse Cristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Privește-te-n vie și vezi-te-n grîne/ Și sîngeră-n struguri și frînge-te-n pîine,/ Tu, viața de-a pururi a neamului meu.” (Nichifor Crainic, Șoim peste Prăpastie – Versuri inedite create în temnițele Aiudului, Roza Vînturilor, București, 1990)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a înlesnit valahului teofor să petreacă dincolo de timp, toată înflăcărarea în care s-a întețit pe pământ, troienirea viselor sale de împlinire harică!

Aurelian Gulea: CRISTOS BIRUITOR

„Un fulger orbitor!/ Soldații cad cu toți!/ Christos biruitor/ A înviat din morți!// …Un fulger milenar!/ Și neamurile vin!/ Mântuitor pahar/ Le dă Fiul divin!// Un fulger îngeresc!/ În rugăciune cad:/ Pierzând un rău lumesc,/ Sunt cerului răsad.” (Aurelian Gulea, Imnurile Îngerului Păzitor, Ed. „Viața Medicală Românească”, București – 2002)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a rânduit dacoromânului hristofor să-și adune pâinea gândirii zilelor senine, anii ciorchine ai faptelor bune în Potirul din care se bea nemurirea vieții!

Ion Golea de la Fetea: ÎNVIERE

„Din orga milioanelor de piepturi/ Cresc psalmii biruinții asupra morții;/ Sunt Paștile: e soare, cânt și jocuri,/ Pe scene planetare de gând,/ se joacă însă tragedia sorții.// Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe,/ și buzele s-adapă cu foc și cu oțet,/ și-n coasta lumii toate/ se-mplântă-al durerilor stilet.// De când, din veșnicia fără țărmuri,/ se nasc mereu puzderii de popoare,/ trec toate sub a suferinței flamuri,/ și glasul tuturor vuește de-ntrebare:// De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Și greutatea pustie a mormântului?/ Și ușa care duce în lumea cea,/ Plină de chinul luminii și-a duhului?// De ce martirul își rostește ultimul discurs,/ Prin gâlgâitul sângelui ce curge?/ De ce al vieții tragic curs,/ Din Niagara morții apele își strânge?// Pentru tot ce-i pe pământ există o-nviere:/ În mugurii tinereții, în tinerețea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor.” Sfintele Paști, 13 Aprilie 1947 (Ion Golea de la Fetea, De vorbă cu Neamul – Versuri, Colecția „Omul Nou”, Brașov-2003)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a conferit valahului duhofor mireasma Raiul pregătit, fiindcă și-a urmat Crezul, Calea și Viața, dincolo de Viață, întru Adevărul ce dă tărie veșniciei!

Vasile Militaru (1901-1962): CHRISTOS A ÎNVIAT!

„Christos a înviat! Ce vorbă sfântă!/ Îți simți de lacrimi calde, ochii uzi,/ Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă./ De câte ori, creștine, o auzi?// Christos a înviat, în firul ierbii/ A înviat Christos în adevăr,/ În poenița unde zburdă cerbii,/ În florile de piersic și de măr,/ În stupii de albine fără greș,/ În vântul care-adie mângâios,/ În ramura-nflorită de cireș,-/ Dar, vai, în suflet, ți-a înviat Christos?…” (Stropi de rouă, Ed. Cartea Românească, 1940) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului mariofor înfiierea sa, sub ocrotirea Milosârdei Maici a Cerului, Cea care ar trebui cinstită de toți și recunoscută ca Maică a omenirii!

Mihai Buracu: PLÂNGEREA DE PE CRUCE

„Nicicând ca astăzi nu mi-a fost mai grea/ Și mai amară răstignirea mea./ Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie,/ Să-mi plângă la picioare nimeni nu e,/ Căci osteniți de prigoniri și drum/ M-au părăsit și-Apostolii de-acum.// Dac-ai știut de soarta mea, Marie,/ De ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie/ Și să-mplinească voia din Scripturi?/ De ce măcar acum nu te-nduri/ Să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas,/ Căci dintre toți doar Tu mi-ai mai rămas.// De la-nceput, de m-ai fi dus în munți,/ M-aș fi întovărășit cu lupii crunți/ Și fiarele, în juru-mi stând cuminte,/ Mi-ar fi cinstit parabolele sfinte…// Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe,/ Aș fi cinat la una dintre Marte/ Și desfrânat m-ar fi privit prin gene/ Cea mai frumoasă dintre Magdalene.// Atunci Proorocii-ar fi căutat pe-un altul/ Să se jertfească pentru Prea Înaltul…/ Așa-s de singur și e crucea grea/ Și nimeni nu-i cu mine, Maica mea!// Așa-s de singur, Tata nu mă cheamă,/ De ești cu El, de ce nu-I spui Tu, Mamă,/ Ca să-mi trimită unul dintre îngeri/ Să pună capăt istovitei plângeri…// Prin nori, ca furii, câte-un strop de lună/ Mai mult mi-apasă spinii din cunună,/ Mai mult mi-apasă sulița-ntre coaste/ Ca semn al proorocitelor năpaste/ Și nimeni nu-i durerea să-mi adaste.// Când voi muri, cine-o să fie dară/ Să meargă la Pillat ca să mă ceară/ Și trupu-n giulgi curat să-l învelească?/ Marie, fiul cine-o să-l jelească/ Și candeli să-i aprindă-n faptul serii/ Până în ziua-a treia a-Nvierii?” (Mihai Buracu, Eu sunt Scribul… Amintiri și Poezii din închisoare, Filos, București – 2012)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a hărăzit Omului creștin ortodox, dacoromân, cerul unde țâșnesc câmpiile, zările senine ale cugetului, cu țărmurile minunate ale sufletului râvnitor de slăvita libertate, cântare angelică, liturgică, frumusețe diafană, duh, poezie și nemurire!

Ioan Alexandru: ÎNVIEREA

„Nu mai este moartea la putere/ Giulgiurile rămase goale în mormânt/ Pământul sfâșiat de înviere/ E vindecat de celălalt pământ.// De-acuma viețuirea-i libertate/ Frica de moarte-a dispărut/ Străvezi umilă vietate/ Paradisul care te-a-ncăput.// E-atât de sigur că nu mai este moarte/ Că voi pleca de-aici fără să mor/ Mă-ntorc la tine mamă de departe/ Cu fiul tău la chip nemuritor.” (Imnele iubirii, Ed. Cartea Românească, 1983)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a hărăzit valahului creștin ortodox,  creator, pilduitor, dăruitor, mărturisitor, Limanul spre Ceruri albastre, ctitorit întru aurita zare de pace veșnică!

Alexandru Vlahuță: HRISTOS A ÎNVIAT!

„Și-au tremurat stăpânii lumii/ La glasul blândului profet,/ Ș-un dușman au văzut în fiul/ Dulgherului din Nazaret…// El n-a venit să răzvrătească/ Nu vrea pieirea nimănui;/ Desculț, pe jos colindă lumea/ Și mulți hulesc în urma Lui.// Și mulți cu pietre îl alungă,/ Și râd de El ca de-un smintit;/ Iisus zâmbește tuturora -/ Atotputernic și smerit!// El orbilor le dă lumină,/ El muților le dă cuvânt,/ Pe cei infirmi îi întărește,/ Pe morți îi scoală din mormânt.// Și tuturor, deopotrivă,/ Împarte darul său ceresc – / Și celor care cred într-însul/ Și celor ce-l batjocoresc.// Urască-L cei fără de lege…/ Ce-i pasă Lui de ura lor?/ El a venit s-aducă pacea/ Și înfrățirea tuturor!// Din toată lumea asupriții/ În jurul Lui s-au grămădit/ Și vijeliile de patimi/ La glasul Lui au amuțit:// „Fiți blânzi cu cei ce vă insultă/ Iertați pe cei ce vă lovesc,/ Iubiți pe cei ce-n contra voastră/ Cu vrăjmășie se pornesc”…// Voi, toți ce-ați plâns în întuneric/ Și nimeni nu va mângâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchere,/ Sculați… Hristos a înviat!” (Poezii, Ed. Cartea Românească)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a dăruit Omului creștin ortodox, dacoromân, liniștea serafică unde arde credința vie și iubirea în altarul ceresc al sufletului său, în care se leagănă mările superbe ale vieții întru suspinul etern și permanenta dorire după Sublimul dumnezeesc!

Octavian Goga: E SĂRBĂTOARE

„E sărbătoare pe câmpie, și-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare./ Sunt Paștile cele frumoase,/ și-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotnița-și îndoaie trudnic încheieturile uscate.// Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă,/ Eu simt strigarea ei aprinsă, și-n vorbe sufletul o schimbă:/ Voi toți care suferiți și plângeți sub larga-ntindere albastră/ Veniți, veniți, căci va să vie curând împărăția voastră!// Veniți, voi, obidiții lumii, cu buzele înfrigurate,/ Voi, chinuiții de arsura unei tăceri îndelungate;/ Voi, osteniți fără nădejde, voi, slujitorii fără plată,/ Voi, căror vremea v-a dat veșnic numai porunca blăstămată;// Voi, ce muncirăți pentru alții, trudind cu mâinile-amândouă,/ Veniți, căci zvonul meu acuma vestește învierea, vouă!/ Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,/ Eu cerului vă strig durerea și Dumnezeu din cer aude!// Aduc lumina care sparge și sfarmă capiști de păcate,/ Zăvoarele mucigăite din temnițe întunecate!/ Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoșată de-a vedea,/ Și prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea!/ Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet/ Și-aduc prinosul închinări celui de neam din Nazaret.” (Ne cheamă pământul, 1909, în Poezii, E.P.L., 1963) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a oferit Creștinului ortodox carpatin, raza îngerului veghetor, călăuzitoare, răsfrântă pe miriștile de secară și grâu ale gândului și grăirii, ce deschid celesta rodire în adierea trandafirie ce se pogoară peste ciorchinii de soare ai Viței de vie.

Dimitrie Bolintineanu (1825-1872)

LA IISUS PE CRUCE

„O, Crist cu păr de aur și cuvîntul dulce,/ Din care se revarsă al mîngîierii dar!/ Tu însuți ai zis Christe, cînt te-a urcat pe cruce:/ „Nu vrei să faci, părinte, să treacă-acest pahar?”// Ce te gîndeai tu oare vorbind așa, Iisuse?/ Gîndeai că o să piară ce tu ai semănat?/ Gîndeai că fariseii au să întoarcă mîine/ Poporul din credința ce azi ai insuflat?// Nu sînt acei puternici ce-mpiedică-o doctrină/ Cu toată stăruirea și influența lor?/ Ea însăși, cînd nu are principiul de lumină/ De viață și dreptate, ucide al ei zbor.// Doctrina ta e sfîntă și are viața-n sine,/ De-aceea pretutindeni lăstari adînci a prins,/ Cu cît aflat-a piedici și suferinți sublime,/ Cu-atîta, peste lume în noapte s-a întins.// De-atunci de tiranie noi nu ne temem foarte/ Cînd se arată însă aicea pe pămînt!/ O tiranie-n sînu-i aduce a ei moarte,/ Și se arată-n viață cum naște un mormânt.” (Antologia Poeziei Religioase Românești, Ed. Albatros, București-1992) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a primenit creștinului ortodox român, în cumpenile sorții, acolo unde zările sunt mai aproape, unde cântecul răsună, aprinzând luminile Lunii, ce pregătesc Craii Zorilor, să-mbrățișeze răsăritul sufletului, îngenuncheat în smerită rugăciune!

George Coșbuc (1866-1918)

LA PAȘTI

„Prin pomi e ciripit și cînt,/ Văzduhu-i plin de-un roșu soare/ Și sălciile-n albă floare -/ E pace-n cer și pe pământ./ – Răsuflul cald al Primăverii/ Adus-a zilele-nvierii.// Și cît e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuți din vale/ Și doi de se-ntîlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și rîde-atîta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare.//Și-un vînt de-abia clătinitor/ Șoptește prin văzduh cuvinte;/ – E glasul celor din morminte/ E sgomotul zburării lor!/ Și pomii frunțile-și scoboară/ Că Duhul Sfînt prin aer zboară.// E liniște. Și din altar/ Cîntarea-n stihuri repetate/ Departe pînă-n văi străbate – / Și clopotele cîntă rar:/ Ah, Doamne! Să le-auzi din vale/ Cum rîd a drag și plîng a jale!// Biserica pe deal mai sus/ E plină astăzi de lumină,/ Că-ntreaga lume este plină/ De-același gînd, din cer adus:/ În fapta noastră ne e soartea/ În viață este tot, nu moartea.// Pe deal se suie-ncetișor/ Neveste tinere și fete,/ Bătrîni cu iarna vieții-n plete;/ Și-ncet, în urma tuturor,/ Vezi șovăind cîte-o bătrînă/ Cu micul ei nepot de mînă…// Ah, iar în minte mi-ai venit,/ Tu, mama micilor copile!/ Eu știu că și-n aceste zile/ Tu plîngi pe-al tău copil dorit!/ La zîmbet cerul azi ne cheamă,/ Sînt Paștile! Nu plînge mamă!” (Antologia Poeziei Religioase Românești, Ed. Albatros, București-1992)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului creștin ortodox din Dacia Maicii Domului, trezvirea la Piscurile înalte ale Vieții întru Viață-Har-Adevăr-Lumină-Libertate-Iubire!

Dimitrie Nanu (1875-1943): ÎNVIEREA

„A înviat! Cum moartea oare/ Lăsatu-s-a să-i zboare prada?/ Își –nalță fruntea Lui de soare/ Din giulgiul rece ca zăpada.// Cu lanțul sfărîmat de-nfrîngeri,/ Stau pietrele ce-L coperiră;/ În ceruri oștile de îngeri/ Din mii de aripi fîlfîiră.// Un glas prin largi tării ia zborul/ Trezind pe drept și vinovat;/ „Sculați, căci Răscumpărătorul/ Păcatelor, a înviat!”// O! Nici un zeu pînă la dînsul/ Din sferele făgăduinții,/ N-a pogorît să șteargă plînsul/ În iadul trist al suferinții.// El e dorință și nădejde/ În sărbătoarea de apoi,/ Cînd duhul rău e peste noi,/ El este reazim în primejdie.// Zvîrliți dar hainele cernite,/ Căci sufletul s-a luminat,/ Aprindeți torțe-mpodobite/ Cîntați: „Christos a înviat!”// Și-n gîndul vostru bucuria/ Să fie dulce, liniștită,/ Departe de la voi beția/ De rele patimi prihănită.// Căci, pentru cei supuși Domniei/ De sus răsare sfîntul soare,/ Simbol al păcii, armoniei/ Și-al fericirii viitoare.// Vai celor răzvrătiți, căci somnul/ Din urmă nu-i va mîngîia:/ Acela ce se-ncrede-n Domnul/ Cu Domnul, singur va-nvia!”(Antologia Poeziei…)

Călăii farisei și saduchei care au uneltit și au conspirat punând la cale mârșavul deicid au strâns în ființa lor toată ura, tot veninul, toată fierea răului, care s-a răsfrânt în cele mai boțite chipuri, în cele mai sterpe suflete, în cele mai abjecte ființe cu pretenție de natură umană.

Panait Cernea (1881-1913): IISUS

„Ai fost un om și-ai pătimit ca dînsul…/ Un Dumnezeu – cum te credeau părinții – / Plutește-n veci deasupra suferinții:/ Ei nu ne poate înțelege plînsul.// Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,/ Cu pieptul plin de lănci, cu chipul supt,/ Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e:/ El din ființa lui nimic n-a rupt.// Dar tu ai sîngerat pe negre căi,/ Supt umilință ce nu le știe cerul;/ Tu ai gemut, cînd te pătrunse fierul,/ De-au tremurat și ucigașii tăi.// Și ochii tăi cei blînzi se înnoptară,/ Și gura ta s-a-nvinețit de chin,/ Și duhul tău, ce nu putea să moară,/ A smuls din trup suspin după suspin…// Un om, un om, prin patimile tale!/ Și totuși cît de sus, lumina mea,/ Te-a înălțat răbdarea sfîntă-a ta!/ De mila ta, la glasul tău de jale.// Să se deștepte morți de mii de vremi/ Ș-adîncul lumii să se înfioare,/ Iar Tu – să ai privirea iertătoare,/ Un om să fii – și tot să n blestemi!…// Cum a putut să stee laolaltă/ Atîta chin ș-atîta bunătate?/ Se rătăcește mintea și nu poate/ Să te urmeze-n lumea ta înaltă…// Al nostru ești: al celor slabi și goi – / Pămînt ți-e trupul și-n pămînt s-ascunde,/ Dar umbra ta rămase printre noi/ Și inima-mi te simte orișiunde:// De sufletul ce-a întîlnit mizerii/ Și cu obolul său le-a vindecat,/ Te-apropii lin, prin negura tăcerii,/ Și strîngi în taină mîna care-a dat;/… Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane/ Nu te-au lipit atît de strîns de lemn,/ Cît te-au legat de-acest pămînt nedemn/ Nemărginirea rănilor umane…” (Antologia Poeziei Religioase…) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a refăcut Creația sub pecetea Adevărului și Iubirii! Omul a fost recreat spiritual pentru a dăinui prin jertfă, cruce, înviere și mântuire, veșniciei!

Vasile Voiculescu: PE CRUCE

„Iisus murea pe cruce. Sub arșița grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sîngerase spinii./ Pe stîncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă.// Și chiar în clipa morții huliră cărturarii/ Cu fiere oțețită îl adăpau strejerii…/ Rîdea cu hohot gloata de spasmele durerii/ Și-l ocărau tîlharii.// Zdrobită, la picioarele-i, zăcea plîngînd Maria/ Și-adînc zbucnea blestemul din inima-i de mamă./ Alături Magdalena, în lunga ei maramă,/ Țipa văzînd urgia.// Departe ucenicii priveau făr-de putere…/ Cu El se năruise nădejdea lor întreagă;/ N-aveau decît să fugă în lumea cea pribeagă/ Și fără mîngîiere.// Tîrziu porni mulțimea în pîlcuri spre cetate./ Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite/ Trecură fariseii cu fețele smerite/ Și bărbile-argintate.// Măslini fără de frunze dormeau mocniți pe coaste/ În vale, ca-ntr-o pîclă, dormea Ierusalimul,/ Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul/ Iisus, vegheat de oaste!” Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului creștin ortodox, jertfitor, o nouă viață, nou elan, o renaștere spirituală, o garanție a vieții de dincolo întru lumina veșniciei ei!

Ovidiu Vasilescu: VINEREA MARE

„Azi e Vineri, Vinerea cea Mare,/ când se urcă Îngerii la cer,/ când visează deținuții soare/ și că-au rupt zăvoarele de fier.// Fiecare-i logilin și palid/ cum sunt sfinții în icoana lor,/ blând e fiecare și mai candid/ și se crede-un fiu risipitor.// Înflorește mâna-n rugăciune,/ și-nflorește glezna de sub lanț,/ glezna care mâine într-un șanț/ va zvâcni ca o sălbăticiune.// Într-un șanț, ori gropile comune,/ locuri hărăzite pentru noi,/ pentru osândiții fără nume,/ buni să-ngrașe groapa de gunoi.// Azi e vinerea, Vinerea cea Mare,/ când Însinguratu-i pregătit/ pentru cea mai crâncenă-ncercare,/ când cu noi se lasă prins și prigonit.” (Ovidiu Vasilescu, Parabole, Ed. Cartea Românească, București-2005)

Lucifer și-a programat patru etape ale luptei cu Dumnezeu, prima fiind Revolta din Cer, când s-a tot preamărit, până s-a micșorat și a căzut din lumină în întuneric. A doua oară, s-a răzbunat pe soarta Omului edenic, ispitindu-l și punând umărul la izgonirea lui din Rai. A urmat marea Crimă împotriva Fiului lui Dumnezeu-Întrupat, începând cu persecuții de la Naștere, până la Răstignire, dar a fost învins prin slăvita Înviere a Domnului. Va urma, ultima sa mare zvârcolire, Marșul Distrugătorului – Apocalipsa, prin care va fi definitiv biruit și legat de iadul său pe vecie. Lucifer s-a folosit în planul Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, de licența fariseilor și a saducheilor, singurii de pe pământ în stare de odioasa Crimă, demnă de tartorul Răului-Antihrist, dar acceptată de Fiul lui Dumnezeu pentru salvarea oamenilor care vor să fie salvați.

 

Dragostea absolută – Dumnezeu a biruit Răul întru Iubirea Sa pentru Frumosul din oameni! În afara patimilor și jertfei omului creștin mai sunt patimile inocenței – jertfa Mieilor și a Iezilor, obicei păgân încetățenit și la creștinii români. Dacii nu sacrificau niciodată Mieii-vlăstare de gingășie, ci doar animalul matur ce fusese măcar odată părinte dând astfel mărturie continuității vieții întru viață ! Tuturor Românilor ortodocși, tradiționali de pretutindeni, un aprins și vibrant:

HRISTOS A ÎNVIAT!

14 Aprilie – 2023

VINEREA MARE – Denia Prohodului Domnului

(MULȚUMIM COL DR. OCTAVIAN UNGUREANU – pentru informație)

HRISTOS A ÎNVIAT!

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Sărbătoarea FLORIILOR

Publicat în 9 aprilie 2023 de Mosincat Constantin

FLORILE întru mireasma lirică a Marilor Poeți

Prof. Dr.  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Cavaler de Clio

    „Pe Domnul primăverii îl aștepta pământul,

   Iisus venea cu iarba. Și sălciile în vad

   Din bumbi de muguri proaspeți își descheiau veșmântul

   Și-n cale ploconite i-L așterneau, plocad.”

                    (Vasile Voiculescu – Florii)

      Floarea este Lacrima cerului prohodită în geana de suspin a Pământului. Există un simbol al Florilor, cum de fapt există un simbol pentru fiecare lucru şi fiinţă. Florile însă au o nuanţă de sacru curcubeu şi o mireasmă mult preaîmbietoare.

In Grădina Creaţiei Sale, Dumnezeu, a răsărit pe  Cea mai frumoasă dintre flori MARIA-Floarea Dumnezeirii, sau Trandafirul de foc al Iubirii tuturor. Din lacrima, ruga şi bucuria Ei, au răsărit toate celelalte Flori. Impreună au ţesut cu petale de dor, Calea Impăratului, Care intră Biruitor în Impărăţia Sa:

Întreaga Creație divină este un limbaj polivalent, simbolic, ce revelează Taina Atotcreatorului, prin care toate Creaturile în afara Omului, sunt rațiuni plasticizate ale Logosului-Creator, astfel că, toată existența cosmică se cuprinde în taină și aflare (revelare), tăcere și vorbire, agrăire și limbaj, alegere și comunicare, chemare și comuniune, dor și dăruire, împlinire și strălucire.

   Între toate Florile pământești și cerești ce resfiră mireasmă divină, Fecioara Maria – MAICA DOMNULUI, rămâne cea mai aleasă, fiind supranumită FLOAREA TUTUROR DARURILOR!

Dumnezeu – Sfânta Treime o îmbrățișează cu suprema lor Dragoste nețărmurită!

Toți călugării și toate monahiile ortodoxe de pe pământ, zilnic o cântă și o preamăresc!

Toate cetele cerești, neîncetat i se închină cu lumină, rugă, vibrație și supravenerare!

Toate Florile pământești și cerești îi aduc smerite, binecuvântată și serafică mireasmă!

Gătindu-se de cea mai mare sărbătoare, Pământul îmbracă în April, Iia primăverii. In ochii Florilor se afundă cerul în sărbătoare, iar din surâsul lacrimilor lor, pământul se găteşte. Din dorul Fecioarelor şi suspinele Mamelor, Florile şi-au luat frumuseţea tăcerii Mirul Florilor a rodit în Prunci, cârlionţii bălai ai surâsului.

Cugetul mi se-ncălzeşte de roua Trandafirului, şi umbra mi se strecoară în grădină să-I adune văpaia. Prin pleoapa sa deschisă, cad lacrime de smirnă. O dâră de luceafăr îmi pune crini pe umeri. Uitat în geana corolei, sufletul ascultă madrigalul greierului. Cantata lui sună parcă de recreaţie, vibrându-mi în inimă doina şi dorurile. Florile mă cuprind într-o rodită aşteptare. E noapte şi în tinda sufletului se-ntinde o ramură de cais.

Un clinchet prelung de parfum, mă-mbie în profundul meu vis, şi ziua întârzie ca o adolescentă, nehotărâtă cu ce să se-mbrace.

Drumul nopţii încă mă poartă prin tufe de liliac. Steaua mea încă veghează deasupra-mi. Bolta cerului se răsfrânge pe catifeaua unui bujor.

Toată noaptea am purtat pe cap o cunună de stele, care au licărit în vis, ca lacrimă de zambilă. Mă doare gândul, când aspre gânduri rup florile copilăriei. Mă dor umbrele vieţii, în care s-au uscat garoafe. Dangătul soarelui mă trezeşte, şi florile mai picotesc în vecernii. Un cor heruvimic, departe, în şoapte se aude…

Un Corb alb, cu ochi de azur mă priveşte. Din aripi bate ritmat rapsodia Dacă.

Urc Florile de colţ ale Strămoşilor, şi-n Altarul Carpaţilor, Zamolxe aprinde narcise. Cerul se-nseninează şi mieii zburdă printre maci, strivind romaniţele din vale.

Tu le vrei, sunt flori de vară ale veseliei tale,/ Romaniţele din vale./  Cale lungă e de-aici/ Până-n valea cu fântână/ Care-aruncă-n jgheab o vână/ Grea de apă/ Unde ziua mi s-adapă./ Rândunici./Acolo, din iarba verde cum răsar,/  Cu un sâmbure de aur pe-al corolei alb răsfrânt,/ Ele par,/ Înflorind din negre-adâncuri, râsul bunului pământ.// (Nichifor Crainic-Poezii alese 1914-1944. Roza Vânturilor. Bucureşti, 1990).

Stau într-o odaie de cărţi, şi icoanele lor, îmi picură miresme de flori din sufletul marilor poeţi. În juru-mi răsar vise şi petale. E vreme îndelungată de când admir păpădia. În ea se-ntrepătrund toate stelele căzătoare. De aceea e atât de perfectă şi atât de sensibilă. Păpădia este un Pantheon de cruci, îngemănate în rugi de lumină. Rănile ei, sunt visurile mele spulberate. Catapeteasma ei este un policandru între candelabre. Smerenia ei o împodobeşte cu aură de sfânt. Din rândul Florilor, Păpădia este Floarea absolută. Pioşenia ei, care se frânge-n mătănii, o face nemuritoare. Din constelaţia corolei ei, primesc celelalte flori lumină. Păpădia este Floarea care-şi trăieşte suferinţa-n lumină. Credinţa Păpădiei se încăpăţânează să trăiască, şi în ciuda deselor călcări în picioare, ea ţâşneşte ca o puzderie de stele, peste câmpia nesfârşită, asemeni Neamului  Daco-român, care se ridică din trupurile brazilor frânţi, dar ne-ndoiţi, de atâtea ori de securile barbare sau atee. In firida Păpădiei ard lumânările pentru toate Florile rupte şi frânte, pentru toate Fecioarele smulse prematur din alcovul vieţii, pentru toate Elevele smulse de pe băncile şcolii, de ghiarele torţionare spre a strivi floarea lujerului lor, în temniţele totalitare, pentru toate Studentele- elegii ale frumuseţii, care au încremenit în puşcăriile diabolicei puteri, pentru toate Femeile şi Mamele, care şi-au plătit tinereţea, frumuseţea, fidelitatea, crezul, curajul, cinstea, onoarea şi dragostea, cu cele mai abjecte mizerii, torturi şi ani grei de închisoare, dar cu o demnitate sacră.

Eugenia Indreica Damian, una dintre marile Flori ale Generației de Aur a României – Răstignite,  a fost smulsă Boboc de floare și întemnițată religios, fiindcă mireasma ei spirituală, amețea, turmenta mințile întunecate de pe chipurile sterpe ale uzurpatorilor comuniști. Ea a fost pentru Elitele feminine întemnițate, LIRA care a întrupat Liricii, sublimul slovei religioase. Poeta Crucii, dincolo de mireasma liricii suave, ne-a lăsat amintire un îndemn – câteva petale.

   „Dăruiește o floare ca să cunoști puritatea,/ Primește o floare ca să te faci părtaș/ Gestului sublim care apropie oamenii/ De tainele naturii.” („Simbol” – Eugenia Indreica Damian)

RUGĂCIUNE

   „Fecioară Preacurată,/ A îngerilor stea,/ MARIE adorată,/ Coboară-n viața mea.// Tu ai născut Lumina,/ Pe Fiul Tău, Iisus,/ Îmi luminează calea,/ Fii răsărit și-apus.// Ești steaua dimineții,/ Tu, cea plină de har,/ Fii bucuria vieții,/ Lumina din rozar!// Ești dulce mângâiere,/ Măicuța lui Iisus,/ Alină-orice durere,/ Fii răsărit și-apus.” (Eugenia Indreica Damian, în Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisvaros, București-2008)

Nicolae Nicolau, dr., zelos luptător anticomunist, cu peste 15 ani de întemnițare religioasă în înspăimântătoarele închisori, Jilava, Aiud, Constanța, Gherla, vreme de prigonire și de primenire sufletească, făcându-se jertfă, suferință, onoare, cinste și demnitate Neamului și Patriei sale.

               MARIE

   „Tu, dintre toate binecuvântată/ De cerul sfînt cu-nalta lui cinstire/ De la Arhanghel să primești vestire/ Că ești Fecioara pură neîntinată.// Ce pentru-a omenirii izbăvire/ Vei naște Fiu, lumină-adevărată,/ Judecător la dreapta judecată,/ Ce s-a-ndumnezeit prin răstignire.// Prin Fiul Tău s-a făurit altarul/ Bisericii creștine pe vecie./ Ne-ai dăruit speranțele și harul/ Să cucerim cereasca-mpărăție./ Primește-a noastră rugăciune vie./ Tu, Mamă sfîntă-a lui Iisus, MARIE!” (Poeții după Gratii, vol. 2, Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, 1993)

Mulți dintre poeții creștini ortodocși i-au adus laudă, dar cei care i-au întrecut pe toți, rămân marii mistici, valahi – Poeți ai Crucii, armâna-monahie, Zorica Lațcu – Maica Teodosia, vlahul ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, erou, mucenic al veacului XX și isihastul Virgil Maxim.

    Daniil Sandu Tudor

În viața mireană, jurnalistul, publicistul, omul cult, poetul creștin a fost Omul-cuvânt. Îmbrățișând monahismul a devenit Omul-rugăciune, iar apoi, urmând calea suferinței, jertfei și martiriului, întru destinul Neamului s-a definit hristic, Omul-mucenic.

Imnul Acatist.

„Preasfântă, Preamărită, Preafrumoasă/ Preabinecuvântată Mireasă!/ A Cerurilor toate Împărăteasă!/ Tu ești Maica binevoitoare/ și dăruitoare/ a tuturor celor sfinte;/ Zestrea cea vie a bunelor haruri/ celor din taine, celor din Daruri,/ din odoare, din palme și din cuvinte.// Ești Marea Predanie Îmbietoare/ și mult strălucitoare/ a toată iconomia de binecuvântări,/ ca un policandru cu opt lumânări,/ înaintea Marelui Tron Dumnezeesc,/ pentru care toți îngerii și sfinții te preamăresc!” (Rugul Aprins, Starețul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia, Mânăstirea Rarău, 2004)

Icos I

  „Focul Sfânt în Tine cântă/ ca-ntr-o floare de slăvire./ Firea prin Tine cuvântă/ dorul ei de izbăvire.// Și ești Doamnă Ipostasul/ laudelor suprafirești;/ încât noi prinși de extazul/ dragostei dumnezeești/ așa să ne sune glasul:…”(Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău – Sandu Tudor, 2, Sfințita Rugăciune, Ed. Christiana, București-2000)

    Zorica Lațcu Teodosia ne-a lăsat moștenire poezia sa mistică, țâșnită din străfundurile străbune, sevă strămoșească amestecată cu har ce s-a prelins peste sufletul ei curat și frumos, structurând pe verticala spirituală, o orizontală de sensuri, de pătrunderi, de miresme, de taine.

                    ÎNTRE FLORI

(prințesa copilă, din stirpea imperială geto-daco-eseniană, MARIA)

   „Când pomii-s ninși de flori și-nmiresmate,/ Vin adieri din zări străluminate,/ Când fluturi albi ca fulgii de zăpadă/ Roiesc și zburdă mici prin livadă;/ Când gâzele prin zâmbet în câmpie,/ Când râde firea-n mugurii de vie,/ Vezi ca prin vis în iarba nou mijită,/ O cămășuță din lumini urzită./ Și de te uiți mai bine-n cămășuță,/ O vezi pe Maica Domnului micuță./ Și lângă Ea, torcând, stă Sfânta Ana,/ Sub pașii lor a înflorit poiana./ Cu străluciri de mândre nestemate,/ Deschis-au ochii flori nenumărate!/ Micuța șade-n iarbă lângă Mama,/ Cu ochii uimiți de mari ce sunt, ia seama/ La fusul care zbârnâie în soare./ Ce zbârnâie – să fie fusul oare?/ Mânuțele se-ntind în sus și cată/ Să prindă gâza neastâmpărată./ Și cum ridică ochii în lumină,/ Spre fus, Micuța pare că se-nchină./ Și din Apus vin stoluri de cocoare,/ Nu-s ele cete mari de îngeri oare?/ Căci sus o mână nevăzută ține,/ Cununa grea de aur cu rubine./ Și cum priveam icoana asta dragă/ A prins un înger clopotul să-l tragă./ Vecernia, blagoslovindu-mi visul,/ Cu zvon de rugă umple Paraclisul./ Micuța-mpărăteasă e mirată/ Când vede-atâta lume adunată./ Și de rușine că o vede strana,/ Se ghemuiește-n poala Sfintei Ana.” (Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000)

Monahia Teodosia – Zorica Lațcu, renăscându-se întru inefabila viață, trăire a avut un adevărat Dar liric, al Logosului Înomenit, care i-a înlesnit să facă din focul mistic al grăirii, tăcerea aprinsă în Rugăciune, iar din tăcerea-vestală de foc a rugii, o grăire diafană a poeziei.

                                  VIORELELE

   „Prietenă, în ceasurile rele/ Când mă pândește valul de ispite,/ Cu gândurile nemărturisite,/ Mi-aduc aminte-atunci de viorele.// În haina lor închisă sunt smerite,/ Nu au nici spini și nici otravă-n ele;/ Nu răspândesc miresme iuți și grele/ Ci cresc în crâng micuțe și ferite.// Mireasma lor discretă și plăcută/ Pătrunde lin în suflet, nu-l îmbată,/ Plutind în aer, fină și tăcută/ În crâng sunt înflorite-acum și iată/ Ne învață florile o viață mută/ Și tainică și bine-nmiresmată.” (Monahia Teodosia – Zorica Lațcu, Ție, Doamne, îți voi cânta, Doxologia-Iași, 2013)

Virgil Maxim a fost unul dintre mulțimea tinerilor religioși care s-a purificat prin suferință demnă și jertfă continuă, urcând de la mărturisire la mistică și apoi în piscul isihast al iluminării pure. „Toată tinerețea lui, mărturisea alt mare erou al Crucii, Părintele Liviu Brânzaș, a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfîrșit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mănăstire, în care sufletul său, aspirînd spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos…” (Cuvînt înainte la Virgil Maxim, Nuntașul Cerului – ISIHAS, S.C. „Sălajul”, Cluj-1992)

 

               BOBOC și FLOARE

   „M-ați cules,/ nu Floare deschisă/ dăruindu-se parfumată/ în lumină și soare,/ ci Boboc, taină purtând ascunsă/ ca într-o inimă,/ în petalele sale!…// Cu fiecare zi ce trece, crești mai mare!…/ Și de pe fața-aprinsă de dorință/ se deschid tăcut./ – candidă gură mică la sărut – / două petale…/ Nu te deschide Floare!…/ Taina frumuseții nemuritoare/ e-ascunsă în Bobocul de petale!…// În ziua în care vei zice veselă:/ „Astăzi sînt Floare!/ M-am dăruit luminii/ Și m-am scăldat în soare…”./ în ziua aceea,/ tainic, iubirea ta moare!…// Cu fiecare zi ce trece,/ să crești mai mare!/ Nu te deschide Floare!/ Frumusețea tainică/ din inima caldelor petale/ s-o dăruiești/ Acelui-ce-nu-moare!/ Și totuși…/ fiecare…/ vrea… nu boboc să fie, ci Floare!…” (Virgil Maxim, Nuntașul Cerului – ISIHAS, S.C. „Sălajul”, Cluj-1992)

     Dumitru Oniga, Fiul Frumoasei Bucovina, s-a depărtat brusc de la întâlnirea cu sinele, prin apropierea de Dumnezeu, de Maica Domnului, urmând calea spirituală, ca luminare harică, divină, prin poezia religioasă, cea a căutării și a aflării comuniunii întru sublimul Adevăr și Viață.

                         AVE MARIA

   Tu, strălucire, Prea Curată, Sfântă,/ Rai sufletesc și taină negrăită,/ Dela-nceputul lumii sorocită/ Și Heruvimi și Serafimi, Te cântă.// Tu, vas ceresc, de-a pururi fericită,/ De duhurile rele neînfrântă/ Și sfinții Te slăvesc – binecuvântă,/ Maică, Fecioară, veșnic ești cinstită.// În mila Ta, o lume e cuprinsă,/ Lumina și iubirea, bucuria,/ Spre Tine, mâna noastră, stă întinsă// Ca să ne curmi păcatul și robia./ O candelă e zi și noapte aprinsă,/ În veci, Te preamărim, – Ave Maria!” (Dumitru Oniga, Iubiri – sonete, Ed. Mușatinii, Suceava-2004)

 

Nichifor Crainic, marele Teolog, ne-a deschis prin poezia sa religioasă o mare Fereastră spre spiritualitate, prin taina lirică în care ne grăbim mai intens și mai curat spre Dumnezeu. Prin suferința sufletului și-a topit aurul pur al cuvintelor-slove, care arse în cuptorul de foc al temnițelor comuniste, să putem desluși mai ușor platina teologiei ortodoxe-mâtuitoare.

                      FLOAREA SOARELUI

   „Iconografice aureole/ Ce ardeți una-n toate celelalte,/ Comori din lut sorbite în corole/ Pe vîrfurile lujerelor nalte;// Imense revărsări de aurore/ În verzile cîmpiilor velințe/ Și aurite hohote sonore/ Din rîsul înmiitelor semințe;// În dorul ei de-a năvăli în spații/ Magmatica străfundului ardoare/ Vă-nalță vîlvătăi peste plantații.// Ca o procesiune de fecioare/ Cîntați-i dragostea în aclamații/ Cu fața către soare, către soare.” (Nichifor Crainic, Șoim peste Prăpastie – versuri inedite create în temnițele Aiudului, Ed. Roza Vînturilor, București-1990)

 

Lucian Blaga și-a întrupat cuvintele-slove doar în nimbul metafizic, fără trecere spre aura mistică, astfel că, cunoașterea a devenit doar cosmică, nu și divino-spirituală, în care pulsează printr-o infinitate de sensuri, strălucirea CUVÂNTULUI, pentru a fi exprimat în Aura Sa sublimă.

                FLOARE DE VIȚĂ

   „Neglorioasă e această floare,/ Făcută din stamine și pistile,/ Fără de nici o urmă de petale./ Dar ce suav miros – de șapte zile/ M-atrage printre frunzele de viță!/ Este-n mireasmă ca o profeție/ A soarelui, adînc dormind pe vie,/ Și-a vinului ce-ncoronat de-arome/ Pe-un drum de toamnă caldă va să vie.” (Lucian Blaga, Poezii, Ed. Minerva, București-1981)

      Radu Cârneci s-a născut la 14 Februarie 1928, în satul Valea lui Lal, comuna Pardoși, județul Râmnicu Sărat, în familia numeroasă a lui Nicolae și Dochia-Stanca. După școala generală și liceu, absolvă Facultatea de Silvicultură Câmpulung-Moldovenesc. Debutul literar s-a ivit în anul 1950, alături de elevul Nicolae Labiș în ziarul proletar „Zori Noi”. Anul 1963, îi aduce debutul editorial, Noi și Soarele, dar, simte vipia socialistă, înăbușitoare și se retrage spre tradiționalism, spre natură, cu poeme din și despre natură, inspirație salvatoare, care îi deschide calea sonetelor și a poeziilor de inspirație istorică.

   POEM LA FLOAREA DE LOTUS

    … ce floare-zee cu miresme stranii!/ cine o gustă-și uită acolo anii/ tot ce-a trăit: durerile, iubirea/ obârșia, nu simte despărțirea/ prietenii-s de ceață și dușmanii – / ce floare-zee cu miresme stranii…// …tu ești asemeni: neintrând în moarte/ din începuturi izvodind în soarte/ cea pură ispitire: chip de lotus/ mă bântui cu chemările-ți și totu-s/ esență-a clipei care mă împarte:/ tu ești asemeni: neintrând în moarte…// …e-n mine floarea marilor delicii/ de timp uitând, de ochiul gol al fricii/ sporind c-un vis edenu-acelei delte/ când florile în trupurile svelte/ imn cu miresme clatină spre vicii: e-n mine floarea marilor delicii…” (Radu Cârneci, Poeme, Ed. Biodova, București-2001)

Aurelian Bentoiu, ca toți marii Poeți ai Crucii s-a transfigurat în Gulagul temnițelor comuniste, prin suferință, rugă și poezie, ca lutul în mâna sacră a meșterului-artist, devenind astfel, un  „vas mărginit care primește strălucirea infinitului”, trecând din firescul existenței pământești, în suprafirescul creației, în care se contemplă Frumosul divin, alături de poet, neam și lume.

                         FLORI și LACRIMI

   „Flori albastre, roșii flori,/ Galbene și albe,/ Voi ce-ați fost adeseori/ Bucuriei salbe.// Ai blândeții vestitori,/ Flori nevinovate,/ Sfânt prinos aduse, flori,/ Maicii Preacurate!/ Ghiocei și Toporași,/ Scumpe lăcrămioare,/ Sub ai primăverii pași,/ Așterneați covoare.// Flori de măr și de cais,/ Soli ai primăverii,/ Prevestiri de paradis,/ Crainicii învierii.// Din culori și din lumini,/ Voi, pe vremuri bune,/ În April peste grădini/ Aninați cunune.// Trandafiri și-nvolți bujori/ Cu priviri de soră,/ Fetele, și ele flori,/ Vă purtau la horă.” (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din Închisoare, Fund. Acad. Civică, București-2001)

Virgil Mateiaș a intrat în sistemul carceral concentraționar cu o aleasă pregătire profesională, un caracter integru, expresie a moralei creștin-ortodoxe, având o viziune teologică a limbajului noțiunilor abstracte, pe care le-a adaptat suav, limbajului liric, condensat al imaginilor pure.

                  PĂPĂDIA

   „Din rodul ei, în curtea de obidă,/ S-a-nfiripat o mult umilă floare,/ S-a ridicat tiptil pe o tulpină/ Și s-a muiat în galbenul din soare.// A vânturat în iarbă puf de aur/ Ca-ntr-o livadă verde, odinioară/ Și a plecat Aiudul la plimbare/ Să-ntâmpine o nouă primăvară.// S-au mai ivit pe drum, curtenitoare,/ Cu părul blond și rochii de lumină,/ Nu-mă-uita, crăițe, margarete/ și parfumata nopților regină.// S-au veselit, dar vine, vine toamna/ Și goluri cresc în noi și-n iarba mică/ Pe cîte-un petec de argilă stearpă/ Întâia floare, iar, se mai ridică.// Din tot ce-a fost plăpând, frumos și nobil/ În albul primăverilor tezaur,/ Ca pe-o cămașă verde zdrențuită,/ Mai stăruie, o pulbere de aur.” 10 dec. 1961, Aiud, izolare Neagra, etj.II. (Virgil Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi…, Ed. Eminescu, București-1999)

Radu Ștefan Demetrescu Gyr s-a asumat integral suferinței întru Neam, Patrie și Cer, simțind focul aprins, vâlvătaia, vibrația Rugăciunii, trăind-o plenar trup și suflet în fiorul poeziei Crucii, reușind să de-a aripi timpului spre a ne împinge spre Cel-ce-e-mai-presus-de-timp. Astfel, timpul creației se înscrie veșniciei, arzând liric, religios, dorința după Cel-ce-e-dincolo-de-timp.

                     FLORILE

   „Sînt flori ce-ți ies în drum să te sărute/ și-ți gîngure crîmpeie de voroave./ Altele mici, firave și gîngave/ au ochi adînci și-ntrebători de ciute.// Unele cîntă, altele spun snoave,/ cîrciumăresc zvelte și limbute./ Sînt flori ce parcă tremură lăute/ se spovedesc și-nchină cruci firave.// Sînt flori cu străluciri de spade goale,/ flori cu obraji și gene lungi de îngeri,/ flori îmbrăcate în platoșe și zale,/ flori prăbușite-n lacrimi și înfrîngeri,/ flori ce te mustră și te-nfruntă-n cale/ și flori care te iartă că le-nsîngeri.” (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)

Vasile Alecsandri a eternizat Clipa întâlnirii cu Dumnezeu, prin creație, făcând ca prezența vieții cotidiene să se verse în luminișul lacrimei surâsului, în tăcerea apelor cugetului, în undele spiritului, aducând sub licărul de rubin, o vădire firească, precum o admirabilă revărsare de har.

                            FLORIILE

„Iată zile-ncălzitoare/ După aspre vijelii!/ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii.// Primăvara – ncântătoare/ Scoate iarba pe câmpii./ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii.// Lumea-i toată-n sărbătoare,/ Ceru-i plin de ciocârlii./ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii…” (Vasile Alecsandri, Doine, Pasteluri, Lăcrămioare, Ed. Erc Press, București-2009)

Aurelian Gulea și-a picurat în sufletul-buchet de lăcrimioare, natura sa blândă, în care și-a împlinit ființa, menirea, slovirea, prin care și-a primenit în trăirea clipelor, splendorea sa lirică, ca o icoană suavă, ce străjuiește cu mângâieri de slavă, razele înflorite de har, cântec și lumină.

                    FLORIILE

   „Tumult e în Ierusalim,/ Cu finic mulțimile vin:/ Osana! Spre Fiul sublim/ Ei strigă. Ce tunet senin!// E cântec și floare în jur,/ Ci iartă-mă, înger iubit,/ O rază cerca-voi să-ți fur/ Din nimbul atât de dorit.// Oprește, dar, pasul mărunt/ Sub oricare ramură vrei,/ Altarele firii ne sunt/ Buni martori pe sfinte alei…” (Aurelian Gulea, Imnurile Îngerului Păzitor, Ed. „Viața Medicală Românească”, București-2002)

Constantin-Aurel Dragodan a prefăcut veninul durerii abundent și permanent în temnițele odiosului sistem comunist, în vinul suferinței creștine, undelemn al prefacerii ortodoxe, o cuminecare a transfigurării printr-o meditație lirică de o înaltă rezonanță mistico-filocalică.

                        FLOARE DE TAINĂ

   „Lunecare-adîncă, lunecare lină…/ Undeva, aievea, sub azururi clare,/ Grație mlădie-n dulce legănare,/ Floarea mea de taină cîntă cu lumină.// Ci, răsadu-i fraged, tu l-ai pus odată,/ În pămîntul reavăn al grădinii mele,/ A crescut cu seva sîngerării grele/ Și cu ploi tăcute-n veghi prelungi udată.// Voltele de aur și-a deschis, minune,/ Tot parfumu-i moale lin cădelnițîndu-l./ În extaz, sub lujer îngenunche gîndul/ Contemplând-o-n lungă, mută rugăciune.// Știu că n-o să-mi afle nimenea misterul./ Pricepută, bună, mîna Ta de Tată,/ Răsădi în humă binecuvîntată,/ Floarea ce, solară,-mi luminează cerul.” (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în Lanțuri, Poeme 1945-1964, Ed. Ramida, București-1992)

Lidia Stăniloae, prin Întâlnirea cu Dumnezeu, ne binecuvântă întru întâlnirea noastră deopotrivă, cu teologia ortodoxă și poezia creștină, spirituală, printr-o pluritate a metaforei revelatoare, printr-un joc al cuvintelor așezate cucernic de sărbătoare în iie  și-n stranele tainei.

                        NU RUPEȚI FLORI

  „Nu rupeți flori./ Nu sfîșiați catifeaua/ din nori/ Lăsați porumbul să-și împletească/ mătasa./ Lăsați melcul/ să-și ducă-n spinare casa./ Sevele să se înalțe ofrandă spre-albastru/ Soarele către zenituri, sihastru.//… Nu rupeți flori./ Nu răstigniți vorbele/ nepăsători./ Nu le sângerați,/ Vorbele-s adevărate ca inimile/ de frați./ Fiți blânzi cu raza hăituită,/ n-o despicați în lungime de undă,/ frecvență/ și atâția metri pe secundă.// Credeți în strălucirea ce-nvie/ blândețe pe chip/ gingășie/ și credeți că-n loc de interferență/ lumina e-mbrățișare/ și transparență/ în ochi, pe spațiile fără-nceput,/ dincolo de ce-nvață să fie,/ de ce-ai uitat și de ce te-ai temut,/ dincolo de noapte și zori./ Nu rupeți niciodată flori.” (Lidia Stăniloae, Întâlnire cu Dumnezeu, Trinitas-Iași, 2003)

Alfred Moșoiu (1890-1932), a reușit să adune din Corola Florilor o CORALĂ –  Madrigal, de o sensibilitate inedită, afabilă, cu o cromatică diversă, rafinată, care prin Rugăciunea domnească Tatăl nostru, ne-a cuminecat în aurora luminii inocențelor pure, ce, s-a răsfrânt asupra noastră într-o mireasmă suavă și serafică, pogorâtă parcă din cădelnița unei Liturghii a sărbătorii divine.

                            RUGĂCIUNEA FLORILOR

   „Plăpînd ghiocelu/ Ieșind din zăpadă/ Strigă: „Tatăl nostru…”/ Ca lumea să-l vadă.// „Care ești în ceruri…”/ Șopti floarea-soare/ Și-un val de lumină/ Căzu pe răzoare…// Smerit busuiocul/ Cînd vîtul îl mînă/ Și-i scutură roua/ „Sfințească-se…” – ngînă.// Cînd „numele-ți” spune/ Trist, Ochiul-de-bou,/ Nu știi de-a fost șoaptă/ Sau numai ecou…// Albastră ca cerul/ O Nu-mă-uita/ Spune: „-Mpărăția Să fie a Ta”.// Și „Facă-se voia”/ Suspină-o camee/ Călcaă-n picioare/ Pe alba alee…// Cînd nuferii-n lacuri/ Văd stele că sînt/ Șoptesc: „Cum e-n ceruri/ Așa și pe pămînt…”// Și grîul cînd moara/ Vuiește într-una/ A zis: „Pîinea noastră/ Cea de totdeauna.”// Iar nalba și gura – / De-leu, amîndouă/ La fel rugătoare/ Răspund: „Dă-ne-o nouă”…// Cu gîndul la fluturi/ Stau rozele-n glastre/ Și spun: „Iartă nouă/ Păcatele noastre…”// „Precum noi iertăm/ Greșiții” încet/ Răspunde garoafa/ Uscată-n buchet.// Și crinii, podoaba/ Fecioarei cinstite/ Șoptesc: „Nu ne duce/ Pe noi în ispite…”// Iar spinii, ce-odată/ Martorii îi purtară:/ „Și ne izbăvește/ De cele …” oftară.// Și vîntul pornește/ Ecoul divin,/ C-un freamăt pădurea/ Răspunde: „Amin!”

Pentru marii sacerdoți ai creației vlahe, creștin-ortodoxe, FLORILE sunt  CUVINTELE – FLORILE spirituale, prin care își primenesc ca printr-un botez hristic, talentul, geniul, profeția întru ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU, întru ÎNTÂMPINAREA cu Neamul, întru ÎMBRĂȚIȘAREA cu Patria!

Înomenirea CUVÂNTULUI dumnezeesc în Vița Marianică a dinastiei regale geto-dace, ramura Eseniană a Religiei Albe – Zamolxiană, a hărăzit valahului trăitor, mărturisitor, jertfitor și iubitor, autoritate, demnitate, onoare, gingășie, cavalerism spre a dărui Flori, Florilor și Cuvinte celor care cuvântă, spre împărtășirea sufletului ales cu sacră mireasmă și serafic har!

   Cea mai frumoasă FLOARE de pe pământ și din cer poartă numele MARIA!

   Florile, primesc lumina de la îngeri şi o zămislesc în noi cu dulcele-i miresme, mlădiindu-ne bucuria, care ne cheamă din noi dorul de dorul nemărginirii.

   De vuietul cor de albine, plâng fluturaşii idilele lor, zugrăvite pe aripile-şevalete. Ei pier în soare şi se ascund în mila florilor. In vâlvătaia Muşcatei, s-afundă toate bătăliile daco-române, în care nu-ncap toţi eroii şi martirii. Florile majestuoase, le poartă semeţ crucile lor de lumină. O frumoasă femeie, cu ochi de cicoare, toarce din părul ei despletit legenda vitejilor voievozi. Florile ascultă şi plâng balsamul lor pe pământ. O pană de vânt se smulge brusc din braţele furtunii, şi-şi  înmoaie vârful în lacrimilor lor, transformându-se într-un fulg seraphic.

    In pridvorul de argint al dimineţii, lalelele cu căuşurile pline de rouă, sting rugul vişiniu al zorilor inchizitori. Harfele de liliac psalmodiază în cenaclul albăstrui al serilor de April.

     Viaţa se deschide ca o pajişte, ia trup de femeie şi se întinde sub Stejarul milenar, plină de gingăşie, de rod şi de frumuseţe. Umbra-mi crucificată alunecă sub foşnetul de mătase al Rândunelelor, care pregătesc concertul matinal al Floriilor.

     Ca la un semnal toate Florile îşi aprind candelele, ca Fecioarele înţelepte. Arpegiile Rândunelelor se înalţă pe abajurul dimineţii, ca răşina care îmbălsămează aerul.

    O mierliţă îşi fluieră balada sub streaşina norilor albi. Soarele aplaudă prelung şi din înalturi plouă cu lumină. Pădurea şi-a pus şi ea brocardul de gală. Zefirul concertează dorinţi înviorate, iar Florile în dantelăriile lor cochete, fac reverenţe soarelui şi sărută pământul.

    Mamele beau frumuseţea acestor clipe şi sărută mugurii lor înfăşaţi în dor şi lumină.

    Mâinile mele, boabe subţiri de lumină, sărută Florile în mângâierea lor.

   Aud şoapta lor parfumată, şi leagănul pădurilor m-alintă ca  aripa  Îngerului meu păzitor. O lume de lumină mă cuprinde. Clipele-mi zbor pe aripile florilor. Mireasma lor îmi deschide noi sensuri trăiri. Mă simt copleşit şi mă-ntind bucuros pe prispa nădejdii. Frunzele stropite de raze, flutură-n noi zările carpatine. Crestele lor înalţă Turlele de platină ale Neamului. Lumina prinde pe pieptarul lor veşnicia. Corbul Alb îşi cîntă dorul ascuns în vârtejuri celeste.

      O Floarea se–nmiresmează de alta, ochii se privesc în alţii, lumina ta             se-mprăştie în surâsul meu, apele lui se răcoresc într-ale mele, un cântec se încântă cu altul, gândurile-mi răsună vesel în celălalt, cuvântu-mi binevesteşte bucuria ta, o mână caută pe alta şi ambele-L caută pe Dumnezeu.

    Iată ruga creştinului! Iată Ortodoxia- Floarea Darurilor Sfântului Duh!    

    Toate Femeile dacoromâne poartă sau ar trebui să poarte nume de Floare!

   Celei mai minunate FLORI – Fecioara MARIA și tuturor Florilor din Grădina Ei,

   supremă admirație, cântare, încântare, binecuvântare!

          8 Aprilie 2023

   Mireasma Florilor în Ajunul FLORIILOR…

 

În categoria Articole, Autori, Biblioteca Cavalerilor, Catalog Autori, Tradiții | Etichete , , | Lasă un comentariu

EMINESCU, OMAGIAT DE ROMÂNI LA TORONTO

Publicat în 6 februarie 2023 de Mosincat Constantin

https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox

HORA UNIRII, la Oradea

CUZA DOMN ALES,

Evocat de? prof. Dr. Livia Giurcuța, prof. univ. dr. Sorin Șipoș, col r. Dr. Constantin Moșincat

DARIA MICULA

CORUL DE LA HIDIȘEL

LICEUL DE ARTĂ ORADEA

 

 

 

În categoria Articole, Parteneri | Etichete , , | Lasă un comentariu

EMINESCU ȘI CAVALERUL SĂU, LAZĂR CÂRJAN

Publicat în 12 ianuarie 2023 de Mosincat Constantin

EMINESCU ȘI CAVALERUL SĂU, LAZĂR CÂRJAN

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Gl. L. CÂRJAN – donatorul bustului Eminescu, la Centru Cultural Român, Budapesta

Profesor universitar Dr. Lazăr Cârjan, general polițist cu recunoaștere internă și internațională pentru contribuția sa profesională la combaterea criminalității, are și o altă latură. mai puțin cunoscută publicului, pasiunea colecției. Dintre toate, după modesta noastră valorizare, este colecția de CARTE, ca cea mai prețuită de Domnia Sa. Și asta cel puțin din două pricini, întâi pentru că de o viață întreagă citește și adună carte, iar apoi pentru că este și autor de carte. A semnat, singur și coautor, 31 de titluri, cărți de specialitate. Ca un veritabil actor recită din Minulescu, Goga, Blaga ori Eminescu. A îndrăgit poezia din adolescență, și pe furiș a scris poezie. N-a debutat încă, dar mai e timp, sănătate să fie!

Cartea reprezintă, în viziunea colecționarului, o comoară. Ea luminează mintea, limpezește gândirea și direcționează atitudinea omului. Cartea de poezie deschide aripile iubirii, dă frâu liber imaginației precum au prins Călin și Cătălina. Și am să punctez un lucru esențial, tot ce are în uriașa sa bibliotecă, profesorul a citit și reținut, cunoștințe pe care le folosește în dialogul elevat pe care-l susține pe orice problematică de cultură generală. Așa s-au pus bazele culturii intense ce posedă distinsul Cavaler, născut pe meleaguri Vâlcene (iulie 1947), educat la școlile polițienești din București, practicant începător în Hunedoara, apoi consacrat și împlinit profesional la Oradea (1989), cu scurte escale la București, dar revenit printre bihorenii, după pensionare.

Alături de doamna Hermina (52 de ani de căsnicie), a oferit un model de viață de familie, pentru cei doi copii și 4 nepoți, pentru care și alături de care se simpte împlinit și fericit. Tuturor succes în viitor, căci ei, fățiș sau indirect, i-au susținut, apreciat și sprijinit pasiunea pentru colecția de carte.

Cum și cât de mult prețuiește cartea, pentru care nici un preț nu e prea mare, și nici un efort de căutare nu e zadarnic, când e vorba de EMINESCU, dar și de altele asemenea capodopere, vom vedea din două pilde ce ne sunt la îndemână. Și voi aminti, cu titlul de exemplu, două întâmpări a pildei sale de altruist. În colecția sa unică, avea Coligatul Revistei Familia, din anul de debut al lui Eminescu. O valoare de patrimoniu național. Ei bine, eruditul profesor universitar doctor, general Lazăr CĂRJAN, (în 2022) l-a donat Muzeului „Iosif Vulcan”, considerând că acolo e locul cel mai potrivit pentru păstrare și valorizare!

Un gest asemănător făcuse anterior, în 2014, după întâlnirea anuală cu foștii colegi de poliție, din promoția de absolvenți 1968, ținută la Baia Mare, a făcut o escală la Șisești, unde a dus și donat o altă carte rară și extrem de valoroasă prin informația inedită cuprinsă și prin autograful autorului ei bihoreanul Tiron Albani: „Leul de la Şişeşti – De ce s-a prăbuşit monarchia austro-ungară”, lucrare editată la „Cercul Ziariştilor” din Oradea, în 1936. Exemplarul donat are autograful olograf al autorului, Teodor Albani, cu următoarea dedicaţie: „27 Noiembrie 1936. D-lui Constantin Doboş, consilier de Curte, distins magistrat şi om de cultură, în semn de stimă şi devotată dragoste. T. Albani”.

În 1989 (declarat de UNESCO “anul Eminescu”) se împlineau 130 de ani de la moarte, fie că anul următor, 1990, marca 140 de la nașterea lui, fapt este că monetăria Leningradului bătea, în acel an de grație și binecuvântat – care a zdruncinat din temelii societatea și viața noastră, cum nu mai speram – o monedă dedicată poetului nostru, Eminescu. Era o realizare, lege artis, având pe avers efigia, numele (Mihail), semnătura și anii nașterii și morții lui, pe revers stema URSS și anul 1989, iar pe muche scris “o rublă”, de două ori.

„Cinste lor! Și celor care au conceput-o, și celor care au aprobat-o și, mai ales, celor care au pus-o în faptă”, scrie Virgil Răzeșu, din Piatra Neamț, în Revista Luceafărul, apărut pe 11 ianuarie 2023 la Botoșani. „Era o monedă rusească adevărată, cu valoare nominală de 1 (o) rublă, cu un tiraj de două milioane de exemplare (nu fiți cârcotași, că nu e puțin pentru o monedă omagială), din care 10% erau de o calitate specială (aur și argint), probabil destinate muzeelor și colecționarilor” (foto).

Și cu just temei Virgil Răzeșu, tânjea după „o rublă”, căre rubla asta „face mai mult decât un purcoi de Euro (sbl.ns.), bravo cui a gândit-o, că noi nu ne-am învrednicit decât târziu să punem chipul marelui poet pe bancnota de 500 de lei, probabil la gândul că va stopa devalorizarea în picaj a monedei naționale”. Cu năduf aceste însemnări, dar, mă rog, important e faptul semnalat.

Ulterior, alt pasionat colecționar, Dr. Ionel NOVAC (bihorean din Damiș), mi-a trimis fotografia primei medalii comemorative dedicată lui Mihai Eminescu (1889)[1]. Este fotografia unui „bărbat îmbătrânit și împietrit de suferință, dar surprinzător de înseninat, cu sprâncenele arcuite cutezător și privirea ridicată”.Pe aversul medaliei este înfățișat bustul Poetului, gravat din față, ușor spre dreapta, iar la exergă apare înscrisul * MICHAIL EMINESCU *, urmat orizontal de anii 1849 și 1889.La prima observare, două sunt elementele care atrag atenția în mod deosebit: ortografierea prenumelui Poetului („CH” și terminatia in „L”) și anul nașterii.

Gravarea numelui cu „CH” se datora faptului că, deși procesul reformării scrierii românești se încheiase (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza trecându-se la înlocuirea aflabetului chirilic cu cel latin), totuși se mențineau încă unele reminiscențe. De altfel, și în ziarul „Fîntîna Blanduziei”, edițiile din 18 și 25 iunie 1889, numele Poetului apare tot cu „CH”.

În ceea ce privește anul nașterii, acesta s-a trecut greșit (1849), preluându-se însemnarea autografă din registrul „Junimii”, făcută la 1877 chiar de Mihai Eminescu, care menționa ca dată a nașterii sale 20 decembrie 1849. Aceasta a fost utilizată de mai mulți contemporani ai săi, inclusiv de Iosif Vulcan în „Familia”, și doar abia după descoperirea, în 1892, la Biserica Uspenia din Botosani, a actului de botez în care se preciza 15 ianuarie 1850 ca dată a nașterii a Poetului, s-a revenit la data corectă.

În aceași categorie a contribuțiilor simple, oneste dar profunde ca gest și emoție originală pentru omagierea Luceafărului românesc, odată cu vernisarea expoziției de carte Cu și despre Eminescu, – de la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan” din Oradea, putem înscrie și realizarea făcută la 173 de la naștere de către general dr. Lazăr Cârjan[2] cu insigna și medalia jubiliară Eminescu (foto). Pana și semnătura lui Eminescu, format rotund 35 m., Medalia este surmontată la tricolorul românesc, sunt încrustate pe aversul medaliei argintate, iar pe avers are inscripția cu data de „Oradea, 15 ianuarie 2023, oferită de Lazăr Cârjan, domnului colonel Constantin MOȘINCAT”, dedicație care mă Onorează.

Insigna, apărută din aceași inițiativă a generalului dr. Lazăr Cârjan, pe un fond de albastru, ca de Voroneț, bordată cu auriu pe margini, portă stilizarea „Copacul Eminescu”, stilizat de sculptorul Aurel David și are inscripția: „Oradea, 173 de ani de la naștere*(simbolizînd Luceafărul) Mihai Eminescu (1850-1889)15 .01 2023” Toate înscrisurile sund realizate cu alb, semna al purității și strălucirii de lumină eminesciană. Așadar două piese cu valoare numismatică, pe care cu siguranță colescționarii se vor orienta să le achiziționeze.

Ambele însemne portă pecetea culturală inconfundabilă, marcată cu modestie, „L. CÂRJAN”, care au valoare de simbol și crează apartenența la credință izbutirii pentru și prin cultura națională. Eu primesc această distincție cu satisfacție, statornică apreciere, admirație, recunoștință și exprim și public înalta mea considerație față de un colecționer pasionat și privilegiul de a fi în preajma și în miezul unui astfel de moment jubiliar, înălțător, de confort intelectual remarcabil. Prin faptele sale simple dar mărețe, cu evident substrat motivațional cultural, legate de memoria genialului Eminescu, generalul Lazăr Cârjan a făcut dovada că este un veritabil Cavaler eminescian.

[1] Dr. Ionel Novac, Eminescu, prima medalie comemorativă, în Cetatea Cavalerilor, nr.11(27)/ 24 noiembrie 2022

[2] Teză de doctorat cu titlul ”Combaterea criminalității la frontiera de stat a României” (1999),

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Moșincat Constantin | Etichete , , , | Lasă un comentariu

EMINESCU -colecție inedită de Carte

Publicat în 11 ianuarie 2023 de Mosincat Constantin

Eminescu – trecut, prezent, viitor

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Cartea cu și despre EMINESCU e fascinantă. Te copleșește prin numărul acelora care au avut curaj, putere, bunăvoință și iscusința necesară de a se apropia și îndrăgii atât de mult pe Astrul poeziei, pe acela care a șlefuit limba română, i-a dat ritm, armonie șși melodie, încât au creat monumentale opere, Critice, sau de evidențiere a cee ce o minte de geniu ne-a lăsat în patrimoniul Cultural Național. Dacă ar fi să cuprind într-un cuvânt tot ceea ce se etalează în vitrinele micro-expoziție ar fi: REMARCABIL

E de nespus: o expoziție de Carte Veche Eminescu!

Colaj de cărțile expuse

Și asta pentru că Eminescu e trinitatea neamului românesc. Și aici cred, mai degrabă că, s-ar potrivi o „colecții de ediții mai vechi”, cu opera și despre scrierea lui Eminescu, pornind tocmai de la concluzia de început. Cei care l-au citit pe Eminescu, chiar și mulți dintre străini – fiind tradus în franceză, germană, rusă, maghiară, l-au promovat și criticat, dar au întrezărit în el această trinitate.

Orice lectură a operei sale te mișcă, indiferent de vârsta la care o parcurgi, ori o revezi. Edițiile de acum 100 și mai bine de ani, sau poeziile de început încredințate de  Mihai Eminovici, botezat EMINESCU, revistei Familia – coligatul original, după restaurare, a intrat în colecția Muzeului Memorial „Iosif Vulcan”, fiind donat tot de generalul Dr. Lazăr Cârjan -, au cuprinse în conținut această trinitate, desigur întregită de la debut la consacrare. Cât de mult l-au îndrăgit și criticat contemporanii bogătani pe Eminescu, rezultă din însăși realitatea vieții trăite de acest geniu al culturii românești printre „străinii” Doinei sale.

Prin urmare Poeziile lui Eminescu, cu notițe de Titus Maiorescu, apărute în 1892, au valoare adăugată sporită prin însăși acele notițe. Și cât de sugestivă este dedicația făcută chiar de Eminescu: „Spre aducere aminte de către Aglai Drogli” (născută Eminescu, sora poetului), cu semnătura olograf a acestuia (foto). Cât valorează o asemenea carte? Dacă profesorul Ion Rotaru, renumit grafolog are dreptate când a zis „sunt sigur că dedicația este autograful lu Eminescu”, dar, ca orice expert, avea o îndoială, fapt pentru care recomanda posesorului proprietar „să apeleze la un grafolog autorizat”, dar nu a ezitat să felicite pe generalul Cârjan pentru această remarcabilă achiziție. Această carte e cu adevărat foarte rară. Valoarea ei de patrimoniu cultural național nu poate și prețuită.

Eminescu editat la 1904 cu Geniu pustiu, sau Poveștile în ediție Gerota, din 1933, Viața și opera, coordonată de N. Zaharia în 1923, Poeziile din Biblioteca Semănătorul, Arad 1923, Scrieri politice si literare de Mihai Eminescu, manuscrise inedite și culegeri din ziare și reviste, vol. I (1870 – 1877), ediție critică din 1905, până în ediții mai noi  2022, conțin sublinieri în text, dacă ne uităm pe exemplarele aflate în Colecția de excepție, expusă la Muzeul Iosif Vulcan din Oradea, cu începere din 12 ianuarie 2023, timp de o lună. Nuvelele publicate în Ed. Șaraga, începând din 1893, reprezintă doar câteva repere cuprinse în valoroasa Colecție de carte cu și despre Eminescu, pe care cu sârg generalul Lazăr Cârjan a alcătuit-o și pe care ne-o propune încântării privitorilor. Toți cei care s-au ocupat de opera lui Eminescu și i-au donat carte, pentru valoroasa și inedita colecție, au adăugat încurajări și felicitările lor colecționarului. Cu dulce invidie gratulăm și noi pe generalul Dr. Lazăr Cârjan pentru ideea de a-l aduna pe Eminescu, din atâtea ipostaze prezentate și a-l expune în casa Familiei sale de început publicistic.

Dacă e să definim, ca la carte pasiunea[1], ea trebuie legată de colecționar[2] și așa pot depune mărturie, fiind privilegiat viziotator și al atingerii acestor comori ale culturii române, că lucrări create pentru și despre o minte genială, care sintetizează trecutul, prezentul și direcționează, cu viziune de Luceafăr, viitorul național e atotcuprinzătoare în: poezie, proză, teatru, reviste, articole, medalii, timbre, cărți poștale, afișe, fotografii, adunate admirabil, încât repeți: CARTE FRUMOASĂ CINSTE CUI TE-A STRÂNS! Cărțile expuse, dintre cele 565 ale colecției întregi – sunt valoroase prin grija colecționarului care le-a și restaurat, în parte, le-a îmbrăcat cu grijă în haină nouă, și le-a pus amprenta personală cu sigla: ”L. CÂRJAN”.

Remarcăm în colecție ediția Eminescu, alcătuită de Dumitru Panaitescu-Perpessicius (16+1 de volume, conținând două părți bibliografice pentru sec. XIX, cu peste 500 pagini fiecare și alte 33 pentru secolul XX, sfrșitul lui 1925), sau cel 38 de traduceri, ori/și cele 30 de volume ale Receptării critice a Operei lui Eminescu, ediţie  iniţiată şi coordonată de academincianul Eugen Simion.

Îl puteți asculta pe Dumitru Panaitescu-Perpessicius vorbind despre Mihai Eminescu, într-un fragment difuzat în emisiunea „Saeculum”, 27 martie 1970, Fonoteca Radio România. http://cineliteratura.ro/video/dumitru-panaitescu-perpessicius-despre-mihai-eminescu/. E o desfătare să-l auzi pe bihoreanul Gheorghe SĂRAC, cântându-l le Eminescu, înregistrat pe discuri, benzi magnetice și acum pe Yotobemuzic. Sunt prezente operele Eminesciene văzute de marii critici literari: Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuță, George Călinescu, Constantin Barbu, Negoițescu, Noica, Vianu, Oprea, Benic, Bușulenga, Ioana Em. Petrescu, Mihai Cimpoi, Petru Creția,Nicolae Georgescu, Ion Opriș, ș.a. La o examinare mai atentă, și nu cred să greșim, nu lipsește nimic esențial, din OPERA lui EMINESCU, din extraordinara Colecție Eminescu a lui Lazăr Cârjan!

Orice urmă a lăsat Eminescu are valoare patrimonială. Orice lucru despre memoria lui face cinste creatorului de artă și colecționarului. Într-o ordine aleatoare vom aminti că Numele Eminescu îl poartă multe școli și licee, străzi și bulevarde, monumente și busturi, medalii numismatice, timbre filatelice și bancnote, toate spre nemurirea poetului nepereche și cinstirii glorioasei sale opere. Așa remarcăm cea mai mică tipăritură Eminescu, apărută în România în 1934 la Galați. Apoi și alte ed. Ex libris, în Ediția Crican, Oradea

Revista Cetatea Cavalerilor a găzduit în coloanele sale mai mulți autori, cu articole și cărți despre Eminescu, și a tipărit un Supliment Eminescu, care este inclus și în această inedită colecție memorială Eminescu (fișa nr.105). În Suplimentul Eminescu tipărit semnează articole prof. univ. dr. Dumitru Preda, Mircea Popa, Aurelian Popa Sravri, Aurel Pentelescu, dr. Gh. C. Nistoroiu, dr. Ionel Novac, dr. Constantin Moșincat, și rapsodul Gh. Sărac, primul care a cântat romanțe pe versurile lui Eminescu. Apoi, în Revista Cetatea Cavalerilor s-a continuat publicarea unor cărți de autor semnate de Stelian Vasilescu, Eminescu student la Viena (piesă de teatru), două volume documentate de Dr. Ionel Novac, Eminescu și Bihorul, și Mihai Eminescu și „Cele trei Crișuri”, 3 volume scrise cu acribie de Dr. Aurel V. David (foto), volume ajunse și în colecția domnului Lazăr Cârjan. Țin să amintesc faptul că Lazăr Cârjan a fost unul din inițiatorii bustului Eminescu, donat Centrului Cultural Român de la Budapesta. În colecția domniei sale se află, iată și insigna, care poartă chipul lui Eminescu după grafica de excepție realizată de Aurel David.

Volume mai vechi și mai noi, strălucesc în colecția de excepție. Proprietarul dovedește cel puțin două lucruri: în primul rând că-l iubește și prețuiește nespus pe Eminescu, apoi că orice colecție se creeată cu trudă, zbatere, perseverență, vreme de o jumătate de veac. Despre colecționar amintirile ne duc cu un sfert de veac în urmă când la Muzeul Militar Național – Filiala Oradea, împreună cu Lazăr Cârjan (colonel atunci, general astăzi), am realizat o expoziție temporară care avea ca tematică: cascheta polițistului, cu exemplare adunate din toată lumea, peste 150 bucăți și 200 de uniforme. Colecția a fost dăruită Muzeului poliției române din Târgoviște. Iată latura altruistă a colecționarului.

Eminescu pe marele drum al destinului, 2 volume (fiecare cu peste 350 p.), și Izvoare ale măreției și tragismului lui Mihai Emineascu (530 p.) alcătuite de istoricul dr. colonel Aurel V. David reprezintă o originală operă științifică-documentară pentru Eminescu „steaua care-a răsărit pe bolta cerească a bătrânei Moldave, care s-a transformat în Luceafărul care a luminat cu razele sale vatra sfântă a neamului, în cruciș și curmeziș, a devenit port-drapel al luptei pentru apărarea tinerei Românii, a fost jertfit de potrivnicii neamului pe altarul Daciei Mari și mult visate, iar chipul și spiritul lui s-au întrupat în cometa care a prevestit prin semne cerești nașterea României Întregite”[3].

Și tot din categoria noutăților cităm cartea semnată de conf. univ. dr. G.D. Iscru, Eminescu dacolog. Eminesciene, (460 p.), care citează din Veronica Micle, numindu-l „vârf nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge… (…), Geniul tău planează-n lume!”, pentru că, spunea Eminescu: „Nu alegem vorbele cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acoperă mai exact ideea noastră, și când suntem aspri nu vorbele ci adevărul ce voim a spune e aspru”. Și atunci, evoluția românității trebuie să salte, de la zicerea lui Aldea Teodorovici, Eminescu să ne judece, la ceva sublim, covârșitor, de necuprins etern, cum spune Aurel V. David: Eminescu să ne-adjudece! Foarte cuprinzătoare această sintagmă: Eminescu să ne adjudece, căci atât contemporanii săi, cât și criticii, ulterior, l-au ridicat și coborât după bunul lor plac, până când oameni raționali și adânc cugetători au pus coroana pe opera Luceafărului, care ne-a adjudecat ca popor și națiune, acum trebuie valorizat în triniatea operei sale pentru trecut, prezent și viitor. De acea Gheorghe Serac l-a cântat și apărat și în procese câștigate pentru adevăr și dreptate.

Scena teatrului, de la ideea lui Iosif Vulcan, respectiv a necesității unui teatru național românesc, la marile dramaturgii, a inclus în repertoriu și începuturile erei create de „pilonii civilizației străvechi” pe care Eminescu dorea s-o păstreze sfântă, pentru „strămoși, ca să doarmă-n colb de cronici”, netulburați de pigmeii și mișeii politicii epocii sale. Așa, cred că-i potrivit, să apreciem și să încadrăm piesa scrisă cu verb ritmat, specific tânărului Eminescu (la 19-22 ani) al personajului – documentat în profunzime și cu o sintetică privire asupra altor personaje – cărora Stelian Vasilescu le dă viață în Eminescu, student la Viena, jucată la Teatru din Oradea în 1975 (marcând un dublu eveniment: debutul unui dramaturg și a teatrului-lectură), rescrisă de autor în 2000. Eminescu, susținea, la 1871 în tulburătorul său articol, semnat Varo, prin care ne-a lăsat un adevărat testament politic că „națiunea română trebuie să se afle pe terenul de drept pe care stau toate celelalte națiuni ale Austriei – nimic mai mult, nici o iotă mai puțin”! Acesta, de altfel, a fost și motivul pentru care procurorul public din Budapesta l-a citat pentru audieri. Românii, din imperiu, după înfăptuirea dualismului austro-ungar, au declanșat lupta politică națională pentru drepturi, susținută prin orice formă, și prin cultură, în special. Tânărul Eminescu, de la Viena la Congresul de la Putna, ridica fruntea lui lată spre aspirații legitime ale poporului român, considerând că „poporul e în drept”, după cum avea să cuprindă această idee în întreaga sa operă publicistică.

Aflăm opinia și justificarea pe care Stelian Vasilescu o avea față de această piesă de teatru (el mai scrisese Bălcescu – în 1978 și Iancu, moțul din Apuseni, în 1988): „am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, în fața fotografiei Omului cu chip de ZEU și a volumului său de Poezii, am îndrăznit, am notat primele replici… Știu, Eminescu e de necuprins… Dar flori, flori roșii de dragoste și admirație avem dreptul, avem datoria să-i aducem. Atât am încercat, și eu să fac…”(S.V. februarie 1975)

Eminescu, de la tumultuoasa activitate de poet, publicist și om veșnic îndrăgostit a fascinat pe contemporani și a creat dispute dintre cele mai aprige, duse până la absurd. Dacă în primii ani, în afara unui volum de poezii, îngrijit de Titu Maiorescu, și de sora lui Aglaia, Eminescu era socotit ca fiind o „piază rea” pentru tinerii ce studiase prin străinătăți, care aveau tendințe de suicid – depresii datorate în fapt eșecului propriu – până a-l face responsabil pe Eminescu, „nebun politic” și „xenofob”, interzis chiar, datorită intervenției politice deviate, pe filieră evreiască, pe care și ale căror apucături Eminescu le-a încondeiat! El n-a fost șovin. N-a fost xenofob! El iubea omul bun! Aprecia și cinstea valoarea și munca plugarului. Falsurile și calomniile la adresa lui Eminescu, îndreptate cu premeditare și a bolii sale au fost clarificate profesional de Dr. Ovidiu Vuia cu următoarele concluzii, susținute din convingere, că departe de „orașele iritate pentru creierul lui sensibil”, marele nostru poet s-ar fi însănătoșit complet, căci nu era dement, ci distrus organic „supraîncărcat prin intoxicație mercurială”.[4]

Lăudăm inițiativa bihoreanului nostru rapsod Gheorghe Sărac, primul care a cântat romanțe pe versurile poetului, care a inițiat câștigat și procesul pornit prin care a dovedit că Eminescu nu a fost nebun. Ce și cum a fost folosit numele lui Eminescu, cu temei sau doar ca pretext, pe scena marelui festival ”Cântarea României”, prin acele seri de Eminesciene (pornite în 1977) rămâne de apreciat. Cert este că pentru participanți au fost seri literare de neuitat, după cum vor rămâne și pentru memoria veșnică a Poetului nostru național.

Prin cunoașterea strămoșilor ancestrali –popor primordial în Dacia Edenică și Sfânta Geția, rămași ca traco-geto-daci- valahi, după izvoarele vechi, mai nou puse în circulație, de la Nistru pân’ la Tisa, teritoriu străbătut la pas de Eminescu, și unde pentru Eminescu dreapta credință din Scrisoarea I însemna „Începutul pe când ființă nu era, nici neființă/ Pe când totul era lipsă de viață și voință..// Dar cea mai reprezentativă creației a credinței monoteiste o transpune în Rugăciunea unui dac (septembrie 1879). Iată doar câteva tușe a ceea ce considerăm noi trinitatea lui Eminescu: Trecut, Prezent și Viitor!

Sintetizat statistic, Expoziția cuprinde un inventar de 468 poziții, cu mențiunea că unele au 30, 20, sau mai puține volume, cu un total de 565 piese, care sporesc zilnic. La acestea adăugăm „piese”, altele decât carte, pentru a avea o imagine completă a colecției de excepție alcătuite în jurul Luceafărului, de Ziua Culturii Naționale, EMINESCU.

Felicitări colecționarului general Dr. Lazăr Cârjan,

cinste gazdei, Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”,

și neobositului curator poet Dr. Ioan F. POP!

[1] Stare afectivă deosebit de intensă și durabilă pentru cineva sau pentru ceva; dragoste foarte puternică; manifestare, exteriorizare a unui astfel de sentiment.

[2] Serie de obiecte de același fel sau de aceeași categorie, care, adunate și dispuse sistematic, reprezintă o valoare artistică, științifică, documentară

[3] Colonel, conf. univ. dr. Aurel V. David, Izvoare ale măreției și tragismului lui Mihai Emineascu, Editura PIM, Iași 2021

[4] Apud Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu, Ed. Paco, București, 1996, p.96, în Eminescu dacolog Eminesciane, p. 359, Eminescu sub vraja primei mari iubiri,

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Eminescu să ne adjudece

Publicat în 5 ianuarie 2023 de Mosincat Constantin

Cetatea_REDACTIE_colegiu

premiile Revistei Cetatea Cavalerilor/2022

Secțiunea Creație și Intrpretare: FLOAREA DE SALCÂM

1.CORUL VETERANILOR „General Traian Moșoiu” Oradea;

2. Rapsod Gheorghe SĂRAC (București)

3. Doamnei Monica Rusu (Marna)

4. Surorile Ghib

Marele Premiu RĂDĂCINI:

1. Prof. univ. Dr. Aurel PENTELESCU (București);

2.General Dr. Grigore STAMATE (București);

3. Col. conf. univ. Dr. Aurel V. DAVID (București);

4. Prof. Dr. Maria VAIDA (Cluj-Napoca);

5.Dr. Cristina PUȘCAȘ (Oradea)

6. jr. Dr. Augustin ȚĂRĂU (Oradea);

7. Ing. Daniela CIUTĂ (Astra Carei)

 

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Am vrut să-l prind pe Moș Crăciun

Publicat în 24 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

 CUM AM VRUT SĂ-L PRIND PE MOŞ CRĂCIUN

(Poveste adevărată)

George ROCA

 Când eram copil, Crăciunul îl sărbătoream, de obicei, acasă la Oradea. Într-o iarnă, lui tata, îi vine ideea să petrecem sărbătorile la ţară. Să avem parte de zăpada multă, de aer curat, de colindători autentici, de liniştea şi pacea naturii. Aşa că, înainte cu câteva zile de Crăciun, încărcaţi de bagaje, o sanie mică, patine, schiuri şi tot ce aveam alunecos prin casă, plecăm de la oraş cu trenul spre Huedin şi de acolo cu o căruţă spre Horlacea, un sătuc la poalele muntelui Vlădeasa, locul unde locuiau bunicii din partea mamei. Aveam vreo cinci ani şi jumătate în acele vremuri.

Imediat ce intrăm în sat suntem întâmpinaţi de un alai de copii, prietenii de-ai mei din timpul vacanţelor de vară care mi le petreceam în mare parte acolo. Eu însă îl căutam printre ei pe Luca, verişorul meu primar care era cam de aceeaşi vârsta cu mine şi de care mă lega ceva foarte trainic. Luca îmi dădea foarte multe sfaturi şi de obicei era un bun exemplu de urmat.

Ne ducem spre casa lor, care era situată în mijlocul satului şi în sfârşit dau cu ochii de Luca. Mare a fost bucuria revederii! Ne-am îmbrăţişat prelung şi apoi am şters-o la joacă. Părinţii au rămas cu poverile şi cu amenajarea încăperii în care urma să locuim la mătuşa Măriuca, mama lui Luca. Eu am cerut cu lacrimi în ochi să dorm în cameră cu Luca, nu cu părinţii mei.

Cele câteva zile până la ajunul Craciunului au trecut repede. Am făcut o grămadă de pregătiri cu alţi copii din sat pentru a învăţa colinzi, ne-am construit o Stea si ne-am pregătit traistele în care să adunăm darurile date de săteni colindătorilor! Ziua ajunului a fost plină de satisfacţii! Noi copiii am gustat primii din bucatele care se pregăteau! Am mâncat toate marginile de la prăjituri şi capetele de la cozonaci, am lins până s-a făcut curat castronul în care s-a preparat crema pentru tort…! Ce mai, trai pe vătrai! Apoi, nici nu se înserase încă şi am pornit la colindat. Cântam cât ne ţinea gura pe la porţile gospodarilor colinde frumoase: „Steaua sus Răsare”, „Măruţ, mărgăritar”, „Sus la poarta Raiului”…

Seara târziu am pornit-o spre casă frânţi de oboseală. Părinţii încă mai trebăluiau la împodobirea pomului de iarnă, un brad argintiu, proaspăt tăiat de pe coasta muntelui. Beteală, mere, nuci, steluţe, turtă dulce… toate agăţate în pom. Privesc cu atenţie şi observ că sub brad nu era nici un cadou, aşa cum era la noi acasă la oraş! Tata îmi spune că la ţară Moş Crăciun vine mai greu, deoarece nămeţii sunt mai mari. Seara de ajun a fost minunată! Colinde, colindători, veselie, mâncare bună…

Nu ştiu care dintre noi, eu sau Luca, am avut ideea nefastă să-l prindem pe Moş Crăciun. Să fie numai al nostru! Zis şi făcut! Ne aşezăm în pat şi facem o înţelegere să dormim iepureşte ca să-l auzim pe moşu’ când vine! În sfârșit se culcă şi părinţii obosiţi de corvoada de peste zi şi bairamul de seară. Dar ce, nouă de somn ne ardea? Pusesem ochii pe bietul Moş Craciun. Simt că doarme toată lumea. Mă ridic tiptil din pat şi pun un scăunel în dreptul uşii din încăperea unde se afla bradul. Moşul cu siguranţă o să se împiedice, – gândeam eu – noi o să-i sărim în spinare, o să-l prindem şi al nostru va fi! Îi luăm sacul! Am pregatit şi o curea, scoasă de la pantalonii tatii, cu care să-l legăm. Mă culc inapoi lângă văru’ Luca şi chiţăim de bucurie că vom avea „moşcrăciunul” nostru!

Adormim fericiţi, când, după o bucată de vreme suntem treziţi de vocea supărată a mătuşii Măriuca şi de toate luminile aprise. Pe duşumea, întins lat, era tata cu nişte cutii şi pacheţele sub dânsul… Cadourile de la Moş Crăciun! Bietul de el, îl durea tare mâna pe care căzuse. Nimeni dintre cei mari nu înţelegea cum ajunsese scăunelul în dreptul uşii. Tata ne-a dat o explicaţie cum că… Moş Crăciun venise târziu şi fiind foarte grăbit îi dăduse lui cadourile să le pună sub pom! L-am crezut şi eu şi Luca!!!

Pe tata l-a durut mâna vreo câteva zile. Mi-a părut rău de ceea ce a păţit din vina mea. I-am spus adevărul, şi am aşteptat pedeapsa! M-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus că de Crăciun nu se dau copiilor pedepse. M-a mustrat totuşi cu privirea şi m-a întrebat foarte serios cum m-aş fi simţit dacă alt copil l-ar fi prins pe „moşu” şi eu aş fi rămas fără cadouri în seara de Crăciun! Am înţeles! De atunci, n-am mai încercat niciodată să-l prind pe Moş Crăciun!                                                                   Crăciun, 2005-2022, Sydney, Australia

POEZII DE CRĂCIUN 2022

SEARA DE CRĂCIUN

Este seara de Crăciun,

Stelele sclipesc în ceruri,

Luna s-a gătit de gală,

Peste tot e armonie!

Este seara de Crăciun,

Nori pufoşi cu albe mantii

Cern încet fulgi de zăpadă,

Peste tot e feerie!

Este seara de Crăciun,

Creştineasca sărbătoare,

Îngerii cântă colinde,

Peste tot e pietate!

Este seara de Crăciun,

Stau doar eu cu mine însumi,

Mi-e un dor nebun de tine,

Peste tot, singurătate!

Este seara de Crăciun,

M-am culcat să-mi alin dorul,

Te visez numai pe tine,

Peste tot e doar iubire!

 

Este seara de Crăciun,

Visele mă duc departe,

Sunt copil ca altădată,

Peste tot doar amintire!

Este seara de Crăciun,

Lângă mine stau părinţii,

Aşteptăm să vină Moşu’…

Peste tot, doar mângâiere!

Este seara de Crăciun,

Mă trezesc udat de lacrimi,

Nu mai e ca altădată,

Peste tot e doar durere!

POEZIA IERNII

De când m-am trezit

sunt copleşit de-atâta bucurie,

e totul alb afară şi ninge,

ninge cu poezie!

Stau în zăpadă singur

şi norii cern încet

versuri, lirică dulce,

din suflet de poet.

Un fulg e Eminescu,

altul Alecsandri,

Coşbuc, Blaga şi Labiş

şi câţi oare-or mai fi?

Pe-o mânecă Arghezi,

căzut lângă Sorescu,

pe-un umăr Cincinat,

Cusin şi Păunescu.

S-au prins cu toţi de mână

parcă dansează-o horă,

Ţepelea şi Nichita,

au Blandiana – sora!

Stau toţi în armonie,

Dinescu, Fruntelată,

Astaloş, Ivănescu,

şi nimeni nu se ceartă.

 

Totu-mi pare feeric

În dulcea Românie

fiindca aici şi iarna

murmură poezie!

PARODIE DE CRĂCIUN

Comunistul Moş Gerilă

De mult nu mai vine,

Toată lumea a sperat

C-o să fie bine!

 

Acum vine Moş Crăciun,

Aşteptat cu-ardoare,

Dar de-oamenii săraci

Nici în cot nu-l doare!

 

Copilaşii mititei

Nu îl mai salută,

Fiindcă nu le dă nimic

Dacă n-au valută!

Dorindu-ţi o jucărea,

Te uiţi la vitrine

Ca şi Nastratin Hogea

Şi să plângi îţi vine!

Având ochii-nlăcrimaţi

De-atâta splendoare,

Stai în stradă necăjit

Şi simţi că te doare!

Unii ţipă ca e bine,

Alţi găsesc scuze,

Mulţi se uită la vitrine

Şi se ling pe buze!

Asta-o fi economia

Aia de piaţă?

Dacă-l văd pe Moş Crăciun

Îl arunc pe gheaţă!

Crăciun 2022, Sydney, Australia

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O singură iubire mare

Publicat în 22 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

Participanți la Festivalul de datini și colinde – Astra Carei – ing. Daniela Ciută

 

 

 

În categoria Articole | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

„UN GÂND PIOS CĂTRE SFÂNTUL CRĂCIUN ”

Publicat în 21 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

 

EMISIUNE RADIO MARIA

 21 DECEMBRIE   2022

MODERATOR : CLAUDIU ARDELEAN

LĂUDAT SĂ FIE ISUS ȘI SFÂNTA  FECIOARĂ  MARIA , gândul meu dar in special cuvintele mele se  îndreaptă spre esența credinței pe care ne-a dat-o marea sărbătoare a Sfântului Crăciun prin  Nașterea  Pruncului Sfânt Isus Christos.

Ca mama, mă gândesc la grija și problemele prin care Sfânta Fecioară Maria aduce pe lume pe Mesia ,

Mă gândesc la travaliul și condițiile grele total necorespunzătoare pentru a-l Naște pe Pruncul Sfânt.

Fiecare mama trece prin dureri, suferință, și în special  prin sentimentul de a-și vedea cât mai repede copilul, de-ai auzi țipătul de bucurie pentru primul contact cu lumea, în care v-a trăi,

 Dar cu mare credință în suflet și cu venerație pentru sărbătoarea pe care o așteptăm, consider că  Sfântul Crăciun este o sărbătoare a familie.

 Familie care se pregătește sufletește pentru ca, fiecare membru să întâmpine Nașterea Pruncului Isus cu sufletul curat, cu mărturisirea prin spovada, de iertare a păcatelor și spre o viață plină de bucurii și împliniri în dragoste.

Pregătirea și împodobirea Bradului de Crăciun este o tradiție în familia mea, ca și al altor români cu credință tare. De fiecare Sărbătoare toți membrii familie, sau poate  numai o parte, din membrii familie  sunt prezenți la Colinda de întâmpinare a Sfântului și darnicului Moș Crăciun.

 Astăzi am o înteită bucurie: că sunt mama, bunică și străbunică fericită pentru că am alături de mine copii, nepoții și pe unul din strănepoții mei care a cântat colinda  Florile Dalbe!

Bradul îl împodobește cu globulețe, beteală, bomboane și gutui mici sau mere roșii,  nuci și turtă dulce. Sub brad, Moșul aduce pentru fiecare (din cei ce-au fost cuminți peste an) și pune un mic cadou personalizat pentru membrii familie (după cum i-au scris lui în Țara Laponiei).

Apoi drept mulțumire  în cor îi colindăm,  cunocutele *Mos Craciun cu plete dalbe* si se încheie cu *Mos Crăciun– de la noi să nu te duci*!

Cadoul surpriză a venit pentru mine, adus de Bunul Moș Crăciun,  după dorința nepotul meu si strănepotul meu, spre marea mea bucurie – un televizor cu ecran mare. Televizorul meu, cu ecran mic, l-am rugat pe Moșul să-l ducă unui student de la Facultatea de Art , student cu un talet nativ pentru arta plastică, student care provine dintr-o familie cu probleme mari sociale.

 Adevărul este că *Dar din Dar te duce in Rai *  pentru că în momentul în care  primeam un cadou din partea Ordinului Franciscan Terțiar, în același moment predan televizorul celui care avea nevoi de acest cadou.

În fața porții s-au intersectat cadourile noastre.  Mulțumesc membrilor frați franciscani !!!

E o tradiție ca după împodobirea Bradului de Crăciun, fiecare  să aprindă o lumânare din pomul împodobit, este lumânarea personală și o aprinde de câte ori spune o rugăciune  până la Bobotează.

 Surpriza  cadourilor este un sentiment de mare bucurie și mulțumire, mai ales când în pachetul primit fiecare găsește împlinirea dorinței pentru cea ce a avut nevoie sau a constatat  imaginația, creativitatea obiectului primit de fiecare  membru al  familie, oferit generos de Moș Crăciun.

 Fericirea este mare și îmbrățișările și mulțumirile transmit emoția evenimentului purificator prin care se  vestește și celebrează Marele Praznic al Nașterii Mântuitorului Nostru Isus Christos.

  Gândul meu pentru Sfântul Crăciun este îndreptat spre dorința de a transmite tuturor ascultătorilor emisiunilor Radio Maria, de a aștepta Nașterea lui Isus cu sănătate, cu multă lumină în suflet, Lumină  pe care o răspândește această Veste Minunată, cu dragoste, înțelegere și ajutor față de toți membrii familiei și mai ales cu Pacea pe care o dorim pentru toți locuitorii acestui pământ, Pământul pe care sosește în fiecare an Domnul Nostru Isus Christos.

 Sărbători cu Sănătate, fericite

căci precum zice colindul românesc:

Acest Praznic Minunat,

Noi cu drag l-am așteptat

Astăzi s-a născut Christos,

La tot omul de folos!

Lăudați și cântați și vă bucurați!

Binecuvântat Praznic tuturor!                          

   Ing. MIORIȚA SĂTEANU

 

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

1 Decembrie – ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Publicat în 1 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

La zi de mare sărbătoare desfășurăm steagul ASOCIAȚIEI NAȚIONALE A CAVALERILOR DE CLIO, care înclude în a sa alcătuire culorile steagului, ca simbol al suveranității, unității și al libertății românilor. Am evitat a sune al „tuturor”, căci nici acum 100 de ani, din pricina „aliaților” bănățenii de pe valea Timocului, crișenii din Ugocea, maramureșenii, de dincolo de Tisa, au rămas în afara României Mari.

În urmă cu 50 de ani am depus solemn, individual, cu mâna pe armă și cealaltă pe drapelul de luptă, JURĂMÂNTUL MILITAR, și de atunci nu uit ancestralul TESTAMENT care poruncește: ȚARA trebuie predată ÎNTREAGĂ generațiilor viitoare. N-a fost să fie în cei 50 de ani, dar sperăm că în viitor să se împlinească.

Cât de mândru am fost ca român, în multe din întâlnirile mele cu străinii nu pot să spun, dar am să povestesc un fapt ce nu-l pot uita. S-a petrecut în 2008 la Budapesta, fiind invitat de către Asociația Honvezilor în rezervă, pentru a mi se înmâna Ordinul cultural al Armatei maghiare. în activitatea profesională am fost implicat într-un schimb de xperientță pentru cercetarea Arhivei Militare de la Budapesta. Atunci am descoperit 12ml de documente aparținând Corpului 2 Aerian Român în operația Budapesta ianuarie 1945, documente care au fost restituite Arhivelor Militare Române. Ungurii n-au uitat și m-au recompensat moral, prin ministrul secretar de stat Dr. Vadai Agnes (foto- 16 MAI 2008), felicitare la care am răspuns românește: SERVESC PATRIA ROMÂNĂ!

UN AL DOILEA MOMENT,

la fel de emoționant a fost  acela de la parcela  Eroilor Români de la Budapesta, când garda de Onoare, de la Regimnentul 30 Gardă a desfășurat drapelul. Foto

În amintirea Gloriei Străbune,

La mulți ani România, La mulți ani Români!

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Gânduri românești

Publicat în 30 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin

Sg. Ene Aristotel(străbunicul)

 Nici o zi fără tricolorul românesc în suflet…

01 Decembrie 2022-DOBRE

site 1 dec

Analistul de politică externă Radu Magdin, istoricul și profesorul universitar la SNSPA Bogdan Bucur, precum și profesorul de la Facultatea de Istorie Alin Spânu sunt invitații jurnalistului Bogdan Pavel la ediția specială Gândul Live de joi, 1 decembrie, care va începe la ora 10.30.

În cadrul ediției speciale va fi transmisă și parada militară de Ziua Națională de la Piața Arcului de Triumf, de unde Oana Zvobodă va da detalii atât despre unitățile care vor defila cât și despre atmosfera din public.

Emisiunea poate fi urmărită pe site-ul GÂNDUL.RO, dar și pe canalele oficiale de Facebook și You Tube ale GÂNDUL.

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , | Lasă un comentariu

Apostolul ANDREI – Ocrotitorul României

Publicat în 30 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin

ROMÂNIA ȚARA MEA DE GLORII, ȚARA MEA DE DOR

general locotenent r. Grigore Stamate

Cu toate încercările unora de a-l denigra ori șterge de pe firmamentul liricii universale pe unul dintre străluciții corifei ai literaturii române, steaua „Luceafărului” Mihai Eminescu nu va apune niciodată. Și, nu se va stinge nicicum, atâta timp cât în sufletul românilor de bună credință va mai scânteia un dram de dragoste față de această superbă țară și față de acest, atât de minunat, popor. Pentru că – orice s-ar spune – amintirea unuia dintre faimoșii reprezentanți ai generației, care ne-a dăruit independența de stat și ne-a ridicat la culme cultura națională, va dăinui pentru totdeauna.

Da, poetul, prozatorul și jurnalistul Mihai Eminescu va rămâne în conștiința noastră națională, ca și în cea universală, incontestabil, drept un geniu al literaturii clasice. Dar, nu numai atât, ci și ca un mare cugetător, un vizionar și un filozof ale cărui secrete încă nu au fost dezvăluite pe deplin. Iar, pentru interesul în temă, categoric, va rămâne un exemplu de aleasă excelență patriotică, de certitudine și credință, fiind unul dintre cei ce s-au preocupat îndeaproape de soarta nației sale, în concurs cu acea clasă politică de sorginte și preocupare antinațională, care – ca un blestem – și-a prelungit manifestarea și peste perspectiva tulburătoare a vremurilor.

Iată doar câteva dintre întrebările pe care, încă din a doua jumătate a veacului XIX, marele erudit Mihai Eminescu, le afișa, cu atâta nedumerire și tot pe-atâta dreptate, în referire la cei care alcătuiau clasa politică a unei societății, ce se zbătea îndârjit să iasă din marasmul împilării:

„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viata publică a statului?

Ce caută acești oameni care pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?

Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în deplina conștintă? (…). Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării[1]”.

Vi se pare cumva că – aluziv la contemporaneitate – se excede în context, că sunt simple vorbe aruncate în vânt de către un om, care trăia într-un cer al său și că orice asemănare cu realitatea sau cu evoluția de peste un secol și jumătate este pur întâmplătoare?! Să facem atunci încă un pas peste vremuri și să ne reamintim ce ne punea, pe același tapet social, nouă, românilor, o altă personalitate literară și politică de anvergură, la începutul de secol XX despre aceeași clasă politică, chiar dacă într-o altă componență, dar cu aceleași metehne. Fie și așa, extrapolând la nivel de ansamblu:

„Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei … Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști … Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”[2].

Extrem de dureros, de zguduitor și îngrijorător, dar atât de analitic și de plin de luare-aminte. O sinteză extrem de dură și de tristă, pe cât de condensată, tot pe-atât de congruientă în concluzii și învățăminte. Din nefericire, cu indubitabil corespondent în actualitatea nostră. Încât, firesc, apar întrebările: Ce se întâmplă cu tine, România mea!? Ce s-a întâmplat cu gloriile de altădată?! Să se fi rezumat totul la un simplu vis, la o simplă aspirație, la un deziderat în care doar dorul persistă!?

Revenind mult mai aproape de zilele noastre, să ne reamintim și ce ne dezvăluia, fără ca noi să avem vreo reacție, regretatul Octavian Paler:

„Primul lucru care a fost privatizat în România este interesul național (…).

În momentul de față eu mă întreb, cum de România mai există!

România nu e o țară coruptă, România e o țară jefuită, e o țară prădată, e o haită de lupi dinăuntrul țării și din afară care în complicitate fură tot ce se poate în România”[3].

Mai mult, în aceeași Românie de dor, cândva și de glorii, potrivit unui apreciat lider al Clubului de la Roma: „Trăim într-o formă anticulturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani” (…). Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și, ceea ce este cel mai grav, stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie… (…). România este ca o mină din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România (…) Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. (…) Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa” [4].

Da, și nouă ne place să credem aceasta. Pentru, că – vrem, nu vrem – doar sufletul celor care mai gândesc românește încă nu a putut fi pus pe tarabă.  Ne însușim întrutotul temeinicia analizei și, la rându-ne, punctăm în continuare, achiesând și la opinia unui distins jurnalist de la poalele Semenicului: „Nu cred ca în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă. Suntem atât de săraci fizic și spiritual, dar nu realizăm că ne îndreptăm asemeni oilor spre prăpastie. O prăpastie ce va însemna distrugerea acestei țări atât de bogată și frumoasă, dar care – vorba lui Țuțea – este populată cu idioți (…). Desigur există și valori, oameni pricepuți, copii olimpici și oameni de afaceri prosperi și integri. Dar aceștia sunt puțini și nu vor să se amestece cu actuala clasă politică”[5].

Chiar așa: de ce oamenii noștri de valoare nu vor să intre în politică sau, la fel de exact, de ce arar mai pot să intre în politică? Tânărul jurnalist, sus-amintit, încearcă să explice asta apelând la înțelepciunea populară: „Dacă te bagi în vălău te mănâncă porcii“. Și, în adaos, rezumă cu o precizie de necontestat: „Concluzia e că cine poate nu vrea, iar cine vrea e incapabil să vadă mai departe de buzunarul propriu”.

Achiesăm întrutotul, dar – ca simplu tehnician, care și-a petrecut o parte din viață sa în lumea parlamentară – mi se pare că ar mai trebui evidențiate și alte aspecte, între care cel al algoritmului „șperțar” este prioritar, care deși nu este expres menționat în platforma politică a vreunui partid se află într-o riguroasă ecuație cu acele indiscutabile „calități” și, mai ales, „capacități”, fără de care orice „promovare”  este estompată din start: incultura, obediența, arivismul, hoția, corupția, obediența și, ce-i mult mai grav, trădarea interesului național.

Cât despre personalități de valoare, nicio șansă, impasul este categoric.

Din acest unghi al aprecierii, opinia filozofului și scriitorului Emil Cioran este mai mult decât satisfăcătoare. Astfel: „Degeaba am căuta însă, în zilele noastre, literaţi pe măsura aventurierilor, a tiranilor veacului nostru. Dacă din punct de vedere politic am dat dovadă de o demenţă necunoscută până la noi, în domeniul spiritului mişună numai destine mărunte; niciun cuceritor prin forţa condeiului: doar avortoni, isterici, nişte cazuri, atât”[6].

Și, pentru că am făcut trimitere doar la câțiva dintre marii gânditori, cărora arar le mai acordăm prețuirea necesară, încercăm să extragem un fragment și din monumentala reflecție a unei reputate personalități a timpului nostru, respectiv a omului de teatru, film, litere și – de ce nu, de filozofie și istorie – regizorul și scenaristul, cu largă recunoaștere internațională, Visarioan Alexa, atât de actuală oricărei contemporaneități în derută: „… mă înspăimântă vremurile în care suntem supuşi să trăim acum. E timpul cucerit de impostura tenace şi perfidă. Timpul maculat de cardasia minciunii performante, a mediocrităţii hegemone, a falsului şi vulgarităţii. E timpul ce proclamă incultura ca biruinţă. E timpul fără Adevăr, stăpânit de slugărnicie şi umilire. Timp fără morală, timp de durere, fără conştiinta şi fără ideal. Timp ucis zilnic de tăcerea noastră satisfacută de propria dezamăgire. Comentăm înfrângerea ordinii cu resemnare. Timpul mistificarii desăvârșite!

M-am născut când se instaura dictatura şi se legifera frica. Teroarea în toată bestialitatea ei ne-a monitorizat existenţa. Ca şi multi alţii mi-am construit viaţa, familia şi profesia într-un climat de insecuritate şi degradare. Am rezistat plătind dureros fiecare clipă de supravieţuire. Cuvântul care m-a învăţat să trăiesc dincolo de minciuna vremurilor este Trebuie – Cuvânt de osândă cu care a fost botezat omul – spunea G. Büchner”.

Un ecou eteric, peste etericul unui timp, care, în loc să ne vină în întâmpinare, parcă se tot depărtează, cu fiecare zi. Iată, potrivit aceleași luminate minți, unde trebuie căutată cauza:

„Cauza trebuie găsită şi studiată în imediata noastră apropiere, în snobismul şi în diletantismul, în incultura şi în reaua credinţă a unora dintre cei de lângă noi, cărora prin indiferenţa, ignorarea sau tăcerea, prin «nebăgarea în seamă» le sporim încrederea în atitudinea şi conduita lor josnice”. Mai mult decât atât, maestrul vine și cu soluții demne de luat în seamă:

 „Trebuie să ne restabilim verticalitatea, ţinuta morală demnă, identitatea cetăţenească şi naţională, trebuie să demascăm şi să decidem cu propria noastră voinţă înlăturarea imposturii, a demagogiei, a minciunii autorizate, a populismului, a hoţiei, a prostiei, a manipulării conştiintei şi a tuturor justificărilor degradante… Trebuie să activăm responsabilitatea în întreaga societate românească … Da. Trebuie, maestre! Trebuie. Un deziderat atât de simplu, dar cu o încărcătură mare cât o țară. Pentru aceasta însă, toți cei din fruntea țării, toți cei care dispun de pârghiile corespunzătoare trebuie să-și facă datoria față de popor. Cu onestitate și responsabilitate, cu dăruire și respect față de țară și de neam, cu patriotism desăvârșit.

Dar, în aceeași remarcabilă și distinsă retorică, nu ne rămâne decât să aprofundăm și aceasta:

„Nu știu cât contează, în ziua de astăzi, adevărul … Nu știu dacă degradarea susținută și aclamată într-un climat viciat de prostie agresivă și ticăloșie interesată mai poate fi oprită”.

Subscriem, cu speranță, și chiar dacă „ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga existență”, noi mai credem –  încă mai credem – că România își va reveni la normal. Deși, vorba aceluiași expert de aleasă cultură: „Nu pot ști dacă mistificarea în care ne place să viețuim dintotdeauna în spațiul miticist are acum momentul ei de desăvârșire sau încă proliferează (…). În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea și responsabilitatea, trăim supuși și confuzi un timp al maculării …”

Așa este, însă nesiguranța, ca și impostura, ca și mediocritatea ori obediența, care s-au instalat, ca-ntr-o galaxie a rușinii, pe cerul, cândva atât de senin, al patriei, suscită destulă prudență. Este chiar periculos – momentan, desigur – să te pui împotriva unui curent, în care s-a lăsat antrenată majoritatea. Din atâtea motive, pe care unii, sincer, nu știu să și le explice. Se lasă duși de val și – cât timp propriile lor afaceri nu sunt deranjate – nu au de ce să se implice, dincolo de interesul nemijlocit. Oricum, cei care încă mai îndrăznesc să facă obstrucții, sunt reduși la tăcere în cele mai josnice moduri, între care compromiterea deține locul principal. Ți se insinuează repede ceva și, până la retractare – dacă o să mai parte și de așa ceva – rămâi cu pecetea atârnată de gât.

Am întâlnit adesea cazuri, când eram întrebat de ce permitem și nu acționăm împotriva a ceea ce i se întâmplă României, astăzi. Să facem ceva, cât nu este prea târziu, ca să înlăturăm impostura și să aducem țara pe linia de plutire. Le-am răspuns că, deocamdată, nu se pot face prea multe și – cu părere de rău – în niciun caz, numai din partea seniorilor. Să lăsăm tineretul să conștientizeze ce se întâmplă și  să-și revină, cu de la sine înțelegere, în matca națională. Altfel, nu e nicio putință de izbândă și, dacă nu se pricepe asta, își merită soarta și ei și noi. Riscăm să facem un deserviciu și, în loc să avem aderență la masă, ne putem aștepta la un afront generalizat. Astăzi, mijloacele de informare, capacitățile și disponibilitățile, care vin în întâmpinarea tânărului, pentru a-l pregăti și a-l forma ca om, în deplină cunoștință de cauză cu ceea ce societatea, ca și ceilalți, așteptă de la el, sunt multilaterale. De aici și nivelul, la care ar trebui să se situeze media. Categoric, superior, față de cel al generațiilor precedente. Ceea ce, cu toții cred că acceptăm, este și normal să se întâmple.

Anormală însă este dispoziția unora dintre aceștia în legătură cu obligațiile sociale, pe care ar trebui să le incumbe o asemenea realitate. Și, când spun asta, am în vedere, indubitabil, interesul național, ca și acel nobil simțământ care trebuie să ne mențină în actualitate și să reprezinte mândrie noastră de neam: dragostea față de țară, de acest popor atât de minunat, de tradițiile și de istoria sa îndelungată. Desigur, generația de astăzi nu se mai poate nicicum raporta la generația din perioada imediat post-belică, care muncea dezinvolt, pe gratis, în numele unui patriotism, chiar dacă forțat. Dar, cu amendamentele impuse de o altfel de evoluție, în care totuși comandamentele sociale erau aceleași. Nu numai la noi, ci în întreaga lume civilizată. Pentru că, oricât de mult ar fi evoluat societățile din statele avansate, eu nu am auzi pe nimeni, care să se dezică de patria lor, ca și de cetățenii în mijlocul cărora își desfășoară activitatea. Respectul lor față de țară, ca și față de popor a rămas constant, în pofida oricăror vitregii ale vremurilor»[7].

România – „țara mea de glorii, țara mea de dor” – suferă cumplit. Au îmbolnăvit-o netrebnicii neamului, iar noi – noi românii, fiii săi –  asistăm neputincioși, cum cancerul social se răspândește în trupul cândva atât de puternic al unui popor năpăstuit peste poate. Asistăm, oftăm și așteptăm. Așteptăm să apară cumva un altfel de tămăduitor al neamului din Grădina Maicii Domnului, care să ne curețe de pecinginea străină și să stârpească tumoarea, ce tinde să ne introducă în metastază. Chiar și în pofida evidenței, potrivit căreia: „neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești – probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și Estul Europei – România nu devenea «cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene» practic doar într-un deceniu și jumătate[8].

Au trecut treizeci și ceva ani de la momentele acelea când pe străzile Capitalei și în marile orașe se scandau lozinci de genul: „Nu ne vindem țara!” Și, noi, simpli cetățeni din majoritatea eterogenă ne-am însușit sloganul și am vrut să ne constituie deziderat. În schimb ei, guvernanții noștri – nu ai altora – sub paravanul întunecat al nerecunoștinței populare, au scos-o la mezat, pe mai nimic. Bucățică, cu bucățică, ne-au vândut țara, cu o nerușinare de neimaginat.

M-au impresionat profund relatările tânărului jurnalist reșițean – sus-amintit – care, cu doar câteva zile în urmă, mai avea „tupeul”  să le reamintească acelora, ce încă mai gândesc românește, că: „Suntem un popor de idioți, așa cum afirma Țuțea[9], atâta doar că nu ne dăm seama. Am fost duși cu zăhărelul an după an, generație după generație. Comuniștii ne-au arătat luminița de la capătul tunelului în care fiecare era egal cu celălalt. Adevărul e că ne-au pus să muncim și au creat condiții pentru a face acest lucru. Social-democrații ne spuneau cât de frumoasă va fi viața după guvernarea lor și au distrus tot ceea ce se numea economie: fabrici, uzine, șantiere, CAP-uri și IAS-uri. Calea spre occident fusese deschisă și poteca începea să se bătătorească. Au venit liberalii cu vederi progresiste, aliați cu neomarxiștii (doar în definiție) pentru că nici acum nu știu ce hram poartă. Ăștia au în cap un singur lucru: banul. Fac orice, indiferent de pierderile colaterale pentru avutul propriu. Al lor și al acoliților și calcă în picioare tot: destine, credință, libertăți”[10].

Vi se pare că se exagerează cumva!? În ce mă privește, nicidecum. Pentru că eu, și ca mine destui alți buni creștini: „Nu cred că în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă”[11].

Întrebările care subzistă și pe care ar trebui să ni le punem, fie și așa când privim în oglinda minții: Cum de se permit toate acestea?! Ce face justiția, procurorii noștri convertiți în magistrați?! Ce fac celelalte autorități, cu răspunderi într-unul sau altul dintre domeniile rămase de izbeliște?!

O justiție cu talerul dreptății ciuruit, întreținută gras, cu salarii și pensii, pe măsura gradului de obediență, n-o să fie niciodată în slujba cetățeanului simplu. Aidoma, instituțiile înțesate de înrudiri și „însoțiri” de toate genurile n-o să vină niciodată în întâmpinarea românului fără de vreun „sfanț” în buzunar și, cu o întreținere și amăgire pe măsură, nu ne vor susține niciodată interesul național.

„Vrem o țară, ca afară!” Așa am perorat mai toți – ani de-a rândul – după acele evenimente bulversante de la finele lui ’89.  Vai, cât de obstrucționată și pervertită ne-a fost înțelegerea! Nu, noi nu vrem o țară ca afară, vrem o țară care să fie a noastră, golită de tot ceea ce a afectat-o atât de grav, tocmai din afară. Mai exact: „Ne vrem țara înapoi!”. Și mai vrem ca tinerii noștri să revină la vatră și, prin virtutea, competența și dăruirea lor, să ne revigoreze tuturor simțirea peste care, cineva, de altundeva, a tras perdea întunecată a ingratitudinii sociale, umane și politice. În dosul căreia alogeni impertinenți ne storc de bogății, ne umilesc și ne batjocoresc tot ceea ce a avut și mai are de preț această națiune aservită peste putință: istoria, credința, civilizația și dragostea față de patria, în care sălășluim de-atâtea și atâtea secole și milenii.

Nu, noi nu vrem nicio țară ca afară. Niciodată, chiar dacă pentru o clipă ne-am lăsat amăgiți de un miraj, care niciodată – după câte se pare – nu va prinde concretență pe pământ românesc. Noi, care niciodată n-am râvnit la mai mult, dincolo de interesul național, ne vrem înapoi doar pământurile noastre, vândute ori arondate aiurea, economia devalizată, întreaga avuție națională, cu tot ceea ce incubă aceasta, demnitatea furată și mândria terfelită peste măsură.

 

Mă doare că scriu aceste rânduri în ajunul marii sărbători a Zilei Naționale, în plin post al Crăciunului, când toleranța și empatia ar trebui să ne determine să fim mai ponderați în aprecieri necorespunzătoare sau, pe cât posibil, să le evităm. Dar, mă întreb și-l rog mult pe Autoputernicul să mă înțeleagă și pe mine: toleranță față de cine?! Empatie cu cine!? Cu cei care ne-au pauperizat și ne-au afectat sfințenia trupului românesc și a cugetului bunului român. Niciodată.

Astăzi – în preziua marelui bilanț național – nu pot să mă limitez doar la aspectele de paradă, ci cu deplină sinceritate față de destinul unei țării de vază europeană, care i-a avut în frunte pe marii oameni ai neamului, ca și pe voievozii istoriei Mircea cel Mare, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Sfânt, pe Ioan Alexandru Cuza și, ca ei, atâția alții, nu pot să nu mă întreb: Ce s-a întâmplat cu agoniseala noastră, a tuturor? Cum de a ajuns țara aceasta să fie sărăcită și înglodată în datorii? Cine și de ce ne-a aservit altora?! De ce, cu fiecare zi în adaos, ni se fură până și sentimentele!? Ce fac toți aceia care sunt învestiți prin lege, prin Constituție – dacă se mai respectă așa ceva în România – să ne ocrotească și să ne apere?! Până când se va permite deșănțata spoliere!? Că de manipulare și abaterea atenției ne-am săturat și nu mai are niciun efect pentru cetățeanul de rând. Nu ține de foame și, îi asigurăm pe guvernanți ingrați, ca și pe acei parlamentari cu portofoliu pe bază de portofel, că ne afectează doar dorul. Dorul după acea Românie, în care gloria mai conta și – independent de orice formulă politică – ne asigura stabilitate, încredere și siguranță în familie, în societate, în credință, în perspectivă și față de oricine s-ar fi dovedit în contrar interesului nostru.

Poate că unii vor fi tentați să creadă că, cei care mai gândesc aidoma mie, sunt nostalgici și se lamentează aiurea. Nostalgici – în sensul nealterat al celor menționate și susținute cu argumente –  poate, dar lamentabile sunt doar prestațiile celor care ar trebui să ne ofere tuturor, cu deosebire tinerilor, model de manifestare civică, nemijlocit în slujba țării și a poporului, pe care-l pot deservi și altfel. Adică: cu cinste, cu dreptate, cu prestanță și cu mândria de a fi român adevărat.

În ceea ce ne privește, cu toate reținerile exprimate, așa cum nu ne-am pierdut credința, nu ne-am pierdut nici speranța și suntem convinși că România, țara mea de glorii, țara mea de dor își va reveni, cu totul, în siliștea dintotdeauna. În pofida oricăror încercări ale neaveniților de a ne scoate din matca strămoșească, vom reuși să răzbatem prin ceața întunecată, în care unii caută să mențină pentru totdeauna și, îi asigurăm pe vrășmașii neamului că poporul din Grădina Maicii Domnului, va dăinui în demnitate peste secole. Altfel, nici că se poate.

La mulți ani, România, țara mea de glorii, țara mea de dor! „Fiii tăi trăiască numai în frăție/Ca a nopții stele, ca a zilei zori/Viața în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/, Vis de vitejie, fală și mândrie/Dulce Românie, asta ți-o doresc!”[12].

Note

[1] Mihai Eminescu, Netrebnicii care ne conduc, articol scris de Mihai Eminescu in ziarul „Timpul”, A.D. 1877!

[2] Octavian Goga,

[3]Dan Tănăsescu, Octavian Paler despre România, 11 mai 2014, articol accesat în 30 noiembrie a.c.

[4]Călin Georgescu, lider al Clubului de la Roma, România a fost vândută. Statul român nu mai există, postat în 10 februarie 2019, de către Adrian Albu în Cunoaște România, Dezvăluiri.

[5] Dan Agache, în Reper 24.ro, 11 noiembrie 2022;

 

[6]Emil Cioran, Ispita de a aștepta, Scrisoare către impasuri, 2008.

[7] Pasaj preluat și prelucrat din volumul Grigore Stamate, Barajul tinereții mele, Editura Total Publishing, București, 2021, pp.344-348;

[8] Ilie Șerbănescu, Unicitatea „europeană” a României post-colonozare, în România liberă din 28 mai 2019.

[9] Petre Țuțea: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare“.

[10] Dan Aghache, idem.

[11] Ibidem.

[12] Fragment din poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, versuri Mihai Eminescu.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ÎNFĂȘURAȚI ÎN TRICOLOR – ROMÂNII LA ZIUA NAȚIONALĂ

Publicat în 27 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin

Steagul tricolor

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, udat cu sângele strămoșilor noștri și îmbogățit cu sudoarea muncitorului (…)

Al. Ioan Cuza1/13 septembrie 1863

„Fiecare națiune, din dragoste pentru propriile lucruri și pentru gloria propriilor străbuni, a inventat multe povești. (…) Din toate lucrurile le vom povesti doar pe cele pe care, prin originea lor antică, le-am considerat a fi demne de a rămâne în memorie”

Nicolo ZENO

În Istoria sa Univeraslă, Nicolo Zeno, în cele șapte Cărți ale Geților, ne creionează virtuțile geților din vremea lui Deceneu , din timpul regelui Burebista, și mai cu seamă nea- amintit de adevăratul geniu al geților: ZAMOLXIS, cel care, asemenea legendarului biblic Moise, a „dat legile națiunii”! El, fiind descendent din GETAR, a reușit să-i convingă pe geți „să devină faimoși prin intermediul armelor”. Prin aceasta vor iniția expediții de cucerire, vor schimba numele „din geți-în goți”!, apoi cei din răsărit-ostrogoți (Amali), cei din apus vizigoți-Balți (scitul de aur), ambele ramuri GETICE scoborâtoare din Scandia .

Interesant de coroborat informațiile furnizate pe o hartă de către o universitate americană, cu privire la așezarea popoarelor sub cercul polar, și locuire primordială(cam sub 5000 de ani, a teritoriilor sun scandinave), deci zone amintite de istoricii antici Strabon, Pliniu și Ptolomeu. pe tăblițele sale Papa Nicolae I, i-a dispus în zona Scandinavă pe Alani, Norvegieni, groenlanda, Suedia și Goția, adugați și alții: finlandezi, Lapia, carelia, etc. între 40-18 grade latitudine. După moartea lui Getar populația a migrat spre sud, devenind „sciți păstori”(Herodot), sub comanda urmașilor lui Ilea și Hercule Baltul, au lăsat o puternică armată numită a goților regali, superiori celor din jur până la venirea lui Darius Hyspastes.

Cam ala 1000 de ani după Potop, pe vremea faraonullui Ramses din Egipt, a regelui Leman în Franța, Romo în Spania, a Judecătrorilor evrei, în Grecia dominau tebanii, peste Geția domea regina Melampo. Cu ajutorul amazoanelor geții au învins pe grecii, conduși de Hercule și Tezeu, și au stăpânit câteva sate din Grecia, înainte de a se retrage în Tracia. După războiul Troiei geții l-au avut ca înțelept pe ZAMOLXIS, adorat ca un Zeu.  El „i-a stabilizat pe geți, le-a dat legi și grandioase cunoștințe”. După acele reguli geții au trăit în pace până la venirea lui Darius.

Cohorta I Ulpia Dacorum, recrutată și trimisă în Capadochia (Siria) au luptat sub stindardul lor nemuritor, cel al dragonului. Astfel observațiile lui Arian din vremea Împăratului Hadrianus (117-138) remarca dârzenia cu care se instruiau soldații proveniți, din Dacia, în limba lor proprie, precum și zgomotul (șuieratul) dragonului (capului de lup). Fără a face o mențiune specială asupra culorilor pânzelor ce atârnau pe lângă balaur, Arian  lasă urma primordială a existenței acestor la daci!  Autoritățile militare romane au fost surprinși de faptul că acest simbol dacic era colorat.Admiși și recrutați în Cohortele romane, dacii au ajuns să fie „lăsați la vatră” ca cetățeni liberi în Bretania anului145 d. Hr., și împroprietăriți cu pământuri acolo, dar nici acolo nu s-au despărțit de sica dacică (cuțitul încovoiat).

La anul 175 după Hristos, culorile menționate pe steagul de luptă al dacilor sunt: roșu, galben și albastru, dispuse pe orizontală. Novela XI, din 535, aceleași culori figurau și în timpul domniei Împăratului Iustinian, după mențiunea de fixare și supunere a teritoriului locuite de daci (Apud arh. Ioan Constantinescu, Toronto- Observatorul.com, 17 noiembrie 2022). Același autor amintește de o carte, redactată în limba germană, apărută la Brașov în 1851, care amintea de „moștenirea culorilor tricolorului de pe timpul Daciei Traiane ”. De altfel e bine știut că prin steag și prin Columnă dacii au rămas nemuritori!

(frescă din Muzeul Militar Național -Filiala Oradea)

Culorile în steagurile și scuturile de pe vremea lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Zogravu-Muntele Athos-Grecia, bradat de domnița Elena, fiica domnitorului, ajuns la București după primul război mondial(Apud Adina Berciu-Drăghicescu, Gh Iscru, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolorul României, 1995, p.14), ori Mihai Viteazul, conform descrierii cronicarului Ciro Spontoni din 1638, cum că însuși mihai „ a desprin flamura și a pus-o sub platoșă”, pentru a proteja însemnul corbului de pe flamură de mâinile dușmane. Steagul era așadar și un semn de adunare a oastei și un însemn de identitate care flutura pe cetate, ori în fruntea oștirii. Culorile au fost decise ca semne de identitate națională la 1848, odată cu formarea la Islaz a guvernului, după decizia de la Craiova. Astfel că 26 iunie a fost adoptată ca zi a drapelului național (Apud Constantin Moșincat,  Drapelul de luptă ca simbol al onoarei și patriei, 1997)

Cât privește dispunerea culorilor, ele simbolizează „verticalitatea poporului”, și se citesc de la albastru, galben, roșu, proporții egale lățimea 2/3 din lungime, cu dispunere pe orizontală. Semnificația culorilor e dată de -roșu -sângele și jertfa pentru libertate, galbenul- măreție și virtutea neamului,  iar albastru, seninul cerului.

Cât de dragi le-au fost ardelenilor aceste trei culori, cu câtă demnitate le-au purtat ei, încât l-au făcut pe marele savant Nicolae Iorga să definească „tricolorul pentru ardeleni e ca bolta cerului de necuprins” (Apud, Constantin Moșincat, Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, 2018).

Românii, în special ardeleni, din America pe steagurile breslelor profesionale au postat aceste culori, iar la  întrunirile lor, chiar înainte de Marea Unire, le afișau public. pe steagul tricolor au depus solemn jurământ și voluntarii ardeleni din legiunile din Siberia, Italia, Austria, și Darnița.

Manifestări culturale în prezența tricolorului

LA MONUMENTUL OSTAȘULUI ROMÂN DUPĂ MARȘUL RECUNOȘTINȚEI

Delegație de veterani bihoreni la Alba Iulia – pe urme de eroi

tricolorul la Cotul Donului -Vasile Șoimaru

LA MONUMENTUL OSTAȘULUI ROMÂN DUPĂ MARȘUL RECUNOȘTINȚEI

Cu  tricolorul la Cazemate – Nojorid, jud. Bihor

Prof. univ. dr. Viorel Faur, omagiat la 80 de ani

Ce-ți doresc eu Ție, Dulce Românie?…

La mulți ani România!

La mulți ani români!

Românii sãrbãtoresc Ziua Nationalã oriunde s-ar afla

Dorina Cornelia Aldea

Pe 1 Decembrie, toti românii, oriunde s-ar afla, poarta România în suflet iar Imnul României va rãsunã in toate lãcasurile, din toate colturile lumii, unde bat inimi de români.

Iar pentru noi, românii care suntem departe de tarã, aceasta zi ce o petrecem impreunã, ne leagã si mai puternic, ne aduce impreunã cu gânduri bune, cu amintiri plãcute, cu traditii, cu lucrurile bune pe care România ni le-a dat.

România a sãdit in noi valori cum ar fi moralitatea, modestia, ambitia, iertarea, importanta familiei, a prietenilor si a tesut în fibra fiintei noastre o puternicã legãturã cu pãmântul, apele, codru, aerul, croindu-ne un contur care ne defineste.

O astfel de povarã dulce-amarã o purtãm cu noi oriunde. Este dorul de Acasã. Chiar si în cele mai îndepãrtate țãri, românii au un loc unde se simt ca acasã: biserica! Aici se întâlnesc, se roagã în limba maternã, aici își boteazã copiii, aici isi fac legãmântul pe viata, tinerii cãsãtoriti. Biserica este instituția care îi unește cu adevãrat pe români, care luptã pentru pãstrarea credinței, traditiei și identitații românești.

Si…..sã nu uitãm cã stã si in vointa noastrã, a celor ce trãiesc dincolo de frontiere nenumãrate, sã facem România mai frumoasã si sã fim mândrii atunci cand se intoneazã imnul national in tarã sau in orice alt loc in lume, atunci cand se vorbeste de Brancusi la Paris, New York, Tokyo, atunci când aflãm ca tinerii nostri olimpici si-au mai golit o camerã de jucrii, in care srã-si poatrã etala medaliile obtinute la concursurile internationale, atunci cand un român câstigã un turneu de tenis sau când un român ajunge pe vârful unui munte.

Sa fie o mândrie pentru fiecare dintre noi, sã avem un pasaport românesc sã vorbim in limba noastrã si sã ajungem sa fim modele si pentru alții.
Si, sã nu uitãm cât de mult potential si frumusete are de oferit România. O tarã in care splendorile si sãlbãticia naturii se impletesc cu abisurile istoriei, din primii ani ai crestinismului in Carpati.
O tarã care ascunde in inima ei comori cât pentru o lume intreagã.

Eu sunt recunoscãtoare pentru baza solidã pe care România a oferit-o vietii mele. Acolo am trãit cei mai frumosi ani, acolo am avut cele mai mari impliniri.
Eu n-am uitat cã România este tara cu traditii inestimabile este, tãrâmul de basm în care s-a nãscut Fat-Frumos, meleagul fantastic al Mioritei si al teiului lui Eminescu.
Eu n-am uitat muzica care uneste suflete, dansul si voia bunã, baladele si cântecele traditionale românesti, de jale si de DOR. La fel ca dorul de cei dragi, si dorul de tarã este mereu prezent în sufletul românilor plecati departe, pentru ca parte din identitatea oricãrui român este legatã de tara sa.

Iar tu, român de-al meu, cãlãtor pe alte meleaguri, spune-le celor ce te vor întreba cine esti si de unde vii, ca „tu române, nu ai de ce sã tii capul plecat în fata nimãnui, niciodatã, pentru cã tu pe pãmântul tãu ai stat, nu pe al altora, tu l-ai muncit si fãcut sã rodeascã, tu ai stat cu o mânã pe plug si alta pe sabie si nu ai râvnit niciodatã la bunul altuia”.

Asadar odatã cu un indemn de regãsire a respectului de sine si o sperantã de a ne renaste ca o natiune puternicã in rândul tuturor natiunilor, trimit gândurile mele spre toate zãrile lumii pe unde se aflã rãspindit neamul nostru si sã ne amintim cu toti ca suntem din neam vechi, cã suntem copii de oameni buni, frumosi, harnici, credinciosi, ospitalieri, cinstiti, rãbdãtori, dar si viteji, aprigi si neînfricati atunci când tara o cere, sã fim mândri de noi însine, de strãmosii nostrii si de tara noastrã!

Tie, Românie, îti doresc sã fii mandrã de fii tãi, sã fii bunã cu ei, sã le aduci un An Nou Bun si cu sãnãtate!
Iti doresc belsug, pace si bunãstare, copilasi zambãreti si sãnãtosi, imbrãcati bine si educati si mai bine, bãtranei la adapost care sa trãiescã fãrã frica frigului, a bolii, a singurãtãtii si nepãsãrii.

Îþi doresc conducãtori demni de strãmosii lor si tineri care sa nu renunte la idealuri. Tineri care sã stie ca visele lor devin realitate dacã au vointã, dacã au credintã si putinã iubire: de Dumnezeu si de semeni.
Numai asa vor reusi sa construiascã o lumea nouã in care sã fie fericiti si mândrii de numele tãu!

Îti mai doresc ca ziua ta si sacrificiile care au însemnat ea sã nu fi fost în zadar.
La Multi Ani, Românie, tara mea!”

Fie ca Dumnezeu sã binecuvânteze România, astfel incât din plinãtatea fericirii pe care El a hãrãzit-o tuturor oamenilor sa se impãrtãseasca cat mai multi concetãteni de-ai nostri, dupã faptele bune si gândul curat al fiecãruia!


din Vancouver, pentru Observatorul – Dorina Cornelia Aldea
     11/23/2022http://www.observatorul.com/Default.asp?action=articleviewdetail&ID=24267
În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Profil ANIVERSAR: SCULPTOR CORNEL T. DURGHEU, prof. univ. Dr.

Publicat în 25 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin
  • În anul 2011, cunoscândul pe Decanul Facultății de Ară din Oradea,
    prof.univ.dr. Cornel Teodor DURGHEU, prin mijlocirea acestuia și sprijinul și
    interesul prof.univ.dr. Aurel CHIRIAC – Director, Enrico Gino BINACO are
    oportunitatea de-a aduce în România , la Oradea , pentru a organiza o Expoziție
    Personală ANTONIO DEL DONNO, o MARE PERSONALITATE a culturii italiene
    Moderne în Domeniul Artlor Vizuale, la Muzeul Țării Crișurilor.
    În contextul creat prin interferențele culturale speci?ce s-a creat
    ocazia, între subsemnatul și prof.univ.dr. Cornel T. DURGHEU, de-a stânge o
    prietenie care durează și în ziua de astăzi. Prietenie bene?că care a făcut și ea să
    mă hotărăsc a mă stabili în frumosul oraș Oradea ca un bun și generos cetățean.
    Unul dintre primele Proiecte realizate înmpreună cu Sculptorul
    DURGHEU, mijlocite și de generozitatea Primăriei ORADEA,dar cu sprijinul Dir.
    Alberto MOLINARI la ROMA, a fost organizarea Expoziției Personale – „DIALOG”
    – a renumitului ar&st plas&c ,la Galeria de Artă a Museului „Locanda
    MARTORELLI” Ariccia -Roma. Expoziție organizată și desfășurată pe data de 15
    noiembrie 2015. Cri&ca Evenimentului a fost scrisă de Cri&c de Artă D-na
    Vincen& Maria Cris&na. Apoi s-a realizat o altă Expoziție DURGHEU la Napoli
    „LARTE dal I al III Millennio” în Castelul din sec. IX în „LETTERE”, unde sculptorul
    a avut privilegiul de-a primi cri&ca renumitului cri&c profesor GIANNI GARRERA.
    În anii următori, după această bază cultural-expozițională, câș&gată
    prin experiența și implicarea sculptorului DURGHEU, am colaborat și realizat
    Proiecte și Expoziții internaționale a&t în Italia cît și în România cu ar&ș&i români
    și italieni.
    Amintesc:
    – în 2014 – Expoziția „Antonio Del DONNO” la Muzeul de Artă din BAIA MARE:
    – în 2015 Expoziția „Ar&stul postmodern” Antonio Del Donno la Muzeul
    SatuMare : –
    in anul 2016 , Expoziția Antonnio Del DONNO „CULTURI” la Galeriile
    UAP,TârguMureș:
    –în anul 2016 Expoziția ar&stului Antonio Del DONNO „Convivenza” la Muzeul
  • de ArtăArad: –
    în anul 2019 s-a organizat Expoziția ar&ș&lor orădeni și bihoreni ,,Dall est all
    ovest” la Academia di Romania din Roma prin colaborarea cu D-na Dr. Vioara
    BARA – Președinte UAP Oradea, cri&ca scrisă de renumitul cri&c de Artă din
    Bucureș&, Dr. MAGDA CÂRNECI:
    – în anul 2022 pe 11 noiembrie , organizăm la ROMA Expoziția Ar&ș&lor din
    Târgu Mureș „DIVERSE SIMILI”, la Academia di România și la
    AcademiadiUngaria. –
    în anul 2022 la 12 niembrie , organizăm sub auspiciile d-lui Alberto
    MOLINARI ,Expoziția de sculptură a prof. Cornel T. DURGHEU „Manipolazione
    della Forma” la Galeria – „Associazione Culturale Plus Arte Plus din ROMA –
    cri&ca prof, Gianni GARRERA.
    Tot pentru anul 2022 s-s conceput pentru Oradea un Proiect Nou în
    colaborare cu Ar&stul Italian Constan&ni MASSIMO , Proiect numit
    „UNCONVENTIONAL Art Project WHITE HOLE” care constă în a aduce Arta
    Locală din Oradea și cea internațională în spațiile NONCONVENȚIONALE din
    oraș, în spații neobișnuite cu lumea ar&s&că, mediu care va da vizibilitate
    operelor ar&ș&lor în afara spațiilor obișnuite de expunere în mai multe spații și
    sectoare nonconvenționale ale orașului Oradea:
    Pentru anul 2023 sunt Programate Proiecte Expoziționale la Academia
    Română din Roma și la Academia Maghiară din Roma împreună cu Comunitatea
    de Ar&ș& din BAIA MARE și tot la Academia Romănă din ROMA se va organiza
    Expoziția Personală a profesorului sculptor Cornel T. DURGHEU din Oradea.
    În concluzie este de remarcat considerarea și constanta PROIECTELOR inițiate,
    organizate și coordonate în spațiu internațional, dezvoltînd o tot mai largă gamă
    de colaboratori și Ins&tuții din mai multe Țări care dovedesc interes,
    profesionalism și seriozitate organizatorică. Totul pentru concetățenii noștri
    doritori și consumatori de orientări sociale și spirituale de civilizație culturală
    națională și universală. Cei care doresc și iubesc privilegiul iden&tății neamului
    stăpîniți de ?rescul și Eternul sen&ment de ACASĂ.
    BINACO ENRICO GINO.
    Oradea 6 nov.202
     

    CASA NATALĂ DIN BERECHIU

    LA MULȚI ANI DISTINSE CAVALER DE CLIO!

În categoria Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

VETERANII BIHORENI – ONOR LA EROI!

Publicat în 25 octombrie 2022 de Mosincat Constantin

Frumoasă, pioasă și lăudabilă inițiativa Asociației Maționale a Veteranilor de Război – Filiala Oradea de a organiza un tur -PRO-MEMORIA – pe la împortante locuri care amintesc pelerinilor și simplilor trecători că pe acolo își dorm somnul de veci EROII.

–Reporter Cetatea Cavalerilor:  Ce reprezintă Eroii pentru Asociația Veteranilor, l-am întrebat pe președintele filialei Col. r. Dumitru Damian?

– Col. r. Dumitru Damian: Ei sunt norocoșii supraviețuitori. Din evidența Filialei dispar, pe cale naturală tot mai mult cei care au fost pe front, sau/și urmașii acestora: soții/văduve de veterani și chiar copii ai acestora. Odată cu ei și o parte din ceea ce nu s-a povestit despre isprava lor. Tocmai din acest motiv am pornit pe acest drum al Memoriei istoriei. Pașii hotărâți ai eroilor se aud încă la Păuliș, Oarba de Mureș, Carei.

– RCC – Știu că în anii trecuți ați fost pe urmele ostașilor români din Armata a 4-a, de la Oarba de Mureș la Carei. Proiectul din acest an ce aduce nou?

–D.D. -Mă bucur că ați amintit despre un  turneu mai lung, cel din Nordul județului, unde am avut bucuria să ne întâlnim cu tineri la ei acasă și la „casa Eroilor”, adică la monumentele și cimitirele Eroilor din Zonă. Așa s-au transmis cunoștințele istoricului Dr. Augustin Țărău, vicepreședintele nostru – către generația tânără. Receptarea informațiilor, ne-a convins de utilitatea unor astfel de excursii-documentare-de-suflet pe URME DE EROI! În acest anu am mers prin Sudul județului, urmărind ofensiva Armatei 1-a. Primul popas la Păuliș, acolo unde cei de la Radna au stat „stâncă lângă șanțul antitanc!” Din lecția asta se învață că Tu, ca Ostaș Român, ești bucată vie din Trupul  Naţiunii Tale, care ştie și aplică fără rezerve, lecţia morții pentru ȚARĂ, pentru ca fiii săi să trăiască de-a pururi. Este Armă Vie necârtitoare, parte de nedezlipit din Patrie Română, cu care de-a lungul vremii și-a apărat ființa, glia mult râvnită de alții.

–RCC – Văd că sunteți o mână de oameni, foști militari, din care unul în straie preoțești.  Are și asta vreo semnificație?

D.D. – Da, în posibilitățile financiare au fost mai reduse, ca după Pandemie. Așa ne-am strâns acest mănunchi de 7 (din imagine lipsește ing. Eugen Sabău – fotograful) și ne-am gândit să tămâiem, la propriu, monumentele și locurile de veci ale EROILOR căzuți pentru PATRIE! Așa că am oficiat slujbe, parastase pentru Eroi!

– RCC – Ce a urmat pe traseu?

D.D. – La 150 de ani de la moartea Crăișorului Iancu, nu puteam rata itinerarul fără să mergem, din nou, la Țebea.

Apoi la Alba Iulia, acolo unde Ostașul român a privit  și țintit cu admirație, și chiar dacă n-a intrat pe Câmpia Libertății, ori pe Câmpul lui Horea, a  privit cu nădejde în suflet că porunca străbune se va împlini, mai devreme ori mai târziu. Și vă mărturisesc că de câte ori pronunț Alba iulia îmi vine în minte povestea Moșneagului care s-a prezentat voluntar printre românii chemați de Consiliul Dirigent la oastea ardeleană. Întrebat de colonel: „- ce cauți aici, locul dumitale e acasă, la gura sobei printre nepoți! – Ba NU, domn colonel, că eu mi-am trăit viața, și de-o fi vreun glonț rătăcit pe câmpul de luptă și pe mine de m-o nimeri, nu-i așa mare bai ca și când ar secera viața unui flăcău”.

Mereu pe urmele Eroilor, căci, cum zice poetul, nu mor niciodată, ei rămân „contemporani cu toți urmașii”! Și care-i mai pios omagiu  decât o rugăciune acompaniată de Veșnica lor Pomenire! Așa am gândit să ne omagiem Înaintașii, iar de Ziua Armatei României gândul nostru se îndreaptă întiași dată spre ei Eroi ca au la căpătâi inscripția:

„GLORIE OSTAȘILOR ROMÂNI CARE AU LUPTAT  CU EROISM ÎMPOTRIVA FASCISMULUI PENTRU  ELIBERAREA PATRIEI, PENTRU LIBERTATEA  ȘI ÎNDEPENDENȚA POPORULUI ROMÂN” ,

iar pentru aceia care însă se află la datorie sub tricolor le urăm La mulți ani!

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Regimentul 2 ”RE” la serbarea de Încoronare

Publicat în 14 octombrie 2022 de Mosincat Constantin

12 octombrie  2022 – Oradea la statuia Regelui Ferdinand I

Regimentului 2 Vânători la Încoronare

În categoria Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

Ziua Limbii române

Publicat în 1 septembrie 2022 de Mosincat Constantin

Ing.Miorița Săteanu

Activitatea festivă dedicată ZILEI NAȚIONALE A LIMBII ROMÂNE, care se sărbătorește începând cu anul 2013, în data de 31 August, al fiecărui an, a avut loc în cadrul *Clubului de Poezie* la sediul Bibliotecii Virtuale ELIT, director prof. Mirela Silaghi în parteneriat cu ing. Săteanu Miorița, coordonatorul proiectului *Cetățeni activi la puterea a treia*

Importanța evenimentul a fost subliniată și a fost scoasă în evidentă prin cuvântul de deschidere a doamnei prof. Mirela Silaghi, consfințind faptul că Limba Română este printre limbile cele mai muzicale, curate, bogată în expresii și metafore. Este limba în care se pot exprima cu uşurinţă cele mai intime sentimente și trăiri, cele mai reuşite comparaţii, cele mai frumoase declaraţii de iubire.

Deasemenea limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite.

Cu acestă ocazie se intonează Imnul Naţional și se arborează Drapelul României!

Activitatea *Mult e dulce si frumoasă limba ce-o vorbim* a fost dedicată, în special, sărbătoririi evenimentului dar și pentru evocarea unor persoanlități care au marcat evoluția literaturii române prin scrierile lor .

Discursul elevei Ruxandra Tărău de la Colegiul Național *E. Gojdu* despre Nicolea Iorga a fost însoțit de prezentarea documentelor care au inclus viața și operele marelui istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, impresionând prin diversitatea activității dar și prin sfârșitul tragic al existenței lui pe pământ, cel care a fost un spirit neobosit al politicii, istoriei şi culturii noastre.

Eleva Aida Ritli din cls a XI a Colegiului Național *Iosif Vulcan * a vorbit despre Gelu Naum, cel care a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

Implicarea tinerilor în derularea momentului festiv a fost foarte apreciată de participanți, aceste  concluzii au marcat si recitarea de către elevul Alin Abrudan – Colegiul Naționla *E. Gojdu* a poeziei lui Gheorghe Alioute sub titlul *Mi-e dor de România *versuri cu un cu mare impact partiotic

Poetul Ocatvian Paler – *un rătăcitor în vremea paradoxurilor* a fost evocat de către ing. Miorita Săteanu, fiind cunoscut ca un important critic literar,  scriitor, jurnalist, editorialist, eseist si remarcat prin  funcțiile deținute in Radio si Televiziunea  Română  perioada in care au circulat multe citate celebre dintre care amintim  *Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.”

Prof. Octavia Vesa a trecut în revistă poeții și scriitorii care prin lucrările lor au contribuit la  evoluția literaturii și al graiul național, au dat sens vorbirii gramaticale, iar prin talentele cu care au fost înzestrați au scris versuri despre iubire, patriotism, frumusețile naturale, despre minunăţiilor piesajelor anotimpurilor și în special despre frumusețea sufletului omului pentru dăruirea creațiilor lui.

Surpiza intâlnire a constituit-o prezenta dr. rezident Taha El Bejan originar din Maroc care a învățat să vorbească românește foarte bine și știe să-și exprime gândurile direct în cuvinte românești și  nu prin traducerea din limba arabă în limba română.

Momentul festiv- artistic, a fost deschis prin recitări de poezii patriotice, din literatura națională și din volumele proprii ale poețiilor Leontina Costruț, Ioana Precup, prof. Florica Mera, prof. Aurel Horgos, Hetes Pascu, prof. Rodica Denuț și prof. Doina Iliescu.

În incheierea evenimentului organizat sub genericul „MULT  E  DULCE SI FRUMOASA LIMBA CE-O VORBIM”- s-a amintit de către ing. Miorița Săteanu multitudinea cuvintelor din vocabularul Limbii Române prin care se pot exprima toate sentimentele toate dorințele, toate visele, adică dragostea pe care o purtăm in suflet pentru ființă iubită –mulțumirile transmise mamelor dar si cuvintele de invățătura pentru a știi că cei 7 ani de acasă sunt cele mai valoroase si utile invățăminte in viață, incărcate de rugăciune și mulțumire către  Bunul Dumnezeu pentru tot cea ce se primeștec zilnic de la EL.

Ca o incununare a sărbătorii naționale, prof. Maria  Bilan a recitat versurile minunate ale poeziei: *Limba noastră-i o comoara* din creația poetul Alexei Mateevici

Activitatea desăşurată a constituit un omagiu important prin care s-a evocat bogaţia vocabularului limbii române, pentru a se exprima toare gândurile, sentimentele, observaţiile stiintifice si harul de a scrie versuri si de  a aduce elogii  celor care au făcut posibilă  sărbătorirea Zilei Naționale a Limbii si Literaturii Române

Evenimentul a fost încununat cu intonarea Imnului Național de către toții participantii.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

ULTIMA ORĂ DE DIRIGENȚIE CU PROF. ANA BEJINARU

Publicat în 17 august 2022 de Mosincat Constantin

M. , Petra Paic, dna și O. Ungureanu, prof Ana și Mihai Bejinaru, dna G. Pătrășcanu, Voichița, C. Moșincat, Al. Ghironte, Fl., N. Cios – înainte de ultima oră de dirigenție

(foto I. Mardale 27.07 ora11.00)

Fascinația revederii, așteptată de unii  50 de ani, a fost pe măsură ce ne-am recunoscut tâmplele cărunte și umerii ușor aduși în față. Ne-am îmbrățișat cu marea căldură a revederii și rememorării câtorva crâmpee de amintiri la o cină comună și un pahar de vorbă în care voia bună și dispoziția au fost ca în vremurile de altă dată, depline. Am fost mai mulți ca la ultimele două reuniuni și asta ne-a unit și mai tare.

Bucuria cea mare a fost a doua zi dimineață pe 27 iulie 2022, ora 10.00, când, colegul nostru Gabriel Pătrășcanu s-a oferit a fi cavalerul de onoare al clasei și a însoțit de la domiciliu pe soții prof. Ana și Mihai Bejinaru, diriginta clasei 12 G,promoția 1972, respectiv directorul adjunct al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc,  la Punctul de control al instituției. Bucurie. Bucurie. Strânși în jurul doamnei noastre diriginte. Unii nu o mai văzuse de 50 de ani. Și totuși își amintea de fiecare în parte, ținea să întrebe pe fiecare câte ceva.

Ora și momentele festive din sala amfiteatru vor rămâne memorabile. Acolo cei doi dascăli de vocație, soții prof. Bejinaru au ținut, fiecare în felul său o lecție de viață, de îndemn și îndrumare pentru toți cei din promoția 1972. Urarea dumnealor s-a unit întru sănătate și bună revedere peste câți ani ne-o da unul Dumnezeu.

Nu cred că cineva a uitat acele versete ale cărții primite în dar cu dedicație de la Petra și Mircea Paic, despre Iubire și Iertare, la care, vizibil emoționată, parcă cu premoniție, a ținut să facă trimitere doamna dirigintă Ana Bejinaru. A fost ultima oră de dirigenție.

Pe 01 august, îmi comunică colegUl Mircea Paic, m-a sunat doamna diriginte să mă întrebe de telefonul lui Costică Moșincat pentru că în tabelul de la sfârșitul catalogului numărul este inutilizabil.I-am trimis imediat un SMS cu numărul solicitat și seara am sunat-o s-o întreb dacă l-a primit. Nu mi-a răspuns. A 2-a zi la fel. N-am mai încercat.

ULTIMA ORĂ

Eu, da, Mircea, am reușit vreo 30 min. cu amândoi, mai ales că gafa cu telefonul îmi aparținea dintr-o tastare greșită. Pentru mine dialogul acela de o oră, când cu unul când cu altul, a fost cu adevărat ultima oră de dirigenție. Am răspuns ca la interogatoriu în legătură cu ultima tipăritură surpriză oferită cu ocazia revederii: Catalogul clasei 12 G, o lucrare colectivă de apreciere la adresa dascălilor și comandanților de apariția căreia aveam să aflu că s-a bucurat. M-a chestionat despre toți puștanii de altădată, din 12 G, bucurându-se ca de propriile realizări de reușitele acelora de care am avut știre, precum și de soarta trecerii premature a 12 dintre colegi. Pot să depun mărturie că de toți s-a interesat și a avut același tonus vibrant, plin de veselia pe care i-o cunoscusem în anii de liceu.

Am vorbit despre virtuțile umane, între care a așezat IUBIREA și IERTAREA în cap de listă, de parcă făcea cu fiecare discurs un exercițiu spiritual de pregătire pentru Împărăția Cerurilor unde era gata de o altfel de oră de dirigenție. Drept să spun, având experiența apropiată, a mamei, nu m-a surprins dialogul la care m-a provocat. Dar m-a binedispus tonul și verva dialogului agreabil avut cu o distinsă familie de profesori, Bejinaru.

[11:01, 17.08.2022] Costel: Cu regret va aduc la cunoștință că a încetat din viață erudita profesoară Doamna Bejenaru. Dacă ne poate consola ceva , este faptul că aniversarea noastră a fost ultimul eveniment la care a participat !
[11:02, 17.08.2022] Costel: Colegul Andrei mi-a transmis vestea tristă. Dumnezeu să o ierte.

[11:26, 17.08.2022] Lm Mardale: 🙏🙏🙏🎚️🇧🇪
[11:57, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Am lăcrimat la aflarea vești și cu durere profundă în suflet îi doresc să ajungă acolo unde Pronia este la ea acasă.Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Condoleanțe domnului profesor!
[11:58, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Și un mesaj de la Petra soția mea:
[11:58, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: A încheiat misiunea aici…are de înfăptuit alte misiuni la Bunutul!!!Dumnezeu să o aibă in grija Sa!!!😥💐♥️
[12:01, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Are cineva numărul de telefon al domnului profesor Bejinaru?
[12:02, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Îl rog să-l posteze pentru a trimite în scris condoleanțe!

[13:02, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Gandul zilei: 🌼🌿🌼
„Se spune că între 15 august (sf. Maria Mare) și 8 septembrie (sf. Maria Mică) oamenii nu îmbătrânesc, totul este cald și calm, că lucrurile se așează și oamenii au numai gânduri bune și își caută un făgaș nou. Se spune că între 15 august și 8 septembrie, vremurile nu știu încotro să o apuce, spre vară sau spre toamnă, că frunzele îngălbenesc, dar nu cad, că păsările vor să plece, dar încă nu știu dacă spre nord sau spre sud. Se mai spune că râurile nu mai curg și că marea nu are valuri, pentru că timpul stă pe loc și așteaptă. Să folosim cu înțelepciune acest răgaz pentru a vindeca mintea de gânduri negre și pentru a ne trăi sufletul cât mai aproape de Dumnezeu.”🙏
[13:07, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Într-o astfel de atmosferă ne-a părăsit doamna diriginte și …”își caută un făgaș nou”.Sunt convins că îl va găsi alături de drepți,buni și adevărați.
[13:42, 17.08.2022] Costel: Am transmis un SMS, în numele colegilor de la ultima întâlnire
[13:44, 17.08.2022] Costel: 0735561930
[14:09, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: La mine la acest număr de telefon figurează doamna profesor Ana Bejinaru. Domnul profesor nu are telefon?Aveau amândoi un singur și acelaș telefon? Zi Costică!
[14:21, 17.08.2022] Costel: Eu pe acest nr. am vb. la tf ultima oară, altul nu am. AM trimis mesajul pe acesta.
[14:24, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Gabi Pătrășcanu tu nu ne spui nimic? Ști alt număr de telefon?  Gabi Patăşcanu: Am primit vestea dimineața,dar eram la drum și telefonul pus pe auto.Dumnezeu să o odihnească.
[17:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: De spus, nu știu ce mai pot spune, dar sunt împăcat ca am putut sa ne bucuram de prezenta domniilor lor la festivitate.Am depanat multe amintiri, pe drumul pe am avut plăcerea sa-i însoțesc, dar păcat, mai spera la mai multe clipe fericite.
[18:01, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Ști alt număr?
[18:02, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: Nu am.

[20:55, 17.08.2022] Costel: Dragi colegi, deschid pe pagina Biblioteca Bravului Cavaler: ULTIMA ORĂ DE DIRIGENȚIE CU PROF ANA BEJINARU. Toate gândurile voastre, și ultimele amintiri le puteți posta alăturea de condoleanțele adresate familiei. Mesajele voastre,

Bonto Ghe: Sa doarmă în pace! Ne vom gândi totdeauna cu plăcere de dumneaei.

[12:13, 17.08.2022] LM Cios Ioan: Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Condoleanțe familiei!

I. Mardale: 🙏🙏🙏🎚️🇧🇪

[16:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: Am primit vestea dimineața, dar eram la drum și telefonul pus pe auto. Dumnezeu să o odihnească.
[17:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: De spus, nu știu ce mai pot spune, dar sunt împăcat ca am putut sa ne bucurăm de prezenta domniilor lor la festivitate. Am depanat multe amintiri, pe drumul pe am avut plăcerea sa-i însoțesc, dar păcat, mai spera la mai multe clipe fericite.

SMS: Cu ochii cerniți de lacrimi am primit mesajul că distinsă noastră Dirigintă prof. Ana Bejinaru a ajuns spre a împlini o altă misiune ÎN CERURI. Dumnezeu să o ierte și odihnească. Domnului prof. Mihai mângăierea și puterea de a purta singur crucea, cu aceeași demnitate. Doamne ajută tuturor! Colegii de la ultima întâlnire, prin  C. MOȘINCAT, adresează condoleanțe familiei îndoliate. O vom păstra în amintirea noastră ca o ultimă oră de dirigenție. ADIO, DISTINSA NOASTRĂ PROFESOARĂ!

O. Ungureanu: Trist, foarte trist! DUMNEZEU să o aibă în paza lui. Și-a dedicat viața pentru a ridica generații de liceeni. Și a făcut-o cu mare pasiune. Au copleșit-o multele amintiri pe care le-a trăit cu mult, mult tumult sufletesc. Regret, din adâncul sufletului, plecarea ei dintre noi. Amin!

Onița Pavel: Acum îmi dau seama ce pierdere să nu pot veni și eu la aniversare … Următoarele nu vor mai fi la fel. Odihnă veșnică pentru <Doamna> noastră …! ♥

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , | Lasă un comentariu

PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Publicat în 15 august 2022 de Mosincat Constantin

FECIOARA – FEMEIA – MAICA DOMNULUI – MARIA

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FECIOARĂ – FEMEIE – MAMĂ !

Prof. Dr. Gh. C. NISTOROIU

 

   FECIOARA MARIA – Mugurele divin al Frumuseții Hristice!

FEMEIEA – Plămada rugăciunii de foc  a Rugului aprins! 

MAICA DOMNULUI – Viața Vieţii și-a nemuririi Sfinte!

         EMANUEL – CUVÂNTUL VIU, Cel ce ne-a înfiat dumnezeirii Sale,

      susură Izvorul mântuirii noastre, în care s-a urzit aleasa Zidire

      a Fecioarei – Femeii – Mame!

 

În FECIOARĂ s-a întrupat FEMEIA,care a odrăslit ODORUL de MAMĂ!

 Fecioara MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, arhetipul Frumuseții şi a Iubirii

Absolute  este pururea Crăiasă a Cerului albastru şi a Pământului verde!

 

Fecioara MARIA – VLAHERNA – CARPATINA este MIREASA Frumuseții         absolute,în care s-a pogorât serafic,  Iubirea Duhului Sfânt, peste sufletul ei divin!

FECIOARA – FEMEIA –MAMA, timp-răstimp-veșnicie a Liturghiei Dorului sublim!

    FECIOARA – FEMEIE este un IMN de FRUMUSEŢE, DRAGOSTE şi CREAŢIE!

FECIOARĂ – FEMEIE – numele tău este Minune, Chemare şi Alegere divină!

           FEMEIA – Mugure de Luceafăr, odrăslit în taina chemării filocalo-sofianice, care răspândeşte mireasma inefabilă a cântării poeziei sufletului ei frumos!

 

          MAMA este o întrupare de Cer şi Pământ!

Taină al cărei Destin se împlinește în inima ei,cât un răsărit de Soare, întrupând Omul cu Dumnezeu!

MAMA este Altarul plinătăţii Dorului sacru şi Focul rugăciunilor izbăvitoare!

           Ruga MAMEI se aprinde într-un azur de cer ce se reflectă ca un răsărit de ape!

               O, FECIOARĂ, peste inima ta-catapeteasmă se pogoară Surâsul dumnezeesc!

O, FEMEIE, Trandafirul sufletului tău  îmbrăţişează toate petalele de Dor ale Iubirii!

O, MAMĂ, întreaga ta fiinţă cântă de încântarea dumnezeieştii tale ODRASLE!

          

                   „Cine nu a văzut o FEMEIE aplecându-se

                     ca o mângâiere peste oamenii nimănui?

                   Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil

                          sau săturând un sărac?

                    FEMEIA însufleţeşte totul,

                    învăluie lucrurile cu cântec

                    şi caută fără încetare

                    firele ascunse ale ţesăturii vieţii.

                    Taina ei aici stă:

                     în legătura statornică cu isvoarele Vieţii.

                     FEMEIA vede în profunzime,

                     suferă şi se bucură deplin!

                     FEMEIA cunoaşte adevăratele

                      Flori nemuritoare ale Vieţii!”

(Ernest Bernea, FEMEIA – Îndemn la Simplitate, Predania)  

                     Tuturor Fecioarelor-Femeilor-Mamelor,

                     cântare, încântare, binecuvântare!

                 + ADORMIREA – ÎNVIEREA MAICII DOMNULUI – MARIA!

                    15 August 2022

În categoria Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

La Telechiu – Bat clopotele de 100 de ani!

Publicat în 29 iunie 2022 de Mosincat Constantin

La Telechiu, comuna Țețchea, județul Bihor bat clopotele de 100 de ani în bisericuța ortodoxă,  ctitorită cu sprijinul și prin purtarea de grijă a colonelului Iacobini Victor, al ofițerilor și ostașilor din Regimentul 2 Vânători „Regina Elisabeta” și al credincioșilor din sat, avându-i pe Alexandru Munteanu protoprezbiter, pe Teodor Pătcaș, administrator parohial și pe Gheorghe Bere, primar-epitrop al comunei. Marea bucurie a sfințirii a fost oficiată de către Nicolae Ivan și Roman R. Ciorogriu – episcop al Clujului, respectiv al Bihorului. Atunci, acolo, au bătut întâia oară, pe 29 iunie 1922, clopotele din turla bisericuței din Telechiu și de atunci continuu.

Din documentele de arhivă aflăm că Victor Iacobini, s-a născut la Bolgrad pe 1 ianuarie 1877, ca fiu al Zoiei și Paul Iacobini, de origine român ortodox, căsătorit în iulie 1909 cu domnișoara Caniera. Cariera militară a început-o la Școala de ofițeri pe 26 septembrie 1896, fiind clasat al 10-lea din 141 elevi, fiind înălțat la gradul de sublocotenent, după doi ani de studii, prin Înaltul Decret 2407, din 1 iulie 1898. În 1903 obține gradul de locotenent, iar pe 1 iulie 1910 pe acela de căpitan, grad cu care va participa la Campania din Bulgaria din 1913.

Primele caracterizări ni-l prezintă pe tânărul ofițer „inteligent, blând, serios”, dar cam bolnăvicios, lipsind o parte de la serviciu și pregătire, fapt care i-a afectat ascensiunea în carieră. Cu o instrucție militară bună, Iacobini trebuia să-și însușească regulamentele și să-și perfecționeze cunoștințele de lucru pe hartă. Caracter ferm, puțin descurajat datorită bolilor sale, tânărul ofițer apucă pe o cale a învățării, după recomandarea comandantului său de batalion, care-l aprecia pentru „firea sa bună”, pentru care avea nevoie de formare, potrivit maiorului Antonescu, din 1900. Lipsurile din pregătire în vor determina pe generalul Petală, comandantul Diviziei să observe o oarecare „violență nu destul de justificată”, în august 1901. Cu toate acestea severitatea sa pornea din faptul că știa prevederile regulamentare și pretindea cu exigență respectarea și aplicarea lor.

Victor Iacobini, „ofițer cu ochi de instructor și răbdare pentru ași desăvârșii oamenii, cu simț artistic și elan sufletesc pentru tot ce-i înalt și frumos ca artă”, cu o ținută foarte curată, exact la serviciu și conștiincios era propus la înaintare „la alegere” de către comandantul Batalionului 8 Vânători, maiorul Boureanu, în 1901. În următorul an, din proprie pornire, și-a lărgit cercul de cunoștințe, inclusiv prin învățarea limbii franceze, dar și în domeniul militar. A condus bine plutonul său la manevrele regale din 1902, dovedind calități reale pentru arma sa, având o conduită morală sănătoasă în societate. Inteligent și cu inițiativă, călărea, înota și trăgea bine cu arma. Iacobini, nu avea alte venituri în afară de soldă, fapt pentru care era cumpătat în cheltuieli și nu practica jocul de cărți. Cu o vizibilă îmbunătățire  a instrucției sale și a trupei, era din nou propus „la alegere” pentru gradul de locotenent. În vederea avansării, peste promoțiile mai vechi, a fost mutat pe 10 mai 1903 la Batalionul 3 Vânători, unde comandantul său, maiorul Negruzz remarca preocuparea lui pentru conducerea trupei la manevre, achitându-se bine de sarcinile ce avea.

În 1910 obținea gradul de căpitan, la comanda Batalionului 1 din R.2 V. „RE”, iar mobilizarea, din 15 august 1916, l-a prins cu gradul de maior, pentru ca, în urma campaniei din Transilvania și sudul Moldovei, să fie avansat Lt. Col. și apoi colonel în fruntea regimentului pe care l-a comandat. Începând din 16 aprilie 1919, a participat la campania antibolșevică, cu începere de la Gura Honț, unde cu un atac impetuos a tăiat retragerea ungurilor și a făcut 500 morți și răniți, 200 prizonieri, 5 tunuri capturate cu muniție și 18 mitraliere, iar pe 1 mai 1919 forma avangarda Brigăzii 3 Vânători, în capul de pod de la Szolnok, în contact cu Bg. 43 ungară, care avea misiunea de a organiza rezistența pe râul Tisa, prin cele 4 tunuri și trenul blindat bine poziționate pentru tragere. Pentru modul exemplar cum a condus această luptă, colonelul Iacobini a fost propus pentru ordinul Mihai Viteazul cl. 3-a. La Szaboles, în ziua de 21 iunie 1919, din apropiere de Tokai a „luat prizonieri un întreg batalion inamic, cu toți ofițerii săi”[1]. La Budapesta a evacuat toate mașinăriile din fabrica Manfred Veisse fiind propus pentru înaintare la gradul de colonel în mod excepțional, conform propunerii generalului Gheorghe Dabija, comandantul Diviziei 2 Vânători, propunere întărită și prin semnătura generalului Traian Moșoiu. După declarația sa de activitate în campanie, rezultă că a participat de la ofensiva din Transilvania, la retragerea și rezistența în Moldova și apoi din nou în campania anului 1919, până la Budapesta și de supraveghere a zonei militare în Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Constantin Șerbescu.

Despre cum s-au purtat românii ca ocupanți la Budapesta și alte localități aflăm din scrisorile date de către autoritățile vremii, la adresa Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, ale cărui efective de 51 ofițeri și 1707 trupă, s-au acoperit de laudă și mulțumiri primite chiar de la cei pe care i-au ocupat. Alături de autorităţile comunale din Ullo, la 25 octombrie 1919, preotul catolic, și alte 4 persoane, din care numai a notarului funcție este descifrabilă, semnează documentul de înștiinţare F.14723/II: „Subscrișii acestei înștiinţări adeveresc că Regimentul 2 Vânători Munte din Armata Regală Română care a fost în comuna Ullo a menținut o foarte mare ordine şi a dat mare ajutor locuitorilor. Suntem recunoscători că ne-a eliberat comuna de bolşevici. Cerem ca regimentul atâta vreme să rămână în comună, până când ordinea şi liniştea vor putea fi asigurate de autorităţile maghiare. În modul cel mai sincer înştiinţăm, în sfârşit că toţi ofiţerii regimentului şi la fel şi soldaţii din localităţile comunei s-au comportat aşa cum rezultă din înscrisurile localnicilor, cu cea mai bună intenţie, aşa ca subunităţile regimentului şi în special comandantul Colesica Ioan (al Companiei). Din partea locuitorilor comunei Ullo, fiecare şi-a dobândit aprecierii şi salutări frăţeşti.” (text tradus şi interpretat de C.M.).

Termeni asemănători cuprinde şi adeverinţa cu nr. 4645/1919, octombrie 24, ce este parafată cu ștampila primăriei Munori şi o alta “Pest Pils – Solt – Kiskun Varregye-1900” contrasemnate de autorităţi şi notari. „Subscrisa primărie comunală adevereşte în mod expres, că în satele comunei, din 23 septembrie 1919 până azi, s-a cartiruit Regimentul 2 Vânători român cu ofiţeri şi trupă ce s-au purtat cu respect atât faţă de autorităţi cât şi faţă de populaţie. A avut o comportare ireproşabilă şi a îndrumat primăria, fapt pentru care în numele primăriei şi a populaţiei exprimăm recunoştinţă”.

Candelabru cu gloanțe dăruit de R. 2 V.

Revenit în țară, s-a îngrijit de „instrucția solidă a trupei, având o trupă de toată lauda, după cum fusese citat și prin Ordine de zi pe armată.

Fiind dislocat în zona Bihorului s-a îngrijit să asigure liniștea populație bulversată de zvonuri lansate și întreținute de propaganda maghiară, care activa în cadrul unui Complot de la Oradea, împotriva statului nou format prin plebiscitul de la Alba Iulia. Agenții secreți infiltrați de către Horthy au fost deconspirați, judecați și condamnați, inclusiv cu pedeapsa capitală, fapt pentru care s-a ajunse pe căi diplomatice să ceară grațierea Regelui Ferdinand I[2].

La Telechiu, împreună cu primarul de atunci Gheorghe Bere, Iacobini s-a îngrijit să „facă o subscripție publică” pentru strângerea unui mic fond, de la ofițerii din subordine, pentru a ajuta la ridicarea unei biserici ortodoxe. Alesele sale sentimente și profunda sa credință creștină ortodoxă l-au făcut, probabil, pe colonelul Iacobini să doneze, din partea mamei sale, o icoană pictată pe lemn,  și să scrie în Ordinul de Zi pe al R. 2 V. următoarele:

Ofițer cult, cu sârguință s-a străduit să asigure igiena, hrana, instrucția și disciplina trupei. „Caracter leal, fire serioasă arată foarte mult tact și echitate față de subalterni”, îl caracteriza comandantul Brigăzii 3 Vânători în 1921. La aceste note s-a adăugat și remarca făcută de generalul C. Șerbescu privitoare la spiritul de „gospodar desăvârșit” și capacitatea de comandă, astfel întărea și  comandantul Diviziei 2 Vânători,  susținerea de avansare la gradul de colonel.

Toate notele de serviciu ale colonelului Iacobini Victor, subliniază „inteligența sa pătrunzătoare, perseverență în muncă și multă inițiativă”[3], un „excelent instructor sportiv”. Ca bun gospodar s-a îngrijit și de cantonamentul din zona Bihorului, în care atelierele lucrau din plin. Admirativ comandantul Bg. 3 V. îl propunea pentru comanda unei Brigăzi și la gradul de general. Din cauza unor suferințe, pe caz de boală, a fost trimis la Cercul Militar București, și apoi în cadrele disponibile, după demobilizare.

De remarcat e faptul că fiind în zona Bihor, de supraveghere a graniței, stabilită și ratificată prin tratatul de Pace de la Trianon, 4 iunie 1920, colonelul Victor Iacobini a avut o frumoasă primire și apreciere a bihorenilor cărora le-a sădit alese sentimente de siguranță și liniște. După cum consemnează Registrul istoric al regimentului ofițerii R. 2 V. „RE” în cap cu„ comandantul lor, colonelul Iacobini Victor, luând inițiativa de a ridica o Biserică Creștină Ortodoxă, în comuna Telechiu”, acolo unde regimentul era dislocat de un an de zile (din 1920 -n.n.), s-a lansat acel apel călduros cu gândul spre prea Bunul Dumnezeu, spre amintirea acelora rămași pe câmpurile de luptă, așa cum sunt înscriși ei de către generalul Constantin Șerbescu, în invitația, către Roman R. Ciorogariu, pentru sfințirea monumentului „Vulturul” din cimitirul Municipal Oradea .

[1] Ibidem, p. 56v

[2] Apud Constantin Moșincat, Grațiere regală în contul bunelor relații cu Ungaria, în Cetatea Cavalerilor nr.5/2022

[3] A.M.R., fond 3042 Memorii Bătrâni, dos. S 5928/1986, crt. 26, p. 63. Agrea și juca fotbal, săritura cu prăjina 2,8 m, aruncarea discului până la 25 m, iar greutatea de 7 kg la 8,5 m, în timp ce 100 m se alerga în 12 secunde.

INVITAȚIE. Telechiu 29 iunie 2022

Col.r. Dr. Constantin Moșincat

-cavaler de Clio –

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Fotografii | Etichete , , | Lasă un comentariu

Eminescu, comemorat la Oradea

Publicat în 16 iunie 2022 de Mosincat Constantin

La Cenaclul „Barbu Ștefănescu Delavrancea” Oradea, începând cu ora 18.00 a avut loc o dublă manifestare, prilejuită de Comemorarea lui Mihai Eminescu, parte în care președintele Dr. Pașcu Balaci a reamintit legăturile lui Eminescu cu Bihorul, prin intermediul prietenului său Pompiliu Teodaor. Membrii Cenaclului au omagiat Luceafărul prin recitări din nepieritoarea sa operă, și din creație proprie, dedicată poetului nepereche, ori/și prin intervențiile prof. univ. dr. Paul Magheru,  cu informații despre Eminescu. .

Surpriza venind de la invitatul poet George Roca, din Australia, care a recitat o frumoasă poezie dedicată Luceafărului, iar prof. Maria Mera a cântat, acompaniată de Corul „general Traian Moșoiu” melodii pe versurile poetului comemorat. Prof. Horgoș, o strofă din creația sa, iar ing. Bărnuțiu o catrenă reușită.

S-a spicuit și din proza și publicistica eminesciană de către prof. univ. Dr. Paul Magheru, publicistică interzisă odinioară pe motiv că ar avea caracter antisemit. Florian Chelu, a adus precizări în legătură cu acest aspect negând o asemenea prezență, el fiind bun prieten cu evreii. El a criticat abuzurile săvârșite și tolerate în epocă!

Idei politice ale lui Eminescu. Spicuiri din diferite lucrări[1].

Educaţiunea străină implică spirit străin şi un corp cuprins de spirit străin e asemenea unei pietre desprinse din zid. Ea aparţine zidului prin destinaţiunea ei, însă spiritul străin al atrac- ţiunii pământului o face să cadă. Căzând la pământ, ea încă nu e pământ, — cum Românul renegat nu e încă Ungur, cum Evreul botezat nu e încă creştin… Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului, — ce mirare dar cum că inamicii noştri aşteaptă să cadă mortăciunele corpului nostru, ca din ele să-şi constitue pe al lor…

Renegaţii sunt veninul pe care natura binefăcătoare la depărtat din corpul nostru. Fericire e că flamura aurului nostru e însemnată pe lângă sigură ce-am putut-o lăpăda fără ca să ne pese. Am râs totdeauna de ‘ncercarea de-a readuce în sinul naţhinei pe renegaţi. S’au dus? Cu atât mai bine; era mai rău de rămâneau. La noi era(u) un rău. Ei sunt boala lor cea ascunsă, dar cronică. Răi naţionalişti, ei sunt răi servitori. Maşine oarbe şi materialiste, ei lovesc fără raţiune. Toată iarna corpul e sănătos, faţa e roşie. Vine primăvara şi buba venerică umple părţile cele mai nobile ale corpului — ochii, gura, nasul — şi pătrund până ‘n crieri, rozând până şi oasele creerului. In curând capul naţiunei ungureşti nu va fi decât un monstru urîcios şi plin de bube — un cap incurabil. În fine Românii naționalişti vor lucra spre binele nostru, Românii renegați fără să vrea chiar spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăți! noastre, şi apoi veți vedea.

***

Cine mi-o poate ținea de rău, dacă voiu ca şi copiii mei să fie ca mine de Români. Guvernul? — Nu-l recunosc de competinte. El are a-şi regula trebile lui, ordinea publică, nu limba şi religia copilului meu; are de-a surveghia referinţele dintre el şi persoane străine lui, nu caracterul lui propriu sau pe el însuși nepus în referință cu elemente străine lui. Şi când eu plătesc pentru școală, datoria mea implică dreptul de-a cere cum să fie (copilul meu) instruit. Si eu cer să fie instruit în limba mea şi numai în limba mea, nu şi în limba mea. Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române — căci Românii le susţin cu birul lor amar, pe care-l storc Pietrei și costișelor, cu care i-a împroprietărit o dreptate nedreaptă. Veni-va vremea şi a dreptății celei drepte.

***

După noapte vine şi ziua – vine, pentru că trebuie să vină. Și dacă somnul nostru a fost lung, cu atât mai puternică va fi manii estațiunea vieții noastre. E pietroasă şi încovoiată calea Dreptății, dar e sigură. Știu că mi-ați închide gura, de-ați putea fără ca să vă scuipați vouă însuși în fată -, dar nu veți închide-o şi vom protesta mereu -, nu voim cu toții decât un protest personificat. Nu se ucid lesne națiunile, domnii mei – şi mai cu seamă cea română nu. * Avem dreptul de a petiționa. Sala tronului este, trebuie să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, şi inima suveranului trebuie să fie dreaptă şi nepărtinitoare, fără considerante unilaterale fată cu toți, asemenea limbii la cumpănă, asemenea echilibrului voințelor umane, ce se numeşte drept.

***

Națiunea română trebuie să se pună pe terenul de drept, pe care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, — nimica mai mult și nici o iotă mai puțin. Cine ced(eaz)ă degetul, va trebui să cede(ze) şi mâna. Puși odată pe acest teren de drept, nu trebuie să cedăm nimănui nici cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște şi la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor; pe flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voinţele noastre. Cehii spun în organele lor cum că vor face opozițiune până atuncia, până când se va recunoaște deplina autonomie Bohemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi, ceeace Cehii pretind pentru ei? Transacţiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu Ungurii ori cu Nemții nu se încape, până când nu ne vor ceda ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțional de astăzi, trebuie să fim ireconciliabili. Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanta unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi Românii, dacă până și Maghiarii, au ajuns să fie stăpânii noștri şi să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunări, ce se pretinde cameră. Am disperat de mult de a cere de la Români virtutea și demnitatea străbunilor, nici credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar nici că facem aicea apel la sentimete, de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul sentiment de demnitate și mândrie curat omenească.

***

În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, Românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoace un congres general al lor în care toată națiunea românească să fie reprezentată, și care să decidă atitudinea ei față ca situațiunea cea nouă, ce împrejurările par a o creia şi impune imperiului. 2. Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română. 3. Congresul să-și aleagă reprezentanţa sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere. Condițiunea de viață a unei legi, garanția stabilității sale e ca să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuințelor unui popor — și tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuințe în articole și paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor — ori cum ar fi el — are dreptul de a-și legiui trebuințele și transacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale; într’un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât prin el însuși. Alt element străin, esențial diferit de al lui, nu-l poate impune nimica; și dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualității sale, cum, de ex„ au impus Francezii Românilor. E o influență pacinică, pe care cel pasiv o primește cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el. Noi suntem amici ai unității Austriei și tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deși legi pe cari nu le-am făcut noi înșine, nu ne obligă. îndată ce nu vom mai crede în ideea, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credință, o religiune a Românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuințele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deși fiecare în concentrațiunea sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religiune poate fi comună mai multor individe, fără ca de aceea individele să nu aibă Interesele lor proprii. Astfel federațiunea garantează pe de o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gajul cel mai sigur diunităţii Austriei. • Nu, unitatea Austriei nu cere existența unei Ungarii, cum este ea astăzi; Ungaria este, nu e o condițiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei, fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura rațiune care are respectul nostru și care ne obligă.

[1] Românul, An IV Arad, Duminecă, 15/28 Iunie 1914, Nr. 130, p.3

*****

Partea a doua:

GALA CAVALERULUI CONDEIULUI

a fost dedicată poetului și publicistului australian, românul George Roca, omagiat și sărbătorit într-o  atmosferă aparte, cu prilejul lansării a trei volume, cuprinzând 450 nume, reunite sub genericul „Taina scrisului”.

Moderatorul acestei părți, Col. r. Dr. Constantin Moșincat, a spus despre George Roca că este un adevărat Cavaler al Condeiului. Cred că e inutil să motivez acest frumos apelativ, care aparține regretatului Dr. Constantin Mălinaș, dar care i se potrivește ca „mănușa” lui George. El lansează reviste, proiecte în care strânge oamenii în jurul său, proiecte ce dau strălucire de aur când sun finalizate. Se zbate și nu se lasă până nu le duce la capăt. Acesta-i George Roca, mereu prezent și suflet al Cetății. E un om sociabil, plăcut, deschis, fără fițe, pretenții, orgolii mărunte. E un bihorean harnic și pașnic. George întreabă, ajută, croiește culoare pentru ca toți să ajungă acolo sus, precum cei pe care ni i-a prezentat în cărțile sale minunate „De vorbă cu stelele”, cele mai strălucite personalități românești intervievate, frumos botezate „stele” de George Roca. Despre opera sa se pot așterne pagini multe, dar selecția sintetică cu siguranță o va face el cu mult mai multă decență și rigoare, căci, cele peste 5.000 p. publicate deja până acuma, fac parte din patrimoniul culturii române, al cărei ambasador este George Roca, ce ține steagul românismului, luând pilda Luceafărului Eminescu, căci oriunde se duce zice că-i român, și PUNCTUM! .

Pe George Roca, când vine la Oradea, îl recunoști după aliura sa de aristocrat al scrisului ce are sub braț, totdeauna, o carte, gata s-o recomande, s-o facă cadou, s-o promoveze.  Dar faptul că ori de câte ori se întoarce de pe „al Pacificului mal” George nu stă. E acolo unde arde o scânteie ori pâlpâie măcar ceva din jarul culturii de pe Crișuri. Vrea să vadă teatru, filme, să stea de vorbă cu toți cunoscuții întâlniți pe Corsso. Toate asta le știți. Despre George Roca, să vă spun ceea ce puțini cunosc.

Dar, nu știți că de ziua Municipiului Oradea, în 12 octombrie 2012, în sala istorică a Primăriei „General Traian Moșoiu”, George Roca a semnat adeziunea sa la Asociația Națională a Cavalerilor de Clio (foto). Și de atunci se poartă ca un adevărat cavaler, fiind mereu prezent cu lucrări interesante și variate de la „arhitectura ștefaniană”, la poezii, din creația proprie, ori/și de a recomanda prietenilor săi Revista Cetatea Cavalerilor!

După ce a prezentat un scurt medalion al personalității celui omagiat, i-a înmânat lui George Roca: Revista Cetatea Cavalerilor – Supliment Eminescu, Marele premiu al Revistei Cetatea Cavalerilor: „Rădăcini” , Steagul Asociației și Insigna de Cavaler de Clio (cu sugestia: să-l porte oriunde merge, și să facă o Filială în Australia), cu prilejul investirii sale cu demnitatea de Cavaler de Clio, la  a 75 de ani (împliniți anul trecut pe 14 iulie)! Și un simbolic dar cartea: Cazemata!, volum apărut în decembrie 2021, apreciat ca singura lucrare din istoriografia națională care tratează apărarea și conștiința națională potrivit devizei „prin noi înșine” . Toate însoțite de urări de spor și sănătate.

Dr. Pașcu Balaci a completat medalionul sărbătoritului – laureat cu alte aspecte privitoare la prezența lui George Roca în Oradea, dar și  anvergura sa poetică, cu poezii traduse în mai multe limbi, publicate și în Revista Cetatea Cavalerilor.

La final, George Roca a ținut să salute în parte pe cei prezenți să le mulțumească cavalerește și să se declare pe deplin mulțumit că în fine „dorul de casă” s-a stins revăzând colegii de școală, prietenii de altădată, prilej de a depăna amintiri. A vorbit despre preocupările sale literare, grație șlefuitorului său de limbă română, prof. univ. Dr. Valentin Chifor, prezent la eveniment, acolo la margine de ocean, în revistele literare în care a promovat valori românești, prin care a încercat (a și reușit, afirmăm noi, în cunoștință de cauză) să rămână mereu lipit de limba română, pe care și feciorul său, avocat australian o stăpânește, până și în grai ardelenesc.

Provocat de moderatori, George Roca a recitat poezia sa Ardealul, mult apreciată prin aplauze de asistență! Apoi le-a dăruit celor doi moderatori cadouri simbolice.

Mulți ani trăiască, a răsunat din glasurile celor peste 40 de participanți, precum și a corului „general Traian Moșoiu”, acompaniat de dirijorul Ionel Fluieraș, și el fost coleg de școală cu sărbătoritul.

Discuțiile au continuat la autografe și la un pahar ciocnit pentru spor și sănătate! Peste toate s-a așternut și o bună dispoziție. Ing. Bărnuțiu i-a dedicat sărbătoritului o epigramă. Onorante aprecieri și felicitări au fost rostite la adresa organizatorilor de către participanți și sărbătorit, la o dublă Gală de simțire și trăire românească. Și punctum!, cum spunea Eminescu!

George Roca cu prietenii…

Cavaler de Clio

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA EROILOR LA CAREI ȘI HOREA

Publicat în 9 iunie 2022 de Mosincat Constantin

Suntem prezenţi aici în Ziua Eroilor, a Înălţării Domnului, pentru a ne aduce aminte, pentru a-i omagia pe toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru Ţară şi Neamul Românesc şi pentru a vedea cum au fost îndeplinite idealurile acestora.

Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului pentru că avem credinţa sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.

Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este Ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.

Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria, luptă pentru adevăr şi dreptate.

Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai Neamului nostru Românesc din totdeauna, vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm pilda şi credinţa.

Biserica se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi cântându-le „Veşnica pomenire”, înalţă rugăciuni către Dumnezeu ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnica fericire.

Noi am raspuns PREZENT, prin omagiere si depuneri de coroane atat la Monumentul Ostasului Roman, precum si la statuia lui Avram Iancu din Carei!

Traiasca în veci duhul lui Iancu !!!

Victor Micle, Carei

11.iunie 2022

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

EROI BIHORENI NEȘTIUȚI DIN RĂZBOI

Publicat în 5 iunie 2022 de Mosincat Constantin

RĂZBOIULUL ÎNTREGIRII[1] (I)

Col. (r.) Dr. Constantin MOŞINCAT

Conştientizând datoria bărbătească de a se prezenta la oaste, sau obligaţi să o facă, flăcăii bihoreni, de acum 100 de ani, s-au prezentat la ordinul stăpânirii. Datele sintetice, mai jos prezentate, oferă un suport documentar de reconstituire a faptelor din tabloul tragic dat de primul război mondial. Este bine ştiut faptul că, din 1867, Transilvania a fost înglobată în imperiul bicefal austro-ungar. În acest context contingentele de tineri bihoreni au fost risipiţi pe toate fronturile imperiale. Marea lor majoritate în regimentele de honvezi și infanterie din garnizoana Oradea.

La finele războiului teritoriul Transilvaniei a revenit, prin plebiscitul de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia[2], şi prin puterea armelor ostaşilor, la Regatul României Mari. Prin urmare unul a fost stăpânul care a ordonat plecarea pe front, şi care era responsabil de miile de invalizi, morţi, răniţi şi dispăruţi şi altul cel care a trebuit să oblojească, pe cât s-a putut, traumele invalizilor, văduvelor și orfanilor de război.

Cercul de Recrutare Bihor, înfiinţat la 22 aprilie 1919, la doar două zile după ce oştile comandate de generalul erou Traian Moşoiu[3] au eliberat Bihorul de teroarea bolșevică a lui Bela Kun, în strânsă lucrare cu administraţia militară şi civilă locală, era chemat să facă tragicul „bilanţ”[4] al Marelui Război, cum i se spunea.

Început în 1914, primul război mondial, a grupat, în timp scurt, principalele forţe militare în jurul celor două coaliţii beligerante, Puterile Centrale (Tripla Alianţă) – formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, care s-a retras ulterior, – şi Antanta – formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Acestor grupări li s-au adăugat, după începerea războiului şi alte state, în funcţie de interese specifice şi conjuncturile interne sau internaţionale. România a fost ţinta atragerii în una sau alta din cele două coaliţii datorită potenţialului său economic şi militar şi astfel situaţia internaţională a favorizat realizarea idealului său naţional. Cele două împărăţii “mari şi hrăpăreţe” ce ameninţau, obligau în această viziune la o politică defensivă, de pace şi de neutralitate. Această politică a fost menţinută timp de doi ani şi a avut la obârşie însăşi originea casei regale române.

Bătrânul rege Carol I, presimţind inevitabila decizie a murit de “inimă rea”, înainte de a fi pus în situaţia angajării armatei în război. Carol I, ar fi pornit război în orice direcţie, dar nu spre apus, deşi de acolo s-au produs, mai întâi, rapturile teritoriale: 1775 Bucovina, apoi la 1812 Basarabia, luată, ca “pradă de război”, de ruşi şi în fine Transilvania, la 1867, alipită dualismului austro-ungar. În plan intern taberele s-au împărţit între pro şi contra războiului şi pentru menţinerea neutralităţii. Ion I.C. Brătianu a înclinat decizia în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale.

De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”[5]. Stabilindu-şi ca obiectiv politic: realizarea României Mari puterea politică ce guverna şi opoziţia au adoptat, în final, o decizie favorabilă pentru intrarea în război alături de Antantă. În acest scop s-au încheiat două documente secrete, o Convenţiune politică şi o Convenţie militară, semnate de Ion I.C. Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii al Regatului României, în numele guvernului român de o parte şi Contele de Saint Aulaire, trimis extraordinar şi reprezentanţii special autorizaţi de către guvernele respective[6], pe de altă parte. România se angajează să declare războiul şi să atace Austro-Ungaria în condiţiunile stipulate prin Convenţia Militară. România se angajează de asemeni de a întrerupe, de la data declarării războiului, toate relaţiunile economice şi schimburile comerciale cu toţi duşmanii Aliaţilor. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei Austro-Ungare stipulate şi delimitate între limitele teritoriilor convenite:

Al doilea document încheiat, „Convenţiunea Militară”, a avut menirea de a duce la atingerea scopului militar. Prin convenţie s-au reglementat relaţiile formale cu armatele aliate. Ne oprim doar la câteva aspecte ale convenţiei militare din care rezultă că între subscrişii :speciali autorizaţi de către Comandamentele supreme ale Armatelor  respective[7], pe de altă parte, s-a convenit printre altele ca «prizonierii, prada de război şi trofeele luate de către una din armate, îi aparţin. Prada de război luată în lupte comune, va fi împărţită proporţional cu efectivele ce au luat parte. Comandamentul Imperial Rus va ceda armatei române materialul de război şi muniţiile cuprinse în această pradă comună»[8]

Presiunile externe, precum şi convenţia politică şi militară încheiate cu Antanta s-au finalizat cu Declaraţia de război dată numai Austro – Ungariei din care redăm partea finală: „(…)Când războiul actual a izbucnit, se putea spera că Guvernul Austro-Ungar, cel puţin în ultima oră, va termina prin a se convinge de necesitatea urgentă de a face să înceteze această nedreptate care pune în pericol nu numai relaţiunile de amiciţie dar chiar raporturile normale care trebuie să existe între statele vecine.

Cei doi ani de război, în care timp România şi-a păstrat neutralitatea, au dovedit că Austro-Ungaria, ostilă oricărei reforme interne, care ar fi putut face mai bună soarta popoarelor ce guvernează, s-a arătat tot atât de grabnic dispusă a le apăra contra atacurilor din afară. Războiul la care ia parte întreaga Europă pune în discuţie cele mai grele probleme ce ating dezvoltarea naţională şi chiar existenţa Statelor: „România mişcată de dorinţa de a contribui la sfârşirea conflictului şi sub imperiul necesitaţii de a apăra interesele de rasă se vede forţată de a intra în rând alături de acei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive ea se consideră, din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria”[9]. Grozăvia războiului a început pentru românii din regat la 15 august 1916, dar pentru cei din afara hotarelor începuse cu doi ani mai devreme. Cei ce şi-au făcut datoria supremă faţă de patrie au intrat în Cartea de Onoare a neamului.

Drama războiului, confruntarea cu moartea, i-au determinat, probabil, pe unii, să fie minuţioși în a descrie amănunte ce au puţină legătură cu marile calităţi: eroism, vitejie, bărbăţie etc. Nimic din nefiresc nu a fost lăsat în “jurnale de război”. Cu nici o faptă nu s-au lăudat cei revenți de pe front. Prin scrierile lecturate ei ne apar într-o simplitate şi o sinceritate dezarmantă. Evenimentele descrise au o mare încărcătură emoţională. Suferinţa rănilor şi umilinţa din lagăre de prizonieri le depăşeau prin rugăciune. Lipsa banilor şi spiritul său de economie l-au determinat, probabil, să noteze, fără a omite vreodată, când şi cât a luat ca “soldă” în prizonierat. Sergentul Nicolae Cilibiu, de pildă, asemeni altor români, ne relevă dimensiunea adevărată a valorii morale, a credinţei sfinte precum şi deznădejdea şi speranţa de viaţă în care a fost crescut şi educat, acolo în satul său natal. Deşi în mare nevoie şi suferinţă, în sfintele sărbători, are puterea morală să ridice un cuvânt de mulţumire către Dumnezeu: „Azi 25 martie 1917 blagoveşteniile (Buna Vestire) şi am mâncat urzici în loc de peşte şi la 26 Floriile, tot asemenea mâncare am mâncat în acele sfinte zile, dar i-am mulţumit lui Dumnezeu căci am fost sănătos”[10].

Bunătatea sufletească, generozitatea românească, le întâlnim în acel “jurnal” şi atunci când românii “au adunat de la toţi câte 1 lei, 50 sau 25 de bani, care cum a putut, să dea şi am adunat 50 de lei şi i-am dat la 2 prizonieri francezi, adică 25 de lei de Om”[11]. Faptele descrise nu pot fi contestate căci în final citează drept “martori” pe câţiva din cei cu care a împărţit “zilele amărâte de prizonier… Ion I.P. Burlau (soldat), din comuna Viişoara, Zamfir Petruşcă (plutonier), din comuna Buteasa, Petre Constantinescu (caporal), Ion C. Ion (plutonier), Gheorghe Constantinescu (locotenent) din Regimentul 3 Olt”[12]. Cu această citare de “martori” din final sergentul N. Cilibiu raportează patriei că şi-a făcut datoria, deşi s-a numărat printre cei 4.211 prizonieri câţi au fost în lagărul de la Piteşti, sau cei 1.466 de la Moreni, din care citează câţiva într-o listă la început. Mulţi din cei plecaţi nu s-au mai întors însă niciodată. Unora li s-a pus cruce la căpătâi, alţii au fost daţi dispăruţi.

În Bihor, Asociaţia „Cultul Eroilor”, cu susţinere din partea organelor administrative locale, şi în strânsă lucrare cu Asociaţia Veteranilor de Război, s-a preocupat de ridicarea de monumente, în completarea celor deja existente. Recent, după investigarea altor fonduri ale arhivelor militare române, am mai descoperit în statistica Morților şi lista nominală a altor bihoreni ce au plecat pe front în primul război mondial şi nu s-au mai întors. Pe comune, situaţia celor 4502 eroi, am prezentat-o în Jertfa de sânge a Bihorului, după cum și Cristian Apati, a desfășurat-o în trei volume de documente, după monumentala lucrare a lui Teodor V. Păcățianu, întocmită de „Astra”.

De ziua Eroilor se cuvine să facem câteva trimiteri la documente de arhivă unde am găsit alte dovezi, după cum le-a certificat colonelul Urdăreanu Nicolae, comandantul Cercului de Recrutare Oradea Mare, în Registrul cu 382 file al Orfanilor, văduvelor și părinților cu drept de pensie după morții în Campania 1916-1918.

Iată câteva nume: După Ardelean Vasile, din Regimentul 37 Infanterie, dispărut pe front a rămas văduvă Catița cu 3 copii, să-I crească cu o indemnizație de 100 lei. După soldatul Albu Gavril, din Bulz, trecut în evidențe ca dispărut din Regimentul 3 H(onvezi) Oradea, văduva Albu Maria a primit 100 lei pentru a crește cei 3 copii rămași orfani, iar după Albu Alexa, din Bulz, recrutat la din R. 3 H., trecut ca „dispărut” au rămas 4 copii crescuți de văduva Albu Eudochia cu 100 lei. Cinci copii a crescut singură, cu doar 100 lei, Oros Rozalia, prunci rămași orfani de tatăl lor Oros Emeric, recrutat din Biharia la R. 47 Art., mort pe front.

O impresionantă listă, cu 64 de nume înainta primarul din Episcopia Ștefan Selómezi, pe 17 aprilie 1923, contrasemnat de primnotarul. Mențiunea locurilor pe unde au rămas trupurile acelor feciori și a regimentelor de care au aparținut aproape că ne permite să reconstituim drumul de luptă al acestora, din Galiția la Sardinia, de la Tirol, adică pe cele trei fronturi din Rusia, Italia și Serbia. Ei au aparținut contingentelor 1878-1890, adică în jur la 25-35 de ani, oameni în putere. Despre cai ce nu s-au mai întors acasă informațiile sunt lapidare: „mort în spitalul din Oradea (Bragye Georghe), 1914, altul mort în Tarnopol (Nymercz Anton)– 1915, sau în spital în Muntenegru (Szabo Francisc), ori dispărut în Rusia (Kalman Francisc), mort în Italia 1917 (Kalman Emeric). Din Husasău, 34 de flăcăi români au pierit în Galiția, Italia, Serbia, dintre cei care făceau parte din R. 37 I. și R. 4 H.

Brazdă Iuliana, din Diosig, cu 4 copii, nu a primit după bărbatul ei mort în război, soldat în R. 3 H., decât o indemnizație lunară de 100 lei, deoarece conform deciziei nr. 22926 a C.6 T., din 9.03 1926 soțul „nu a murit din cauza „bolii câștigate în război pe front”!. Recrutat din Fechetău (Negreni) la R. 37 I. , soldatul Bulzan Andrei, mort pe front, indemnizație stabilită pentru soția văduvă BulzanIleana în 18 aprilie 1923, pentru cei 4 copii, suma de 100 lei. La fel și în cazul soldatului din Ponoare, R. 3 H., pentru soția Budure Oana și cei 3 orfani de tată. După soldatul Balog Gustav (din Filegihaz), recrutat la R.39 I., au rămas 4 copii, și o pensie de 100 de lei pentru Balog Catalina. Iată o pagină din acel registru[13].

– va urma –

[1] Arhivele Militare Române, (în continuare A.M.R.) fond 1696 – Cercul de Recrutare Bihor, dos. 27/1923, p. fn.

[2] Pentru detalii vezi, Gl. Bg. r. Prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt.col. r. Constantin Moşincat, Ing.Ec. Ioan Tulvan, Odă marii uniri, Editura Tipo MC, Oradea 2004

[3] Idem, Generalul Traian Moşoiu Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Oradea, 2002.

[4] A.M.R. fond 1696, dos.30/1923, în registru de evidenţă sunt menţionate 6622 de poziţii curente cu nume de orfani, văduve şi părinţi cu drept de pensie de urmaş, dar nu toate indemnizate.

[5] Vezi pe larg Constantin Moşincat, Puterea credinţei, Oradea, 2001

[6] Ministru plenipotenţiar al Republici franceze pe lângă M.S.Regele României, Sir George Barclay, trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlanda şi al Dominioanelor Britanice de peste mări, Împărat al Indiilor, pe lângă M.S.Regele României, Baronul Fasciotti, trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Regele Italiei, pe lângă M.S.Regele României, Stanislas Pokleski – Koziell trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Împăratul tuturor Rusiilor, pe lângă M.S.Regele României.

[7] D-l Ion I.C.Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii, Ministrul de Războiu al Regatului României, pe de o parte, Colonelul A.M.F.M. Despres, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Franţei la Bucureşti, Locotenent Colonel C.B.Thomson, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Marii Britanii la Bucureşti, Locotenent Colonel L.G. Ferigo, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Italiei la Bucureşti,  Colonelul A.Tatarinoff, agent militar al Rusiei în România.

[8] La începutul războiului cele două tabere beligerante au mobilizat un efectiv de cca.10,5 milioane Antanta, respectiv 6,1 milioane Puterile Centrale. Articolul XIII, Cartierele Generale ale Armatelor cooperante vor trebui să se informeze mutual şi în timpul necesar asupra conjuncturilor militare, repartiţiei forţelor şi mersul operaţiilor. Articolul XIV. Dacă în cursul operaţiilor ar surveni situaţiuni cerând noi măsuri, toate acestea vor fi tratate în fiecare Cartier General cu delegatul aliat, dar nu vor deveni definitive decât în urma unui acord al Comandamentelor Superioare. Articolul XV. Pentru a putea lua la timp măsurile pregătitoare operaţiilor părţile contractante vor trebui să se înţeleagă pe un plan al acţiunii militare, înainte de ziua deschiderei ostilităţilor de către armata română.

[9] Constantin Moşincat, Sfânta datorie,..Op. cit. p. 18-38  11 Sergentul Nicolae Cilibiu, născut la 7 iulie 1878, în comuna Bălteni,plasa Jiu, districtul Gorj, a fost recrutat în ziua de 4 noiembrie 1899 şi a fost trecut la disponibilul de mobilizare în corpul sergenţilor, clasa 1900, în ziua de 10 octombrie 1902. Comuna Bălteni, făcea parte  din “depozitul de recrutare Gorj”, a Batalionului 5 Vânători din Corpul II Armată. În livretul său militar au fost însemnate vizele anuale de “prezentare de apel”, iar pe 2 iulie 1913 a fost “mobilizat  la partea sedentară” unde şi-a îndeplinit serviciul până la 23 iulie 1913. Între 120 aprilie 1915 a participat la o nouă concentrare. Odată cu mobilizarea din 14/27 august 1916 a slujit steagul Regimentului 1 Vânători, batalionul 1, compania 2, plutonul 2, secţia 2, începând cu 20 august 1916. Prima misiune a îndeplinit-o pe 25 august 1916, ca şef de post în garda poliţiei. Începând cu 1 septembrie a preluat la Işalniţa, 21 de ofiţeri şi ordonanţe, în total 28 de prizonieri unguri, pe care i-a escortat, la Vaslui la Regimentul 25 Rahova. După predarea pe 12 septembrie 1916 a prizonierilor s-a înapoiat, cu un tren de marfă, la Craiova.

[10] Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, Din întuneric un soare nou răsare. Basarabia 1918, Oradea 1999, p,60-76.

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] A.M.R. fond 1199, (1916-1918) , dos. 30, f. 15

EROI BIHORENI NEȘTIUȚI DIN RĂZBOIUL ÎNTREGIRII

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

DĂRUIREA ȘI PROFESIONALISM ÎN ACTUL MEDICAL

Publicat în 5 iunie 2022 de Mosincat Constantin

 

Ing. MIORITA SĂTEANU[1]

Spitalul Clinic Județean Bihor, momentan este încadrat de schelele necesare pentru renovare, modernizare, dotarea și înfrumusețare a instituției medicale, ca apoi să urmeze darea în folosință conform proiectului aprobat și finanțat. Aceasta pentru a asigura cele mai bune, mai optime și eficiente condiții pentru investigații, diagnosticare, operații și tratamentele indicate cu mare dăruire și profesionalism de toate cadrele medicale care își desfășoară activitatea în această unitate spitalicească

Unitatea de primiri urgențe (inaugurată pe 16 noiembrie 2020 – foto) este un adevărat furnicar este momentul primirii celor internați de urgență și fiecare clipă al intervenției este o șansă de viață, o șansă de însănătoșire. Dr. Hadrian Borcea, cel care veghează nonstop ca totul să fie minuțios diagnosticat și grabnic condus spre secția corespunzătoare pentru investigații și tratament se bucură astăzi de această investiție care se ridică la aproximativ 32 milioane de lei,  58% din această valoare fiind asigurată de Ministerul Sănătății, iar 42% de Primăria Oradea. Deci se poate dacă te gândești și la cei care au nevoie de un act medical de urgență. Unul acordat ca în occident!

Semnalele ambulanțelor despică liniștea și transmit grijă, suferință, și nevoia de intervenție urgentă. Speranța bolnavilor este asigurată de o întreagă echipă, care se implică rapid pentru a îndruma bolnavul spre secțiile spitalului în funcție de boala depistată, pentru a intra în fluxul de tratament sau operație. Bolnavii simt mâna ocrotitoare și în special dorința și atenția cadrelor medicale pentru a oferi cele mai eficiente oportunități de însănătoșire grabnică, în toate secțiile spitalului, unde fluxul continuu, fără menajamente al medicilor, al asistenților este dovada concretă a dăruirii pentru menirea pentru care au fost înzestrați și sau pregătit.

În nenumărate cazuri operațiile chirurgicale, iminente, sunt înlocuite cu un puternic și adecvat tratament perfuzibil medicamentos care intervine pentru a înlătura cauza și factorul de îmbolnăvire. Acest procedeu este foarte bine conceput și aplicat și în secția de chirurgie I de către domnul dr. Adrian Coțe, medic specialist chirurgie generală, astfel, oferind bolnavilor o deosebită recunoștință pentru eliminarea suferințelor post operatorii.

Neliniștea, suferințele bolnavilor se risipesc, se simt în siguranță și  cu răbdare și încredere așteaptă ameliorarea, dar toți împreună, cadre medicale și bolnavi, în toate cazurile, așteaptă refacerea sănătății și părăsirea spitalului.

Trebuie subliniat faptul că în această perioadă spitalul este un șantier de construcție, se lucrează, ciocanele bat, picamerele perforează  modificările necesare, iar dotările se instalează. Vă asigur că disconfortul de acuma merită în viitor o liniște deplină. Aceasta demonstrează intenția și hotărârea conducerii Spitalului Clinic Județean Bihor de a ataca cu responsabilitate pentru a oferii un edificiu conform celor mai performante posibilități de asigurare a condițiilor de vindecare a bolnavilor. Și cum să nu dai crezare când munca e prestată de „un robot autonom pentru sterilizarea încăperilor, echipamentului și aparaturii medicale, care funcționează pe baza radiațiilor UV-C, fiind al doilea asemenea echipament din România”. Dotarea pe care o are Spitalul de la Oradea este la nivelul unei unități de primiri urgențe europene, pentru că are imagistică proprie, iar unitatea are legături pneumatice cu viitorul laborator care va fi deasupra acestuia. După părerea Dr. Gh. Carp, acest „tip de unitate medicală este unică în România”.

Pe lângă aceste concluzii, trebuie să subliniem, atenția, implicarea și profesionalismul personalului medical și ca urmare a faptului că s-a semnat ACTUL DE CONLUCRARE între SPITALUL din TRIEST – Italia, și Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor, pentru ca actul medical să se desfășoare în condiții deosebit de moderne și la cel mai înalt nivel medical. Iată că și asta se poate! Într-o permanentă și statornică dorință de a îmbunătății prin intervenții prompte și a alina suferințele trupești și sufletești, în diferite locuri din oraș, județ și Eparhia Greco Catolică de Oradea, Preasfinția Sa episcop VIRGIL BERCEA – participă la activități în multe  lăcașuri de cult, asigură renovării, dotării cu echipamente și se implică în acțiuni culturale relevante, are vreme și pentru altele. Iată că și pentru Spitalul Orădean  a considerat o oportunitate și o contribuție efectivă la susținerea și implicarea personală în decizia, ca Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea să colaboreze cu Spitalul Clinic din Triest, pentru perfecționarea actelor medicale necesare în tratamentul bolnavilor. Felicitări exprimate din suflet!

Toate aceste realizări oferă un mare grad de siguranță, încredere și speranță că, viitoarele promoție de doctori, absolvenți ai Facultății de Medicină din Oradea, și care se vor specializa inclusiv la UPU Oradea, vor prinde drag de locul care se dorește a fi mereu în frunte, prin oameni de o admirabilă omenie, de profesionalism exemplar, deschiși la minte și suflet prin atitudine și faptă, pentru ca ajutorul oferit bolnavilor să devină benefic pentru redobândirea grabnică a stării de sănătate și a liniștii trainice vieții de zi cu zi.

Ca beneficiar direct al acestor servicii medicale, ridicate la înalte standarde europene, depun mărturie în față conștiinței proprii, că ce am văzut la Spitalul Clinic Județean Bihor este adevărat, surprinde în mod plăcut și creează confortul necesar grabnicei recuperări. Doamne Ajută! Felicitări tuturor celor care concură la aceste realizări!

 

[1] Cetățean de onoare al municipiului Oradea

Membru in Parlamentul Seniorilor din România

 

În categoria Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

Cinstire marilor CONSTANTINI şi ELENE din trunchiul STEJARULUI get

Publicat în 21 mai 2022 de Mosincat Constantin

                      Constantin cel Mare – Împăratul creştin al lumii

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

„Primul dintre împăraţi te-ai arătat,

temelie dumnezeiască a evlaviei.”

(Troparul Sf. Constantin şi Elena)

 

 

 

 

 

 

 

În rugăciunea lui s-a constelat seara,

cu versurile binecuvântate ale zorilor,

străjuind descătuşarea cosmosului,

ce pogoară har peste verdele nemuritor

al vieţii creştin-ortodoxe, dobândind astfel

PRIETENIA lui HRISTOS.

 

Constantin Brâncoveanu – Domnul Munteniei

      „Pe crucea brâncoveană,

      Brazi frânţi,/ neîndoiţi!”

(Flor Strejnicu, Miniaturi, Imago-Sibiu-2002)

Îngenuncherea mărinimoasei lui

inimi regale, i-a înălţat marele

suflet valah peste răstignirile vieţii,

întru imposibila înviere, fiindcă El

şi Copiii lui niciodată nu muriseră.

 

        Constantin Brâncuşi – sculptor

      Înmiresmata îmbrăţişare a artei,

dăltuită-n veşnicia sărutului

se revarsă din Poartă,

dincolo de tăcerea Mesei,

suind prinosul de jertfă peste

infinitul Coloanei ce ocroteşte sfinţii.

 

        Constantin Bucescu, prof., teolog, d.p.c.

      Candelă a acatistului de seară,

aprinsă-n cuvântul verde a-l zidirii,

ca o îngenunchere sacră a inimii,

pluteşte sufletul-troiţă făurit în temniţe,

peste schiturile binecuvântate ale jertfirii.

 

Constantin Cioroianu/ Ilariu Dobridor-filosof, d.p.c.

      Suspinul jertfei lui de azur,

prelins peste Salcâmul înflorit,

îmbie la un popas heruvimic,

aşternând pe ştergarul Gliei,

Pâinea şi Vinul Mirelui Hristos.

 

      Constantin Aurel Dragodan, poet, d.p.c.

„A strâns în sanctuare

      Poeţii după gratii

   şi, obosit, a adormit cu ei.”

   (Flor Strejnicu, Miniaturi, Imago-Sibiu-2002)

   Preamărind Iubirea celestă,

s-a pogorât sublimului cânt,

ca prăvălirile ecoului carpatin,

peste Primăvara faldurilor de brocart,

unde foşnesc serafic, sublimele poeme.

 

   Constantin Iosif Drăgan, profesor, cercetător.

În filigranul de aur al conştiinţei,

şi-a brodat sufletul dacic,

miruit cu alabastru zamolxian,

şi a îmbrăcat cămaşa albă

spre a se întâlni în Taină,

cu Mântuitorul Iisus Hristos.

 

    Constantin Galeriu, pr. prof. dr. scriitor, d.p.c.

   În slujirea Părintelui Duhovnic,

pământul dac a avut stiharul verde.

Cu fiecare gând şi cu fiecare cuvânt,

faptele iubirii lui s-au răspândit

înflorind universul Ortodoxiei.  

 

     Constantin Gane (1885-1962), scriitor, d.p.c., erou-martir.

Stirpe din Munţii veşniciei,

cuminecat în fagurele firii,

s-a răstignit pe condei şi pe Cruce,

sfinţind aura Cuvântului

în care se cuminecă

întregul Pateric al Neamului.

 

Constantin Virgil Gheorghiu, pr. prof. filosof.

      S-a răsfrânt precum Azurul,

luminând cu pană de înger,

pecetea Răsăritului de soare,

împletind crezul iconostas în

nemurirea sacră a Petrodavei,

nestinsă istorie din zori până-n zori.

 

       Constantin Iulian, ing.dr., inventator, d.p.c., scriitor;

Pe creanga sufletului lui mare,

răsuna cutremurul din închisori,

lăsând nădejdea să se desprindă,

dar aripa izbăvitoare a Iubirii,

l-a cuminecat cu Athosul românesc.

 

      Constantin Noica (1909-1987), filosof, d.p.c.

Firele sale metafizice,

le-a ţesut în borangicul mistic,

dezvelind liniile plutitoare

ale Luceafărului Emin,

peste răsunetul de cer,

în poezia temniţei-altar,

ce-şi picura Potirul Învierii.

    

       Constache Oprişan (1921-1959), poet, filosof mistic, d.p.c., erou-martir.

Podidit din lacrimile lirice,

ale Neamului său sfânt,

a ars mistic pentru Patrie,

ca un Rug aprins, nemistuit,

făcând din suferinţa temniţei,

cuminecare pentru eroi şi martiri.

 

     Constantin Papanace (1904-1984), d.p.r., reputat scriitor, vizionar istoric.

   Confluenţă sacră, cardinală

în curgerea existenţială a trăirii,

înveşmântată-n literele vieţii,

ce transcende înmiresmat,

Trupul şi Sângele Domnului,

amirosind a Dumnezeiască Înviere.

 

    ELENA – Sfânta Împărăteasă a neamului get

   Zămislită întru marea iubire

a Fecioarei Crăiese Maria,

Elena şi-a plămădit Feciorul

întru slava imperială, slăvind

şi slujind Crucea Domnului

odrăslită în Aura Cerului.

 

   Elena Cuza – marea Doamnă a României Mici

Întrupare de modestie şi decenţă,

s-a răsfrânt pentru Ţară,

întru suferinţă şi demnitate,

lăsându-ne Testamentul vieţii,

pecetluit cu iubirea de Neam.

 

    Constanţa Nicoleta Nicolescu, luptătoare anticomunistă, eroină-martiră.

Fecioară a răstignirilor Carpatine,

s-a întrupat fiorului străbun

în Dragostea de Dumnezeu

şi-ntru Dorul de Neam izbăvitor,

înnobilând Destinul nemuritorilor daci.

 

    Elena Faina Pop – luptătoare anticomunistă, d.p.c., eroină.

    Şi-a netezit cu zelul ei creştin,

piscurile semeţe ale luptei,

de Glie, de adevăr şi dreptate,

prăvălind peste vrăjmaşi barbari,

Faima de Crăiasă a Munţilor.

 

   Elena Bagdad, elevă, d.p.c., eroină-martiră.

Boboc în smirnă de prihană,

abia înmugurit şi înflorit

şi-a primenit sufletul frumos,

în Icoana serafică a muceniciei,

nălbind cu sângele ei, curat

prigoana prigonirilor atee.

   * d.p. – deţinut politic/ d.p.c. – deţinut politic creştin.

 

      Alte Miresme din Corola Sfinţilor Împăraţi

   Constantin Petrovicescu (1883 -1949), general, d. p.c., erou-martir, ucis la Aiud.

   Constantin Rădulescu – Motru, filosof, psiholog, prof. univ., academician.  

   Constantin Băcescu, sergentul erou, muscelean.

   Constantin Stoicănescu, profesor, luptător, prizonier în U.R.S.S., erou-martir.

   Constantin Constantinescu (1919-2011), teolog, ofiţer în rezervă, d.p.c.,erou.

   Constantin Olariu Arimin, mare dacolog, scriitor.

   Constantin Pantazi, General de corp de armată, ministru de Război

   Constantin Totir, d.p., scriitor-mărturisitor.

   Constantin Voicescu, d.p.r. preot, duhovnic, scriitor-mărturisitor.

   Constantin Marin Nistoroiu, luptător pentru demnitate şi neam.

   Constantin Kiriţescu, profesor, scriitor, istoric.

   Constantin Bălăceanu Stolnici – aristocratul Ştiinţei şi al stirpei româneşti.

Constantin Gheorghe – profesor și formator de generații de profesori

   Constantin Moşincat – vrednic Ostaş al Ţării şi iscusit militar al condeiului.

      Elena Olga Prezan – Doamna Mareşal

      Elena Jipa Rotaru – Doamna Comandor, patrioată creştină.

      Constanţa Veronica Oancea, d.p.c.

      Constanţa Constantin, d.p.c.

     Constanţa Lucia Grecu, d.p.c.,luptătoare anticomunistă, eroină-martiră.

      Constanţa Grama, soţia martirului Costache Oprişan, luptătoare anticomunistă.

Constantin Damian Diculescu, un copil precoce.

 

      Tuturor purtătorilor Sfintelor nume Constantin şi Elena:

un fericit binecuvântat şi un călduros întru mulţi ani!

 

   + Sf. Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii,

         Constantin şi mama sa Elena

 

21 Mai 2022

    

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

SECURITATEA SUD EST EUROPEANĂ

Publicat în 20 mai 2022 de Mosincat Constantin

Punct de vedere

Col. rtr. Dr. Constantin MOȘINCAT

Zice-se că părerea asupra unui eveniment este atât de largă încât de reduce la un punct. Și cât de bine ar fi dacă toate, amplele, conferințe despre cutare sau cutare eveniment, ar fi rezumate la o singură expresie, ori cât mai puține cuvinte care să cuprindă tot. Iată de ce mă întorc și subliniez banala cuprindere și sprijin pe un punct. Acum că tot se vorbește despre război, au apărut ca din nisipul mării tot felul de purtători de mesaje, exprimând punctul de vedere al altora, ambalate în mesaje propagandistice.

Ce nu se spune se poate citi printre rândurile acelora puși să cuvânteze, după cum au dictat și scris alții. Am avut neplăcuta ocazie de a asista la o conferință susținută de doamna ministru secretar de stat Simona Cojocaru, referitor la securitatea sud-est europeană. Mirarea mare a fost că NATO făcea totul în zonă, baza de la Kogălniceanu era OAU!, iar biata Moldovă amintită o singură dată, în acest elogiu făcut străinătății de către un oficial român. Am asistat la un mod neplăcut, sau cum nu se face în fața unor studenți, începând cu punctualitatea.

Cât despre România, și politica sa de apărare nici un cuvințel. Ceea ce mă determină să scriu aceste șire e faptul că nici George Scutaru – fost deputat în două legislaturi – n-a lămurit subiectul „securității energetice” pe care l-a încărcat de cifre, l-a sucit pe toate magistralele de gaze, venite dinspre Rusia, fără însă a face o analiză economică pertinentă privitoare la potențialul economic românesc și la profitul pe care România îl „varsă” gratis în visteriile altora: vezi OMV (de parcă n-ar avea acționariat rusesc) și fără a se fi amintit scopul real al războiului purtat de SUA, peste Ukraina, cu Rusia pentru disputa euroregională europeană. Adică o propagandă occidentală în care România execută cuminte ceea ce i se ordonă! Ori asta știam mai de multișor.

Ce a fost cu totul inadecvat, a fost faptul că aceste conferințe se adresau unui auditoriu universitar, la un curs de relații internaționale. Nu știu ce au înțeles tinerii învățăcei, dar pe mine m-au pierdut urmărindu-le stângacea încercare de a convinge că rușii și Putin țin și ameniță cu securitatea energetică, că cer bani prea mulți pe ceea ce livrează, ș.a.. Fără îndoială că cifrele au fost adunate după baze reale. Dar, de la un ministru secretar de stat, la ministerul apărării (doamna activează în acest domeniu din 1997 – adică de pe vremea când fără să ne ceară nimeni am dat Ukrainei teritoriile românești, prin acord, nul de drept de altfel) așteptam să aud domeniul în care vor fi investiți cei 2,5% din PIB, în scop de apărare, când începe fabricarea brevetului de invenție cu privire la…? Știm bine că numai în timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a dat 25% din buget pentru apărare, apoi din ce în ce mai puțin, românii fiind tot timpul nepregătiți pentru apărarea hotarelor. Când tunurile bubuie la hotare se trezesc din amorțeală și politicienii și fac apeluri emoționante la „datorie”, dar tratează apoi imediat oștirea sacrificată ca pe „mantaua muiată de ploaie”. În cercul lor prea sus cocoțat nici veteranii de război nu mai pot depune oficial coroane de flori la mormintele camarazilor căci domn președinte, prim ministru, primar, etc. n-au vreme să-i vadă, dar cum să le mai asculte doleanțele.

Scurt, clar și pe înțelesul tuturor: din cei vreo 15 milioane de români, rămași prin țară, peste jumătate sunt pensionari, cealaltă jumătate – mai tânără – este nepregătită militar. De 20 de ani serviciul militar obligatoriu a fost scos prin lege. Mobilizarea, cum s-a făcut odată, reprezentă cam 10% din forța bărbătească aptă a purta arme. Asta înseamnă că nici măcar granița terestră n-am avea efectiv necesar s-o apărăm cu forțe calificate! Cât despre „suflul patriotic”, acesta a fost măsurat la ghișeele de la pașapoarte, ocupate pentru 2 luni de aici înainte! Dar oare consilierii și marii sfătuitori ai celor care decid soarta țării au ca țintă doar șmecheriile politice de evitare a DNA-ului când încarcă conturile bancare proprii și ale partenerilor? Direct, când și cine i-a dat putere lui Mugur Isărescu să cedeze rezervele naționale din Marea Neagă americanilor, gratis? Dar lui Mihai Răzvan Ungureanu să dea ungurilor averea Gojdu! Dar, celelalte averi: Petrol, banca agricolă, comercială, aur, cupru. Și alte rezerve naturale? Și când le vom recupera?

După cum se derulează evenimentele se pare că Nu le vom mai avea. După multă gargară politică, prof. Dungaciu, ca și fostul șef al Marelui Stat Major, generalul Dănilă au coborât în câmpul operativ-tactic, dar tot pentru apărarea punctului de vedere oficial. Nu le-am ascultat punctul de vedere, din motive strict personale legat de programul personal, dar cu siguranță și expozeul domniilor lor a fost lipit de cel oficial.

Expertiza pe domeniul „politicilor de apărare” mă determină să spun clar și apăsat că în 2500 de ani de istorie pe care am cercetat-o în detaliu cu privire la apărare, am distins doar două etape în care doctrina națională exprimată prin „Noi înșine” a dat roade în perioada interbelică – grație programului de 5 ani elaborat de generalul Ion Antonescu, în vremea când a fost șef al Marelui Stat Major al armatei 1933-10934, și aplicat din 1937, până la ciopârțirea României, cu acordul politic al Regelui Carol al II-lea.

S-a repetat acel proiect, în noile condiții, odată cu doctrina adoptată prin Legea nr. 14/1972, „doctrina apărării întregului popor”. Prin lege trădătorii erau sancționați. După 1989 s-a abandonat iar trădătorii glorificați – vezi cazul Pacepa, vânzarea Flotei românești!

Prima situație am exemplificat-o printr-o amplă lucrare documentată „Cazemata”, atunci când România a săltat din criza economică în cel mai prolific an economic, 1938, – când leul românesc era la paritate cu francul francez la orice bursă, deoarece toate structurile economiei românești au fost activate, pe orizontală și verticală, iar Fondul Național de Apărare, alimentat din subscripții publice a creat o puternică linie de fortificații în Est și Vest și o conștiință națională favorabilă apărării. Am spus și susțin că, în general, dotarea, mărimea armatelor și posibilităților a fost cunoscut, ce nu se știa cu precizie viza gradul de pregătire pentru război și voința morală de a lupta erau neștiute. Ce proteste ample s-au organizat în țară după Diktatul de la Viena sunt cunoscute.

Și tocmai atunci când, în 1940, cele mai tari cazemate construite în Europa vreodată, au fost armate pe frontul de vest și pe Nistrul inferior, atunci s-a cedat politic fără a se trage un foc de armă. S-a omis faptul că în spatele frontului fortificat în Ardeal se crease și al doilea brâu de fortificații – prin bisericile construit – peste 70 – cu sprijinul armatei, și alte forme de mobilizare sufletească – gen Pădurea Eminescu, ridicată cu 10.000 de brazi la comemorarea semicentenarului morții Luceafărului tocmai la poalele Gutinului, la Racșa de către generalul Georgescu P. Ion, și oștenii Diviziei 20 Infanterie. Această eroare politică a costat scump, notă achitată doar de către poporul român!.

Așa a apărut punctul de vedere oficial: singura soluție cedarea teritorială, a fost îmbrățișat de propaganda oficială pentru a justifica, pentru a susține și pentru a anihila orice alt fel de a gândi. Când după mai bine de 80 de ani de la tragismul românesc din vara anului 1940 și denunțarea pactului Ribbentrop Molotov, s-au găsit din nou suficienți adepți ai aceluiași punct de vedere: nu e momentul, noi nu revendicăm… Suntem într-un parteneriat strategic cu SUA, și membrii NATO. Dar cine a decis aceste aspecte și care ar fi beneficiul de INTERES al Românie în chestiune. Care sunt costurile de până acum? Nici un cuvânt oficial, în afara unor sloganuri suntem parteneri, avem garanția de securitate. Zău? Păi am avut chiar convenții semnate cu aliații Antantei și ne-au lăsat pradă nemților în războiul întregirii, apoi garanții din partea Germaniei cu privire la integritatea granițelor înainte de începerea Războiului Sfânt. Rușii, în numele aliaților, l-au amăgit pe imberbul rege Mihai I, cu „Victoria”, apoi tot poporul i-a plătit „rentă viageră” să trăiască „în pace și onor”, ca apoi să negocieze cu ungurii și germanii, în 1989, dezmembrarea României!

Văzând al doilea moment al doctrinei de apărare al întregului popor, care continua într-un alt fel deviza „prin noi înșine” a dus la crearea industriei naționale de apărare, când peste 90% din armamentul și muniția de infanterie erau produse în țară, când MLI (mașina de luptă a infanterie) avea performanțe, ca și tancul românesc, comparabile cu cele ale țărilor NATO. Dar nu era „interoperabile”, de parcă în câmpul tactic alergau americanii să aprovizionate cu proiectile și gloanțe trupele române în teatrul de operații din ”Afganistan” unde Armata Româna a fost „decorată” cu sicrie ale eroilor!?

Așa a fost atunci. Vi se pare că s-a schimbat punctul de vedere oficial, sau sunt suficienți cei care în cor spun: e singura soluție! Câtă miopie conceptuală, dar care din păcate prinde.

Acum e și mai rău, întreaga suveranitate națională e la UE și NATO!, să de Domnul să n-am dreptate.

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA VETERANILOR

Publicat în 28 aprilie 2022 de Mosincat Constantin

ONOR VETERANILOR DE RĂZBOI

Iubiți veterani de război,

Stimate oficialități militare și civile,

onorată asistență,

Ziua veteranilor de război este marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României. Aceasta a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 1222/10.10.2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, iar data aleasă este cea la care, în anul 1902, regele Carol I a promulgat, la solicitarea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă (1877-1878), Înaltul Decret prin care a fost instituit pentru prima dată titlul de „veteran de război”, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, în onoarea ostaşilor care au luptat în acest război.

Suntem astăzi aici pentru că avem datoria să îi respectăm și să îi apreciem pe părinţii, bunicii şi străbunicii noştri, veteranii de război, care au luptat pentru ca noi să trăim astăzi într-o ţară liberă şi independentă, să vorbim şi să gândim româneşte. Să învăţăm lecţia lor de patriotism şi s-o transmitem generaţiilor viitoare, împreună cu valorile care îi caracterizează pe veteranii de război – devotament şi spirit de sacrificiu!

În Legea 303, la art.5, se subliniază: „În semn de recunoaștere a meritelor veteranilor de război pe câmpurile de luptă pentru apărarea independenței, suveranității, integrității teritoriale și a intereselor României”.

Acest act s-a implinit la intervenția și în urma solicitărilor conducerii ANVR și a MApN. Tot mai multe instituții, categorii, profesii sociale, științifice, culturale, sportive aveau ziua lor în calendarul sărbătorilor, numai veteranii nu.

În Războiul de Independenţă (1877-1878) au murit 10.000 de ostaşi din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operaţii.

Respectând adevărul istoric, trebuie spus că recunoașterea unei asemenea calități nu a venit direct de la rege, nici de la alte instituții ale statului, ci ca urmare a demersurilor energice ale unor bărbați curajoși care, asemenea foștilor lor camarazi ce își sacrificaseră sângele și viața pe redutele de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan, nu mai puteau îndura mizeria și sărăcia în care trăiau. Ei s-au adresat direct regelui, care i-a primit la Palat, unde au expus toate greutățile cu care se confruntau și solicitările lor. Suveranul nu s-a supărat la cererile  veteranilor. A hotărât ca în Decretul menționat mai sus să se statueze „ca fiecărui ostaș veteran să i se asigure liniștea și ocupațiunea pentru tot restul vieții”, să i se pună la dispoziție cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generațiile viitoare”.

Dar acest lucru nu s-a  realizat întocmai, nici atunci, nici mai târziu. Abia peste șase ani, prin Legea aprobată la 22 aprilie 1908, erau scutiți de unele prestații, taxe și impozite numai cei ce au avut grade inferioare.

După alt an, un Ordin al Ministerului Învățământului scutea copiii de veterani de toate taxele școlare. Curioasă dispoziție, având în vedere vârsta pe care o aveau în 1909, după 31 de ani de la terminarea Războiului de Independență, foștii luptători. Câți dintre ei mai erau părinții unor copii de școală?

Uimiți și conducătorii asociațiilor de veterani de o asemenea  prevedere, s-au adresat ministerului respectiv, Parlamentului.

Revăzând documentele vremii, constatăm, cu stupoare, alte acțiuni, sfidătoare pur și simplu. După 25 de ani de la decretarea mobilizării pentru războiul balcanic și cea pentru participarea la Primul Război Mondial, s-au făcut, conform Convenției statelor europene din 1870, de la Geneva, demersuri pentru acordarea calității de veteran supraviețuitorilor  acestor conflagrații. În Primul Război Mondial, în care a fost mobilizată 11% din populaţia ţării, respectiv peste 880.000 de militari, a fost necesară jertfa a peste 410.000 de soldaţi (peste 335.000 de morţi şi dispăruţi şi peste 75.000 de invalizi). Jertfa lor a dus la înfăptuirea României Mari.

Datorită unor tergiversări, dar și din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, proiectul de lege care era menit să le confere unele drepturi nu a fost adoptat. Abia la 4 iunie 1945 s-a  semnat Decretul-Lege nr.440, ce recunoștea meritele lor, precum și ale unor veterani din cea de a doua conflagrație mondială.

O situație specială s-a creat în privința acestora, deși contribuția ce au avut-o, alături de cei 794.562  de camarazi jertfiți pe fronturile de luptă la îndeplinirea misiunilor încredințate, a fost larg cunoscută (22.592 ofiteri, 17.460 subofiteri, 754.510 trupa).

Contribuția României, a bravei sale oștiri la scurtarea războiului cu șase luni, fiind pe deplin justificată, ca și locul patru considerat a-l fi avut alături de puterile aliate, în înfrângerea Germaniei fasciste, nu a contat prea mult în recunoștința ce o binemeritau.

Dimpotrivă, o mare parte dintre supraviețuitorii cruntelor bătălii au fost năpăstuiți, suportând grele și nedrepte discriminări, trieri. Au fost drămuiți și apreciați după criterii politice, după fronturile pe care au participat, Est sau Vest, după categoria socială, apoi marginalizați și uitați.

Comandanți de mari unități tactice și operative, unii veterani ai Primului Război Mondial, decorați cu Înalte ordine și medalii românești și străine, inclusiv cu cea mai mare distincție din toate timpurile, „Ordinul Mihai Viteazul”, au fost declarați criminali de război, judecați și condamnați la ani grei de închisoare.

52 de generali și mulți ofițeri au sfârșit în pușcării. Le-au fost confiscate bunurile și decorațiile, familiile, îndeosebi copiii lor, îndurând privațiuni înjositoare.

A urmat înființarea, la 23 octombrie 1963, a Comitetului Național al Veteranilor din Războiul Antifascist, fără vreunele drepturi anume. În ianuarie 1980,  i s-a alăturat abuziv și Comitetul Foștilor Luptători Antifasciști, organism cu rol decorativ, de fațadă.

La 27 decembrie 1989, un act revoluționar s-a înfăptuit și în viața veteranilor de război. Un grup de generali  și ofițeri care au luptat pe ambele fronturi, de Est și Vest, și câțiva supraviețuitori ai Primului Război Mondial au hotărât desființarea vechii structuri, devenită anacronică, și au înființat Asociația Națională a Veteranilor de Război, organizație independentă, neguvernamentală, nepatrimonială și complet apolitică, în care au fost cuprinși, pe baza de adeziune liberă, cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, convingeri politice, religie, sex și vârstă, participanți la Primul și Al Doilea Război Mondial.

Au fost primite, de asemenea, văduvele veteranilor de război. S-au creat filiale în toate județele și sectoarele Municipiului București.

La 20 februarie 1990, ANVR a devenit persoană juridică, iar prin HG 458 din 1 aprilie 2004, e recunoscută de utilitate publică.

De la început, Asociația și-a asumat lupta pentru redarea demnității, onoarei și respectului cuvenit veteranilor, invalizilor și văduvelor de război/văduvelor de veterani de război, precum și datoria morală de a contribui nemijlocit la cunoașterea și cultivarea tradițiilor glorioase ale națiunii și armatei române.

Până în anul 2013, Asociația a fost afiliată la FMAC – Federația Mondială a Foștilor Combatanți, cu sediul la Paris. Are bune legături cu organizațiile similare din SUA, Rusia, Anglia, Franța, Italia, Germania, Cehia, Slovacia, Ucraina, Polonia, China, Turcia și alte țări.

Este în contact permanent și îi ajută pe veteranii de război din Republica Moldova. Asociația are o colaborare strânsă cu Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Asociația Natională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ion Cuza”, cu alte asociații și fundații din cadrul MApN, Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice.

Un merit deosebit în  reorganizarea ANVR la nivel national l-a avut vrednicul de pomenire, general în retragere, Marin Badea Dragnea, ales, încă de la constituire, liderul organizației, pe care a condus-o cu deplină dăruire și înaltă competență, timp de 30 de ani. La nivel județean activitatea a fost condusă de către regretații Gl. Mircea Velicu și col. Ioachim Sima. Tuturor le aducem astăzi, aici un binemeritat omagiu.

Datorită solicitărilor și intervențiilor sale, a conducerii ANVR, la toate structurile din fruntea statului, au fost adoptate o serie de legi și acte normative care au conferit unele drepturi și facilități modeste, față de propunerile făcute și în comparație cu drepturile acordate veteranilor de război din alte state, indemnizații de circa 15 ori mai mici decât ale altor categorii similare din țară și alte țări.

Cu toate acestea, spre surprinderea și mâhnirea foștilor combatanți, parte din drepturi și facilități au fost diminuate, unele chiar anulate, iar altele nici nu au fost aplicate în unele zone.

Este drept că la propunerea conducerii ANVR, MApN a hotărât ca toți veteranii de război cu gradul de soldat, caporal și sergent să fie  trecuți în corpul subofițerilor.

În anul 1994, grație prevederilor Legii nr. 68 s-a instituit și acordat medalia „Crucea Comemorativă a celui de Al Doilea Război Mondial, 1941-1945”, veteranilor de război care nu au fost decorați cu ordine și medalii de război, astfel încât aceștia, majoritatea din mediul rural, au putut primi rente lunare.

De prevederile legii au beneficiat peste 300.000 de veterani de război, dintr-un număr de 900.000 de veterani de război, la începutul înființării ANVR.

Acum mai trăiesc, cu aproximațiile impuse de grabnice treceri în viața de apoi, aproximativ 3600 veterani și invalizi de război, 129 văduve de război și 32.000 de văduve de veterani de război. La nivelul județului Bihor mai sunt în evidență 38 de veteran de război, și 400 de văduve ale veteranilor de război.

Un eveniment cu valoare de premieră în istoria țării a fost declararea, la propunerea MApN, de către Guvernul României, a anului 2015, ca an al veteranilor de război.

A fost un an bogat în activități omagiale, educativ-patriotice, pe întreg cuprinsul țării la care, cu aportul cadrelor din structurile  MApN, au fost antrenate și organele administrației publice centrale și locale.

Demn de subliniat este și faptul că deși a avut posibilități financiare modeste (de la bugetul de stat) ANVR a reușit să editeze, în acești ani, 11 volume intitulate „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”, iar în cadrul unor  filiale și la nivel central apariția unor reviste consacrate veteranilor de război. Și la nivelul filialei bihorene au fost editate două volume de acest fel.

Este trist însă că la împlinirea a 32 de ani de existență a ANVR și a 77 de ani de la victoria de la 9 mai 1945 asupra Germaniei naziste, fie și din cauza pandemiei și a conflictului militar din Ucraina, o tăcere și ignorare inexplicabilă privitoare la rolul și viața veteranilor de război s-a așternut în paginile mass-media, în viața societății.

După cum și azi, după atâtea intervenții la forurile superioare, nu a fost modificată legea potrivit căreia la festivitățile de depuneri de coroane, jerbe și buchete de flori cu prilejul aniversării și comemorării unor evenimente naționale, veteranii de război pot săvârși acest gest omagial de pietate numai după încheierea festivităților oficiale. Ce trist și jignitor!

În pofida tuturor inechităților, conducerea ANVR se află în continuă ofensivă pentru reglementarea, cum se cuvine, a tuturor problemelor ce privesc problematica veteranilor de război.

Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu de care aţi dat dovadă în timpul războiului, pentru faptul că aţi trecut cu bine şi cu fruntea sus peste greutăţile vieţii, vă asigurăm, bravi veterani de război, de întreaga noastră recunoştinţă şi preţuire. Dumnezeu să vă aibă în paza Sa!

 

Președintele filialei Bihor a

Asociației Naționale Cultul Eroilor Regina Maria – filiala Bihor

Co. (Rz.) ing. Dan N. Poinar

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

INIMA EUROPEI FERITĂ DE GLONȚ

Publicat în 25 aprilie 2022 de Mosincat Constantin

INIMA EUROPEI FERITĂ DE GLONȚ

           Gruia COJOCARU

Globaliștii răsuflă ușurați prin victoria lui Emmanuel Macron în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din Franța, desfășurate în Duminica Paștelui Ortodox. Nu ne interesează mijloacele penibile – prin manipularea mass-mediei și, acum câteva zile, prin scrisoarea unor lideri vestici – care l-au menținut pe actualul președinte la Palatul Elysee. Știm oricum, dacă ne dezbrăcăm de vesta naivității, că democrația în formele ei teoretice n-are nicio legătură cu desfășurarea concretă din ultimii ani, care îmbină cinismul cu manipularea agresivă, exemplul de actualitate fiind cel legat de gestionarea coviduțului…

Revenind, victoria lui Macron înseamnă, înainte de toate, continuarea proiectului european în forma actuală. Construcția rămâne șubredă, însă s-au mai peticit un pic pereții, niște găuri din acoperiș au fost astupate, se poate conviețui în logica europeană încă un timp. Nu mult! A câștigat Franța? asta-i întrebarea esențială privind rezultatul alegerilor. Ori, dacă n-a biruit Franța, care-s beneficiarii?

Glonțul a trecut pe lângă Germania. Triumful lui Macron îi permite Germaniei să rămână locomotiva Europei, iar mișcarea cancelarului Olaf Scholz, inițiatorul scrisorii de susținere pentru președintele în exercițiu – alături de prim miniștrii Spaniei și Portugaliei – asigură ascendentul moral care va tăia adânc în elanul latin. Așadar marele câștigător al alegerilor din Franța este, paradoxal, dușmanul etern – Germania! (Să lăsăm poveștile de iubire… din ’45 până-n prezent între cele două țări există o competiție economică acerbă, câștigată de Germania de Vest și mai apoi de Germania unită, dincolo de cooperarea generată de mecanismele funcționalității uniunii!).

Pe de altă parte, deși Emmanuel Macron va fi mai aspru în dialogul cu Washingtonul, Statele Unite sunt un alt beneficiar al rezultatelor alegerilor din Franța. Cu Marine Le Pen s-ar fi încheiat tutela asupra Europei, iar problema depășea cu mult simpla violentare a orgoliului american…

În fine, ultimii beneficiari ai alegerilor descrise sunt imigranții, care vizează o pâine în Hexagon și statele sărace ale uniunii, România în ultimă instanță. Cu Macron la pupitru, Franța rămâne al doilea contributor al bugetului european, ceea ce cu Le Pen se surpa, dat fiind programul său electoral. Coroborat cu celălalt absent, Anglia, politica subvențiilor, inclusiv în sectorul agricol, ar fi fost catastrofală pentru fermierii estici.

Cine pierde? Rusia e marele perdant! Am urmărit disputa dintre Macron și Le Pen, unde candidata de dreapta a spus limpede că, dacă va câștiga alegerile, parteneriatul cu Rusia va funcționa în problema gazelor naturale și a petrolului. Macron nu are aceeași libertate, se va poziționa în funcție de atitudinea Berlinului. Iar Berlinul, fără Angela Merkel, e lipsit de anvergură, demonstrând că a devenit o (semi)anexă a puterii de peste Ocean, dacă ne gândim (doar) la abandonarea robinetului din Nord Stream 2.

Nu în ultimul rând, perdantul esențial este poporul francez! Știu că e o afirmație riscantă, însă, din punctul meu de vedere, națiunea franceză a ratat șansa de a deveni farul călăuzitor al Europei. Macron, deși vizează acest rol, are datorii față de partenerii vestici, pe când Le Pen nu venea cu o povară suplimentară, dimpotrivă, spiritul revanșard era justificat.

– Ba da, are datorii și Le Pen! mi-ar reproșa un cusurgiu naiv. La Moscova!

– Nu, dragule, cooperarea economică cu Rusia asigură un plus de bunăstare companiilor franceze, care se reflectă în creșterea nivelului de trai!

Totuși, niciun cuvânt direct pentru învinsa zilei?!

Mărturisesc că privesc cu toată rezerva prezențele feminine strecurate în politica mare și nu numai. Știu că măsura așternutului e (adeseori) trambulina întru succes, însă am salutat mereu personalități de tipul Margaret Thatcher și Angela Merkel, unde sexualitatea era sublimată. Marine Le Pen se înscrie pe această orbită și chiar dacă a pierdut din nou, rolul său în politică nu s-a epuizat. Este important însă scorul de la alegerile parlamentare ce bat la ușa Franței. (Poate cineva privi în aceeași cheie pe Miss România din ’94, unsă cu demnități dintre cele mai suculente, inclusiv cea de președinte al Camerei Deputaților din România?!… ).

…Prognozez ascensiunea extremei drepte în spațiul european, pe măsura diminuării rolului Uniunii Europene în ansamblul economiei globale.

Pace, Sănătate și Armonie tuturor creștinilor ortodocși!

Gruia COJOCARU, Lișna, Botoșani, 25 aprilie 2022

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , | Lasă un comentariu

Sfântu Gheorghe

Publicat în 23 aprilie 2022 de Mosincat Constantin

Frumuseţea ÎNVIERII Domnului HRISTOS

Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

 Frumusețea divină este o PRIMĂVARĂ a veșniciei în care mireasma Sufletelor-Flori se înteţeşte răsfirându-se etern, înconjurându-ne existența cu extazul VIEŢII!

Când mugurul Primăverii surâde-a verde, CUVÂNTUL albastru picură de sub stele peste miezul sufletului brodat cu triluri mirifice de păsărele, făcându-ne CÂNTEC!

Rodeşte în Natură şi-n Om, şoaptă cu şoaptă, viers cu viers Poemul ÎNVIERII, aprins în azurul-răsărit al Ochilor LUI, preamărind strălucirea Suferinţei CRUCII!

Roteşte fiorul peste largurile firii prin iţele Tainei într-o cerească SIMFONIE!

Semnele Venirii au sosit pe Uliţa surâsului în rotunjirea unui vis de LUMINĂ!

Rosteşte Necuprinderea, faguri de lumină peste forme şi culori ODRĂSLIND!

Mângâierile adierii serafice cuprind revărsările faldurilor Luminii din LUMINĂ!

Sub pleoape înfloresc zarzării ca nişte Luceferi ce pregătesc Nunta MIRELUI!

Ispita primenirii îmbracă-n mătăsuri de sânge CUVÂNTUL dătător de VIAŢĂ!

Cămaşa Sufletului LUI de nea, picură LACRIMILE purpurii ale JERTFEI Sfinte!

Dăruirea Domnului HRISTOS este Taina absolută a FRUMUSEŢII dumnezeeşti!

Zorii ca un şir de lebede albe, bat din aripi de clopot pe Cerul Duminicii ÎNVIERII!

 

Maica Domnului, MARIA – PRIMĂVARA Frumuseţii îmbrăţişează NEMURIREA!

Întâiul licăr al Dimineţii Regale cunună Albastrul cerului cu verdele Pământului!

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este un Poem al FRUMUSEŢII absolute!

În acest Poem, Omul hristic este o Mlădiţă cuvântătoare din Corola CUVÂNTULUI!

Cuvântul mărturisitorului creştin ortodox dacoromân, prelins din lacrima surâsului inimii este o grăire diafană a sufletului său înveşmântat în podoaba sublimă a Florilor!

Cuvântul mărturisitorului trebuie să fie un susur de Răsărit, ce scânteiază pe marama luminii astrale a Liturghiei ortodoxe în care se reflectă Potirul cuminecării!

La Nunta MIRELUI dumnezeesc, chemarea de IUBIRE odrăslită în sufletele sacre ale Cetelor cereşti şi-a Craiului Mucenic GHEORGHE, înfrăţiţi cu alaiul pământesc al Ramurilor înflorite, cântă ÎNVIEREA Domnului HRISTOS, amirosind a Primăvară!

 

HRISTOS A ÎNVIAT!

Întru Cinstire tuturor Dacoromânilor şi purtătorilor sfântului nume GHEORGHE!

Vinerea Mare – Denie Prohodul Domnului, 22 Aprilie 2022

La mulți ani: Georgeta Cordoș, Dr. Geta Crăciun, George Roca, Prof. Dr. Gheorghe Consatantin NISTOROIU, col. Gh. Cireap, Lt. Col. Gh. Nedelcu, Ghe. Buboi, Gh. C. Cordoș, Mihai Georghiță, Andrei Gheorghe, Gheorghe Onișoru

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu