CAMELIA FLORESCU – „EVADARE DIN MINE”

Publicat în 16 august 2023 de Mosincat Constantin

CAMELIA FLORESCU – „EVADARE DIN MINE”

„EVADARE DIN MINE” vine ca o mănușă după volumul de poezie și CD-ul audio în primă audiție, compuse integral după versurile CELEI care „nu este o fată ca oricare…” – CAMELIA FLORESCU, volum apărut la Editura OLIMPIAS din Galați, în 2022, (Redactor – Olimpia Sava).

Volumul, o apariție inedită, cuprinde, în paralel versurile, semnate de Camelia Florescu, alături de  transpunerea lor pe note / partituri, ai căror autori sunt fie chiar poeta, fie nume ilustre de compozitori români sau străini, care, fie i-au încredințat muzica lor „spre a le scrie versuri”, fie au compus muzica pe versurile ei, cum sunt: Constantin Popovici, Ștefan Elefteriu, Alexandru Vilmanyi, Francis Reiter, Ovidiu Komornyik, Jimi El Laco, Virgil Popescu, Bela Andrași, Antonio Passarelli, Sile Jercan, Dumitru Caulea – (Cernăuți), Adrian Beldiman – (Chișinău), Oleg Baraliuc – (Chișinău), Ivan Akulov – (Chișinău), Marian Stîrcea – (Chișinău).

Era imposibil să nu-i numesc pe toți compozitorii care s-au aplecat asupra versurilor de o rară sensibilitate ale Cameliei Florescu, aducându-ne nouă, și nu numai, melodii nemuritoare.

Dat fiind că nu toate propriile piese au fost interpretate de către Camelia Florescu, în paginile volumului sunt menționate și numele soliștilor români și străini, care au dat viață ,,emoției pusă în „muzica compusă după „versuri Ei”, cum ar fi: Carmen Rădulescu, Ina Sturza – (Chișinău), Ioana Sandu, Bela Andrași, Denis Ștefănescu, Antonio Passarelli, Alina Huțu, Liliana Cornilă, Silvia Goncear – (Chișinău), Victoria Lungu – (Chișinău), Nicoleta Vasile, Geogeta Plută, Cornel Bucșă Biholar – (Germania), Sorin Lupu, Robert George Paraschiv, Teona Răcheriu, Sara Maria Dan, Alecsia Ilieș, Anemona Lazăr, Liu Nan Fănaru.

Nu putem să nu o amintim și pe Cea care face Romanța nemuritoare, lansând ideea că „Romanța ne unește!”, pe Doamna Alina Mavrodin – Vasiliu, Director Artistic al Festivalului „CRIZANTEMA DE AUR” – din Târgoviște, Festival la care Camelia Florescu s-a remarcat, primind premii, atât ca interpret al propriilor creații, cât și ca textier și compozitor.

Și să nu uităm menirea muzicii, atât de sugestiv definită de PLATON: „Muzica este legea morală. Ea dă suflet Universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții și viață oricui. Ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun, drept și frumos.”

„EVADARE DIN MINE” este o carte de excepție, în care cele trei ramuri ale artei își dau mâna: – POEZIA – prin puterea exemplară de expresie a cuvântului; MUZICA – cu sonurile ce fac să vibreze sufletul și PICTURA / GRAFICA – cu  forța vizuală a liniei și formei de redare a trăirilor ascunse în cuvântul Cameliei Florescu…

Superbele ILUSTRAȚII, expresii desăvârșite ale poeziilor,  sunt realizate de o personalitate contemporană în domeniul artei plastice – talentatul MIHAI CĂTRUNĂ.

În ultimul capitol al cărții – „EVADARE DIN MINE”, intitulat „Multe chei, un singur lacăt” , găsim cuvinte elogioase, pornite din suflet, sinteze ale felului cum este percepută / văzută de semeni – CAMELIA FLORESCU.

I se conturează portretul artistului multilateral, care se autocaracterizează, afirmând cu tărie că „NU-S O FATĂ CA ORICARE” – în titlul primului volum de poezie și al CD-ului, dovedindu-ne că este o „fată” pentru care „EVADAREA DIN MINE” – metaforă revelatorie, ce dă titlul prezentei cărții, înseamnă ARTĂ.

Răsfoiți-o!

Citiți-o!

E o sublimă delectare!

Lucia-Elena LOCUSTEANU,Cluj-Napoca, 13 iunie 2023

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

TIMP PENTRU A IUBI

Publicat în 14 august 2023 de Mosincat Constantin

IRINA VERA TEREBEȘI – TIMP PENTRU A IUBI

Lucia-Elena LOCUSTEANU

„în artă, mâna nu execută niciodată

ceva mai înalt decât poate imagina inima.”

(Ralph Waldo Emerson

Toți căutăm motivația, rațiunea de a trăi frumos.

Și IRINA VERA TEREBEȘI a căutat, găsindu-și „TIMP PENTRU IUBIRE”, dat fiind că așa cum afirma Marin Preda: „unde dragoste nu e, nimic nu e.”

„TIMP PENTRU IUBIRE” e o carte confesiune, ce ne transmite că întreaga viață, cu toate anotimpurile ei, e doar sau trebuie să fie: împlinire, creație, iubire…

Volumul e structurat în nouă capitole /  secvențe.

Primul capitol, semnat de ICĂ SĂLIȘTEANU, este o privire avizată asupra primelor patru secvențe ca un fel de Prefață a volumului.

Cartea, ce poartă amprenta iubirii anotimpurilor, cărora autoarea le dă multiple semnificații metaforice, se deschide „Iubire de toamnă”, cu o imagine, o îmbinare între arta picturii și a cuvântului, apoi „Iubire de iarnă”, „Iubire de primăvară” și „Iubire de vară”, capitole cu titluri rezumative. urmate de „Autoportret în oglindă”, „Interviuri”, o autodefinire „Irina Vera Terebeși – Iubire – n anotimpuri” și imagini reprezentative.

Deși formația profesională a autoarei aparține unui domeniu al științelor exacte, Cartea este rezultatul dublului talent – cel al cuvântului cu puterea lui de expresie, ce dă viață unor poezii, în manieră modernă, dar și clasică și unor proze scurte, unele cu tentă de aforisme; și cel al pictorului grafician – cu puterea de redare a sentimentelor prin linie, culoare.

Poate, de aceea, prima imagine este a picturii „Acorduri dulci ale îngerilor

„Iubire de toamnă” deschide volumul, nu întâmplător.

Autoarea, înzestrată cu o mare sensibilitate, materializată în harul picturii și al literaturii, ne încântă cu multitudinea de motive, încărcate metaforic, ce prind viață în paginile cărții,

Toamna e bogată în motivul frunzei , ce în context capătă o largă paletă de semnificații devenind: simbol al vegetației: „Cu frunzele-ți veștejite îmi tulburi liniștea” („Iubirea unui anotimp”), simbol al trecerii timpului, al anotimpurilor vieții, al ființei umane trecătoare prin timp: „eu – suflare de frunze prin legământ?” („Tu și eu”) sau „Cine a spus că toamna nu-și iubește frunzele?” („Cu toamna în suflet”);dar și simbol al amintirilor: „Mi-e dor … de frunze” ( „Dor de toamnă”), pentru că autoarea iubește „Sufletul frunzelor”.

Dar cum totul e trecător și Toamna poate pleca: „Te las, Toamnă, să pleci…”, dat fiind că vine ,,Iubire de iarnă” cu tot alaiul ei…, cu „Lumină în noapte” – Acrilic expresiv pe pânză, alături de „Un fulg de nea”…

,,Să ningă cu fulgi de speranță și iubire în sufletele noastre, ale tuturor!” ne îndeamnă exclamația retorică cu care se deschide acest capitol.

Alternează versurile cu proza scurtă, într-un amețitor amalgam de sentimente, declanșate de albul anotimp.

Iarna – „Tărâmul din suflet” ne învață „să privim spre cer”, „În prag de sărbători”că și-n „Crăciunul din vis” te poți îndrăgosti „de un licăr de lumină” și că „Picături de fericire” „se preling în pământuri, în inimi” și „rămân mereu pe cerul înstelat”

,,Picături de fericire” aduc diversitate de trăiri, transpuse metaforic.

Motivul frunzei, ca și cel al copacului sunt și în acest capitol prezențe active::„Tu, copac al unui timp care-ți întinzi ramurile și susții frunzele fără a te simți împovărat (…) nu eziți să îți lungești crengile în înaltul cerului” („Copacul”), dar și în „Prețuiește-ți frunzele”, copacul e personificat: –„Copacule, unde sunt visele”.

Autoarea trăiește alte tumultoase sentimente căutând „Speranța”, rezistă, căci iubește, așa cum ne mărturisește într-o amplă enumerație, din poezia , realizată într-o perfectă simetrie compozițională, realizată de verbul la prezentul etern – „Iubesc…”, verb care dă și titlul, devenind laitmotiv: „Iubesc adierea care îmi răscolește șuvițele de păr”; „Iubesc frunza ce cade din copac”; „Iubesc răcoarea ploilor mohorâte de dimineață”; „Iubesc picătura de cafea ce se prelinge pe marginea / ceștii mele”!; „Iubesc adevărul spus pe jumătate”; „Iubesc o strângere fermă de mână în momente când / simt că mă clatin”; „Iubesc norii purtați de vânturi repezi pe care mi-am / așezat visurile, speranțele”; „Iubesc!”.

Capitolul „Iubire de iarnă” se încheie cu două picturi: una:ce simbolizează zborul , dar, mai ales, cea de a doua ,cu acea imagine sugestivă a purității, pictura: ,,Cântecul din fluier al unei gingașe fete”.

„Iubire de primăvară” aduce, din nou, motivul Îngerului, într-un Acrilic pe pânză, intitulat: „Este un înger printre noi”, urmat de versuri ce poartă titluri semnificative, ca: „O picătură de primăvară, ,,Măguliri fine”, „O primăvară nouă”, „Petale de suflet”, „Tristețea unei flori”, etc., versuri în care, alături de celelalte motive, cum e și normal, motivul frecvent folosit este cel al florii”, așa cum îl regăsim și în interogația retorică: „Oare cum ar arăta o pajiște fără flori?”, pentru că „O floare care înflorește este un miracol”, / „ o bucurie a sufletului” – („Înfloriri”).

În „Iubire de primăvară”, „Pământul ne cheamă” cu „Petale de suflet, „Și totuși”, „Ce e iubirea?” se întreabă „Femeia”, care, „Fără frică”, exclamă că „Ești ceea ce îți dorești!”, pentru că „Universul”, cu „Nori și vise”, cu „Picuri de ploaie și dor”, are „Aer de primăvară”, ca și „Copilul din noi”,  poezie cu care se încheie capitolul.

„Iubire de vară” se deschide, cum deja ne așteptam, cu tabloul „Îngerii te fericesc”, alături de poezia „Dacă ți-aș spune”: „Dacă ți-aș spune că te iubesc, m-ai crede”, tulburătoare interogație, la care răspunsul se lasă așteptat…

Interogațiile și exclamațiile retorice încearcă să clarifice noianul de trăiri date și de anotimpul eternelor iubiri, ca în „Cine suntem noi?”, „Dor de o stea”, „Te voi iubi”, în timp ce „Inima”, „Din spuma mării”, „Caută un cer!”, „Cântă un cântec”, ca „Să fim frumoși!”,apare un „Îndemn la iubire”, căci „Până la sfârșit”, păstrăm în inimi „ Recunoștință”: „Îmi vine să opresc timpul, să stau în loc, / Să privesc spre cer și îngerii să îi invoc”.

Motivul timpului e prezent chiar în titlurile date , nu la întâmplare, celor patru capitole, de fapt, – anotimpuri, așezate într-o ordine ce respectă iubirea de viață a autoarei, optimismul debordant, încheind volumul cu anotimpul renașterii, al purității și iubirii.

Pentru că IRINEI VERA TEREBEȘI îi place atât pictura, cât și poezia, așa cum mărturisește: „Îmi place să îmi desenez simțirile, / să îmi pictez gândurile… / frunzelor, anotimpurilor, în culori calde de iubire…

Poate, de aceea, volumul „Timp pentru a iubi” este o carte în care două ramuri ale artei își dau mâna: POEZIA – prin puterea exemplară a expresie cuvântului și GRAFICA / PICTURA – cu forța vizuală a liniei și formei de redare a trăirilor ascunse în cuvânt.

Volumul „Timp pentru a iubi” se completează cu încă trei capitole: „Autoportret în oglindă”, „Interviuri” și „ Irina Vera Terebeși – Iubire-n anotimpuri”, capitole urmate de 12 expresive picturi.

Citiți-o!

Va fi o adevărată delectare!

Lucia-Elena LOCUSTEANU, Cluj-Napoca, 4 iulie 2023

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

GEORGE BACOVIA

Publicat în 12 august 2023 de Mosincat Constantin

GEORGE BACOVIA

(17 septembrie1881, Bacău  – 22 mai 1957, București)

Lucia-Elena LOCUSTEANU

 

„Din plumb, făcut-ai aur”-

Eugen Lovinescu

,,Plutește-un lanț de lebede albe, / Iar visul din parc în lac se răsfrânge”

 

        

 

„Lebăda neagră” a simbolismului european, GEORGE BACOVIA, se încadrează în etapa de plenitudine a simbolismului românesc, răspunzând cerințelor criticului Eugen Lovinescu, de sincronizare a literaturii române la „spiritul veacului”, de sincronizare cu modalitățile estetice ale literaturii europene.

          Teoreticianul simbolismului românesc – Alexandru Macedonski, în studiul „Poezia viitorului” – arăta că: „poezia viitorului e muzică și imagine”, iar Ovid Densușeanu consideră că și orașul are poezia lui și deci propune o nouă orientare tematică, fără a renunța la temele consacrate.

         ,,Simbolist prin formație, Bacovia  își depășește epoca, aparținând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori” – scrie Nicolae Manolescu

          Discipol al lui Alexandru Macedonski, în al cărui Cenaclu s-a format, Bacovia semnează volumele de poezie: „PLUMB” -1916, „SCÂNTEI GALBENE” – 1920, „BUCĂȚI DE NOAPTE” – 1926, „CU VOI” – 1930, „COMEDII ÎN FOND” – 1936, „STANȚE BURGEZE” – 1946, „PLUMB- VERSURI ȘI PROZĂ” – 1965, „STANȚE TÂRZII”, volume în se conturează o atmosferă de copleșitoare  dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a neantului, dar și o descompunere a ființei organice, după Eugen Lovinescu; volume în care se creează o „atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisaj de mahala, de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele scufundate în noroaie eterne” – după remarca lui Nicolae Manolescu.

          Universul liricii bacoviene e ancorat în celula și în infernul citadin, al târgului provincial cu parcurile, boschetele, vitrinele, abatorul, cazarma sau liceul, dar și în tratarea condiției tragice a ființei umane, a poetului, a omului de geniu în Univers, societate, alături sau întărită de tema marii plecări sau a naturii ca suport al stărilor sufletești, în timp ce iubirea e înțeleasă ca o nevroză, acompaniată de motivul însingurării și nu numai.

          Din punct de vedere compozițional, textul bacovian are o geometrie inedită, aceea a cercului care se constituie ca un simbol și ca un blestem al mișcării infinit repetate, un cerc desemnând elementul exterior și cel existențial, imposibil de străpuns, un cerc, care micșorându-se, se reduce total la un punct care poate fi: poetul, picătura de ploaie, frunza, lacrima sau zăpada, mereu în căderea de plumb –neantul în opoziție parcă cu punctul eminescian  din ,,SCRISOAREA I” – „Dar deodat un punct se mișcă”.*

           Motivul punctului și al cercului îl vom regăsi, mai târziu, și în lirica lui Nichita Stănescu.

          Dacă în lirica eminesciană, arhitectura peisajului se structurează pe motivul mandalei, în fond, tot cerc, dar cercuri concentrice, având în centru, ca un Axis-Mundi – cuplul, în erotica împlinită, dar și în partea a patra a „LUCEAFĂRULUI”: „ Sub șirul lung de mândri tei ședeau doi tineri singuri”, excepție făcând nefericirea erotică, în special, în poezia „DE CÂTE ORI, IUBITO…”, în care, în centrul mandalei, rămâne doar EL, ÎNDRĂGOSTITUL – „pasărea cu aripi obosite” , la Bacovia, Axis-Mundi e doar POETUL / EUL LIRIC, care, în poezia „PLUMB, e „singur” și tot singur „Sunt singur”, într-o mișcare regresivă, o reîntoarcere la începuturi, în golul primordial, în care omul se pierde fără putința de a se salva, ca și în „LACUSTRĂ”.

          Cercul eminescian adună, dă un sentiment de plenitudine, împlinire, cercul bacovian anulează, creează senzația prăbușirii, a neantului…

          Tema însingurării, ca și condiția omului superior / omului de geniu /  poetului, alături de tema stărilor sufletești obsesive și contradictorii sunt teme majore prezente începând cu poeziile – „flori de plumb”, apărute în primul volum ,,PLUMB”.

         Confesiune lirică, exprimată într-un monolog tragic – meditație filosofică cu accente de elegie asupra condiției umane în Univers, societate, dar și artă poetică, ,,PLUMB”, deschide volumul cu același nume, încadrându-se în simbolism  pentru faptul că folosește simbolul nedescifrat, repetiția și laitmotivul, sinestezia, o muzicalitate excesivă, dar, mai ales, prin multitudinea de motive ce dau viață unei multitudini tematice:

 Starea obsesivă, dată de sentimentul morții;

  • Condiția vitregă a ființei umane, supusă trecerii prin timp;
  • Însingurarea eului liric, a poetului, omului de geniu, într-o societate rău întocmită, care nu prețuiește marile valori,
  • Definirea poeziei – „flori de plumb”…
  • Imposibilitatea realizării visului de creație – „amorul de plumb”, iubire, perfecțiune, adevăr…

          Titlul, substantivul nearticulat „PLUMB”, și el o metaforă simbol, încărcată cu multiple semnificații, poate sugera prin:

  • greutate: apăsarea sufletească și înșelătoare la care e supus eul liric / poetul, într-o societate rău întocmită, care nu prețuiește adevăratele valori;
  • culoare: monotonia, plictisul, mediul meschin cu false străluciri de o clipă, care duc la uniformizare, banalizare – surse de inspirație pentru o poezia a infernului citadin;
  • sonoritate: o senzație de sufocare, de coborâre în neant, dat fiind că sonoritatea cuvântului e înăbușită, datorită felului în care e format cuvântul ,,plumb” , respectiv, din vocala închisă „u”, sprijinită de patru consoane surde, labiale, sugerând atât claustrare, asemenea metaforei – simbol „sicriu”, dar și prăbușire, cădere, asemeni condiției umane, claustrată în sine, în societatea văzută ca un „sicriu”, „cavou”.

          Poezia „PLUMB” e structurată în două catrene, pendulând între datele realității exterioare și realitatea psihologică, într-o simetrie perfectă, realizată de paralelismul sintactic asimetric, în special, de primul vers al celor două catrene:

 „Dormeau adânc sicriele de plumb

Și flori de plumb și funerar veșmânt –

Stam singur în cavou… și era vânt…

Și scârțâiau coroanele de plumb.

 

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –

Stam singur lângă mort… și era frig…

Și-i atârnau aripile de plumb.”

           Structura gramaticală perfectă demonstrează talentul, dar, mai ales, perfecta stăpânire a posibilităților de expresie a cuvântului prin care creează, dă viață temei poetice, folosind paralelismul sintactic, sinestezia, accentuând acea stare specifică simbolismului,   de angoasă, nevroză…

          Lumea liricii bacoviene e închisă – „sicriu”, „cavou”, fără ieșire, fără iluzia unei transcendențe salvatoare, „vânt” „frig”, iar sensul existenței e disperarea – „și-am început să-l strig…”, căreia i se asociază vidul, neantul, moartea.

          În mijlocul cercului închis, fără posibilitate de evadare, ieșire, se află poetul / eul liric: ,,Stam singur în cavou…”, „ Stam singur lângă mort…”. Simboluri ale morții trăirilor interioare: „casa”, „cavoul”, „sicriul” , devin metafore simbol, ce ar putea semnifica și extrema reducție a idealurilor, a creației, a vieții, chiar anularea lor.

          Stratul lexical semantic e încărcat de metafore simbol  cu multiple semnificații care susțin varietatea tematică, cum ar fi:

  • „CAVOU”; „SICRIU” – care ar putea sugera sufletul Eului liric, casa, orașul, societatea, mediul, claustrarea și imposibilitatea evadării dintr-o lume care refuză realizarea unui vis, ca în „LUCEAFĂRUL” eminescian, sau, poate, chiar imposibilitatea ființei umane de a-și depăși destinul de a fi muritori, trecători prin timp; un simbol, care,

      mai târziu, la Marin Sorescu, în „IONA” devine ,,burta / burțile”;

 „AMORUL” – care ar putea semnifica monotonia vieții, iubire imposibil de realizat, ca și visul de perfecțiune, de creare a unei opere de valoare; ca și în lirica romantică, iubirea e iluzorie, o stare de amăgire, ca și strălucirile de o clipă ale plumbului, dacă considerăm simbolismul un romantism al secolului al XX-lea.

  • „FLORI DE PLUMB”, la prima vedere ar fi o trimitere la artificiile funerare, de duzină, tipice pentru societatea contemporană cu Bacovia; „flori de plumb” ar sugera și Dar, dacă poezia e și artă poetică, sintagma metaforică ar putea fi simbol al unei poezii ce creează o atmosferă apăsătoare, sufocantă, tulburătoare, al unei lumi meschine și monotone, al infernului citadin, anunțând metaforic tematica și motivele poeziilor din volumul „PLUMB” și nu numai…. Motivul „florii” pentru poezie e prezent în: lirica eminesciană în „CRITICILOR MEI”, în care strigătul poetului se ridică  împotriva falselor valori: „Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte”, în care sintagma metaforică „multe flori” face trimitere la multitudinea de poezii fără fior liric, fără acoperire estetică, în timp ce, în lirica argheziană, „FLORI DE MUCEGAI” e metafora poeziilor ce aparțin esteticii urâtului, poezii inspirate din lumea declasaților de la periferia societății…

 „ARIPI” – e simbolul dorinței de înălțare, de perfecțiune, de zbor. Sintagma metaforică „ARIPI DE PLUMB” devine simbolul imposibilității de realizat a oricărui vis, zbor spre înalt, simbol prezent și în poezia eminesciană „DE CÂTE ORI, IUBITO…”  în care eul liric, poetul e „o pasăre cu aripi obosite”;

 „VÂNT” ar putea sugera vitregiile vieții, stările sufletești apăsătoare, contradictorii pe care poetul trebuie să le depășească, poate, având similitudini cu versurile: „Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci,” din „TESTAMENT” de T. Arghezi.

           În acord cu temele și motivele folosite e și tonalitatea gravă, elegiacă – o melodie stranie, exprimând melancolia, tristețea poetului / eului liric, ce amintește de bocetul popular, tonalitate, muzicalitate dată și de stratul sonor , de magia verbelor onomatopeice –„scârțâiau”, ,,strig”, dar și de jocul repetat al ritmurilor folosite în cele patru versuri:

 Versul 1 = iamb, iamb, iamb, peon

                                     Versul 2 = iamb, iamb, peon, iamb

                                                 Versul 3 = amfibrah, anapest, peon

                                                 Versul 4 = peon, peon, iamb

           Melodia poeziei e stranie,ca rezultat al îmbinării ritmurilor, care sporesc nota de monotonie a versurilor inegale de 10 – 11 silabe,.

          Rima masculină, e îmbrățișată, de tipul: a b b a, în acord cu tema abordată.

Prin punerea existenței umane sub semnul morții, George Bacovia poate fi încadrat și în curentul filozofic existențialist, curent de gândire din prima jumătate a secolului al XX-lea, ce afirmă că omul e singura ființă conștientă că va muri…

          George Bacovia prin volumul „PLUMB”, dar își prin arta poetică cu același titlu, poezie ce deschide volumul, prin comunicarea metaforică, produce imagini poetice care asociază domenii îndepărtate, așa cum în lirica simbolistă universală au realizat poetul german REINER MARIA RILKE și cel francez –PAUL VALERY.

        Universul liricii bacoviene e ancorat în celula și în infernul citadin, al târgului provincial cu parcurile, boschetele, vitrinele, abatorul, cazarma sau liceul, dar și în tratarea condiției tragice a ființei umane, a poetului, a omului de geniu în Univers, societate, alături sau întărită de tema marii plecări sau a naturii ca suport al stărilor sufletești, în timp ce iubirea e înțeleasă ca o nevroză, acompaniată de motivul însingurării și nu numai.

          Geometria inedită a textului bacovian, aceea a cercului, redat simbolic în metafora sicriului, cavoului, lacustrei, etc., care se instituie ca un blestem al mișcării infinit repetabile, un cerc, desemnând  elementul exterior și pe cel existențial, imposibil de străpuns, un cerc, care, micșorând-se, reduce totul la un punct, care poate fi: poetul, creația, orașul, societatea, dar și picătura de ploaie, frunza, zăpada Universul, mereu în cădere de plumb –neantul – în opoziție parcă cu punctul eminescian de naștere a Universului din „SCRISOAREAI”: „Dar deodat-un punct se mișcă… cel dintâi și singur iată-l / Cum din chaos face mumă , iar el devine Tatăl!”*

Motivul punctului și al cercului îl vom regăsi, mai târziu, în lirica lui Nichita Sănescu și nu numai.

Dacă în lirica eminesciană, arhitectura peisajului se structurează pe motivul mandalei – în fond, tot cercuri, dar concentrice, având în centru ca Axis – Mundi – cuplul, în cadrul eroticii împlinite sau doar poetul / îndrăgostitul –„pasărea cu aripi obosite” in lirica nefericirii erotice, în poezia lui Bacovia, Axis – Mundi e doar Eul liric / poetul, care „singur~ în mijlocul cercului – sicriu, cavou, lacustră – este într-o mi;care regresivă, o întoarcere la începuturi în golul primordial în care omul se pierde, fără putinţa de a se salva, ca în ,,LACUSTRĂ”:

          În lirica bacoviană, fiecare pas al fiinţei o situează într-un nou cerc din ce în ce mai redus, ultimul dintre ele constituind punctul – neantul, cercuri cu rotiri aruncate în golul singurătăţii eterne, ca şi la Edgard Poe – poetul ,,CORBULUI”, la care spiritul se descoperă întotdeauna voit,

Totul e cădere. Materia cosmică, spectacolul uman sau poetul, totul alunecă, dispare în neant. Materia cade sub formele simbolice, codificate ale ploii, ale frunzelor, ale toamnei sau ale ninsorii, ale cercului opac de plumb, ale întunericului –  morţii…

Universul, în ansamblul său, e personificat, căpătând statut  de fiinţă: ,,Aud materia plângând”.

        Motivul tristeţii e amplificat în catrenul al patrulea, când intensitatea spaimei creşte, materia fiind îngrozită ,,Tot tresărind… tot aşteptând”, vers ce amplifică starea obsesivă de care este și cuprinsă materia, stare obsesivă dată de căderea necontenită a ploii, care, prin ruperea forţei de atracţie dintre planete, imagine redată în versurile: ,,Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”, ar putea grăbi prăbuşirea Universului cosmic în haosul primordial: ,,Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleași vremuri mă găsesc…”, sintagmă inedită, reluată sub o nouă  formă, în 1952, la EMIL CIORAN când afirma că: ,,Veacul nostru mă întoarce la ultimele zile ale haosului. Aud materia gemând, stările neînsuflețitului străbat cuprinsul, orașele mi se afundă în preistorii – ( preistorie e și LACUSTRA –  locuință / așezare, clădită pe stâlpi, la suprafața apei, specifică epocii preistorice; – la Bacovia, devine simbol al întoarcerii în timp, dar și al Planetei ,,Pământ”, și nu numai, în spațiul infinit cosmic”).

        Înainte de BACOVIA, imaginea metaforică a prăbușirii Universului Cosmic în haosul primordial o găsim la MIHAI EMINESCU, în ,,SCRISOAREA I”, în tabloul al treilea, din partea a doua a poemului, meditaţie asupra haosului, genezei şi apocatastazei Universului, unde ruperea forţei de atracţie dintre planete, prăbuşirea, e redată tot metaforic: ,,Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi”  iar prăbușirea în haosul primordial apare magistral redată în versurile: ,,Îar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit. / Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie,”

Lirica bacoviană creează, prin simbolurile folosite, o atmosferă de copleșitoare dezolare în care obsesia morții, a neantului, e o prezență permanentă, atmosferă ce amplifică stările de angoasă, stările obsesive ale Eului liric, completate de spaima și neputința izolării de societatea care nu acceptă, nici recunoaște marile valori sau, poate, și coșmarul regresiunii și al disperării, într-un timp fără istorie, al unor stări existențiale, venite ca niște „izbituri de val” : „Și parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbește-un val – / Tresar prin somn, și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.”, vers în care ,,podul” devine simbolul legăturii cu societatea rău întocmită, șimilar metaforei ,,laudele” din versul eminescian din „SCRISOAREA II”: „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”

Drama existențială a Eului bacovian e plânsul …În „DESTUL” își propune ca: „Plângând, mi-am spus să nu mai plâng”.

          În tema anotimpurilor, plânsul și- toamna întăresc starea depresivă: „E toamnă, e foșnet, e somn… / Copacii, pe stradă oftează; / E tuse, e plânset, e gol… / Și-i frig, și burează…” –„NERVI DE TOAMNĂ”.

          Toamna, ploaia sunt aspecte surori ale descompunerii, un fel de constante ale determinismului cosmic, asociate morții orașului: „Tăcere… e toamnă-n cetate…/ Plouă și numai ploaia dă cuvânt – / E pace de plumb, e vânt și pe vânt – Grăbite trec frunze  liberate..”-„NOTE DE TOAMNĂ”.

În versurile citate, metaforele – simbol sunt încărcate cu multiple semnificații. Sintagma ,,pace de plumb” ne duce cu gândul la moarte, în timp ce repetiția simbolului „vânt”, care realizează și rimă interioară, conferind versului o muzicalitate aparte, ar putea semnifica fie zbuciumul, vitregiile vieții, fie loviturile destinului, în timp ce „frunze liberate” devine fie simbolul scurgerii clipei, trecerii timpului, fie ideea eliberării ființei umane prin moarte…, ca și în versurile din „PLUMB DE TOAMNĂ”: „Iar frunzele cu droaia se desprind; / E vânt și-orice speranță e pierdută.” sau din „MONOSILAB DE TOAMNĂ ”:  „Lampa plânge… anii tăi, anii mei” –

 Plânsul ca și căderea necontenită a ninsorii amplifică sentimentul prăbușirii, al neantului, în celula închisă a orașului, târgului de provincie: „Plâng și eu și tremurând, / Pe umeri pletele-i resfir… / Afară târgul e pustiu / Și ninge ca-ntr-un cimitir.”; „Afară e vreme de plumb” (…) „Ea plânge… el palid se pierde / Prin târgul sălbatic, sever;” – „TOAMNĂ”.

          Dacă pentru Bacovia, toamna echivalează cu o invazie a morții asupra naturii, orașului, parcului, oamenilor, Eu-lui liric, toate fiind victime ale destrămării, dezintegrării de proporții cosmice: „Răsună la margini de târg, / Un bangăt puternic de armă; / E toamnă… metalic s-aud – / Gorniștii, în fund, la cazarmă. // S-aude și-un clopot de școală, / E vânt, și-i pustiu dimineața; // (…) // Grădina orașului plânge,” – „TOAMNA”, pentru Arghezi,  toamna, apare metaforic ca o voluptoasă și senină contopire, topire în ciclul naturii: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte.” – „NICIODATĂ TOAMNA”, în timp ce la Blaga, sensul metafizic al toamnei  exprimă ultima trăire de văratică vitalitate înaintea morții – un joc: „Între frunza ce cade / și ramura goală / moartea se circumscrie / c-un gest de extratică boală. / Un joc îngânând cu lemnoasele membre / sună târziul, nebunul, caldul septembrie”. – „ZI DE SEPTEMBRIE”.

Cotidianul invadat de tragic aduce o multitudine de motive, alături de cel al ploii  și al plânsului și cel al ninsorii: „Plâns de cobe pe la geamuri se opri / Și pe lume plumb de iarnă s-a lăsat, / I-auzi corbii, mi-am zis singur … și-am oftat.” – „GRI”

          Nota cromatică capătă valoare de conținut în lirica simbolistă, iar la BACOVIA, negrul, plumburiul, griul monoton, galbenul, chiar și albul, devin simboluri ce dau  viață temei, fie a însingurării,  splinului, stărilor obsesive, dar și temei orașului, a anotimpurilor, etc.:„Și toamna, și iarna / Coboară-amândouă / Și plouă, și ninge, / Și ninge și plouă” – „MOINĂ”; „Amurgul galben, m-a îngălbenit, și mă apasă / Cu geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.” – „SCÂNTEI GALBENE”

         Nu numai anotimpurile sau momentele zilei și ale nopții – scurgerea timpului în lupta dintre întuneric și lumină, chiar și iubirea, toate sporesc pornirea depresivă sau sugerează neantul prin notele de culoare: negrul – limită cromatică, dar și roșul, violetul, chiar și albul:  „Pansele negre, catifelat – Pe marmura albă s-au veștejit.” //„Cu lacrimi mari de sânge / (…) //„Curg frunze de pe ramuri, – / Și-nsângerat, amurgul / Pătrunde-ncet prin geamuri.” – „AMURG”; „Plâns de ape se repetă / Încă totu-i adormit – /Ca în vise s-a pornit / Roata morii – violetă.” – „MATINALĂ”.

         Într-o poezie simbolistă, rolul culorii, ca și al instrumentelor muzicale sau a repetiție, este de a amplifica sugestiile obsesive, dar și de a conferi muzicalitate versurilor.

         Poetul se simte tot mai singur: „Singur, singur, singur” și „Plouă, plouă, plouă”, „Veșnic, veșnic, veșnic” – „RAR”,. Și  „Azi, a murit chiar și visul”, iar iubirea e și ea „Un cântec de mort”- „TRUDIT”

           În lirica bacoviană de plumb, sunt, totuși, și poezii, e drept, puține, care aduc prin tonalitate, simboluri și culoare o notă de optimism, de speranță, de vis  și de lumină în noianul de negru: „Primăvară… / O pictură parfumată cu vibrări de violet. / În vitrine, versuri de un nou poet, / (…) / O lungă deșteptare zvonește împrejur, / E clar și numai soare.” , și totuși, o umbră de tristețe, dar și de speranță, transpare din exclamația retorică cu care se încheie poezia: „O, când va fi un cântec de alte primăveri!…”. –  „NERVI  DE PRIMĂVARĂ”.

          Alături de triumful luminii, nota cromatică – culoarea, devenită metaforă – simbol, dar și laitmotiv, într-un amalgam de nuanțe – trăiri, își spune cuvântul în transmiterea mesajului unei stări inedite pentru versul bacovian, ca în „NOTE DE PRIMĂVARĂ”: „Verde crud, verde crud… / Mugur alb, și roz și pur, / Vis de-albastru și azur, // (…) // Oh! punctează cu-al tău foc / Soare, soare…”.

Și versurile poeziei  „MATINALĂ” aduc, o dată cu triumful luminii, o notă de exuberantă trăire erotică, redată  prin notele cromatice, devenite metafore – simbol: „Aurora violetă /  Plouă rouă de culori  – // (…) // Se pătează de culori – / Venus, pală de fiori, / Pare-o stinsă violetă…”, dar și prin folosirea directă a numelui zeiței iubirii…

          „DECEMBRE” este o meditație erotică, în care iubirea e văzută ca forma de cunoaștere, ca un sentiment sacru, iar nota cromatica – albul – devine simbolul purității, al frumuseții iubirii, dar și al opririi clipei de fericire în veșnicie, ca și în „SARA PE DEAL” a lui Mihai Eminescu sau în „NOI ȘI PĂMÂNTUL” a lui Lucian Blaga: „Te uită cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, privește – / Mai spune s-aducă jăratec / Și focul s-aud cum trosnește.”.

            Dacă în „SARA PE DEAL”, Eminescu / E-ul liric, se întreabă: „Cine pe astfel de noapte bogată / N-ar da viața lui toată?”, iar Blaga, în „NOI ȘI PĂMÂNTUL”, dorește prelungirea clipei de iubire în veșnicia morții: „În zori, aș vrea / să fim / și noi / cenușă, / noi și pământul!”, ca în „FAUST” al lui Goethe, și la Bacovia, clipa de iubire trebuie oprită, proiectată în eternitate: „Și ningă… zăpada ne-ngroape”, idee amplificată metaforic de

izolarea cuplului într-un spațiu sacru, imposibil de părăsit: „Și-a prins promoroacă și clampa.”  pentru că iubirea e un sentiment sacru, așa cum metaforic desprindem din versurile: „Ce cald e aicea la tine, / Și toate din casă mi-s sfinte;”.

Ideea izolării îndrăgostiților, ca și în lirica eminesciană, într-un spațiu sacru, protejați de restul lumii și fără posibilitatea evadării, din poezia „DECEMBRE”  e în antiteză cu ultima strofă din „TABLOU DE IARNĂ”, când poetului /e-ului liric bacovian îi este refuzată întrarea în universul cald și ocrotitor al iubirii: „Ninge mereu în zarea-nnoptată… / Și-acum când geamuri triste se aprind, / Spre abator vin lupii licărind… / – Iubito, sunt eu la ușa înghețată.”

Datorită imposibilității intrării în universul ocrotitor, plin de armonie al iubirii, căci ușa-i înghețată, E-ului liric nu-i rămâne decât moartea – „ vin lupii”, nu-i rămân decât „Carbonizate flori, noian de negru.. / Sicrie negre, arse de metal, / Veștminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru…”.

În „AMURG”, Poetul damnat rămâne: „ Singur, singur, singur…”.

          Volumele lui Bacovia aduc senzația de monotonie prin ,,artificiile de duzină”, prin simetria tablourilor, construite rațional. prin păstrarea tematicii și a motivelor din volumele anterioare, dovedind exigență și virtuozitate.

          În unele volume ca „STANȚȚE BURGHEZE”, din 1946, în prim plan rămâne tot cotidianul, biograficul, stereotipia actelor umane, ironia discretă, vocabularul prozaic.

          Simbolismul bacovian, prin retorica specifică, prin stilizarea expresiei, prin lexicul restrâns în care cuvinte „cheie” devin motive, elemente definitorii ale lirismului, individualizând impresiile și notând senzația dureroasă, alunecă spre expresionism.

          Poate ca răspuns la versul eminescian din arta poetică „ICOANĂ ȘI PRIVAZ” în care înfierează și falsele valori „Căci plumbu-n veci nu-i aur… și-n noi se simte izul / Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul…/ În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul, / Cu aurul fals al vorbii spoiesc zadarnic banul”, criticul EUGEN LOVINESCU, la apariția volumului „PLUMB”, afirmă: „Din plumb făcut-ai aur!”, subliniind, printr-o expresie metaforică, valoarea de necontestat a liricii bacoviene.

          Poetul rămâne

,,Singur, singur, singur”,

„Pe când, de argint,

În amurg de argint, /

S-aprinde Crai Nou,

Pe zări argintii” –

           în timp ce

„statuile albe privesc, /

Albe visând…”

 

…………………………………………………………………………………………………..

(* V. FANACHE – ,, Motivul punctului, al cercului și în lirica lui N. Stănescu”.)

„AMURG DE TOAMNĂ” de GEOGE BACOVIA

 „Amurg de toamnă pustiu, de humă,

Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt –

Departe plopii s-apleacă la pământ

În larg balans lenevos, de gumă.

 

Pustiu adânc… și-ncepe a-nnopta,

Și-aud gemând amorul meu defunct,

Ascult atent privind un singur punct

Și gem și plâng și râd în hâ, în ha…”

           Lebăda neagră a simbolismului european, GEORGE BACOVIA, aduce, prin lirica sa cu adânci deschideri filosofice, o inedită viziune asupra condiției umane în Univers, închis și el și supus degradării și morții…

         Două catrene cu un titlu sintagmă metaforică ce adună două simboluri care amplifică sentimentul sfârșitului implacabil, dat atât de sensul chiar denotativ al celor două substantive „amurg” și „toamnă” ambele simboluri de trecere, primul, de la lumină la întuneric, iar cel de al doilea, de la vară – anotimp al plenitudinii, al triumfului vieții, la iarnă – posibil simbol al morții, hotar dintre viață și moarte.

          Fiind o poezie simbolistă, metaforele – simbol sunt nedescifrate, semnificațiile lăsându-le la latitudinea cititorului.

           Titlul e reluat în primul vers al catrenului unu, amplificând ideea poetică a neantului, morții, prin dublul epitet metaforic „pustiu, de humă”

            În versul al doilea, spațiu se lărgește: „Pe câmp” , care, însoțit de un șir de metafore personificatoare – simbol:„sinistre șoapte trec pe vânt” conturează, poate, pustiul vieții cu vitregiile ei, conferind și muzicalitate prin folosirea unor cuvinte onomatopeice într-o enumerație, iar cratima capătă valoare de conținut, invitându-ne la meditație…

          Metafora – simbol „vânt” ar putea fi similară cu cea din „PLUMB”: „Stam singur în cavou… și era vânt…”.

          Al doilea catren se deschide cu o imagine vizualo-cromatică „Pustiu adânc … și-ncepe a–nnopta”, prin care se conturează ideea haosului primordial, atât prin epitetul „adânc”din sintagma metaforică ,,Pustiu adânc”, idee întărită și de semnificațiile multiple, ce le capătă în context, verbul „a-nnopta”.

          Versul: „Și-aud gemând amorul meu defunct” – o imagine auditivă, realizată prin folosirea verbului „aud” la prezentul etern, dar, mai ales, prin semnificațiile profunde și multiple ale verbului la gerunziu „ gemând”, sugerând o ideea de continuitate, prelungire la nesfârșit a atmosferei apăsătoare, dezolante, asemănătoare cu cea din „PLUMB”.

––––––––––––-

Lucia-Elena LOCUSTEANU, Cluj-Napoca, 12 august 2023

Note (10 februarie 2022)

Născută în Dorohoi,  la 19 noiembrie 1939, Lucia-Elena Locusteanu este fiica cea mare (alături de doi băieţi – Constantin şi Gheorghe), a familiei Petroschi Gheorghe şi Elena. Fiind studentă la Bucureşti, în 1959, se căsătoreşte cu viitorul ing. Gheorghe Locusteanu  (decedat în 2001). În 1960, îşi urmează soţul repartizat la Cluj, oraş în care locuieşte şi în prezent. Familia se măreşte cu trei copii: Codruţa – Luminiţa  (n. 1963),  Lucian – Dorel (n.1969) şi Ioan – Dan (n.1975), doi nepoţi: Margareta – Daniela (n. 1987), Dragoş – Mihai (n. 1989) şi un strănepot –  Petru – Damian (n.2013).

 Absolventă a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii ,,Babeş – Bolyai”, lucrează ca profesor de limba şi literatura română, urcând toate treptele ierarhice, obţinând gradul didactic I în sesiunea 1977/1978, dar şi titlul de ,,PROFESOR EVIDENŢIAT”( Ordinul M.E.Î. nr. 6550 / iunie 1986). Este profesor, dar şi director coordonator la Şcoala Generală din comuna Ploscoş, Turda (septembrie 1964 – august 1969). Prin concurs, din septembrie 1969, până în 1998, este profesor titular, o perioadă şi Director adjunct educativ, apoi, după 1989, Consilier educativ la Liceul Energetic din Cluj – Napoca, astăzi, Colegiul Tehnic Energetic, cu o întrerupere de cinci ani (septembrie 1984 – august 1989), perioadă în care îndeplineşte funcţia de Director coordonator al Şcolii Generale nr.5, din Cluj – Napoca, cu un efectiv de peste 2800 de elevi, astăzi Şcoala ,,Ion  Agârbiceanu”. După pensionarea din decembrie1997, un semestru, al doilea, în 2000, predă la Grupul Şcolar Industrial Material – Rulant din Cluj – Napoca.

 Activitatea didactică, dar şi culturală e răsplătită cu numeroase  premii întâi, titluri de Laureat al concursurilor artistice de interpretare şi creaţie,  locul I, pe ţară, în cadrul etapelor republicane ale Festivalului Naţional ,,Cântarea României”, iar, după 1989, cu numeroase ,,Diplome de excelenţă” pentru  activitatea la catedră – ca profesor, ca Director, slujitor al şcolii, dar şi creator. Membră a Cenaclului ,,Octavian Goga” încă de la înfiinţare, este o prezenţă activă, în special, cu rubrica ,,Memoria calendarului”, rubrică lunară, susţinută şi în cadrul  Cenaclurilor clujene ,,Artur Silvestri” şi ,,Radu Stanca”, ale ,,Ligii Scriitorilor Români” – filiala Cluj. Este și membră a SOCIETÂȚII CULTURALE APLLON-ROMÂNIA.

 Publică poezii, proză scurtă, eseuri, recenzii, referate, prefeţe sau postfeţe de carte, etc. în diferite ziare şi reviste clujene, în Antologiile Cenaclurilor din care face parte, în cărţi, dar şi în presa online. Debutează editorial la 75 de ani, în 2014, cu două volume: ,,TRĂIRI ÎMBRĂCATE-N CUVINTE” – poezie şi proză scurtă – Ed. EuroPRESS, Piteşti, 2014; ,,LECTURI SUBIECTIVE. CONEXIUNI. TRIMITERI METODOLOGICE”, Ed. Risoprint, Cluj – Napoca, 2014, volum dedicat poeziei eminesciene. La Editura Risoprint, îi mai apar volumele: ,,LA GRĂDINIŢĂ. NE FORMĂM, JUCÂNDU-NE NOI ÎNVĂŢĂM” – versuri –2015; ,,POVEŞTI CE SUNT TRĂITE” –  povestiri terapeutice – 2016; volumul al doilea ,,LECTURI SUBIECTIVE” – PROZĂ ŞI DRAMATURGIE. CONEXIUNI. TRIMITERI METODOLOGICE – eseuri – 2019; ,,ŞI-AU PURTAT CU DEMNITATE CRUCEA” – 2019 şi ,,TRECÂND PRIN TIMP” – 2019 ; dar și PREFEŢE; RECENZII. Cele mai recente sunt: ,,DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNALTĂ MĂIESTRIE LITERARĂ, CONTRIBUŢIE SUBSTANŢIALĂ ÎN PROMOVAREA LIMBII ROMÂNE” – Revista Internaţională  Româno – Canado – Americană ,,Starpress”, 31 august 2019,  Olăneşti; ,,DIPLOMĂ VIRTUTEA LITERARĂ” – Liga scriitorilor, 31 august,2019, Olăneşti; ,,DIPLOMĂ VIRTUTEA LITERARĂ” – Liga Scriitorilor Români, 19 noiembrie 2019, Cluj – Napoca ; ,,TROFEUL LIMBA ROMÂNĂ” – Decizia nr. 12 din 10 noiembrie 2019 – Liga Scriitorilor Români,  ,,PLACHETĂ OMAGIALĂ” – Ministerul Educaţiei Naţionale, Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, Colegiul Tehnic Energetic, Cluj – Napoca, 19 noiembrie 2019; ,,DIPLOMĂ DE ONOARE” – Centrul Academic Internaţional EMINESCU, Biblioteca Municipală B. P. HASDEU, Chişinău, 2020 – februarie; ,,PREMIUL” Ligii Scriitorilor Români pentru ,,CARTEA DE CRITICĂ, ESEU ŞI ISTORIE LITERARĂ”, februarie 2020, pentru cărţile apărute editorial în 2019, ,, DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ” pentru promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti în ţară şi străinătate – Liga Scriitorilor Români – FILIALA Iaşi – Nord Est, Uniunea Creatorilor profesionişti – Sucursala Iaşi, Cenaclul de Literatură şi Pictură ,,Octavian Băncilă” al Cercului Militar Iaşi, 19-20-21 Septembrie 2020; ,,DIPLOMA DE ONOARE” – pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale româneşti – Academia Internaţională de Literatură şi Artă, Societatea Culturală Apollon – România, Lupeni, 03 Octombrie 2020. Recent, în 2021, participând la Etapa a doua a Festivalului – Concurs literar- cultural ,,ȘAPTE INIMI ROMĂNIA” a fost premiată, primind Diplomele  ,,LOJA POETICĂ DE DIAMANT”; ,,LOJA POETICĂ DE AUR”, ,,SENIOR AL POEZIEI” – locul al doilea cu 226,55 puncte  din 250, și ,,AMAZOANA POEZIEI”. E Medaliată cu „VIRTUTEA LITERARĂ” in Decizia nr, 9 din 28 mai 2021, a Ligii Scriitorilor Români. Din 2021 este membră a Academiei Elitelor, Modelelor și Valorilor.

Felicitări, mulțumiri din partea Redacției pentru colaborare

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

ADIO, DOMN DOCTOR!

Publicat în 9 august 2023 de Mosincat Constantin

Cât de dur și inuman sună verdictul: STOP CARDIO RESPIRATOR, și nimenea nu mai poate salva inima generoasă a doctorului colonel Gheorghe SCRIDON, de la Spitalul de urgență „Avram Iancu” din Oradea.

Și de câte ori el însuși a salvat atâtea inimi, într-o strălucită carieră medicală de peste 50 de ani!, nimenea cred că nu mai știe.

L-am cunoscut în anii tinereții, cu mai bine de 40 de ani în urmă, când el fusese transferat la Spitalul Militar din Oradea. Nu eram în acele vremuri, din fericire, „pacient”, dar, aveam o bună colaborare cu renumiți medici ai spitalului: col dr. Ionaș,  Col. dr. Trâmbițașu, col, dr. Decebal Colceriu, și evident cu mai tinerii medici, proveniți de la trupă: dr. Ioan Vișovan, Dr. Aurel Gheorghe, Dr. Mircea Botoș.

Cu regretatul col. dr. Gheorghe Scridon ne-am intersectat pe tărâmul istoriei, mai ales după ce aflasem, unul de altul, că suntem sătmăreni. Apoi, n-a mai fost nici o întâlnire posibilă fără să zăbovim câteva clipe despre un anume subiect „fierbinte”, controversat sau insuficient cunoscut din istorie, despre  care fiecare își susținea cu argumente convingătoare teoria. Așa am ajuns ca să fac primele cercetări și să-i transmit în manuscris, date și informații despre istoricul Spitalului Militar din Oradea și participarea acestuia ca Spital de Linia I-a pe frontul de Est. Tabla comandanților Spitalului Militar Oradea este rod al colaborării cu inimosul col. dr. Gheorghe Scridon.

Cu durerea, pe care o poate exprima un om, la despărțirea de cel care mi-a fost drag camarad voi aduce Lauri de recunoștință amintind faptul că pe la sfârșitul anilor 1980 a pus diagnostic precis pentru tata, mai târziu i-a recomandat soției să se opereze , apoi mi-a diagnosticat mie afecțiuni, și mai recent l-a diagnosticat și pe fiul meu ! A fost omul dedicat profesiei. Pentru el  unică era numai INIMA ! Și a fost omul a cărui INIMĂ a bătut cu generozitate pentru semenii săi, până astăzi când s-a oprit…

Toți cei care am avut privilegiul de-ai fi prin preajmă vom regreta plecarea sa prematură în misiunea Celestă! Dumnezeu să-l odihnească în liniște și pace!

Familiei mângâieri și putere pentru a trece cu bine peste această grea încercare a vieții!

Amin†

Col. dr. Constantin MOȘINCAT

În categoria Articole | Etichete , , , | Lasă un comentariu

adevăr

Publicat în 8 august 2023 de Mosincat Constantin

Adevărul cel Adevărat și Adevărul  fiecăruia

Mihaela CD 

 Adevărul e numai unul! Dar… există  acest ”dar” care schimbă și strică tot!

Da,  adevărul este doar unul dar  privit prin alți ochi este interpretabil și atunci capătă nuanțe, umbre, lumini și  devine un adevăr al fiecăruia  așa cum îl vede el.

Percepția  și înțelegerea adevărului  este  mult influențată  de nivelul de cunoaștere și înțelegere al fiecărui  individ. Astfel, fără să știm și fără să vrem folosim filtrele proprii  pe care le aplicăm  în momentul în care aflăm (vedem sau auzim)  un adevăr.  Același lucru poate fi  văzut la fel dar povestit și reprodus diferit pentru că în acel moment, adevărul se raportează la  ceea ce știm,cunoaștem sau credem, la scara propriilor noastre valori. Astfel  fiecare dintre noi  avem un adevăr al nostru, numai al nostru ce poartă un cod unic!

În  ultimii ani în numele evoluției  științei  asistăm la  o răsturnare a  tuturor scărilor de valori  pe care le  cunoșteam și  pe care le-au cunoscut înaintașii noștri  fiind puși în fața  unor așa zise adevăruri – situații  și  decizii  fără precedent. Cine ar fi crezut  vreodată  că omul va  renunța  la propriul său ADN uman?  Nimeni!  Ei bine uite că este posibil  pentru că  am fost conduși pe niște piste greșite  ale  unor ”adevăruri” neadevărate care ne-au distorsionat puțin câte puțin valorile și percepția asupra realității. Schimbări  majore și răsturnări  de valori  au avut loc în mai toate domeniile inclusiv în literatură, artă, muzică  dar mai ales în educație, lucrul cel mai  dureros. SEMNAL DE ALARMĂ!

Imaginați-vă ca dumneavoastră  conduceți lumea și că vreți să o modificați din temelii. Cum veți acționa? Veți încerca să schimbați bătrânii?  NU!  Veți  merge la vlăstari și veți  ataca acolo! S-au mai cunoscut situații în istorie  când părinții   au fost forțați să renunțe la ceva  fiind constrânși de propriii lor copii. Chiar și în perioada colectivizării  copiii de chiaburi au fost dați afară din școli,  părinții  fiind șantajați  să își doneze pământurile, animalele și tot ce dețineau.  Din păcate  aceste  șantaje emoționale se repetă, dar sub o altă formă  însă unii nu le observă  decât atunci când ele devin  extrem de evidente  și deja este prea târziu.

”Sunt adevăruri așa de puțin bătătoare la ochi, încât descoperirea lor este aproape o creație.”(Lucian Blaga) – aceste vorbe  ale lui Blaga sunt  mai adevărate ca niciodată. Cei care au încercat sa scoată aceste  adevăruri la lumina  au fost numiți conspiraționiști. Dar iată ca fiecare lucru spus atunci se confirmă!

Umanitatea  este în pragul falimentului biologic, omul ca și entitate este pe cale de dispariție! În numele științei și al așa-zisului progres în curând  vom fi cipați cu toții ca niște oi. Se mai aud pe ici pe colo câteva  glasuri care țipă disperate dar  care sunt anihilate de  vacarmul gloatei care se zbate între propriile obloane  să-și obțină  traiul de zi cu zi.

Adevărul cel Adevărat  stă ascuns într-un ungher întunecat și plânge  înfundat cu lacrimi de sânge, cu pumnii  strânși  și scrâșnind din dinți. Nu mai îndrăznește să iasă la lumină pentru că  Adevărurile fiecăruia îl iau la bătaie!  Tace și rabdă… dar plânge! Suferă profund așteptând  trezirea celorlalte ”adevăruri”.

Și totuși când vom  avea un  singur Adevăr?

Atunci când se va face Lumină.

Adevărul fiecăruia dintre noi  se va contopi  cu

Adevărul cel Adevărat!                                                                      

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

PENSIILE MILITARE DE STAT

Publicat în 2 august 2023 de Mosincat Constantin

 Georgeta Gheorghe

„Cu riscul de a vă plictisi, o să scriu din nou în această seară despre pensiile militare. Știu că am mai scris despre asta, chiar și cu puțin timp în urmă, dar m-am gândit să fac o trecere în revistă a legislației exact așa cum am făcut pentru pensiile din sistemul public.
Încă nu am renunțat la încercările de a înlătura confuzia care s-a creat în jurul pensiilor militare de stat și a taxelor plătite din solde de beneficiarii acestora.
Din neștiință, dar și cu rea intenție în unele situații, s-au tot făcut în spațiul public afirmații care au determinat în cele din urmă ca în mentalul colectiv să apară convingerea că, spre deosebire de restul angajaților din România, militarii activi nu ar plăti contribuţii pentru pensie.
Nimic mai greşit. Din soldele lunare brute ale militarilor 𝘀𝗲 𝗿𝗲ț𝗶𝗻 ș𝗶 𝘀𝗲 𝘃𝗶𝗿𝗲𝗮𝘇ă 𝗹𝗮 𝗯𝘂𝗴𝗲𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝘀𝘁𝗮𝘁 𝗲𝘅𝗮𝗰𝘁 𝗮𝗰𝗲𝗹𝗲𝗮ș𝗶 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗿𝗶𝗯𝘂ţ𝗶𝗶 𝗰𝗮 î𝗻 𝗰𝗮𝘇𝘂𝗹 𝗼𝗿𝗶𝗰ă𝗿𝘂𝗶 𝗮𝗹𝘁 𝘀𝗮𝗹𝗮𝗿𝗶𝗮𝘁 𝗱𝗶𝗻 ț𝗮𝗿𝗮 𝗻𝗼𝗮𝘀𝘁𝗿ă. Nu din 2017 sau din 2018 așa cum în mod eronat declară diverse persoane publice, ci cu mult înainte.
După cum spuneam și în postarea anterioară, militarilor li s-a reținut contribuţia pentru pensia suplimentară exact de la aceeași dată de la care s-a reținut și angajaților civili, respectiv 1 ianuarie 1967. Actul normativ care a instituit această reținere este Decretul nr. 141/1967 privind pensiile militare de stat și pensia suplimentară. Astfel, art. 58 din acest decret stipula „𝐂𝐮 î𝐧𝐜𝐞𝐩𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝟏 𝐢𝐚𝐧𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟔𝟕 𝐬𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐞, î𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫ă 𝐩𝐞𝐧𝐬𝐢𝐞𝐢 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭, 𝐩𝐞𝐧𝐬𝐢𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐥𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫ă, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐛𝐚𝐳𝐞𝐚𝐳ă 𝐩𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐢𝐮𝐥 𝐦𝐮𝐭𝐮𝐚𝐥𝐢𝐭ăț𝐢𝐢 î𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐢”, iar la art. 59 că „𝐅𝐨𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩𝐥𝐚𝐭𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐬𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐮𝐩𝐥𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐞𝐚𝐳ă 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮ţ𝐢𝐚 𝐭𝐮𝐭𝐮𝐫𝐨𝐫 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐝𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐞𝐧𝐭𝐞.” Exact ca în cazul civililor, contribuţia a fost tot 2%, se vărsa într-un cont la „Banca Naţională a Republicii Socialiste România”, care plătea pentru banii depuși tot o dobândă anuală de 1,5%.
La 1 iulie 1977, Decretul nr. 141/1967 a fost abrogat de Decretul nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat. Contribuţia militarilor a continuat să fie reținută întrucât art. 60 din acest decret prevedea că „𝐏𝐞𝐧𝐬𝐢𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐥𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫ă 𝐬𝐞 𝐛𝐚𝐳𝐞𝐚𝐳ă 𝐩𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐢𝐮𝐥 𝐦𝐮𝐭𝐮𝐚𝐥𝐢𝐭ăț𝐢𝐢 î𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐝𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐞𝐧𝐭𝐞, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐢𝐞, î𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐬𝐜𝐨𝐩, 𝐜𝐮 𝟐 𝐥𝐚 𝐬𝐮𝐭ă 𝐝𝐢𝐧 𝐫𝐞𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮ț𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐭𝐚𝐫𝐢𝐟𝐚𝐫ă 𝐥𝐮𝐧𝐚𝐫ă.”
Decretul nr. 214/1977 a fost abrogat de Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat. În această lege, contribuția individuală a militarilor a fost reglementată la art. 78. Astfel, la art. 78 alin (2) se stipula că „𝔻𝕖 𝕝𝕒 𝕕𝕒𝕥𝕒 𝕚𝕟𝕥𝕣ă𝕣𝕚𝕚 î𝕟 𝕧𝕚𝕘𝕠𝕒𝕣𝕖 𝕒 𝕡𝕣𝕖𝕫𝕖𝕟𝕥𝕖𝕚 𝕝𝕖𝕘𝕚, 𝕔𝕠𝕟𝕥𝕣𝕚𝕓𝕦ţ𝕚𝕒 𝕡𝕖𝕟𝕥𝕣𝕦 𝕡𝕖𝕟𝕤𝕚𝕒 𝕤𝕦𝕡𝕝𝕚𝕞𝕖𝕟𝕥𝕒𝕣ă 𝕧𝕒 𝕕𝕖𝕧𝕖𝕟𝕚 𝕔𝕠𝕟𝕥𝕣𝕚𝕓𝕦ţ𝕚𝕖 𝕚𝕟𝕕𝕚𝕧𝕚𝕕𝕦𝕒𝕝ă 𝕝𝕒 𝕓𝕦𝕘𝕖𝕥𝕦𝕝 𝕕𝕖 𝕤𝕥𝕒𝕥.”, iar la alin (3) „ℂ𝕠𝕥𝕒 𝕕𝕖 𝕔𝕠𝕟𝕥𝕣𝕚𝕓𝕦ţ𝕚𝕖 𝕚𝕟𝕕𝕚𝕧𝕚𝕕𝕦𝕒𝕝ă 𝕖𝕤𝕥𝕖 𝕕𝕖 𝟝%. 𝔹𝕒𝕫𝕒 𝕝𝕦𝕟𝕒𝕣ă 𝕕𝕖 𝕔𝕒𝕝𝕔𝕦𝕝 𝕡𝕖𝕟𝕥𝕣𝕦 𝕔𝕒𝕣𝕖 𝕤𝕖 𝕧𝕒 𝕕𝕖𝕥𝕖𝕣𝕞𝕚𝕟𝕒 𝕔𝕠𝕟𝕥𝕣𝕚𝕓𝕦ţ𝕚𝕒 𝕚𝕟𝕕𝕚𝕧𝕚𝕕𝕦𝕒𝕝ă 𝕠 𝕣𝕖𝕡𝕣𝕖𝕫𝕚𝕟𝕥ă 𝕤𝕠𝕝𝕕𝕒 𝕝𝕦𝕟𝕒𝕣ă 𝕓𝕣𝕦𝕥ă”
La 1 ianuarie 2011, Legea nr. 164/2001 a fost abrogată de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în care au fost incluși și militarii. Astfel, în perioada 1 ianuarie 2011 – 31 decembrie 2015, conform art. 6 alin (1) pct. I lit. c) au fost asigurați 𝗼𝗯𝗹𝗶𝗴𝗮𝘁𝗼𝗿𝗶𝘂 în sistemul public de pensii „cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale.”

Prin urmare, inclusiv militarilor le-au fost reținute și virate contribuțiile în această perioadă în baza aceluiași articol ca și în cazul celorlalți contribuabili, respectiv art. 27.
La 1 ianuarie 2016 a intrat în vigoare Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. Contribuțiile pe care le plătesc militarii inclusiv în acest moment sunt reglementate de art. 31 alin (1) care prevede „𝗖𝗼𝘁𝗮 𝗱𝗲 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗿𝗶𝗯𝘂ţ𝗶𝗲 𝗶𝗻𝗱𝗶𝘃𝗶𝗱𝘂𝗮𝗹ă 𝗹𝗮 𝗯𝘂𝗴𝗲𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝘀𝘁𝗮𝘁 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗲𝗴𝗮𝗹ă 𝗰𝘂 𝗰𝗼𝘁𝗮 𝗱𝗲 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗿𝗶𝗯𝘂ţ𝗶𝗲 𝗶𝗻𝗱𝗶𝘃𝗶𝗱𝘂𝗮𝗹ă 𝗱𝗲 𝗮𝘀𝗶𝗴𝘂𝗿ă𝗿𝗶 𝘀𝗼𝗰𝗶𝗮𝗹𝗲. Baza lunară de calcul al contribuţiei individuale o reprezintă solda lunară brută/salariul lunar brut.”

Prin urmare, 𝗺𝗶𝗹𝗶𝘁𝗮𝗿𝗶𝗶 𝗮𝘂 𝗽𝗹ă𝘁𝗶𝘁 ș𝗶 𝗽𝗹ă𝘁𝗲𝘀𝗰 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗿𝗶𝗯𝘂ț𝗶𝗶, singura diferență este că începând cu 1 ianuarie 2016 acestea se virează direct la bugetul de stat și nu la bugetul asigurărilor sociale. Tot la fel au fost virate și în perioada 1 aprilie 2001 – 31 decembrie 2010.
Pe cei interesați de cele scrise mai sus și afectați de declarațiile false ce se propagă de prea multă vreme în societate îi rog să distribuie acest text. Altfel, degeaba scriu eu din 5 în 5 zile, că mesajul nu ajunge unde trebuie, iar militarii continuă să fie blamați și calomniați total gratuit.”

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

IMNUL NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

Publicat în 29 iulie 2023 de Mosincat Constantin

 

29.iulie ,,Ziua Imnului”

IMNUL  ȚĂRII

Motto:

        Imnu-i pentru suflet cânt înălțător,

        Bun de pus pe rană, leac vindecător,

        El îmbărbătează și ne face bravi,

        Întărind pe ceia care-s încă slabi.

 

Vorbă-nfiorată, mare, arzătoare,

‚Nalță imnul țării spusa-i în cuvinte,

Ca-n smeritul clipei facă sărbătoare

Pentru nemurirea dușilor ’nainte.

 

În altar de suflet, ziua care vine

O să-mi veșnicească binele din noi,

Și-mi clădește-n suflet vise de Columne

Să răscoale simțuri adunate-n noi.

 

Să-ntărească brațe, să ne urce-n zboruri

Ca să trecem timpuri pline de nevoi,

’Nalțe al nost’ spirit până sus la nouri,

Din ce-am fost nimicuri, facă-ne eroi.

 

Ne aduc-aminte zile mari ca pilde,

Neamul ce în fapte s-a jertfit mereu,

Dragostea de țară care nu se vinde,

Umărul de frate pus când e la geru.

 

Cine sunt strămoșii cei de la-nceputuri

Ce ne-au pus în inimi dorul de mărire,

Și puteri de taină mestecate-n luturi

Ca s-avem în lupte, crez de nemurire.

 

Viața lăcrimată, scurta bucurie,

Domnul ce-i de-asupra veghetor în toate,

Ce ne-a pus aicea pentru veșnicie

S-apărăm moșia, prin slăvite fapte.

 

Mergători prin viață vom sui cărarea

Ce ne duce-n slava lumii care vine,

Cu trecutu-n cuget ne vom ști menirea,

Cu speranța-n Domnul, vom visa la bine.

                      **

Astea spune imnul în cuvinte vrute

Să aprindă spuza  rugului din noi,

Ca să de-a onoare, cinste și virtute

Celui slab acuma, mâine-ntre eroi.

 

             Mircea Dorin Istrate

 

 ÎNSEMNE   SFINTE

 STEAGUL e simbolul bravului popor

Ce înflăcărează inimi care vor

Fie-mi laolaltă neamul cu-a lui toate,

Facă-n faţa lumii măreţite fapte.

 

IMNU-i pentru suflet cânt înălţător

Bun de pus pe rană, leac vindecător,

El îmbărbătează şi ne face bravi

Întărind credinţa celor care-s slabi.

 

PORTUL e oglinda sufletului meu

Ce ne leagă încă de strămoşi mereu,

Curcubeu, lumină, fală, frumuseţe,

Bunătate-n inimi, jale şi tristeţe.

 

Steagul, imnul, portul sunt avere sfântă,

Fală, vis, putere, toate ce încântă

Inima română, sufletu-i curat,

Facă-l din nimica scut de apărat.

 

Ele întărească-mi veşnica credinţă

Că mereu avea-vom sfânta biruinţă

De vom fi în viaţă strâns uniţi, curaţi,

Într-un gând şi faptă cum sunt bunii fraţi.

 

Le purtaţi în suflet toate cele trei

Şi-n urmaşi le puneţi fie-mi pui de lei,

Fără ele-n lume suntem neştiuţi,

De le dăm mărire, fi-vom neînfânţi.

 

              Mircea Dorin Istrate

 

În categoria Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Eminescu

Publicat în 29 iulie 2023 de Mosincat Constantin

Cetatea_Cavalerilor_nr.1 (5)/2021_Supliment_Eminescu

În categoria Articole, Autori, Cetatea Cavalerilor | Lasă un comentariu

NATO EGAL- SOLDATUL ROMÂN

Publicat în 26 iulie 2023 de Mosincat Constantin

NATO și România, în caz de război
Rand Paul, Chip Roy și Warren Davidson, republicani, au introdus în Cameră și Senat un proiect de lege care reafirmă faptul că articolul 5 al NATO nu poate trece peste puterile Congresului de a declara sau nu război unei terțe părți.
Celebrul articol 5 este o chestiune care a tot fost aruncată în față de nulitățile NATO-iste de la noi, cei care îmbuibă capetele seci cu ideea falsă că, în cazul în care am fi atacați, NATO ne-ar apăra automat.
Nu, nu este adevărat și v-am demonstrat-o atât cu textul articolului cât și și cu mai multe extrase din dezbaterile de peste Ocean.
Acum însă, prin inițiativa republicanilor, se va statuta obligativitatea constituțională de a se obține avizul Congresului pentru a declara război unui stat.
Asta, tradus, înseamnă că dacă vom fi atacați de cineva, SUA va lupta împotriva acelui cineva până la ultimul român.
Exact așa cum procedează acum în Ucraina.
Halal să ne fie!
Gen (r). Decebal Ilina

(Gl.(rtr.) Decebal Ilina, fost şef al Înzestrării Armatei: „Dacă autoritățile române nu se implică să promoveze acest proiect, să-l finalizeze de la țară la țară, s-ar putea să ne confruntăm cu aceeași situație care a existat cu Slovacia, care a avut un interes la fel pentru achiziționarea acestui produs și care, din păcate, a migrat interesul spre Patria, spre Finlanda„.

Armata Română a contractat 227 de blindate Piranha V, pentru care va plăti în jur de 900 de milioane de dolari.

Primele 36 au fost produse în Elveția, iar următoarele se asamblează la Uzina Mecanică București.

133 vor fi complet produse și asamblate în România)

În categoria Articole, Autori | Etichete | Lasă un comentariu

INVITAȚIE la o terapie revoluționară

Publicat în 7 iunie 2023 de Mosincat Constantin

În categoria Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

ZIUA EROILOR ROMÂNIEI

Publicat în 24 mai 2023 de Mosincat Constantin

ZIUA EROILOR

 „Neamul este etern prin Cultul Eroilor”

Nicolae Iorga

După încheierea războiului pentru întregire statală şi eliberare naţională, pe întregul teritoriu al României se aflau ostaşi români înhumaţi, care căzuseră la datorie.

Conducerea statului român a emis Decretul-Lege nr.715, din 14 ianuarie 1919, prin care s-au expropriat terenurile unde erau îngropaţi ostaşii morţi în războiul de întregire a neamului românesc, amenajându-se cimitire ale eroilor.

De asemenea, statul român a adoptat măsura înfiinţării Societăţii Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război (în baza Decretului nr. 4106, din 12 septembrie 1919), cu statut de persoană juridică, având nobilele misiuni de a îngriji, înfrumuseţa şi păstra mormintele şi operele comemorative de război realizate, de a descoperi noi morminte ale ostaşilor căzuţi pentru patrie, de a aduce îmbunătăţiri cimitirelor eroilor şi de a organiza ceremoniale religioase şi militare la mormintele eroilor.

Guvernul României, prin Decretul-Lege nr. 1693, din 20 aprilie 1920, a aprobat propunerile Bsericii Ortodoxe Române şi ale Ministerului de Război de a se sărbători în fiecare an Ziua Eroilor, în ziua când se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la ceruri.

Societatea Mormintele Eroilor era condusă de Ministerul de Război (după demobilizarea armatei şi trecerea ei la statutul de pace, la data de 1 aprilie 1921, s-a reînfiinţat Ministerul Apărării Naţionale) şi de Biserica Ortodoxă Română. Societatea şi-a desfăşurat activitatea sub această denumire până la data de 31 mai 1927, când, în conformitate cu prevederile Legii asupra mormintelor de război din România, decretată cu nr. 1699, şi-a schimbat denumirea în Societatea Cultul Eroilor. Această lege a fost revăzută şi completată, promulgându-se, la 27 iulie 1940, Legea Regimului Mormintelor şi Operelor Comemorative de Război.

În virtutea acestor legi, în perioada interbelică, Societatea Cultul Eroilor a centralizat în cimitirele definitive ale eroilor, osemintele a 200.000 de eroi români şi străini, care se aflau în morminte izolate sau grupuri de morminte răzleţe; a repatriat din şi în străinătate rămăşiţele a peste 1.500 eroi, pe baza convenţiilor stabilite; a construit 106 cimitire militare definitive şi 14 mausolee; s-a asimilat mormintele de război şi cele ale ostaşilor şi civililor căzuţi în timp de pace în luptele pentru apărarea graniţelor, a ordinii publice şi a siguranţei de stat.

Societatea „Cultul Eroilor” şi-a schimbat denumirea, în anul 1940, în Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor, care a desfăşurat activităţi organizatorice şi educative, sub conducerea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi a Ministerului de Război, până la data de 29 mai 1948, când a fost desfiinţat.

În perioada 1949-1950, activitatea de îngrijire a monumentelor şi cimitirelor eroilor şi de omagiere a eroilor s-a desfăşurat de către Ministerul Apărării Naţionale, administraţiile locale, cadre didactice din şcoli şi preoţii din cadrul parohiilor.

Ministerul Apărării Naţionale a aprobat unui grup de cadre active să înfiinţeze, în anul 1990, Secţia pentru valorificarea tradiţiilor militare şi a patrimoniului istoric-militar, căreia i s-a alăturat un grup de ofiţeri în rezervă şi retragere, împreună înfiinţând, în anul 1991, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, care a căpătat personalitate juridică prin Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nr. 664, din data de 19 noiembrie 1991.

Încă de la înfiinţare, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor a preluat obiectivele şi activităţile fostului Aşezământ Naţional pentru „Cultul Eroilor”. Comitetul a funcţionat sub patronajul Ministerului Apărării Naţionale şi a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. În toate judeţele ţării s-au înfiinţat comitete judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi săteşti.

La data de 30 mai 1995, prin Legea nr. 48, Parlamentul României a proclamat sărbătorirea Zilei Eroilor în ziua care se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri.

Cu prilejul celei de a treia Conferinţe Naţionale a Comitetului Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, din ziua de 28 noiembrie 1997, s-a hotărât schimbarea denumirii Comitetului Naţional în Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”.

La data de 20 octombrie 2004 s-a desfășurat cea de a V-a Conferinţă Naţională a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, care a adoptat noul statut şi a hotărât înfiinţarea la nivel central a Consiliului Director Central şi a Consiliilor Directoare la sectoarele capitalei, la judeţe, municipii, oraşe şi comune.

La 20 mai 2013, odată cu aprobarea noului statut, Asociația Națională Cultul Eroilor a primit denumirea onorifică „Regina Maria”.

În colegii naţionale, licee, grupuri şcolare şi şcoli generale îşi desfăşoară activitatea un mare număr de cercuri ale „Cultului Eroilor”, care sunt conduse de asociaţiile „Cultului Eroilor”. Sarcinile acestora constau în participarea la îngrijirea monumentelor şi a cimitirelor eroilor, la ceremonialurile militare şi religioase organizate la acestea cu prilejul Zilei Eroilor şi a altor sărbători naţionale, precum şi organizarea şi desfăşurarea unor acţiuni de cunoaştere a eroismului străbunicilor şi bunicilor noştri în luptele desfăşurate împotriva intervenţioniştilor străini.

Anul 2023 fost desemnat „Anul Eroului Necunoscut”.

Mormântul Eroului Necunoscut este un monument al recunoștinței poporului român față de eroii care au murit pe câmpul de luptă pentru întregirea țării în Primul Război Mondial.  Acesta a fost amplasat în Parcul Carol I din București pe 17 mai 1923. Pentru a cinsti memoria celor care și-au dat viața pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial, conducerea statului Român a decis evocarea unuia dintre eroii neidentificați care au murit pe câmpul de luptă.

Au fost alese trupurile a 9 ostași din diferite zone ale țării și un al zecelea de la Chișinău pentru a sublinia unitatea statală.

Pe 13 mai 1923, cele 10 sicrie confecționate din lemn de stejar și căptușite cu tablă de zinc în care se aflau trupurile eroilor neidentificați au fost depuse în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din localitatea Mărășești.

Modalitatea prin care a fost desemnat eroul necunoscut a presupus ca un elev de la un liceu militar din țară, orfan de război și care avea cea mai mare medie să aleagă unul dintre sicrie. Amilcar C. Săndulescu, de la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza” a avut sarcina de a alege unul din cele 10 sicrie și s-a oprit la cel de al patrulea rostind următoarele cuvinte devenite legendare: Acesta este tatăl meu! Celelalte nouă sicrie au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Eroilor din Mărășești pe 14 mai. A doua zi, sicriul cu Eroul Necunoscut, împodobit cu pânza tricoloră, a fost purtat pe braţe de către o gardă de ofiţeri, cavaleri ai ordinului militar „Mihai Viteazul”, şi depus pe vagonul-platformă al unui tren special, cu destinaţia Bucureşti, unde a ajuns în aceeaşi zi, la orele după-amiezii. În Gara de Nord a fost aşteptat de oficiali ai statului şi personalităţi politice şi militare, iar Regele Ferdinand, îmbrăcat în uniforma de general a Regimentului de Escortă Regală, a trecut în revistă compania de onoare.

Apoi sicriul a fost depus pe un catafalc drapat cu steagul şi însemnele României, iar după oficierea serviciului religios şi onorurile militare, a fost aşezat pe un afet de tun, tras de opt cai şi transportat astfel în cadrul unui lung cortegiu până la Biserica „Mihai Vodă”. Aici, sicriul a rămas pe toată durata zilei de 16 mai, pentru ca publicul bucureştean să poată veni în pelerinaj.

Pe 17 mai 1923, Eroul Necunoscut a fost înmormântat într-un loc special amenajat în Parcul Carol I din București. Familia Regală a participat eveniment, iar timp de două minute a fost oprită orice activitate publică pentru a cinsti memoria eroilor căzuți pe câmpul de luptă.

Mormântul Eroului Necunoscut era în fapt o simplă criptă, acoperită cu o lespede de piatră decorată cu sculpturi florale. Pe lespede s-a încrustat următorul epitaf:

„Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″.

Ansamblul funerar din Parcul Carol I a fost realizat în 1927 după planul sculptorului Emil Willy Becker. În 1934 a fost ridicată o cruce din piatră și o candelă a fost amplasată lângă mormânt pentru a arde veșnic.

În perioada comunistă, sicriul cu Eroul Necunoscut a fost luat din Parcul Carol I în noaptea de 22 decembrie 1958 și dus la Mausoleul din Mărășești.

Ulterior, în 1991, sicriul a fost readus în București și amplasat într-un loc provizoriu, pe o alee din parc, deoarece în locul inițial se afla sicriul cu trupul lui Petru Groza. Pe 25 noiembrie 2006, sicriul Eroului Necunoscut a fost așezat la locul său inițial din 1923, pe esplanada Memorialului Eroilor Neamului.

Sărbătorindu-ne în calitate de creştini, cinstim cu respectul cuvenit, pe străbunicii, bunicii şi părinţii noştri, care nu şi-au precupeţit viaţa pentru ca poporul român de sorginte latină să dăinuiască în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Cu prilejul Zilei Eroilor şi a Înălţării la Ceruri a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ne înclinăm cu smerenie frunţile în faţa străbunilor care au făurit poporul român şi au apărat cu preţul vieţii lor fruntariile ţării, în epocile veche, medie, modernă şi contemporană.

    col. (r.) ing. Dan N. Poinar ,  președintele filialei Bihor a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”

– În curs de apariție –

 

 

 

 

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

HRISTOS A ÎNVIAT

Publicat în 16 aprilie 2023 de Mosincat Constantin

ÎNVIEREA DOMNULUI ÎN SLOVA MARILOR POEȚI

Gheorghe Constantin NISTOROIU

 

„EU SÎNT ÎNVIEREA și VIAȚA!

Cel ce crede în MINE, chiar

dacă va muri, va trăi.”

(Iisus Hristos, Ioan 11,25)

 

Cel mai minunat lucru, cea mai surprinzătoare chemare, cea mai aprigă și dogoritoare alegere, cea mai înălțătoare faptă, cel mai măreț eveniment, cea mai frumoasă desăvârșire, cea mai cerească dorire, cel mai dumnezeesc DAR, după Creație, Har, Viață, Adevăr, Libertate și Dragoste este ÎNVIEREA DOMNULUI HRISTOS – MINUNEA Minunilor, întru care vor învia Neamurile și Fiii lor, rămași în comuniune de Credință, Jertfă, Cruce și Iubire cu Dumnezeu!

Mihail Eminescu

 

ÎNVIEREA

„Prin ziduri înegrite, prin izul umezelii,/ Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;/ Un singur glas îngână cuvintele de miere,/ Închise în tratajul străvechii evanghelii.// C-un muc în mâni moșnegul cu barba ca zăpada,/ Din cărți cu file unse norodul îl învață/ Că moartea e în luptă cu vecinica viață,/ Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.// O muzică adâncă și plină de blândețe/ Pătrunde tânguioasă puternicele bolți: „Pierirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,/ Înveninând pre însuși izvorul de viețe.// Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,/ Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,/ În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase/ A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”// Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială,/ Și negrul întuneric se sperie de șoapte…/ Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…/ Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.// Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită și preoți și popor,/ Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ „Cântări de laude-nălțăm/ Noi, Ție, Unuia,/ Primindu-L cu psalme și ramuri,/ Plecați-vă, neamuri,/ Cântând Aleluia!// Christos au înviat din morți,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!” 1878.(M. Eminescu, Poezii, Ed. Minerva, 1982, vol. 2)

Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost unice, au fost supreme, au fost absolute. Niciodată în istoria omenirii, cruzimea nu a înregistrat apogeul diabolic al torturii, în paralel cu batjocura, cu defăimarea, cu denigrarea, cu profanarea. Se pare că toate aceste faze ale torturii, vânzarea de către Iuda, pe 30 de arginți, lepădarea lui Petru, spaima Ucenicilor, dealul Golgota, crucea, biciuirea, scuipările, lovirile, hulirile, coroana de spini, piroanele, oțetul, fiere, trestia, hlamida roșie, le-a dictat, le-a dirijat însuși Lucifer, discipolilor de jos din tagma urii și a răului.

Virgil Mateiaș:  DE ÎNVIERE

„Sculându-Te prin piatră din morți ai înviat/ Pe-ntâiul om Tu însuți rănit, L-ai mângâiat/ Și i-ai lăsat sărutul iertării pe obraz/ Dar pentru mine, Doamne, de ce nu-ți faci răgaz?// O, nu mi-i că nu umblu pe fața apei, eu/ Cum Tu umblai odată cu trupul ca al meu/ Și nici că sunt tot singur și plâng de foame azi,/ Când Tu te scalzi în slavă ca soarele-n amiazi.// Dar sunt prădat ca cel ce căzuse-ntre tâlhari/ Și nu-mi întinde mâna nici preot nici dricari/ Bătut cum sunt, azi noapte de iad asediat/ M-am ridicat în oase și-am zis; A înviat!// Nu-mi da de ziua asta nici miel, nici cozonac/ Ci spune-mi numai, Doamne, ce-aș mai putea să fac?/ Și vino pân-la mine, de n-oi putea să viu/ Că prea ne-avurăm bine, ca prunc și mai târziu.”  13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52. (Virgil Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi…, Ed. Eminescu, București, 1999)

Crucea, până la Răstignirea lui Iisus Hristos, a fost element de tortură, de bajocură, de profanare, de moarte, dar prin sfințirea ei cu Sângele prea curat al Domnului, a omorât moartea și-a adus Învierea Mântuitorului, devenind astfel, Crucea-dătătoare de viață pentru hristofori.

Petru C. Baciu: NOAPTEA DE ÎNVIERE

„Mi-i tristă-această noapte, cu zornăit de fiare,/ M-apasă ca o piatră trecutul izgonit;/ Vin amintiri din vreme și calde ca un soare,/ Vin să-mi aducă liniști din Templul zăvorât.// În „cușca” unei dube ce duce viața mea,/ Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri…/ Puterile-mi sleite de așteptarea grea/ Mi-adun, să mă-nsoțească în noaptea de-nvieri.// Strâmtoarea-năbușită mă ține pironit,/ Stau nemișcat în rugă, tristețile-mi supun,/ Desprins ca dintr-un clește în drumul meu cernit,/ Plutesc parcă aievea cu cântecul străbun.// Mă leagănă-oboseala, îmi dă mereu târcol,/ Lăuntric o lumină îmi curge ca un șopot,/ Aleargă trenu-n noapte cu șuiere în gol,/ Fărâmițând în aer fâșii subțiri de clopot.// Când temnicerul mișcă vizeta, mohorât,/ O undă străvezie cătușele-mi aprind,/ Învăluit în umbră, în „cușcă” surghiunit,/ Eu chem în preajma morții și raze mă cuprind.// E noaptea ÎNVIERII. Trăiesc fără să fiu…/ Închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini până târziu,/ Când eu cobor în Zarcă și-n bezne iar mă-ngrop.” Aprilie 1976. (Petru C. Baciu, Inimi Zăvorâte, Buna Vestire, Buc. 1999)

Crucea este conținută în Dumnezeu – Cuvântul, deodată cu Creația Sa, dintru începuturi. Iisus Hristos este numai o transfigurare a Crucii, o trecere de la crucea morții la Crucea Învierii. Crucea e lucrarea Mântuitorului printre oamenii care doresc să realizeze mântuirea.

Aurelian Bentoiu;  CRISTOS BĂTUT ÎN CUIE  

„Văd un Cristos bătut în cuie,/ Când mă gândesc la biata-mi țară./ O altă filă mai amară,/ În cartea neamurilor nu e.// Dar tu o știi pe dinafară,/ Duioasă doină legănată./ Sub a durerilor povară,/ Tu te-ai născut cu ea odată.// Tu știi minunea de poveste/ De când strămoșii dejugară,/ Durând pe plaiurile-aceste/ Din piatră temelii de țară.// Ei, rădăcini de neam, străbunii,/ Ne-au semănat aici în glie,/ Și la răscrucile furtunii/ Legatu-ne-au de veșnicie.// De-atunci alungi cu-a ta cântare/ Urâtul zilelor ursuze,/ Și în urcușuri pe calvare/ Blestemele oprești pe buze.// Și ori de câte ori destinul/ Ne toarnă în pahar otravă,/ Tu, doină, îndulcind veninul,/ Ne vindeci inima bolnavă.// Iar când, în jale și-n durere,/ De soartă sufletul ni-i frânt,/ El ție alinare-ți cere,/ Din leagăn până la mormânt.// Ascult în orele vegherii/ Cum picură balsm ceresc,/ Și ca în filtrele durerii,/ Necazurile se topesc.// Și înțeleg, smerită doină,/ Cum ajutat-ai pe părinți/ Să-nmoaie viforul în moină/ În iadul lor de suferinți.// Noi azi privim aceleași stele/ Și ascultăm același glas;/ Prinși la răscruci de vremuri grele,/ Nouă doar Christ ne-a mai rămas.” Craiova, august 1950. (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din Închisoare, Acad. Civică,2001)

Dealul Golgotei pe care s-a săvârșit Răstignirea lui Iisus pe cruce, moartea morții și Învierea Mântuitorului este o capodoperă de înfăptuire sacră, cea mai desăvârșită realizare a Revelației. Astfel, Crucea a devenit semnul prin care se închide iadul și se deschide Raiul.

Andrei Ciurunga: HRISTOS A ÎNVIAT!

„Hristos a înviat peste șantiere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va crește marea Înviere/ ce va cuprinde mâine toată țara.// Hristos a înviat peste lopeți/ abia mișcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăți/ să ne sărute frunțile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig de povară – / acest Hristos care-n atâtea țări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat și pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume/ să ne deschidă drumul înapoi,/ spre câte-au fost – și vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va crește mâine mușchiul amintirii.// Hristos a înviat peste șantiere/ să-și dăruie mulțimii trupul-pâine/ și să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată țara – mâine.” (Andrei Ciurunga, Poeme cu umbre de gratii, Sagittarius, 1996)

Daniel Turcea (1945-1979), a sfărâmat jugul și tăvălugul ateu în anul 1978, în Epoca de apogeu a comunismului în România Proletară, prin volumul de versuri „Epifania”, lăsându-ne mărturia unei cutremurătoare trăiri întru Hristos, făcând din versurile sale religioase, părtășie la Dumnezeiasca Euharistie. Daniel Turcea a urcat la ceruri la vârsta în care S-a Înălțat și Iisus.

CERUL POGORÂT PE PĂMÂNT

„Hristos este cu noi,/ Hristos cel înviat,/ la fiecare Liturghie este aici, în altar,/ în toată lumina/ Dumnezeirii Sale/ Cutremurați-vă!// Nu este gând/ nu este dor,/ este cerul pogorât pe pământ,/ cu îngerii mai mulți decît stelele/ înconjurându-L/ o, cristale/ prin care inundă/ o, vuiet de aripi/ neauzit!// Iată, suntem orbi, suntem surzi,/ inimile s-au făcut cum e smoala/ – piatra Bisericii este sfântă și cântă văzându-L/ masa, mormânt Îi cuprinde/ înfricoșată vedere.// Iar noi nu știm, noi nu ne amintim/ de zilele noastre ca sticla pisată,/ de spaimele noastre/ și nu știm.//Mirul este Numele Lui revărsat,/ inundând universul/ și noi/ nu știm.// Fiți Teofori,/ fiți Hristofori,/ purtați-L, purtați-L în inimă/ cum purtați lumânarea de Paști/ între palme!// El este Aerul,/ El este Viața,/ El este Sângele,/ îndumnezeindu-ne./ El ne vrea/ pe toți/ asemenea Lui.// Înfricoșați-vă, inimi de oameni,/ cutremurați-vă, inimi de îngeri,/ pe noi ne cheamă,/ pe noi,/ cei ce L-am răstignit!// În fiecare Duminică este Paști/ o, de L-am duce acasă/ Lumina aprinsă,/ în inima inimii/ peste adânc!// Cum nu vom fi vrednici de iad,/ când Sângele Lui a curs pentru noi,/ iar, și iar răstignindu-Se,/ în toate Liturghiile anului…/ și nu L-am vrut/ și nu L-am crezut/ și nu L-am urmat/ și n-am vrut să fim/ fără moarte?// Cerurile se deschid înaintea noastră/ și vine potopul de raze/ și vine/ Dumnezeu, ca roua/ în potir!” (Daniel Turcea, Urme în veșnicie, Ed. Doxologia, Iași-2013)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a odrăslit Omului creștin ortodox, valah, însorite cântări, pe bolta inimii aprinse, unde cerul străluce în lumina diafană, dumnezeiască de April!

Vasile Alecsandri:  CRISTOS A ÎNVIAT!

„Cristos, Mântuitorul din morți a înviat,/ Și fruntea-i ca un soare/ Lucind peste popoare,/ Fiori de nemurire în lume a-mprăștiat.// Cristos, zeul credinței, ieșit-a din mormânt!/ Și-a sa reînviere/ Ne arată că nu pere/ Dreptatea, și credința, și adevărul sfânt!// Cristos e viu! Ca dânsul, o, voi ce suferiți/ În lanțuri de robie,/ Curând la viața vie/ Din umbra tristă-a morții veți fi cu toți ieșiți!”(Lumina, 1863, în Poezii alese, Ed. Minerva, 1990)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului creștin ortodox român, urcarea spre tăriile albastre din care pogoară ca pe strune de vioară, visuri stelare cu arhangheli cerești!

Zorica Lațcu – Monahia Teodosia: ÎNVIERE

„Iubirea n-a murit. Deci cum se poate/ Să-nvie azi, atât de strălucită,/ Cât n-a putut privirea năucită/ Să vadă-n față flăcările-i toate?// Iubirea crugul vremii nu-l socoate./ Ea curge de la Duhul, nesfârșită;/ Ea n-a murit, ci fost-a tăinuită/ Din drum bătut de zgomotoase gloate.// Jăraticul mocnit sub spuză – o vreme/ Hrănit a fost cu lemnul Crucii sfinte./ A pâlpâit o flacără deodată/ Și s-a-nălțat pe cerul plin de steme/ A ars din lemnul Crucii – duh fierbinte/ Iubirea, una vie și-nviată.”(Zorica Lațcu – Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000)

În fenomenul Patimilor Domnului, pe Dealul Căpățânii, s-au întâlnit două puteri, Necreatul – Întrupat, și primul creat-căzut, care s-au luptat pe viață și pe moarte. Iisus – Iubirea absolută, l-a zdrobit pe Lucifer – ura  absolută, împlinind opera de răscumpărare a Omului, prin mântuire.

MAICA CRINILOR – Pieta

„Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere,/ În poală porți pe Fiul – mănunchi de crini zdrobiți/ El poartă-n cap cunună de spinii cei slăviți,/ Și peste Fiul curge în val a Ta durere.// Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini?/ Doar mâna Ta grăiește cu rănile din palmă,/ Și mai grăiește fruntea cea netedă și calmă,/ Pe care stă-nfiptă cununa Lui de spini.// Ființa ta întreagă grăiește către Dânsul:/ „Și eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul meu./ Și coasta mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu,/ Și fața mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.// Și port și eu pe frunte cununa ca și-a Ta,/ Și din burete iată și eu am supt oțetul,/ Și mi s-a scurs și mie viața pe încetul/ Ca lumii întregi viață cu Tine să pot da.// Ci Crinul meu cel dulce, căzut în sfâșiere,/ Și eu gustat-am, iată, paharul cel amar,/ Și-acum îmi dă Stăpâne și negrăitul dar/ S-ajung să văd în față Slăvita Înviere.// Și așa cum stai grăind cu crinii Tăi,/ Parcă mireasma lor sorbind-o toată,/ Te pleci spre poala înmiresmată/ Tu însuți, ca un crin înal din văi.// Și-mi vine așa să-mi plec genunchii-n taină/ Cu mintea uluită de copil,/ Și-apropiindu-mă cu pas umil,/ Să-ți sorb miresmele de crin din haină.” (Monahia Teodosia-Zorica Lațcu, Ție, Doamne, îți voi cânta, Doxologia, Iași-2013)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a înflorit Omului creștin ortodox din Grădina Maicii Domnului, rodirea ramurilor milenare ale Neamului, spre a odrăsli în Pomul Vieții Hristice!

Nichifor Crainic: CÎNTECUL POTIRULUI

„Cînd holda tăiată de seceri fu gata,/ Bunicul și tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legînd-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.// Cînd pîinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțînd-o sfielnic cu semnele crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Că pîinea, dînd abur cu dulce miros,/ Părea că e fața lui Domnu Cristos.// Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce,/ Hrănește-mă, mamă de sfînt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, pîinea de-a pururi a neamului meu.// Din coarda de viță ce-nfășură crama/ Bunica și mama/ Mi-au rupt un ciorchine, spunîndu-i povestea;/ Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sînt lacrimi de mamă vărste prinos/ La caznele Domnului nostru Cristos.// Apoi, cînd culesul de struguri fu gata,/ Bunicu și tata/ În joc de călcîie zdrobind nestemate/ Ce lasă ca rana șiroaie-nspumate,/ Copile, grăiră, e must sîngeros/ Din inima Domnului nostru Cristos.// Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce;/ Adapă-mă, sevă de sfînt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.// Podgorii bogate și lanuri mănoase,/ Pămîntul acesta, Iisuse Cristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Privește-te-n vie și vezi-te-n grîne/ Și sîngeră-n struguri și frînge-te-n pîine,/ Tu, viața de-a pururi a neamului meu.” (Nichifor Crainic, Șoim peste Prăpastie – Versuri inedite create în temnițele Aiudului, Roza Vînturilor, București, 1990)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a înlesnit valahului teofor să petreacă dincolo de timp, toată înflăcărarea în care s-a întețit pe pământ, troienirea viselor sale de împlinire harică!

Aurelian Gulea: CRISTOS BIRUITOR

„Un fulger orbitor!/ Soldații cad cu toți!/ Christos biruitor/ A înviat din morți!// …Un fulger milenar!/ Și neamurile vin!/ Mântuitor pahar/ Le dă Fiul divin!// Un fulger îngeresc!/ În rugăciune cad:/ Pierzând un rău lumesc,/ Sunt cerului răsad.” (Aurelian Gulea, Imnurile Îngerului Păzitor, Ed. „Viața Medicală Românească”, București – 2002)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a rânduit dacoromânului hristofor să-și adune pâinea gândirii zilelor senine, anii ciorchine ai faptelor bune în Potirul din care se bea nemurirea vieții!

Ion Golea de la Fetea: ÎNVIERE

„Din orga milioanelor de piepturi/ Cresc psalmii biruinții asupra morții;/ Sunt Paștile: e soare, cânt și jocuri,/ Pe scene planetare de gând,/ se joacă însă tragedia sorții.// Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe,/ și buzele s-adapă cu foc și cu oțet,/ și-n coasta lumii toate/ se-mplântă-al durerilor stilet.// De când, din veșnicia fără țărmuri,/ se nasc mereu puzderii de popoare,/ trec toate sub a suferinței flamuri,/ și glasul tuturor vuește de-ntrebare:// De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Și greutatea pustie a mormântului?/ Și ușa care duce în lumea cea,/ Plină de chinul luminii și-a duhului?// De ce martirul își rostește ultimul discurs,/ Prin gâlgâitul sângelui ce curge?/ De ce al vieții tragic curs,/ Din Niagara morții apele își strânge?// Pentru tot ce-i pe pământ există o-nviere:/ În mugurii tinereții, în tinerețea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor.” Sfintele Paști, 13 Aprilie 1947 (Ion Golea de la Fetea, De vorbă cu Neamul – Versuri, Colecția „Omul Nou”, Brașov-2003)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a conferit valahului duhofor mireasma Raiul pregătit, fiindcă și-a urmat Crezul, Calea și Viața, dincolo de Viață, întru Adevărul ce dă tărie veșniciei!

Vasile Militaru (1901-1962): CHRISTOS A ÎNVIAT!

„Christos a înviat! Ce vorbă sfântă!/ Îți simți de lacrimi calde, ochii uzi,/ Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă./ De câte ori, creștine, o auzi?// Christos a înviat, în firul ierbii/ A înviat Christos în adevăr,/ În poenița unde zburdă cerbii,/ În florile de piersic și de măr,/ În stupii de albine fără greș,/ În vântul care-adie mângâios,/ În ramura-nflorită de cireș,-/ Dar, vai, în suflet, ți-a înviat Christos?…” (Stropi de rouă, Ed. Cartea Românească, 1940) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului mariofor înfiierea sa, sub ocrotirea Milosârdei Maici a Cerului, Cea care ar trebui cinstită de toți și recunoscută ca Maică a omenirii!

Mihai Buracu: PLÂNGEREA DE PE CRUCE

„Nicicând ca astăzi nu mi-a fost mai grea/ Și mai amară răstignirea mea./ Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie,/ Să-mi plângă la picioare nimeni nu e,/ Căci osteniți de prigoniri și drum/ M-au părăsit și-Apostolii de-acum.// Dac-ai știut de soarta mea, Marie,/ De ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie/ Și să-mplinească voia din Scripturi?/ De ce măcar acum nu te-nduri/ Să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas,/ Căci dintre toți doar Tu mi-ai mai rămas.// De la-nceput, de m-ai fi dus în munți,/ M-aș fi întovărășit cu lupii crunți/ Și fiarele, în juru-mi stând cuminte,/ Mi-ar fi cinstit parabolele sfinte…// Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe,/ Aș fi cinat la una dintre Marte/ Și desfrânat m-ar fi privit prin gene/ Cea mai frumoasă dintre Magdalene.// Atunci Proorocii-ar fi căutat pe-un altul/ Să se jertfească pentru Prea Înaltul…/ Așa-s de singur și e crucea grea/ Și nimeni nu-i cu mine, Maica mea!// Așa-s de singur, Tata nu mă cheamă,/ De ești cu El, de ce nu-I spui Tu, Mamă,/ Ca să-mi trimită unul dintre îngeri/ Să pună capăt istovitei plângeri…// Prin nori, ca furii, câte-un strop de lună/ Mai mult mi-apasă spinii din cunună,/ Mai mult mi-apasă sulița-ntre coaste/ Ca semn al proorocitelor năpaste/ Și nimeni nu-i durerea să-mi adaste.// Când voi muri, cine-o să fie dară/ Să meargă la Pillat ca să mă ceară/ Și trupu-n giulgi curat să-l învelească?/ Marie, fiul cine-o să-l jelească/ Și candeli să-i aprindă-n faptul serii/ Până în ziua-a treia a-Nvierii?” (Mihai Buracu, Eu sunt Scribul… Amintiri și Poezii din închisoare, Filos, București – 2012)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a hărăzit Omului creștin ortodox, dacoromân, cerul unde țâșnesc câmpiile, zările senine ale cugetului, cu țărmurile minunate ale sufletului râvnitor de slăvita libertate, cântare angelică, liturgică, frumusețe diafană, duh, poezie și nemurire!

Ioan Alexandru: ÎNVIEREA

„Nu mai este moartea la putere/ Giulgiurile rămase goale în mormânt/ Pământul sfâșiat de înviere/ E vindecat de celălalt pământ.// De-acuma viețuirea-i libertate/ Frica de moarte-a dispărut/ Străvezi umilă vietate/ Paradisul care te-a-ncăput.// E-atât de sigur că nu mai este moarte/ Că voi pleca de-aici fără să mor/ Mă-ntorc la tine mamă de departe/ Cu fiul tău la chip nemuritor.” (Imnele iubirii, Ed. Cartea Românească, 1983)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a hărăzit valahului creștin ortodox,  creator, pilduitor, dăruitor, mărturisitor, Limanul spre Ceruri albastre, ctitorit întru aurita zare de pace veșnică!

Alexandru Vlahuță: HRISTOS A ÎNVIAT!

„Și-au tremurat stăpânii lumii/ La glasul blândului profet,/ Ș-un dușman au văzut în fiul/ Dulgherului din Nazaret…// El n-a venit să răzvrătească/ Nu vrea pieirea nimănui;/ Desculț, pe jos colindă lumea/ Și mulți hulesc în urma Lui.// Și mulți cu pietre îl alungă,/ Și râd de El ca de-un smintit;/ Iisus zâmbește tuturora -/ Atotputernic și smerit!// El orbilor le dă lumină,/ El muților le dă cuvânt,/ Pe cei infirmi îi întărește,/ Pe morți îi scoală din mormânt.// Și tuturor, deopotrivă,/ Împarte darul său ceresc – / Și celor care cred într-însul/ Și celor ce-l batjocoresc.// Urască-L cei fără de lege…/ Ce-i pasă Lui de ura lor?/ El a venit s-aducă pacea/ Și înfrățirea tuturor!// Din toată lumea asupriții/ În jurul Lui s-au grămădit/ Și vijeliile de patimi/ La glasul Lui au amuțit:// „Fiți blânzi cu cei ce vă insultă/ Iertați pe cei ce vă lovesc,/ Iubiți pe cei ce-n contra voastră/ Cu vrăjmășie se pornesc”…// Voi, toți ce-ați plâns în întuneric/ Și nimeni nu va mângâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchere,/ Sculați… Hristos a înviat!” (Poezii, Ed. Cartea Românească)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a dăruit Omului creștin ortodox, dacoromân, liniștea serafică unde arde credința vie și iubirea în altarul ceresc al sufletului său, în care se leagănă mările superbe ale vieții întru suspinul etern și permanenta dorire după Sublimul dumnezeesc!

Octavian Goga: E SĂRBĂTOARE

„E sărbătoare pe câmpie, și-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare./ Sunt Paștile cele frumoase,/ și-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotnița-și îndoaie trudnic încheieturile uscate.// Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă,/ Eu simt strigarea ei aprinsă, și-n vorbe sufletul o schimbă:/ Voi toți care suferiți și plângeți sub larga-ntindere albastră/ Veniți, veniți, căci va să vie curând împărăția voastră!// Veniți, voi, obidiții lumii, cu buzele înfrigurate,/ Voi, chinuiții de arsura unei tăceri îndelungate;/ Voi, osteniți fără nădejde, voi, slujitorii fără plată,/ Voi, căror vremea v-a dat veșnic numai porunca blăstămată;// Voi, ce muncirăți pentru alții, trudind cu mâinile-amândouă,/ Veniți, căci zvonul meu acuma vestește învierea, vouă!/ Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,/ Eu cerului vă strig durerea și Dumnezeu din cer aude!// Aduc lumina care sparge și sfarmă capiști de păcate,/ Zăvoarele mucigăite din temnițe întunecate!/ Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoșată de-a vedea,/ Și prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea!/ Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet/ Și-aduc prinosul închinări celui de neam din Nazaret.” (Ne cheamă pământul, 1909, în Poezii, E.P.L., 1963) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a oferit Creștinului ortodox carpatin, raza îngerului veghetor, călăuzitoare, răsfrântă pe miriștile de secară și grâu ale gândului și grăirii, ce deschid celesta rodire în adierea trandafirie ce se pogoară peste ciorchinii de soare ai Viței de vie.

Dimitrie Bolintineanu (1825-1872)

LA IISUS PE CRUCE

„O, Crist cu păr de aur și cuvîntul dulce,/ Din care se revarsă al mîngîierii dar!/ Tu însuți ai zis Christe, cînt te-a urcat pe cruce:/ „Nu vrei să faci, părinte, să treacă-acest pahar?”// Ce te gîndeai tu oare vorbind așa, Iisuse?/ Gîndeai că o să piară ce tu ai semănat?/ Gîndeai că fariseii au să întoarcă mîine/ Poporul din credința ce azi ai insuflat?// Nu sînt acei puternici ce-mpiedică-o doctrină/ Cu toată stăruirea și influența lor?/ Ea însăși, cînd nu are principiul de lumină/ De viață și dreptate, ucide al ei zbor.// Doctrina ta e sfîntă și are viața-n sine,/ De-aceea pretutindeni lăstari adînci a prins,/ Cu cît aflat-a piedici și suferinți sublime,/ Cu-atîta, peste lume în noapte s-a întins.// De-atunci de tiranie noi nu ne temem foarte/ Cînd se arată însă aicea pe pămînt!/ O tiranie-n sînu-i aduce a ei moarte,/ Și se arată-n viață cum naște un mormânt.” (Antologia Poeziei Religioase Românești, Ed. Albatros, București-1992) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a primenit creștinului ortodox român, în cumpenile sorții, acolo unde zările sunt mai aproape, unde cântecul răsună, aprinzând luminile Lunii, ce pregătesc Craii Zorilor, să-mbrățișeze răsăritul sufletului, îngenuncheat în smerită rugăciune!

George Coșbuc (1866-1918)

LA PAȘTI

„Prin pomi e ciripit și cînt,/ Văzduhu-i plin de-un roșu soare/ Și sălciile-n albă floare -/ E pace-n cer și pe pământ./ – Răsuflul cald al Primăverii/ Adus-a zilele-nvierii.// Și cît e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuți din vale/ Și doi de se-ntîlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și rîde-atîta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare.//Și-un vînt de-abia clătinitor/ Șoptește prin văzduh cuvinte;/ – E glasul celor din morminte/ E sgomotul zburării lor!/ Și pomii frunțile-și scoboară/ Că Duhul Sfînt prin aer zboară.// E liniște. Și din altar/ Cîntarea-n stihuri repetate/ Departe pînă-n văi străbate – / Și clopotele cîntă rar:/ Ah, Doamne! Să le-auzi din vale/ Cum rîd a drag și plîng a jale!// Biserica pe deal mai sus/ E plină astăzi de lumină,/ Că-ntreaga lume este plină/ De-același gînd, din cer adus:/ În fapta noastră ne e soartea/ În viață este tot, nu moartea.// Pe deal se suie-ncetișor/ Neveste tinere și fete,/ Bătrîni cu iarna vieții-n plete;/ Și-ncet, în urma tuturor,/ Vezi șovăind cîte-o bătrînă/ Cu micul ei nepot de mînă…// Ah, iar în minte mi-ai venit,/ Tu, mama micilor copile!/ Eu știu că și-n aceste zile/ Tu plîngi pe-al tău copil dorit!/ La zîmbet cerul azi ne cheamă,/ Sînt Paștile! Nu plînge mamă!” (Antologia Poeziei Religioase Românești, Ed. Albatros, București-1992)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului creștin ortodox din Dacia Maicii Domului, trezvirea la Piscurile înalte ale Vieții întru Viață-Har-Adevăr-Lumină-Libertate-Iubire!

Dimitrie Nanu (1875-1943): ÎNVIEREA

„A înviat! Cum moartea oare/ Lăsatu-s-a să-i zboare prada?/ Își –nalță fruntea Lui de soare/ Din giulgiul rece ca zăpada.// Cu lanțul sfărîmat de-nfrîngeri,/ Stau pietrele ce-L coperiră;/ În ceruri oștile de îngeri/ Din mii de aripi fîlfîiră.// Un glas prin largi tării ia zborul/ Trezind pe drept și vinovat;/ „Sculați, căci Răscumpărătorul/ Păcatelor, a înviat!”// O! Nici un zeu pînă la dînsul/ Din sferele făgăduinții,/ N-a pogorît să șteargă plînsul/ În iadul trist al suferinții.// El e dorință și nădejde/ În sărbătoarea de apoi,/ Cînd duhul rău e peste noi,/ El este reazim în primejdie.// Zvîrliți dar hainele cernite,/ Căci sufletul s-a luminat,/ Aprindeți torțe-mpodobite/ Cîntați: „Christos a înviat!”// Și-n gîndul vostru bucuria/ Să fie dulce, liniștită,/ Departe de la voi beția/ De rele patimi prihănită.// Căci, pentru cei supuși Domniei/ De sus răsare sfîntul soare,/ Simbol al păcii, armoniei/ Și-al fericirii viitoare.// Vai celor răzvrătiți, căci somnul/ Din urmă nu-i va mîngîia:/ Acela ce se-ncrede-n Domnul/ Cu Domnul, singur va-nvia!”(Antologia Poeziei…)

Călăii farisei și saduchei care au uneltit și au conspirat punând la cale mârșavul deicid au strâns în ființa lor toată ura, tot veninul, toată fierea răului, care s-a răsfrânt în cele mai boțite chipuri, în cele mai sterpe suflete, în cele mai abjecte ființe cu pretenție de natură umană.

Panait Cernea (1881-1913): IISUS

„Ai fost un om și-ai pătimit ca dînsul…/ Un Dumnezeu – cum te credeau părinții – / Plutește-n veci deasupra suferinții:/ Ei nu ne poate înțelege plînsul.// Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,/ Cu pieptul plin de lănci, cu chipul supt,/ Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e:/ El din ființa lui nimic n-a rupt.// Dar tu ai sîngerat pe negre căi,/ Supt umilință ce nu le știe cerul;/ Tu ai gemut, cînd te pătrunse fierul,/ De-au tremurat și ucigașii tăi.// Și ochii tăi cei blînzi se înnoptară,/ Și gura ta s-a-nvinețit de chin,/ Și duhul tău, ce nu putea să moară,/ A smuls din trup suspin după suspin…// Un om, un om, prin patimile tale!/ Și totuși cît de sus, lumina mea,/ Te-a înălțat răbdarea sfîntă-a ta!/ De mila ta, la glasul tău de jale.// Să se deștepte morți de mii de vremi/ Ș-adîncul lumii să se înfioare,/ Iar Tu – să ai privirea iertătoare,/ Un om să fii – și tot să n blestemi!…// Cum a putut să stee laolaltă/ Atîta chin ș-atîta bunătate?/ Se rătăcește mintea și nu poate/ Să te urmeze-n lumea ta înaltă…// Al nostru ești: al celor slabi și goi – / Pămînt ți-e trupul și-n pămînt s-ascunde,/ Dar umbra ta rămase printre noi/ Și inima-mi te simte orișiunde:// De sufletul ce-a întîlnit mizerii/ Și cu obolul său le-a vindecat,/ Te-apropii lin, prin negura tăcerii,/ Și strîngi în taină mîna care-a dat;/… Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane/ Nu te-au lipit atît de strîns de lemn,/ Cît te-au legat de-acest pămînt nedemn/ Nemărginirea rănilor umane…” (Antologia Poeziei Religioase…) Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a refăcut Creația sub pecetea Adevărului și Iubirii! Omul a fost recreat spiritual pentru a dăinui prin jertfă, cruce, înviere și mântuire, veșniciei!

Vasile Voiculescu: PE CRUCE

„Iisus murea pe cruce. Sub arșița grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sîngerase spinii./ Pe stîncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă.// Și chiar în clipa morții huliră cărturarii/ Cu fiere oțețită îl adăpau strejerii…/ Rîdea cu hohot gloata de spasmele durerii/ Și-l ocărau tîlharii.// Zdrobită, la picioarele-i, zăcea plîngînd Maria/ Și-adînc zbucnea blestemul din inima-i de mamă./ Alături Magdalena, în lunga ei maramă,/ Țipa văzînd urgia.// Departe ucenicii priveau făr-de putere…/ Cu El se năruise nădejdea lor întreagă;/ N-aveau decît să fugă în lumea cea pribeagă/ Și fără mîngîiere.// Tîrziu porni mulțimea în pîlcuri spre cetate./ Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite/ Trecură fariseii cu fețele smerite/ Și bărbile-argintate.// Măslini fără de frunze dormeau mocniți pe coaste/ În vale, ca-ntr-o pîclă, dormea Ierusalimul,/ Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul/ Iisus, vegheat de oaste!” Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a prilejuit Omului creștin ortodox, jertfitor, o nouă viață, nou elan, o renaștere spirituală, o garanție a vieții de dincolo întru lumina veșniciei ei!

Ovidiu Vasilescu: VINEREA MARE

„Azi e Vineri, Vinerea cea Mare,/ când se urcă Îngerii la cer,/ când visează deținuții soare/ și că-au rupt zăvoarele de fier.// Fiecare-i logilin și palid/ cum sunt sfinții în icoana lor,/ blând e fiecare și mai candid/ și se crede-un fiu risipitor.// Înflorește mâna-n rugăciune,/ și-nflorește glezna de sub lanț,/ glezna care mâine într-un șanț/ va zvâcni ca o sălbăticiune.// Într-un șanț, ori gropile comune,/ locuri hărăzite pentru noi,/ pentru osândiții fără nume,/ buni să-ngrașe groapa de gunoi.// Azi e vinerea, Vinerea cea Mare,/ când Însinguratu-i pregătit/ pentru cea mai crâncenă-ncercare,/ când cu noi se lasă prins și prigonit.” (Ovidiu Vasilescu, Parabole, Ed. Cartea Românească, București-2005)

Lucifer și-a programat patru etape ale luptei cu Dumnezeu, prima fiind Revolta din Cer, când s-a tot preamărit, până s-a micșorat și a căzut din lumină în întuneric. A doua oară, s-a răzbunat pe soarta Omului edenic, ispitindu-l și punând umărul la izgonirea lui din Rai. A urmat marea Crimă împotriva Fiului lui Dumnezeu-Întrupat, începând cu persecuții de la Naștere, până la Răstignire, dar a fost învins prin slăvita Înviere a Domnului. Va urma, ultima sa mare zvârcolire, Marșul Distrugătorului – Apocalipsa, prin care va fi definitiv biruit și legat de iadul său pe vecie. Lucifer s-a folosit în planul Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, de licența fariseilor și a saducheilor, singurii de pe pământ în stare de odioasa Crimă, demnă de tartorul Răului-Antihrist, dar acceptată de Fiul lui Dumnezeu pentru salvarea oamenilor care vor să fie salvați.

 

Dragostea absolută – Dumnezeu a biruit Răul întru Iubirea Sa pentru Frumosul din oameni! În afara patimilor și jertfei omului creștin mai sunt patimile inocenței – jertfa Mieilor și a Iezilor, obicei păgân încetățenit și la creștinii români. Dacii nu sacrificau niciodată Mieii-vlăstare de gingășie, ci doar animalul matur ce fusese măcar odată părinte dând astfel mărturie continuității vieții întru viață ! Tuturor Românilor ortodocși, tradiționali de pretutindeni, un aprins și vibrant:

HRISTOS A ÎNVIAT!

14 Aprilie – 2023

VINEREA MARE – Denia Prohodului Domnului

(MULȚUMIM COL DR. OCTAVIAN UNGUREANU – pentru informație)

HRISTOS A ÎNVIAT!

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Sărbătoarea FLORIILOR

Publicat în 9 aprilie 2023 de Mosincat Constantin

FLORILE întru mireasma lirică a Marilor Poeți

Prof. Dr.  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Cavaler de Clio

    „Pe Domnul primăverii îl aștepta pământul,

   Iisus venea cu iarba. Și sălciile în vad

   Din bumbi de muguri proaspeți își descheiau veșmântul

   Și-n cale ploconite i-L așterneau, plocad.”

                    (Vasile Voiculescu – Florii)

      Floarea este Lacrima cerului prohodită în geana de suspin a Pământului. Există un simbol al Florilor, cum de fapt există un simbol pentru fiecare lucru şi fiinţă. Florile însă au o nuanţă de sacru curcubeu şi o mireasmă mult preaîmbietoare.

In Grădina Creaţiei Sale, Dumnezeu, a răsărit pe  Cea mai frumoasă dintre flori MARIA-Floarea Dumnezeirii, sau Trandafirul de foc al Iubirii tuturor. Din lacrima, ruga şi bucuria Ei, au răsărit toate celelalte Flori. Impreună au ţesut cu petale de dor, Calea Impăratului, Care intră Biruitor în Impărăţia Sa:

Întreaga Creație divină este un limbaj polivalent, simbolic, ce revelează Taina Atotcreatorului, prin care toate Creaturile în afara Omului, sunt rațiuni plasticizate ale Logosului-Creator, astfel că, toată existența cosmică se cuprinde în taină și aflare (revelare), tăcere și vorbire, agrăire și limbaj, alegere și comunicare, chemare și comuniune, dor și dăruire, împlinire și strălucire.

   Între toate Florile pământești și cerești ce resfiră mireasmă divină, Fecioara Maria – MAICA DOMNULUI, rămâne cea mai aleasă, fiind supranumită FLOAREA TUTUROR DARURILOR!

Dumnezeu – Sfânta Treime o îmbrățișează cu suprema lor Dragoste nețărmurită!

Toți călugării și toate monahiile ortodoxe de pe pământ, zilnic o cântă și o preamăresc!

Toate cetele cerești, neîncetat i se închină cu lumină, rugă, vibrație și supravenerare!

Toate Florile pământești și cerești îi aduc smerite, binecuvântată și serafică mireasmă!

Gătindu-se de cea mai mare sărbătoare, Pământul îmbracă în April, Iia primăverii. In ochii Florilor se afundă cerul în sărbătoare, iar din surâsul lacrimilor lor, pământul se găteşte. Din dorul Fecioarelor şi suspinele Mamelor, Florile şi-au luat frumuseţea tăcerii Mirul Florilor a rodit în Prunci, cârlionţii bălai ai surâsului.

Cugetul mi se-ncălzeşte de roua Trandafirului, şi umbra mi se strecoară în grădină să-I adune văpaia. Prin pleoapa sa deschisă, cad lacrime de smirnă. O dâră de luceafăr îmi pune crini pe umeri. Uitat în geana corolei, sufletul ascultă madrigalul greierului. Cantata lui sună parcă de recreaţie, vibrându-mi în inimă doina şi dorurile. Florile mă cuprind într-o rodită aşteptare. E noapte şi în tinda sufletului se-ntinde o ramură de cais.

Un clinchet prelung de parfum, mă-mbie în profundul meu vis, şi ziua întârzie ca o adolescentă, nehotărâtă cu ce să se-mbrace.

Drumul nopţii încă mă poartă prin tufe de liliac. Steaua mea încă veghează deasupra-mi. Bolta cerului se răsfrânge pe catifeaua unui bujor.

Toată noaptea am purtat pe cap o cunună de stele, care au licărit în vis, ca lacrimă de zambilă. Mă doare gândul, când aspre gânduri rup florile copilăriei. Mă dor umbrele vieţii, în care s-au uscat garoafe. Dangătul soarelui mă trezeşte, şi florile mai picotesc în vecernii. Un cor heruvimic, departe, în şoapte se aude…

Un Corb alb, cu ochi de azur mă priveşte. Din aripi bate ritmat rapsodia Dacă.

Urc Florile de colţ ale Strămoşilor, şi-n Altarul Carpaţilor, Zamolxe aprinde narcise. Cerul se-nseninează şi mieii zburdă printre maci, strivind romaniţele din vale.

Tu le vrei, sunt flori de vară ale veseliei tale,/ Romaniţele din vale./  Cale lungă e de-aici/ Până-n valea cu fântână/ Care-aruncă-n jgheab o vână/ Grea de apă/ Unde ziua mi s-adapă./ Rândunici./Acolo, din iarba verde cum răsar,/  Cu un sâmbure de aur pe-al corolei alb răsfrânt,/ Ele par,/ Înflorind din negre-adâncuri, râsul bunului pământ.// (Nichifor Crainic-Poezii alese 1914-1944. Roza Vânturilor. Bucureşti, 1990).

Stau într-o odaie de cărţi, şi icoanele lor, îmi picură miresme de flori din sufletul marilor poeţi. În juru-mi răsar vise şi petale. E vreme îndelungată de când admir păpădia. În ea se-ntrepătrund toate stelele căzătoare. De aceea e atât de perfectă şi atât de sensibilă. Păpădia este un Pantheon de cruci, îngemănate în rugi de lumină. Rănile ei, sunt visurile mele spulberate. Catapeteasma ei este un policandru între candelabre. Smerenia ei o împodobeşte cu aură de sfânt. Din rândul Florilor, Păpădia este Floarea absolută. Pioşenia ei, care se frânge-n mătănii, o face nemuritoare. Din constelaţia corolei ei, primesc celelalte flori lumină. Păpădia este Floarea care-şi trăieşte suferinţa-n lumină. Credinţa Păpădiei se încăpăţânează să trăiască, şi în ciuda deselor călcări în picioare, ea ţâşneşte ca o puzderie de stele, peste câmpia nesfârşită, asemeni Neamului  Daco-român, care se ridică din trupurile brazilor frânţi, dar ne-ndoiţi, de atâtea ori de securile barbare sau atee. In firida Păpădiei ard lumânările pentru toate Florile rupte şi frânte, pentru toate Fecioarele smulse prematur din alcovul vieţii, pentru toate Elevele smulse de pe băncile şcolii, de ghiarele torţionare spre a strivi floarea lujerului lor, în temniţele totalitare, pentru toate Studentele- elegii ale frumuseţii, care au încremenit în puşcăriile diabolicei puteri, pentru toate Femeile şi Mamele, care şi-au plătit tinereţea, frumuseţea, fidelitatea, crezul, curajul, cinstea, onoarea şi dragostea, cu cele mai abjecte mizerii, torturi şi ani grei de închisoare, dar cu o demnitate sacră.

Eugenia Indreica Damian, una dintre marile Flori ale Generației de Aur a României – Răstignite,  a fost smulsă Boboc de floare și întemnițată religios, fiindcă mireasma ei spirituală, amețea, turmenta mințile întunecate de pe chipurile sterpe ale uzurpatorilor comuniști. Ea a fost pentru Elitele feminine întemnițate, LIRA care a întrupat Liricii, sublimul slovei religioase. Poeta Crucii, dincolo de mireasma liricii suave, ne-a lăsat amintire un îndemn – câteva petale.

   „Dăruiește o floare ca să cunoști puritatea,/ Primește o floare ca să te faci părtaș/ Gestului sublim care apropie oamenii/ De tainele naturii.” („Simbol” – Eugenia Indreica Damian)

RUGĂCIUNE

   „Fecioară Preacurată,/ A îngerilor stea,/ MARIE adorată,/ Coboară-n viața mea.// Tu ai născut Lumina,/ Pe Fiul Tău, Iisus,/ Îmi luminează calea,/ Fii răsărit și-apus.// Ești steaua dimineții,/ Tu, cea plină de har,/ Fii bucuria vieții,/ Lumina din rozar!// Ești dulce mângâiere,/ Măicuța lui Iisus,/ Alină-orice durere,/ Fii răsărit și-apus.” (Eugenia Indreica Damian, în Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisvaros, București-2008)

Nicolae Nicolau, dr., zelos luptător anticomunist, cu peste 15 ani de întemnițare religioasă în înspăimântătoarele închisori, Jilava, Aiud, Constanța, Gherla, vreme de prigonire și de primenire sufletească, făcându-se jertfă, suferință, onoare, cinste și demnitate Neamului și Patriei sale.

               MARIE

   „Tu, dintre toate binecuvântată/ De cerul sfînt cu-nalta lui cinstire/ De la Arhanghel să primești vestire/ Că ești Fecioara pură neîntinată.// Ce pentru-a omenirii izbăvire/ Vei naște Fiu, lumină-adevărată,/ Judecător la dreapta judecată,/ Ce s-a-ndumnezeit prin răstignire.// Prin Fiul Tău s-a făurit altarul/ Bisericii creștine pe vecie./ Ne-ai dăruit speranțele și harul/ Să cucerim cereasca-mpărăție./ Primește-a noastră rugăciune vie./ Tu, Mamă sfîntă-a lui Iisus, MARIE!” (Poeții după Gratii, vol. 2, Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, 1993)

Mulți dintre poeții creștini ortodocși i-au adus laudă, dar cei care i-au întrecut pe toți, rămân marii mistici, valahi – Poeți ai Crucii, armâna-monahie, Zorica Lațcu – Maica Teodosia, vlahul ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, erou, mucenic al veacului XX și isihastul Virgil Maxim.

    Daniil Sandu Tudor

În viața mireană, jurnalistul, publicistul, omul cult, poetul creștin a fost Omul-cuvânt. Îmbrățișând monahismul a devenit Omul-rugăciune, iar apoi, urmând calea suferinței, jertfei și martiriului, întru destinul Neamului s-a definit hristic, Omul-mucenic.

Imnul Acatist.

„Preasfântă, Preamărită, Preafrumoasă/ Preabinecuvântată Mireasă!/ A Cerurilor toate Împărăteasă!/ Tu ești Maica binevoitoare/ și dăruitoare/ a tuturor celor sfinte;/ Zestrea cea vie a bunelor haruri/ celor din taine, celor din Daruri,/ din odoare, din palme și din cuvinte.// Ești Marea Predanie Îmbietoare/ și mult strălucitoare/ a toată iconomia de binecuvântări,/ ca un policandru cu opt lumânări,/ înaintea Marelui Tron Dumnezeesc,/ pentru care toți îngerii și sfinții te preamăresc!” (Rugul Aprins, Starețul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia, Mânăstirea Rarău, 2004)

Icos I

  „Focul Sfânt în Tine cântă/ ca-ntr-o floare de slăvire./ Firea prin Tine cuvântă/ dorul ei de izbăvire.// Și ești Doamnă Ipostasul/ laudelor suprafirești;/ încât noi prinși de extazul/ dragostei dumnezeești/ așa să ne sune glasul:…”(Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău – Sandu Tudor, 2, Sfințita Rugăciune, Ed. Christiana, București-2000)

    Zorica Lațcu Teodosia ne-a lăsat moștenire poezia sa mistică, țâșnită din străfundurile străbune, sevă strămoșească amestecată cu har ce s-a prelins peste sufletul ei curat și frumos, structurând pe verticala spirituală, o orizontală de sensuri, de pătrunderi, de miresme, de taine.

                    ÎNTRE FLORI

(prințesa copilă, din stirpea imperială geto-daco-eseniană, MARIA)

   „Când pomii-s ninși de flori și-nmiresmate,/ Vin adieri din zări străluminate,/ Când fluturi albi ca fulgii de zăpadă/ Roiesc și zburdă mici prin livadă;/ Când gâzele prin zâmbet în câmpie,/ Când râde firea-n mugurii de vie,/ Vezi ca prin vis în iarba nou mijită,/ O cămășuță din lumini urzită./ Și de te uiți mai bine-n cămășuță,/ O vezi pe Maica Domnului micuță./ Și lângă Ea, torcând, stă Sfânta Ana,/ Sub pașii lor a înflorit poiana./ Cu străluciri de mândre nestemate,/ Deschis-au ochii flori nenumărate!/ Micuța șade-n iarbă lângă Mama,/ Cu ochii uimiți de mari ce sunt, ia seama/ La fusul care zbârnâie în soare./ Ce zbârnâie – să fie fusul oare?/ Mânuțele se-ntind în sus și cată/ Să prindă gâza neastâmpărată./ Și cum ridică ochii în lumină,/ Spre fus, Micuța pare că se-nchină./ Și din Apus vin stoluri de cocoare,/ Nu-s ele cete mari de îngeri oare?/ Căci sus o mână nevăzută ține,/ Cununa grea de aur cu rubine./ Și cum priveam icoana asta dragă/ A prins un înger clopotul să-l tragă./ Vecernia, blagoslovindu-mi visul,/ Cu zvon de rugă umple Paraclisul./ Micuța-mpărăteasă e mirată/ Când vede-atâta lume adunată./ Și de rușine că o vede strana,/ Se ghemuiește-n poala Sfintei Ana.” (Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000)

Monahia Teodosia – Zorica Lațcu, renăscându-se întru inefabila viață, trăire a avut un adevărat Dar liric, al Logosului Înomenit, care i-a înlesnit să facă din focul mistic al grăirii, tăcerea aprinsă în Rugăciune, iar din tăcerea-vestală de foc a rugii, o grăire diafană a poeziei.

                                  VIORELELE

   „Prietenă, în ceasurile rele/ Când mă pândește valul de ispite,/ Cu gândurile nemărturisite,/ Mi-aduc aminte-atunci de viorele.// În haina lor închisă sunt smerite,/ Nu au nici spini și nici otravă-n ele;/ Nu răspândesc miresme iuți și grele/ Ci cresc în crâng micuțe și ferite.// Mireasma lor discretă și plăcută/ Pătrunde lin în suflet, nu-l îmbată,/ Plutind în aer, fină și tăcută/ În crâng sunt înflorite-acum și iată/ Ne învață florile o viață mută/ Și tainică și bine-nmiresmată.” (Monahia Teodosia – Zorica Lațcu, Ție, Doamne, îți voi cânta, Doxologia-Iași, 2013)

Virgil Maxim a fost unul dintre mulțimea tinerilor religioși care s-a purificat prin suferință demnă și jertfă continuă, urcând de la mărturisire la mistică și apoi în piscul isihast al iluminării pure. „Toată tinerețea lui, mărturisea alt mare erou al Crucii, Părintele Liviu Brânzaș, a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfîrșit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mănăstire, în care sufletul său, aspirînd spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos…” (Cuvînt înainte la Virgil Maxim, Nuntașul Cerului – ISIHAS, S.C. „Sălajul”, Cluj-1992)

 

               BOBOC și FLOARE

   „M-ați cules,/ nu Floare deschisă/ dăruindu-se parfumată/ în lumină și soare,/ ci Boboc, taină purtând ascunsă/ ca într-o inimă,/ în petalele sale!…// Cu fiecare zi ce trece, crești mai mare!…/ Și de pe fața-aprinsă de dorință/ se deschid tăcut./ – candidă gură mică la sărut – / două petale…/ Nu te deschide Floare!…/ Taina frumuseții nemuritoare/ e-ascunsă în Bobocul de petale!…// În ziua în care vei zice veselă:/ „Astăzi sînt Floare!/ M-am dăruit luminii/ Și m-am scăldat în soare…”./ în ziua aceea,/ tainic, iubirea ta moare!…// Cu fiecare zi ce trece,/ să crești mai mare!/ Nu te deschide Floare!/ Frumusețea tainică/ din inima caldelor petale/ s-o dăruiești/ Acelui-ce-nu-moare!/ Și totuși…/ fiecare…/ vrea… nu boboc să fie, ci Floare!…” (Virgil Maxim, Nuntașul Cerului – ISIHAS, S.C. „Sălajul”, Cluj-1992)

     Dumitru Oniga, Fiul Frumoasei Bucovina, s-a depărtat brusc de la întâlnirea cu sinele, prin apropierea de Dumnezeu, de Maica Domnului, urmând calea spirituală, ca luminare harică, divină, prin poezia religioasă, cea a căutării și a aflării comuniunii întru sublimul Adevăr și Viață.

                         AVE MARIA

   Tu, strălucire, Prea Curată, Sfântă,/ Rai sufletesc și taină negrăită,/ Dela-nceputul lumii sorocită/ Și Heruvimi și Serafimi, Te cântă.// Tu, vas ceresc, de-a pururi fericită,/ De duhurile rele neînfrântă/ Și sfinții Te slăvesc – binecuvântă,/ Maică, Fecioară, veșnic ești cinstită.// În mila Ta, o lume e cuprinsă,/ Lumina și iubirea, bucuria,/ Spre Tine, mâna noastră, stă întinsă// Ca să ne curmi păcatul și robia./ O candelă e zi și noapte aprinsă,/ În veci, Te preamărim, – Ave Maria!” (Dumitru Oniga, Iubiri – sonete, Ed. Mușatinii, Suceava-2004)

 

Nichifor Crainic, marele Teolog, ne-a deschis prin poezia sa religioasă o mare Fereastră spre spiritualitate, prin taina lirică în care ne grăbim mai intens și mai curat spre Dumnezeu. Prin suferința sufletului și-a topit aurul pur al cuvintelor-slove, care arse în cuptorul de foc al temnițelor comuniste, să putem desluși mai ușor platina teologiei ortodoxe-mâtuitoare.

                      FLOAREA SOARELUI

   „Iconografice aureole/ Ce ardeți una-n toate celelalte,/ Comori din lut sorbite în corole/ Pe vîrfurile lujerelor nalte;// Imense revărsări de aurore/ În verzile cîmpiilor velințe/ Și aurite hohote sonore/ Din rîsul înmiitelor semințe;// În dorul ei de-a năvăli în spații/ Magmatica străfundului ardoare/ Vă-nalță vîlvătăi peste plantații.// Ca o procesiune de fecioare/ Cîntați-i dragostea în aclamații/ Cu fața către soare, către soare.” (Nichifor Crainic, Șoim peste Prăpastie – versuri inedite create în temnițele Aiudului, Ed. Roza Vînturilor, București-1990)

 

Lucian Blaga și-a întrupat cuvintele-slove doar în nimbul metafizic, fără trecere spre aura mistică, astfel că, cunoașterea a devenit doar cosmică, nu și divino-spirituală, în care pulsează printr-o infinitate de sensuri, strălucirea CUVÂNTULUI, pentru a fi exprimat în Aura Sa sublimă.

                FLOARE DE VIȚĂ

   „Neglorioasă e această floare,/ Făcută din stamine și pistile,/ Fără de nici o urmă de petale./ Dar ce suav miros – de șapte zile/ M-atrage printre frunzele de viță!/ Este-n mireasmă ca o profeție/ A soarelui, adînc dormind pe vie,/ Și-a vinului ce-ncoronat de-arome/ Pe-un drum de toamnă caldă va să vie.” (Lucian Blaga, Poezii, Ed. Minerva, București-1981)

      Radu Cârneci s-a născut la 14 Februarie 1928, în satul Valea lui Lal, comuna Pardoși, județul Râmnicu Sărat, în familia numeroasă a lui Nicolae și Dochia-Stanca. După școala generală și liceu, absolvă Facultatea de Silvicultură Câmpulung-Moldovenesc. Debutul literar s-a ivit în anul 1950, alături de elevul Nicolae Labiș în ziarul proletar „Zori Noi”. Anul 1963, îi aduce debutul editorial, Noi și Soarele, dar, simte vipia socialistă, înăbușitoare și se retrage spre tradiționalism, spre natură, cu poeme din și despre natură, inspirație salvatoare, care îi deschide calea sonetelor și a poeziilor de inspirație istorică.

   POEM LA FLOAREA DE LOTUS

    … ce floare-zee cu miresme stranii!/ cine o gustă-și uită acolo anii/ tot ce-a trăit: durerile, iubirea/ obârșia, nu simte despărțirea/ prietenii-s de ceață și dușmanii – / ce floare-zee cu miresme stranii…// …tu ești asemeni: neintrând în moarte/ din începuturi izvodind în soarte/ cea pură ispitire: chip de lotus/ mă bântui cu chemările-ți și totu-s/ esență-a clipei care mă împarte:/ tu ești asemeni: neintrând în moarte…// …e-n mine floarea marilor delicii/ de timp uitând, de ochiul gol al fricii/ sporind c-un vis edenu-acelei delte/ când florile în trupurile svelte/ imn cu miresme clatină spre vicii: e-n mine floarea marilor delicii…” (Radu Cârneci, Poeme, Ed. Biodova, București-2001)

Aurelian Bentoiu, ca toți marii Poeți ai Crucii s-a transfigurat în Gulagul temnițelor comuniste, prin suferință, rugă și poezie, ca lutul în mâna sacră a meșterului-artist, devenind astfel, un  „vas mărginit care primește strălucirea infinitului”, trecând din firescul existenței pământești, în suprafirescul creației, în care se contemplă Frumosul divin, alături de poet, neam și lume.

                         FLORI și LACRIMI

   „Flori albastre, roșii flori,/ Galbene și albe,/ Voi ce-ați fost adeseori/ Bucuriei salbe.// Ai blândeții vestitori,/ Flori nevinovate,/ Sfânt prinos aduse, flori,/ Maicii Preacurate!/ Ghiocei și Toporași,/ Scumpe lăcrămioare,/ Sub ai primăverii pași,/ Așterneați covoare.// Flori de măr și de cais,/ Soli ai primăverii,/ Prevestiri de paradis,/ Crainicii învierii.// Din culori și din lumini,/ Voi, pe vremuri bune,/ În April peste grădini/ Aninați cunune.// Trandafiri și-nvolți bujori/ Cu priviri de soră,/ Fetele, și ele flori,/ Vă purtau la horă.” (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din Închisoare, Fund. Acad. Civică, București-2001)

Virgil Mateiaș a intrat în sistemul carceral concentraționar cu o aleasă pregătire profesională, un caracter integru, expresie a moralei creștin-ortodoxe, având o viziune teologică a limbajului noțiunilor abstracte, pe care le-a adaptat suav, limbajului liric, condensat al imaginilor pure.

                  PĂPĂDIA

   „Din rodul ei, în curtea de obidă,/ S-a-nfiripat o mult umilă floare,/ S-a ridicat tiptil pe o tulpină/ Și s-a muiat în galbenul din soare.// A vânturat în iarbă puf de aur/ Ca-ntr-o livadă verde, odinioară/ Și a plecat Aiudul la plimbare/ Să-ntâmpine o nouă primăvară.// S-au mai ivit pe drum, curtenitoare,/ Cu părul blond și rochii de lumină,/ Nu-mă-uita, crăițe, margarete/ și parfumata nopților regină.// S-au veselit, dar vine, vine toamna/ Și goluri cresc în noi și-n iarba mică/ Pe cîte-un petec de argilă stearpă/ Întâia floare, iar, se mai ridică.// Din tot ce-a fost plăpând, frumos și nobil/ În albul primăverilor tezaur,/ Ca pe-o cămașă verde zdrențuită,/ Mai stăruie, o pulbere de aur.” 10 dec. 1961, Aiud, izolare Neagra, etj.II. (Virgil Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi…, Ed. Eminescu, București-1999)

Radu Ștefan Demetrescu Gyr s-a asumat integral suferinței întru Neam, Patrie și Cer, simțind focul aprins, vâlvătaia, vibrația Rugăciunii, trăind-o plenar trup și suflet în fiorul poeziei Crucii, reușind să de-a aripi timpului spre a ne împinge spre Cel-ce-e-mai-presus-de-timp. Astfel, timpul creației se înscrie veșniciei, arzând liric, religios, dorința după Cel-ce-e-dincolo-de-timp.

                     FLORILE

   „Sînt flori ce-ți ies în drum să te sărute/ și-ți gîngure crîmpeie de voroave./ Altele mici, firave și gîngave/ au ochi adînci și-ntrebători de ciute.// Unele cîntă, altele spun snoave,/ cîrciumăresc zvelte și limbute./ Sînt flori ce parcă tremură lăute/ se spovedesc și-nchină cruci firave.// Sînt flori cu străluciri de spade goale,/ flori cu obraji și gene lungi de îngeri,/ flori îmbrăcate în platoșe și zale,/ flori prăbușite-n lacrimi și înfrîngeri,/ flori ce te mustră și te-nfruntă-n cale/ și flori care te iartă că le-nsîngeri.” (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)

Vasile Alecsandri a eternizat Clipa întâlnirii cu Dumnezeu, prin creație, făcând ca prezența vieții cotidiene să se verse în luminișul lacrimei surâsului, în tăcerea apelor cugetului, în undele spiritului, aducând sub licărul de rubin, o vădire firească, precum o admirabilă revărsare de har.

                            FLORIILE

„Iată zile-ncălzitoare/ După aspre vijelii!/ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii.// Primăvara – ncântătoare/ Scoate iarba pe câmpii./ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii.// Lumea-i toată-n sărbătoare,/ Ceru-i plin de ciocârlii./ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii…” (Vasile Alecsandri, Doine, Pasteluri, Lăcrămioare, Ed. Erc Press, București-2009)

Aurelian Gulea și-a picurat în sufletul-buchet de lăcrimioare, natura sa blândă, în care și-a împlinit ființa, menirea, slovirea, prin care și-a primenit în trăirea clipelor, splendorea sa lirică, ca o icoană suavă, ce străjuiește cu mângâieri de slavă, razele înflorite de har, cântec și lumină.

                    FLORIILE

   „Tumult e în Ierusalim,/ Cu finic mulțimile vin:/ Osana! Spre Fiul sublim/ Ei strigă. Ce tunet senin!// E cântec și floare în jur,/ Ci iartă-mă, înger iubit,/ O rază cerca-voi să-ți fur/ Din nimbul atât de dorit.// Oprește, dar, pasul mărunt/ Sub oricare ramură vrei,/ Altarele firii ne sunt/ Buni martori pe sfinte alei…” (Aurelian Gulea, Imnurile Îngerului Păzitor, Ed. „Viața Medicală Românească”, București-2002)

Constantin-Aurel Dragodan a prefăcut veninul durerii abundent și permanent în temnițele odiosului sistem comunist, în vinul suferinței creștine, undelemn al prefacerii ortodoxe, o cuminecare a transfigurării printr-o meditație lirică de o înaltă rezonanță mistico-filocalică.

                        FLOARE DE TAINĂ

   „Lunecare-adîncă, lunecare lină…/ Undeva, aievea, sub azururi clare,/ Grație mlădie-n dulce legănare,/ Floarea mea de taină cîntă cu lumină.// Ci, răsadu-i fraged, tu l-ai pus odată,/ În pămîntul reavăn al grădinii mele,/ A crescut cu seva sîngerării grele/ Și cu ploi tăcute-n veghi prelungi udată.// Voltele de aur și-a deschis, minune,/ Tot parfumu-i moale lin cădelnițîndu-l./ În extaz, sub lujer îngenunche gîndul/ Contemplând-o-n lungă, mută rugăciune.// Știu că n-o să-mi afle nimenea misterul./ Pricepută, bună, mîna Ta de Tată,/ Răsădi în humă binecuvîntată,/ Floarea ce, solară,-mi luminează cerul.” (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în Lanțuri, Poeme 1945-1964, Ed. Ramida, București-1992)

Lidia Stăniloae, prin Întâlnirea cu Dumnezeu, ne binecuvântă întru întâlnirea noastră deopotrivă, cu teologia ortodoxă și poezia creștină, spirituală, printr-o pluritate a metaforei revelatoare, printr-un joc al cuvintelor așezate cucernic de sărbătoare în iie  și-n stranele tainei.

                        NU RUPEȚI FLORI

  „Nu rupeți flori./ Nu sfîșiați catifeaua/ din nori/ Lăsați porumbul să-și împletească/ mătasa./ Lăsați melcul/ să-și ducă-n spinare casa./ Sevele să se înalțe ofrandă spre-albastru/ Soarele către zenituri, sihastru.//… Nu rupeți flori./ Nu răstigniți vorbele/ nepăsători./ Nu le sângerați,/ Vorbele-s adevărate ca inimile/ de frați./ Fiți blânzi cu raza hăituită,/ n-o despicați în lungime de undă,/ frecvență/ și atâția metri pe secundă.// Credeți în strălucirea ce-nvie/ blândețe pe chip/ gingășie/ și credeți că-n loc de interferență/ lumina e-mbrățișare/ și transparență/ în ochi, pe spațiile fără-nceput,/ dincolo de ce-nvață să fie,/ de ce-ai uitat și de ce te-ai temut,/ dincolo de noapte și zori./ Nu rupeți niciodată flori.” (Lidia Stăniloae, Întâlnire cu Dumnezeu, Trinitas-Iași, 2003)

Alfred Moșoiu (1890-1932), a reușit să adune din Corola Florilor o CORALĂ –  Madrigal, de o sensibilitate inedită, afabilă, cu o cromatică diversă, rafinată, care prin Rugăciunea domnească Tatăl nostru, ne-a cuminecat în aurora luminii inocențelor pure, ce, s-a răsfrânt asupra noastră într-o mireasmă suavă și serafică, pogorâtă parcă din cădelnița unei Liturghii a sărbătorii divine.

                            RUGĂCIUNEA FLORILOR

   „Plăpînd ghiocelu/ Ieșind din zăpadă/ Strigă: „Tatăl nostru…”/ Ca lumea să-l vadă.// „Care ești în ceruri…”/ Șopti floarea-soare/ Și-un val de lumină/ Căzu pe răzoare…// Smerit busuiocul/ Cînd vîtul îl mînă/ Și-i scutură roua/ „Sfințească-se…” – ngînă.// Cînd „numele-ți” spune/ Trist, Ochiul-de-bou,/ Nu știi de-a fost șoaptă/ Sau numai ecou…// Albastră ca cerul/ O Nu-mă-uita/ Spune: „-Mpărăția Să fie a Ta”.// Și „Facă-se voia”/ Suspină-o camee/ Călcaă-n picioare/ Pe alba alee…// Cînd nuferii-n lacuri/ Văd stele că sînt/ Șoptesc: „Cum e-n ceruri/ Așa și pe pămînt…”// Și grîul cînd moara/ Vuiește într-una/ A zis: „Pîinea noastră/ Cea de totdeauna.”// Iar nalba și gura – / De-leu, amîndouă/ La fel rugătoare/ Răspund: „Dă-ne-o nouă”…// Cu gîndul la fluturi/ Stau rozele-n glastre/ Și spun: „Iartă nouă/ Păcatele noastre…”// „Precum noi iertăm/ Greșiții” încet/ Răspunde garoafa/ Uscată-n buchet.// Și crinii, podoaba/ Fecioarei cinstite/ Șoptesc: „Nu ne duce/ Pe noi în ispite…”// Iar spinii, ce-odată/ Martorii îi purtară:/ „Și ne izbăvește/ De cele …” oftară.// Și vîntul pornește/ Ecoul divin,/ C-un freamăt pădurea/ Răspunde: „Amin!”

Pentru marii sacerdoți ai creației vlahe, creștin-ortodoxe, FLORILE sunt  CUVINTELE – FLORILE spirituale, prin care își primenesc ca printr-un botez hristic, talentul, geniul, profeția întru ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU, întru ÎNTÂMPINAREA cu Neamul, întru ÎMBRĂȚIȘAREA cu Patria!

Înomenirea CUVÂNTULUI dumnezeesc în Vița Marianică a dinastiei regale geto-dace, ramura Eseniană a Religiei Albe – Zamolxiană, a hărăzit valahului trăitor, mărturisitor, jertfitor și iubitor, autoritate, demnitate, onoare, gingășie, cavalerism spre a dărui Flori, Florilor și Cuvinte celor care cuvântă, spre împărtășirea sufletului ales cu sacră mireasmă și serafic har!

   Cea mai frumoasă FLOARE de pe pământ și din cer poartă numele MARIA!

   Florile, primesc lumina de la îngeri şi o zămislesc în noi cu dulcele-i miresme, mlădiindu-ne bucuria, care ne cheamă din noi dorul de dorul nemărginirii.

   De vuietul cor de albine, plâng fluturaşii idilele lor, zugrăvite pe aripile-şevalete. Ei pier în soare şi se ascund în mila florilor. In vâlvătaia Muşcatei, s-afundă toate bătăliile daco-române, în care nu-ncap toţi eroii şi martirii. Florile majestuoase, le poartă semeţ crucile lor de lumină. O frumoasă femeie, cu ochi de cicoare, toarce din părul ei despletit legenda vitejilor voievozi. Florile ascultă şi plâng balsamul lor pe pământ. O pană de vânt se smulge brusc din braţele furtunii, şi-şi  înmoaie vârful în lacrimilor lor, transformându-se într-un fulg seraphic.

    In pridvorul de argint al dimineţii, lalelele cu căuşurile pline de rouă, sting rugul vişiniu al zorilor inchizitori. Harfele de liliac psalmodiază în cenaclul albăstrui al serilor de April.

     Viaţa se deschide ca o pajişte, ia trup de femeie şi se întinde sub Stejarul milenar, plină de gingăşie, de rod şi de frumuseţe. Umbra-mi crucificată alunecă sub foşnetul de mătase al Rândunelelor, care pregătesc concertul matinal al Floriilor.

     Ca la un semnal toate Florile îşi aprind candelele, ca Fecioarele înţelepte. Arpegiile Rândunelelor se înalţă pe abajurul dimineţii, ca răşina care îmbălsămează aerul.

    O mierliţă îşi fluieră balada sub streaşina norilor albi. Soarele aplaudă prelung şi din înalturi plouă cu lumină. Pădurea şi-a pus şi ea brocardul de gală. Zefirul concertează dorinţi înviorate, iar Florile în dantelăriile lor cochete, fac reverenţe soarelui şi sărută pământul.

    Mamele beau frumuseţea acestor clipe şi sărută mugurii lor înfăşaţi în dor şi lumină.

    Mâinile mele, boabe subţiri de lumină, sărută Florile în mângâierea lor.

   Aud şoapta lor parfumată, şi leagănul pădurilor m-alintă ca  aripa  Îngerului meu păzitor. O lume de lumină mă cuprinde. Clipele-mi zbor pe aripile florilor. Mireasma lor îmi deschide noi sensuri trăiri. Mă simt copleşit şi mă-ntind bucuros pe prispa nădejdii. Frunzele stropite de raze, flutură-n noi zările carpatine. Crestele lor înalţă Turlele de platină ale Neamului. Lumina prinde pe pieptarul lor veşnicia. Corbul Alb îşi cîntă dorul ascuns în vârtejuri celeste.

      O Floarea se–nmiresmează de alta, ochii se privesc în alţii, lumina ta             se-mprăştie în surâsul meu, apele lui se răcoresc într-ale mele, un cântec se încântă cu altul, gândurile-mi răsună vesel în celălalt, cuvântu-mi binevesteşte bucuria ta, o mână caută pe alta şi ambele-L caută pe Dumnezeu.

    Iată ruga creştinului! Iată Ortodoxia- Floarea Darurilor Sfântului Duh!    

    Toate Femeile dacoromâne poartă sau ar trebui să poarte nume de Floare!

   Celei mai minunate FLORI – Fecioara MARIA și tuturor Florilor din Grădina Ei,

   supremă admirație, cântare, încântare, binecuvântare!

          8 Aprilie 2023

   Mireasma Florilor în Ajunul FLORIILOR…

 

În categoria Articole, Autori, Biblioteca Cavalerilor, Catalog Autori, Tradiții | Etichete , , | Lasă un comentariu

EMINESCU, OMAGIAT DE ROMÂNI LA TORONTO

Publicat în 6 februarie 2023 de Mosincat Constantin

https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox

HORA UNIRII, la Oradea

CUZA DOMN ALES,

Evocat de? prof. Dr. Livia Giurcuța, prof. univ. dr. Sorin Șipoș, col r. Dr. Constantin Moșincat

DARIA MICULA

CORUL DE LA HIDIȘEL

LICEUL DE ARTĂ ORADEA

 

 

 

În categoria Articole, Parteneri | Etichete , , | Lasă un comentariu

EMINESCU ȘI CAVALERUL SĂU, LAZĂR CÂRJAN

Publicat în 12 ianuarie 2023 de Mosincat Constantin

EMINESCU ȘI CAVALERUL SĂU, LAZĂR CÂRJAN

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Gl. L. CÂRJAN – donatorul bustului Eminescu, la Centru Cultural Român, Budapesta

Profesor universitar Dr. Lazăr Cârjan, general polițist cu recunoaștere internă și internațională pentru contribuția sa profesională la combaterea criminalității, are și o altă latură. mai puțin cunoscută publicului, pasiunea colecției. Dintre toate, după modesta noastră valorizare, este colecția de CARTE, ca cea mai prețuită de Domnia Sa. Și asta cel puțin din două pricini, întâi pentru că de o viață întreagă citește și adună carte, iar apoi pentru că este și autor de carte. A semnat, singur și coautor, 31 de titluri, cărți de specialitate. Ca un veritabil actor recită din Minulescu, Goga, Blaga ori Eminescu. A îndrăgit poezia din adolescență, și pe furiș a scris poezie. N-a debutat încă, dar mai e timp, sănătate să fie!

Cartea reprezintă, în viziunea colecționarului, o comoară. Ea luminează mintea, limpezește gândirea și direcționează atitudinea omului. Cartea de poezie deschide aripile iubirii, dă frâu liber imaginației precum au prins Călin și Cătălina. Și am să punctez un lucru esențial, tot ce are în uriașa sa bibliotecă, profesorul a citit și reținut, cunoștințe pe care le folosește în dialogul elevat pe care-l susține pe orice problematică de cultură generală. Așa s-au pus bazele culturii intense ce posedă distinsul Cavaler, născut pe meleaguri Vâlcene (iulie 1947), educat la școlile polițienești din București, practicant începător în Hunedoara, apoi consacrat și împlinit profesional la Oradea (1989), cu scurte escale la București, dar revenit printre bihorenii, după pensionare.

Alături de doamna Hermina (52 de ani de căsnicie), a oferit un model de viață de familie, pentru cei doi copii și 4 nepoți, pentru care și alături de care se simpte împlinit și fericit. Tuturor succes în viitor, căci ei, fățiș sau indirect, i-au susținut, apreciat și sprijinit pasiunea pentru colecția de carte.

Cum și cât de mult prețuiește cartea, pentru care nici un preț nu e prea mare, și nici un efort de căutare nu e zadarnic, când e vorba de EMINESCU, dar și de altele asemenea capodopere, vom vedea din două pilde ce ne sunt la îndemână. Și voi aminti, cu titlul de exemplu, două întâmpări a pildei sale de altruist. În colecția sa unică, avea Coligatul Revistei Familia, din anul de debut al lui Eminescu. O valoare de patrimoniu național. Ei bine, eruditul profesor universitar doctor, general Lazăr CĂRJAN, (în 2022) l-a donat Muzeului „Iosif Vulcan”, considerând că acolo e locul cel mai potrivit pentru păstrare și valorizare!

Un gest asemănător făcuse anterior, în 2014, după întâlnirea anuală cu foștii colegi de poliție, din promoția de absolvenți 1968, ținută la Baia Mare, a făcut o escală la Șisești, unde a dus și donat o altă carte rară și extrem de valoroasă prin informația inedită cuprinsă și prin autograful autorului ei bihoreanul Tiron Albani: „Leul de la Şişeşti – De ce s-a prăbuşit monarchia austro-ungară”, lucrare editată la „Cercul Ziariştilor” din Oradea, în 1936. Exemplarul donat are autograful olograf al autorului, Teodor Albani, cu următoarea dedicaţie: „27 Noiembrie 1936. D-lui Constantin Doboş, consilier de Curte, distins magistrat şi om de cultură, în semn de stimă şi devotată dragoste. T. Albani”.

În 1989 (declarat de UNESCO “anul Eminescu”) se împlineau 130 de ani de la moarte, fie că anul următor, 1990, marca 140 de la nașterea lui, fapt este că monetăria Leningradului bătea, în acel an de grație și binecuvântat – care a zdruncinat din temelii societatea și viața noastră, cum nu mai speram – o monedă dedicată poetului nostru, Eminescu. Era o realizare, lege artis, având pe avers efigia, numele (Mihail), semnătura și anii nașterii și morții lui, pe revers stema URSS și anul 1989, iar pe muche scris “o rublă”, de două ori.

„Cinste lor! Și celor care au conceput-o, și celor care au aprobat-o și, mai ales, celor care au pus-o în faptă”, scrie Virgil Răzeșu, din Piatra Neamț, în Revista Luceafărul, apărut pe 11 ianuarie 2023 la Botoșani. „Era o monedă rusească adevărată, cu valoare nominală de 1 (o) rublă, cu un tiraj de două milioane de exemplare (nu fiți cârcotași, că nu e puțin pentru o monedă omagială), din care 10% erau de o calitate specială (aur și argint), probabil destinate muzeelor și colecționarilor” (foto).

Și cu just temei Virgil Răzeșu, tânjea după „o rublă”, căre rubla asta „face mai mult decât un purcoi de Euro (sbl.ns.), bravo cui a gândit-o, că noi nu ne-am învrednicit decât târziu să punem chipul marelui poet pe bancnota de 500 de lei, probabil la gândul că va stopa devalorizarea în picaj a monedei naționale”. Cu năduf aceste însemnări, dar, mă rog, important e faptul semnalat.

Ulterior, alt pasionat colecționar, Dr. Ionel NOVAC (bihorean din Damiș), mi-a trimis fotografia primei medalii comemorative dedicată lui Mihai Eminescu (1889)[1]. Este fotografia unui „bărbat îmbătrânit și împietrit de suferință, dar surprinzător de înseninat, cu sprâncenele arcuite cutezător și privirea ridicată”.Pe aversul medaliei este înfățișat bustul Poetului, gravat din față, ușor spre dreapta, iar la exergă apare înscrisul * MICHAIL EMINESCU *, urmat orizontal de anii 1849 și 1889.La prima observare, două sunt elementele care atrag atenția în mod deosebit: ortografierea prenumelui Poetului („CH” și terminatia in „L”) și anul nașterii.

Gravarea numelui cu „CH” se datora faptului că, deși procesul reformării scrierii românești se încheiase (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza trecându-se la înlocuirea aflabetului chirilic cu cel latin), totuși se mențineau încă unele reminiscențe. De altfel, și în ziarul „Fîntîna Blanduziei”, edițiile din 18 și 25 iunie 1889, numele Poetului apare tot cu „CH”.

În ceea ce privește anul nașterii, acesta s-a trecut greșit (1849), preluându-se însemnarea autografă din registrul „Junimii”, făcută la 1877 chiar de Mihai Eminescu, care menționa ca dată a nașterii sale 20 decembrie 1849. Aceasta a fost utilizată de mai mulți contemporani ai săi, inclusiv de Iosif Vulcan în „Familia”, și doar abia după descoperirea, în 1892, la Biserica Uspenia din Botosani, a actului de botez în care se preciza 15 ianuarie 1850 ca dată a nașterii a Poetului, s-a revenit la data corectă.

În aceași categorie a contribuțiilor simple, oneste dar profunde ca gest și emoție originală pentru omagierea Luceafărului românesc, odată cu vernisarea expoziției de carte Cu și despre Eminescu, – de la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan” din Oradea, putem înscrie și realizarea făcută la 173 de la naștere de către general dr. Lazăr Cârjan[2] cu insigna și medalia jubiliară Eminescu (foto). Pana și semnătura lui Eminescu, format rotund 35 m., Medalia este surmontată la tricolorul românesc, sunt încrustate pe aversul medaliei argintate, iar pe avers are inscripția cu data de „Oradea, 15 ianuarie 2023, oferită de Lazăr Cârjan, domnului colonel Constantin MOȘINCAT”, dedicație care mă Onorează.

Insigna, apărută din aceași inițiativă a generalului dr. Lazăr Cârjan, pe un fond de albastru, ca de Voroneț, bordată cu auriu pe margini, portă stilizarea „Copacul Eminescu”, stilizat de sculptorul Aurel David și are inscripția: „Oradea, 173 de ani de la naștere*(simbolizînd Luceafărul) Mihai Eminescu (1850-1889)15 .01 2023” Toate înscrisurile sund realizate cu alb, semna al purității și strălucirii de lumină eminesciană. Așadar două piese cu valoare numismatică, pe care cu siguranță colescționarii se vor orienta să le achiziționeze.

Ambele însemne portă pecetea culturală inconfundabilă, marcată cu modestie, „L. CÂRJAN”, care au valoare de simbol și crează apartenența la credință izbutirii pentru și prin cultura națională. Eu primesc această distincție cu satisfacție, statornică apreciere, admirație, recunoștință și exprim și public înalta mea considerație față de un colecționer pasionat și privilegiul de a fi în preajma și în miezul unui astfel de moment jubiliar, înălțător, de confort intelectual remarcabil. Prin faptele sale simple dar mărețe, cu evident substrat motivațional cultural, legate de memoria genialului Eminescu, generalul Lazăr Cârjan a făcut dovada că este un veritabil Cavaler eminescian.

[1] Dr. Ionel Novac, Eminescu, prima medalie comemorativă, în Cetatea Cavalerilor, nr.11(27)/ 24 noiembrie 2022

[2] Teză de doctorat cu titlul ”Combaterea criminalității la frontiera de stat a României” (1999),

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori, Moșincat Constantin | Etichete , , , | Lasă un comentariu

EMINESCU -colecție inedită de Carte

Publicat în 11 ianuarie 2023 de Mosincat Constantin

Eminescu – trecut, prezent, viitor

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Cartea cu și despre EMINESCU e fascinantă. Te copleșește prin numărul acelora care au avut curaj, putere, bunăvoință și iscusința necesară de a se apropia și îndrăgii atât de mult pe Astrul poeziei, pe acela care a șlefuit limba română, i-a dat ritm, armonie șși melodie, încât au creat monumentale opere, Critice, sau de evidențiere a cee ce o minte de geniu ne-a lăsat în patrimoniul Cultural Național. Dacă ar fi să cuprind într-un cuvânt tot ceea ce se etalează în vitrinele micro-expoziție ar fi: REMARCABIL

E de nespus: o expoziție de Carte Veche Eminescu!

Colaj de cărțile expuse

Și asta pentru că Eminescu e trinitatea neamului românesc. Și aici cred, mai degrabă că, s-ar potrivi o „colecții de ediții mai vechi”, cu opera și despre scrierea lui Eminescu, pornind tocmai de la concluzia de început. Cei care l-au citit pe Eminescu, chiar și mulți dintre străini – fiind tradus în franceză, germană, rusă, maghiară, l-au promovat și criticat, dar au întrezărit în el această trinitate.

Orice lectură a operei sale te mișcă, indiferent de vârsta la care o parcurgi, ori o revezi. Edițiile de acum 100 și mai bine de ani, sau poeziile de început încredințate de  Mihai Eminovici, botezat EMINESCU, revistei Familia – coligatul original, după restaurare, a intrat în colecția Muzeului Memorial „Iosif Vulcan”, fiind donat tot de generalul Dr. Lazăr Cârjan -, au cuprinse în conținut această trinitate, desigur întregită de la debut la consacrare. Cât de mult l-au îndrăgit și criticat contemporanii bogătani pe Eminescu, rezultă din însăși realitatea vieții trăite de acest geniu al culturii românești printre „străinii” Doinei sale.

Prin urmare Poeziile lui Eminescu, cu notițe de Titus Maiorescu, apărute în 1892, au valoare adăugată sporită prin însăși acele notițe. Și cât de sugestivă este dedicația făcută chiar de Eminescu: „Spre aducere aminte de către Aglai Drogli” (născută Eminescu, sora poetului), cu semnătura olograf a acestuia (foto). Cât valorează o asemenea carte? Dacă profesorul Ion Rotaru, renumit grafolog are dreptate când a zis „sunt sigur că dedicația este autograful lu Eminescu”, dar, ca orice expert, avea o îndoială, fapt pentru care recomanda posesorului proprietar „să apeleze la un grafolog autorizat”, dar nu a ezitat să felicite pe generalul Cârjan pentru această remarcabilă achiziție. Această carte e cu adevărat foarte rară. Valoarea ei de patrimoniu cultural național nu poate și prețuită.

Eminescu editat la 1904 cu Geniu pustiu, sau Poveștile în ediție Gerota, din 1933, Viața și opera, coordonată de N. Zaharia în 1923, Poeziile din Biblioteca Semănătorul, Arad 1923, Scrieri politice si literare de Mihai Eminescu, manuscrise inedite și culegeri din ziare și reviste, vol. I (1870 – 1877), ediție critică din 1905, până în ediții mai noi  2022, conțin sublinieri în text, dacă ne uităm pe exemplarele aflate în Colecția de excepție, expusă la Muzeul Iosif Vulcan din Oradea, cu începere din 12 ianuarie 2023, timp de o lună. Nuvelele publicate în Ed. Șaraga, începând din 1893, reprezintă doar câteva repere cuprinse în valoroasa Colecție de carte cu și despre Eminescu, pe care cu sârg generalul Lazăr Cârjan a alcătuit-o și pe care ne-o propune încântării privitorilor. Toți cei care s-au ocupat de opera lui Eminescu și i-au donat carte, pentru valoroasa și inedita colecție, au adăugat încurajări și felicitările lor colecționarului. Cu dulce invidie gratulăm și noi pe generalul Dr. Lazăr Cârjan pentru ideea de a-l aduna pe Eminescu, din atâtea ipostaze prezentate și a-l expune în casa Familiei sale de început publicistic.

Dacă e să definim, ca la carte pasiunea[1], ea trebuie legată de colecționar[2] și așa pot depune mărturie, fiind privilegiat viziotator și al atingerii acestor comori ale culturii române, că lucrări create pentru și despre o minte genială, care sintetizează trecutul, prezentul și direcționează, cu viziune de Luceafăr, viitorul național e atotcuprinzătoare în: poezie, proză, teatru, reviste, articole, medalii, timbre, cărți poștale, afișe, fotografii, adunate admirabil, încât repeți: CARTE FRUMOASĂ CINSTE CUI TE-A STRÂNS! Cărțile expuse, dintre cele 565 ale colecției întregi – sunt valoroase prin grija colecționarului care le-a și restaurat, în parte, le-a îmbrăcat cu grijă în haină nouă, și le-a pus amprenta personală cu sigla: ”L. CÂRJAN”.

Remarcăm în colecție ediția Eminescu, alcătuită de Dumitru Panaitescu-Perpessicius (16+1 de volume, conținând două părți bibliografice pentru sec. XIX, cu peste 500 pagini fiecare și alte 33 pentru secolul XX, sfrșitul lui 1925), sau cel 38 de traduceri, ori/și cele 30 de volume ale Receptării critice a Operei lui Eminescu, ediţie  iniţiată şi coordonată de academincianul Eugen Simion.

Îl puteți asculta pe Dumitru Panaitescu-Perpessicius vorbind despre Mihai Eminescu, într-un fragment difuzat în emisiunea „Saeculum”, 27 martie 1970, Fonoteca Radio România. http://cineliteratura.ro/video/dumitru-panaitescu-perpessicius-despre-mihai-eminescu/. E o desfătare să-l auzi pe bihoreanul Gheorghe SĂRAC, cântându-l le Eminescu, înregistrat pe discuri, benzi magnetice și acum pe Yotobemuzic. Sunt prezente operele Eminesciene văzute de marii critici literari: Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuță, George Călinescu, Constantin Barbu, Negoițescu, Noica, Vianu, Oprea, Benic, Bușulenga, Ioana Em. Petrescu, Mihai Cimpoi, Petru Creția,Nicolae Georgescu, Ion Opriș, ș.a. La o examinare mai atentă, și nu cred să greșim, nu lipsește nimic esențial, din OPERA lui EMINESCU, din extraordinara Colecție Eminescu a lui Lazăr Cârjan!

Orice urmă a lăsat Eminescu are valoare patrimonială. Orice lucru despre memoria lui face cinste creatorului de artă și colecționarului. Într-o ordine aleatoare vom aminti că Numele Eminescu îl poartă multe școli și licee, străzi și bulevarde, monumente și busturi, medalii numismatice, timbre filatelice și bancnote, toate spre nemurirea poetului nepereche și cinstirii glorioasei sale opere. Așa remarcăm cea mai mică tipăritură Eminescu, apărută în România în 1934 la Galați. Apoi și alte ed. Ex libris, în Ediția Crican, Oradea

Revista Cetatea Cavalerilor a găzduit în coloanele sale mai mulți autori, cu articole și cărți despre Eminescu, și a tipărit un Supliment Eminescu, care este inclus și în această inedită colecție memorială Eminescu (fișa nr.105). În Suplimentul Eminescu tipărit semnează articole prof. univ. dr. Dumitru Preda, Mircea Popa, Aurelian Popa Sravri, Aurel Pentelescu, dr. Gh. C. Nistoroiu, dr. Ionel Novac, dr. Constantin Moșincat, și rapsodul Gh. Sărac, primul care a cântat romanțe pe versurile lui Eminescu. Apoi, în Revista Cetatea Cavalerilor s-a continuat publicarea unor cărți de autor semnate de Stelian Vasilescu, Eminescu student la Viena (piesă de teatru), două volume documentate de Dr. Ionel Novac, Eminescu și Bihorul, și Mihai Eminescu și „Cele trei Crișuri”, 3 volume scrise cu acribie de Dr. Aurel V. David (foto), volume ajunse și în colecția domnului Lazăr Cârjan. Țin să amintesc faptul că Lazăr Cârjan a fost unul din inițiatorii bustului Eminescu, donat Centrului Cultural Român de la Budapesta. În colecția domniei sale se află, iată și insigna, care poartă chipul lui Eminescu după grafica de excepție realizată de Aurel David.

Volume mai vechi și mai noi, strălucesc în colecția de excepție. Proprietarul dovedește cel puțin două lucruri: în primul rând că-l iubește și prețuiește nespus pe Eminescu, apoi că orice colecție se creeată cu trudă, zbatere, perseverență, vreme de o jumătate de veac. Despre colecționar amintirile ne duc cu un sfert de veac în urmă când la Muzeul Militar Național – Filiala Oradea, împreună cu Lazăr Cârjan (colonel atunci, general astăzi), am realizat o expoziție temporară care avea ca tematică: cascheta polițistului, cu exemplare adunate din toată lumea, peste 150 bucăți și 200 de uniforme. Colecția a fost dăruită Muzeului poliției române din Târgoviște. Iată latura altruistă a colecționarului.

Eminescu pe marele drum al destinului, 2 volume (fiecare cu peste 350 p.), și Izvoare ale măreției și tragismului lui Mihai Emineascu (530 p.) alcătuite de istoricul dr. colonel Aurel V. David reprezintă o originală operă științifică-documentară pentru Eminescu „steaua care-a răsărit pe bolta cerească a bătrânei Moldave, care s-a transformat în Luceafărul care a luminat cu razele sale vatra sfântă a neamului, în cruciș și curmeziș, a devenit port-drapel al luptei pentru apărarea tinerei Românii, a fost jertfit de potrivnicii neamului pe altarul Daciei Mari și mult visate, iar chipul și spiritul lui s-au întrupat în cometa care a prevestit prin semne cerești nașterea României Întregite”[3].

Și tot din categoria noutăților cităm cartea semnată de conf. univ. dr. G.D. Iscru, Eminescu dacolog. Eminesciene, (460 p.), care citează din Veronica Micle, numindu-l „vârf nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge… (…), Geniul tău planează-n lume!”, pentru că, spunea Eminescu: „Nu alegem vorbele cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acoperă mai exact ideea noastră, și când suntem aspri nu vorbele ci adevărul ce voim a spune e aspru”. Și atunci, evoluția românității trebuie să salte, de la zicerea lui Aldea Teodorovici, Eminescu să ne judece, la ceva sublim, covârșitor, de necuprins etern, cum spune Aurel V. David: Eminescu să ne-adjudece! Foarte cuprinzătoare această sintagmă: Eminescu să ne adjudece, căci atât contemporanii săi, cât și criticii, ulterior, l-au ridicat și coborât după bunul lor plac, până când oameni raționali și adânc cugetători au pus coroana pe opera Luceafărului, care ne-a adjudecat ca popor și națiune, acum trebuie valorizat în triniatea operei sale pentru trecut, prezent și viitor. De acea Gheorghe Serac l-a cântat și apărat și în procese câștigate pentru adevăr și dreptate.

Scena teatrului, de la ideea lui Iosif Vulcan, respectiv a necesității unui teatru național românesc, la marile dramaturgii, a inclus în repertoriu și începuturile erei create de „pilonii civilizației străvechi” pe care Eminescu dorea s-o păstreze sfântă, pentru „strămoși, ca să doarmă-n colb de cronici”, netulburați de pigmeii și mișeii politicii epocii sale. Așa, cred că-i potrivit, să apreciem și să încadrăm piesa scrisă cu verb ritmat, specific tânărului Eminescu (la 19-22 ani) al personajului – documentat în profunzime și cu o sintetică privire asupra altor personaje – cărora Stelian Vasilescu le dă viață în Eminescu, student la Viena, jucată la Teatru din Oradea în 1975 (marcând un dublu eveniment: debutul unui dramaturg și a teatrului-lectură), rescrisă de autor în 2000. Eminescu, susținea, la 1871 în tulburătorul său articol, semnat Varo, prin care ne-a lăsat un adevărat testament politic că „națiunea română trebuie să se afle pe terenul de drept pe care stau toate celelalte națiuni ale Austriei – nimic mai mult, nici o iotă mai puțin”! Acesta, de altfel, a fost și motivul pentru care procurorul public din Budapesta l-a citat pentru audieri. Românii, din imperiu, după înfăptuirea dualismului austro-ungar, au declanșat lupta politică națională pentru drepturi, susținută prin orice formă, și prin cultură, în special. Tânărul Eminescu, de la Viena la Congresul de la Putna, ridica fruntea lui lată spre aspirații legitime ale poporului român, considerând că „poporul e în drept”, după cum avea să cuprindă această idee în întreaga sa operă publicistică.

Aflăm opinia și justificarea pe care Stelian Vasilescu o avea față de această piesă de teatru (el mai scrisese Bălcescu – în 1978 și Iancu, moțul din Apuseni, în 1988): „am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, în fața fotografiei Omului cu chip de ZEU și a volumului său de Poezii, am îndrăznit, am notat primele replici… Știu, Eminescu e de necuprins… Dar flori, flori roșii de dragoste și admirație avem dreptul, avem datoria să-i aducem. Atât am încercat, și eu să fac…”(S.V. februarie 1975)

Eminescu, de la tumultuoasa activitate de poet, publicist și om veșnic îndrăgostit a fascinat pe contemporani și a creat dispute dintre cele mai aprige, duse până la absurd. Dacă în primii ani, în afara unui volum de poezii, îngrijit de Titu Maiorescu, și de sora lui Aglaia, Eminescu era socotit ca fiind o „piază rea” pentru tinerii ce studiase prin străinătăți, care aveau tendințe de suicid – depresii datorate în fapt eșecului propriu – până a-l face responsabil pe Eminescu, „nebun politic” și „xenofob”, interzis chiar, datorită intervenției politice deviate, pe filieră evreiască, pe care și ale căror apucături Eminescu le-a încondeiat! El n-a fost șovin. N-a fost xenofob! El iubea omul bun! Aprecia și cinstea valoarea și munca plugarului. Falsurile și calomniile la adresa lui Eminescu, îndreptate cu premeditare și a bolii sale au fost clarificate profesional de Dr. Ovidiu Vuia cu următoarele concluzii, susținute din convingere, că departe de „orașele iritate pentru creierul lui sensibil”, marele nostru poet s-ar fi însănătoșit complet, căci nu era dement, ci distrus organic „supraîncărcat prin intoxicație mercurială”.[4]

Lăudăm inițiativa bihoreanului nostru rapsod Gheorghe Sărac, primul care a cântat romanțe pe versurile poetului, care a inițiat câștigat și procesul pornit prin care a dovedit că Eminescu nu a fost nebun. Ce și cum a fost folosit numele lui Eminescu, cu temei sau doar ca pretext, pe scena marelui festival ”Cântarea României”, prin acele seri de Eminesciene (pornite în 1977) rămâne de apreciat. Cert este că pentru participanți au fost seri literare de neuitat, după cum vor rămâne și pentru memoria veșnică a Poetului nostru național.

Prin cunoașterea strămoșilor ancestrali –popor primordial în Dacia Edenică și Sfânta Geția, rămași ca traco-geto-daci- valahi, după izvoarele vechi, mai nou puse în circulație, de la Nistru pân’ la Tisa, teritoriu străbătut la pas de Eminescu, și unde pentru Eminescu dreapta credință din Scrisoarea I însemna „Începutul pe când ființă nu era, nici neființă/ Pe când totul era lipsă de viață și voință..// Dar cea mai reprezentativă creației a credinței monoteiste o transpune în Rugăciunea unui dac (septembrie 1879). Iată doar câteva tușe a ceea ce considerăm noi trinitatea lui Eminescu: Trecut, Prezent și Viitor!

Sintetizat statistic, Expoziția cuprinde un inventar de 468 poziții, cu mențiunea că unele au 30, 20, sau mai puține volume, cu un total de 565 piese, care sporesc zilnic. La acestea adăugăm „piese”, altele decât carte, pentru a avea o imagine completă a colecției de excepție alcătuite în jurul Luceafărului, de Ziua Culturii Naționale, EMINESCU.

Felicitări colecționarului general Dr. Lazăr Cârjan,

cinste gazdei, Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”,

și neobositului curator poet Dr. Ioan F. POP!

[1] Stare afectivă deosebit de intensă și durabilă pentru cineva sau pentru ceva; dragoste foarte puternică; manifestare, exteriorizare a unui astfel de sentiment.

[2] Serie de obiecte de același fel sau de aceeași categorie, care, adunate și dispuse sistematic, reprezintă o valoare artistică, științifică, documentară

[3] Colonel, conf. univ. dr. Aurel V. David, Izvoare ale măreției și tragismului lui Mihai Emineascu, Editura PIM, Iași 2021

[4] Apud Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu, Ed. Paco, București, 1996, p.96, în Eminescu dacolog Eminesciane, p. 359, Eminescu sub vraja primei mari iubiri,

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Eminescu să ne adjudece

Publicat în 5 ianuarie 2023 de Mosincat Constantin

Cetatea_REDACTIE_colegiu

premiile Revistei Cetatea Cavalerilor/2022

Secțiunea Creație și Intrpretare: FLOAREA DE SALCÂM

1.CORUL VETERANILOR „General Traian Moșoiu” Oradea;

2. Rapsod Gheorghe SĂRAC (București)

3. Doamnei Monica Rusu (Marna)

4. Surorile Ghib

Marele Premiu RĂDĂCINI:

1. Prof. univ. Dr. Aurel PENTELESCU (București);

2.General Dr. Grigore STAMATE (București);

3. Col. conf. univ. Dr. Aurel V. DAVID (București);

4. Prof. Dr. Maria VAIDA (Cluj-Napoca);

5.Dr. Cristina PUȘCAȘ (Oradea)

6. jr. Dr. Augustin ȚĂRĂU (Oradea);

7. Ing. Daniela CIUTĂ (Astra Carei)

 

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Am vrut să-l prind pe Moș Crăciun

Publicat în 24 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

 CUM AM VRUT SĂ-L PRIND PE MOŞ CRĂCIUN

(Poveste adevărată)

George ROCA

 Când eram copil, Crăciunul îl sărbătoream, de obicei, acasă la Oradea. Într-o iarnă, lui tata, îi vine ideea să petrecem sărbătorile la ţară. Să avem parte de zăpada multă, de aer curat, de colindători autentici, de liniştea şi pacea naturii. Aşa că, înainte cu câteva zile de Crăciun, încărcaţi de bagaje, o sanie mică, patine, schiuri şi tot ce aveam alunecos prin casă, plecăm de la oraş cu trenul spre Huedin şi de acolo cu o căruţă spre Horlacea, un sătuc la poalele muntelui Vlădeasa, locul unde locuiau bunicii din partea mamei. Aveam vreo cinci ani şi jumătate în acele vremuri.

Imediat ce intrăm în sat suntem întâmpinaţi de un alai de copii, prietenii de-ai mei din timpul vacanţelor de vară care mi le petreceam în mare parte acolo. Eu însă îl căutam printre ei pe Luca, verişorul meu primar care era cam de aceeaşi vârsta cu mine şi de care mă lega ceva foarte trainic. Luca îmi dădea foarte multe sfaturi şi de obicei era un bun exemplu de urmat.

Ne ducem spre casa lor, care era situată în mijlocul satului şi în sfârşit dau cu ochii de Luca. Mare a fost bucuria revederii! Ne-am îmbrăţişat prelung şi apoi am şters-o la joacă. Părinţii au rămas cu poverile şi cu amenajarea încăperii în care urma să locuim la mătuşa Măriuca, mama lui Luca. Eu am cerut cu lacrimi în ochi să dorm în cameră cu Luca, nu cu părinţii mei.

Cele câteva zile până la ajunul Craciunului au trecut repede. Am făcut o grămadă de pregătiri cu alţi copii din sat pentru a învăţa colinzi, ne-am construit o Stea si ne-am pregătit traistele în care să adunăm darurile date de săteni colindătorilor! Ziua ajunului a fost plină de satisfacţii! Noi copiii am gustat primii din bucatele care se pregăteau! Am mâncat toate marginile de la prăjituri şi capetele de la cozonaci, am lins până s-a făcut curat castronul în care s-a preparat crema pentru tort…! Ce mai, trai pe vătrai! Apoi, nici nu se înserase încă şi am pornit la colindat. Cântam cât ne ţinea gura pe la porţile gospodarilor colinde frumoase: „Steaua sus Răsare”, „Măruţ, mărgăritar”, „Sus la poarta Raiului”…

Seara târziu am pornit-o spre casă frânţi de oboseală. Părinţii încă mai trebăluiau la împodobirea pomului de iarnă, un brad argintiu, proaspăt tăiat de pe coasta muntelui. Beteală, mere, nuci, steluţe, turtă dulce… toate agăţate în pom. Privesc cu atenţie şi observ că sub brad nu era nici un cadou, aşa cum era la noi acasă la oraş! Tata îmi spune că la ţară Moş Crăciun vine mai greu, deoarece nămeţii sunt mai mari. Seara de ajun a fost minunată! Colinde, colindători, veselie, mâncare bună…

Nu ştiu care dintre noi, eu sau Luca, am avut ideea nefastă să-l prindem pe Moş Crăciun. Să fie numai al nostru! Zis şi făcut! Ne aşezăm în pat şi facem o înţelegere să dormim iepureşte ca să-l auzim pe moşu’ când vine! În sfârșit se culcă şi părinţii obosiţi de corvoada de peste zi şi bairamul de seară. Dar ce, nouă de somn ne ardea? Pusesem ochii pe bietul Moş Craciun. Simt că doarme toată lumea. Mă ridic tiptil din pat şi pun un scăunel în dreptul uşii din încăperea unde se afla bradul. Moşul cu siguranţă o să se împiedice, – gândeam eu – noi o să-i sărim în spinare, o să-l prindem şi al nostru va fi! Îi luăm sacul! Am pregatit şi o curea, scoasă de la pantalonii tatii, cu care să-l legăm. Mă culc inapoi lângă văru’ Luca şi chiţăim de bucurie că vom avea „moşcrăciunul” nostru!

Adormim fericiţi, când, după o bucată de vreme suntem treziţi de vocea supărată a mătuşii Măriuca şi de toate luminile aprise. Pe duşumea, întins lat, era tata cu nişte cutii şi pacheţele sub dânsul… Cadourile de la Moş Crăciun! Bietul de el, îl durea tare mâna pe care căzuse. Nimeni dintre cei mari nu înţelegea cum ajunsese scăunelul în dreptul uşii. Tata ne-a dat o explicaţie cum că… Moş Crăciun venise târziu şi fiind foarte grăbit îi dăduse lui cadourile să le pună sub pom! L-am crezut şi eu şi Luca!!!

Pe tata l-a durut mâna vreo câteva zile. Mi-a părut rău de ceea ce a păţit din vina mea. I-am spus adevărul, şi am aşteptat pedeapsa! M-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus că de Crăciun nu se dau copiilor pedepse. M-a mustrat totuşi cu privirea şi m-a întrebat foarte serios cum m-aş fi simţit dacă alt copil l-ar fi prins pe „moşu” şi eu aş fi rămas fără cadouri în seara de Crăciun! Am înţeles! De atunci, n-am mai încercat niciodată să-l prind pe Moş Crăciun!                                                                   Crăciun, 2005-2022, Sydney, Australia

POEZII DE CRĂCIUN 2022

SEARA DE CRĂCIUN

Este seara de Crăciun,

Stelele sclipesc în ceruri,

Luna s-a gătit de gală,

Peste tot e armonie!

Este seara de Crăciun,

Nori pufoşi cu albe mantii

Cern încet fulgi de zăpadă,

Peste tot e feerie!

Este seara de Crăciun,

Creştineasca sărbătoare,

Îngerii cântă colinde,

Peste tot e pietate!

Este seara de Crăciun,

Stau doar eu cu mine însumi,

Mi-e un dor nebun de tine,

Peste tot, singurătate!

Este seara de Crăciun,

M-am culcat să-mi alin dorul,

Te visez numai pe tine,

Peste tot e doar iubire!

 

Este seara de Crăciun,

Visele mă duc departe,

Sunt copil ca altădată,

Peste tot doar amintire!

Este seara de Crăciun,

Lângă mine stau părinţii,

Aşteptăm să vină Moşu’…

Peste tot, doar mângâiere!

Este seara de Crăciun,

Mă trezesc udat de lacrimi,

Nu mai e ca altădată,

Peste tot e doar durere!

POEZIA IERNII

De când m-am trezit

sunt copleşit de-atâta bucurie,

e totul alb afară şi ninge,

ninge cu poezie!

Stau în zăpadă singur

şi norii cern încet

versuri, lirică dulce,

din suflet de poet.

Un fulg e Eminescu,

altul Alecsandri,

Coşbuc, Blaga şi Labiş

şi câţi oare-or mai fi?

Pe-o mânecă Arghezi,

căzut lângă Sorescu,

pe-un umăr Cincinat,

Cusin şi Păunescu.

S-au prins cu toţi de mână

parcă dansează-o horă,

Ţepelea şi Nichita,

au Blandiana – sora!

Stau toţi în armonie,

Dinescu, Fruntelată,

Astaloş, Ivănescu,

şi nimeni nu se ceartă.

 

Totu-mi pare feeric

În dulcea Românie

fiindca aici şi iarna

murmură poezie!

PARODIE DE CRĂCIUN

Comunistul Moş Gerilă

De mult nu mai vine,

Toată lumea a sperat

C-o să fie bine!

 

Acum vine Moş Crăciun,

Aşteptat cu-ardoare,

Dar de-oamenii săraci

Nici în cot nu-l doare!

 

Copilaşii mititei

Nu îl mai salută,

Fiindcă nu le dă nimic

Dacă n-au valută!

Dorindu-ţi o jucărea,

Te uiţi la vitrine

Ca şi Nastratin Hogea

Şi să plângi îţi vine!

Având ochii-nlăcrimaţi

De-atâta splendoare,

Stai în stradă necăjit

Şi simţi că te doare!

Unii ţipă ca e bine,

Alţi găsesc scuze,

Mulţi se uită la vitrine

Şi se ling pe buze!

Asta-o fi economia

Aia de piaţă?

Dacă-l văd pe Moş Crăciun

Îl arunc pe gheaţă!

Crăciun 2022, Sydney, Australia

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O singură iubire mare

Publicat în 22 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

Participanți la Festivalul de datini și colinde – Astra Carei – ing. Daniela Ciută

 

 

 

În categoria Articole | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

„UN GÂND PIOS CĂTRE SFÂNTUL CRĂCIUN ”

Publicat în 21 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

 

EMISIUNE RADIO MARIA

 21 DECEMBRIE   2022

MODERATOR : CLAUDIU ARDELEAN

LĂUDAT SĂ FIE ISUS ȘI SFÂNTA  FECIOARĂ  MARIA , gândul meu dar in special cuvintele mele se  îndreaptă spre esența credinței pe care ne-a dat-o marea sărbătoare a Sfântului Crăciun prin  Nașterea  Pruncului Sfânt Isus Christos.

Ca mama, mă gândesc la grija și problemele prin care Sfânta Fecioară Maria aduce pe lume pe Mesia ,

Mă gândesc la travaliul și condițiile grele total necorespunzătoare pentru a-l Naște pe Pruncul Sfânt.

Fiecare mama trece prin dureri, suferință, și în special  prin sentimentul de a-și vedea cât mai repede copilul, de-ai auzi țipătul de bucurie pentru primul contact cu lumea, în care v-a trăi,

 Dar cu mare credință în suflet și cu venerație pentru sărbătoarea pe care o așteptăm, consider că  Sfântul Crăciun este o sărbătoare a familie.

 Familie care se pregătește sufletește pentru ca, fiecare membru să întâmpine Nașterea Pruncului Isus cu sufletul curat, cu mărturisirea prin spovada, de iertare a păcatelor și spre o viață plină de bucurii și împliniri în dragoste.

Pregătirea și împodobirea Bradului de Crăciun este o tradiție în familia mea, ca și al altor români cu credință tare. De fiecare Sărbătoare toți membrii familie, sau poate  numai o parte, din membrii familie  sunt prezenți la Colinda de întâmpinare a Sfântului și darnicului Moș Crăciun.

 Astăzi am o înteită bucurie: că sunt mama, bunică și străbunică fericită pentru că am alături de mine copii, nepoții și pe unul din strănepoții mei care a cântat colinda  Florile Dalbe!

Bradul îl împodobește cu globulețe, beteală, bomboane și gutui mici sau mere roșii,  nuci și turtă dulce. Sub brad, Moșul aduce pentru fiecare (din cei ce-au fost cuminți peste an) și pune un mic cadou personalizat pentru membrii familie (după cum i-au scris lui în Țara Laponiei).

Apoi drept mulțumire  în cor îi colindăm,  cunocutele *Mos Craciun cu plete dalbe* si se încheie cu *Mos Crăciun– de la noi să nu te duci*!

Cadoul surpriză a venit pentru mine, adus de Bunul Moș Crăciun,  după dorința nepotul meu si strănepotul meu, spre marea mea bucurie – un televizor cu ecran mare. Televizorul meu, cu ecran mic, l-am rugat pe Moșul să-l ducă unui student de la Facultatea de Art , student cu un talet nativ pentru arta plastică, student care provine dintr-o familie cu probleme mari sociale.

 Adevărul este că *Dar din Dar te duce in Rai *  pentru că în momentul în care  primeam un cadou din partea Ordinului Franciscan Terțiar, în același moment predan televizorul celui care avea nevoi de acest cadou.

În fața porții s-au intersectat cadourile noastre.  Mulțumesc membrilor frați franciscani !!!

E o tradiție ca după împodobirea Bradului de Crăciun, fiecare  să aprindă o lumânare din pomul împodobit, este lumânarea personală și o aprinde de câte ori spune o rugăciune  până la Bobotează.

 Surpriza  cadourilor este un sentiment de mare bucurie și mulțumire, mai ales când în pachetul primit fiecare găsește împlinirea dorinței pentru cea ce a avut nevoie sau a constatat  imaginația, creativitatea obiectului primit de fiecare  membru al  familie, oferit generos de Moș Crăciun.

 Fericirea este mare și îmbrățișările și mulțumirile transmit emoția evenimentului purificator prin care se  vestește și celebrează Marele Praznic al Nașterii Mântuitorului Nostru Isus Christos.

  Gândul meu pentru Sfântul Crăciun este îndreptat spre dorința de a transmite tuturor ascultătorilor emisiunilor Radio Maria, de a aștepta Nașterea lui Isus cu sănătate, cu multă lumină în suflet, Lumină  pe care o răspândește această Veste Minunată, cu dragoste, înțelegere și ajutor față de toți membrii familiei și mai ales cu Pacea pe care o dorim pentru toți locuitorii acestui pământ, Pământul pe care sosește în fiecare an Domnul Nostru Isus Christos.

 Sărbători cu Sănătate, fericite

căci precum zice colindul românesc:

Acest Praznic Minunat,

Noi cu drag l-am așteptat

Astăzi s-a născut Christos,

La tot omul de folos!

Lăudați și cântați și vă bucurați!

Binecuvântat Praznic tuturor!                          

   Ing. MIORIȚA SĂTEANU

 

 

 

În categoria Articole, Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

1 Decembrie – ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Publicat în 1 decembrie 2022 de Mosincat Constantin

La zi de mare sărbătoare desfășurăm steagul ASOCIAȚIEI NAȚIONALE A CAVALERILOR DE CLIO, care înclude în a sa alcătuire culorile steagului, ca simbol al suveranității, unității și al libertății românilor. Am evitat a sune al „tuturor”, căci nici acum 100 de ani, din pricina „aliaților” bănățenii de pe valea Timocului, crișenii din Ugocea, maramureșenii, de dincolo de Tisa, au rămas în afara României Mari.

În urmă cu 50 de ani am depus solemn, individual, cu mâna pe armă și cealaltă pe drapelul de luptă, JURĂMÂNTUL MILITAR, și de atunci nu uit ancestralul TESTAMENT care poruncește: ȚARA trebuie predată ÎNTREAGĂ generațiilor viitoare. N-a fost să fie în cei 50 de ani, dar sperăm că în viitor să se împlinească.

Cât de mândru am fost ca român, în multe din întâlnirile mele cu străinii nu pot să spun, dar am să povestesc un fapt ce nu-l pot uita. S-a petrecut în 2008 la Budapesta, fiind invitat de către Asociația Honvezilor în rezervă, pentru a mi se înmâna Ordinul cultural al Armatei maghiare. în activitatea profesională am fost implicat într-un schimb de xperientță pentru cercetarea Arhivei Militare de la Budapesta. Atunci am descoperit 12ml de documente aparținând Corpului 2 Aerian Român în operația Budapesta ianuarie 1945, documente care au fost restituite Arhivelor Militare Române. Ungurii n-au uitat și m-au recompensat moral, prin ministrul secretar de stat Dr. Vadai Agnes (foto- 16 MAI 2008), felicitare la care am răspuns românește: SERVESC PATRIA ROMÂNĂ!

UN AL DOILEA MOMENT,

la fel de emoționant a fost  acela de la parcela  Eroilor Români de la Budapesta, când garda de Onoare, de la Regimnentul 30 Gardă a desfășurat drapelul. Foto

În amintirea Gloriei Străbune,

La mulți ani România, La mulți ani Români!

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Gânduri românești

Publicat în 30 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin

Sg. Ene Aristotel(străbunicul)

 Nici o zi fără tricolorul românesc în suflet…

01 Decembrie 2022-DOBRE

site 1 dec

Analistul de politică externă Radu Magdin, istoricul și profesorul universitar la SNSPA Bogdan Bucur, precum și profesorul de la Facultatea de Istorie Alin Spânu sunt invitații jurnalistului Bogdan Pavel la ediția specială Gândul Live de joi, 1 decembrie, care va începe la ora 10.30.

În cadrul ediției speciale va fi transmisă și parada militară de Ziua Națională de la Piața Arcului de Triumf, de unde Oana Zvobodă va da detalii atât despre unitățile care vor defila cât și despre atmosfera din public.

Emisiunea poate fi urmărită pe site-ul GÂNDUL.RO, dar și pe canalele oficiale de Facebook și You Tube ale GÂNDUL.

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , | Lasă un comentariu

Apostolul ANDREI – Ocrotitorul României

Publicat în 30 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin

ROMÂNIA ȚARA MEA DE GLORII, ȚARA MEA DE DOR

general locotenent r. Grigore Stamate

Cu toate încercările unora de a-l denigra ori șterge de pe firmamentul liricii universale pe unul dintre străluciții corifei ai literaturii române, steaua „Luceafărului” Mihai Eminescu nu va apune niciodată. Și, nu se va stinge nicicum, atâta timp cât în sufletul românilor de bună credință va mai scânteia un dram de dragoste față de această superbă țară și față de acest, atât de minunat, popor. Pentru că – orice s-ar spune – amintirea unuia dintre faimoșii reprezentanți ai generației, care ne-a dăruit independența de stat și ne-a ridicat la culme cultura națională, va dăinui pentru totdeauna.

Da, poetul, prozatorul și jurnalistul Mihai Eminescu va rămâne în conștiința noastră națională, ca și în cea universală, incontestabil, drept un geniu al literaturii clasice. Dar, nu numai atât, ci și ca un mare cugetător, un vizionar și un filozof ale cărui secrete încă nu au fost dezvăluite pe deplin. Iar, pentru interesul în temă, categoric, va rămâne un exemplu de aleasă excelență patriotică, de certitudine și credință, fiind unul dintre cei ce s-au preocupat îndeaproape de soarta nației sale, în concurs cu acea clasă politică de sorginte și preocupare antinațională, care – ca un blestem – și-a prelungit manifestarea și peste perspectiva tulburătoare a vremurilor.

Iată doar câteva dintre întrebările pe care, încă din a doua jumătate a veacului XIX, marele erudit Mihai Eminescu, le afișa, cu atâta nedumerire și tot pe-atâta dreptate, în referire la cei care alcătuiau clasa politică a unei societății, ce se zbătea îndârjit să iasă din marasmul împilării:

„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viata publică a statului?

Ce caută acești oameni care pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?

Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în deplina conștintă? (…). Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării[1]”.

Vi se pare cumva că – aluziv la contemporaneitate – se excede în context, că sunt simple vorbe aruncate în vânt de către un om, care trăia într-un cer al său și că orice asemănare cu realitatea sau cu evoluția de peste un secol și jumătate este pur întâmplătoare?! Să facem atunci încă un pas peste vremuri și să ne reamintim ce ne punea, pe același tapet social, nouă, românilor, o altă personalitate literară și politică de anvergură, la începutul de secol XX despre aceeași clasă politică, chiar dacă într-o altă componență, dar cu aceleași metehne. Fie și așa, extrapolând la nivel de ansamblu:

„Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei … Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști … Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”[2].

Extrem de dureros, de zguduitor și îngrijorător, dar atât de analitic și de plin de luare-aminte. O sinteză extrem de dură și de tristă, pe cât de condensată, tot pe-atât de congruientă în concluzii și învățăminte. Din nefericire, cu indubitabil corespondent în actualitatea nostră. Încât, firesc, apar întrebările: Ce se întâmplă cu tine, România mea!? Ce s-a întâmplat cu gloriile de altădată?! Să se fi rezumat totul la un simplu vis, la o simplă aspirație, la un deziderat în care doar dorul persistă!?

Revenind mult mai aproape de zilele noastre, să ne reamintim și ce ne dezvăluia, fără ca noi să avem vreo reacție, regretatul Octavian Paler:

„Primul lucru care a fost privatizat în România este interesul național (…).

În momentul de față eu mă întreb, cum de România mai există!

România nu e o țară coruptă, România e o țară jefuită, e o țară prădată, e o haită de lupi dinăuntrul țării și din afară care în complicitate fură tot ce se poate în România”[3].

Mai mult, în aceeași Românie de dor, cândva și de glorii, potrivit unui apreciat lider al Clubului de la Roma: „Trăim într-o formă anticulturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani” (…). Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și, ceea ce este cel mai grav, stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie… (…). România este ca o mină din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România (…) Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. (…) Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa” [4].

Da, și nouă ne place să credem aceasta. Pentru, că – vrem, nu vrem – doar sufletul celor care mai gândesc românește încă nu a putut fi pus pe tarabă.  Ne însușim întrutotul temeinicia analizei și, la rându-ne, punctăm în continuare, achiesând și la opinia unui distins jurnalist de la poalele Semenicului: „Nu cred ca în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă. Suntem atât de săraci fizic și spiritual, dar nu realizăm că ne îndreptăm asemeni oilor spre prăpastie. O prăpastie ce va însemna distrugerea acestei țări atât de bogată și frumoasă, dar care – vorba lui Țuțea – este populată cu idioți (…). Desigur există și valori, oameni pricepuți, copii olimpici și oameni de afaceri prosperi și integri. Dar aceștia sunt puțini și nu vor să se amestece cu actuala clasă politică”[5].

Chiar așa: de ce oamenii noștri de valoare nu vor să intre în politică sau, la fel de exact, de ce arar mai pot să intre în politică? Tânărul jurnalist, sus-amintit, încearcă să explice asta apelând la înțelepciunea populară: „Dacă te bagi în vălău te mănâncă porcii“. Și, în adaos, rezumă cu o precizie de necontestat: „Concluzia e că cine poate nu vrea, iar cine vrea e incapabil să vadă mai departe de buzunarul propriu”.

Achiesăm întrutotul, dar – ca simplu tehnician, care și-a petrecut o parte din viață sa în lumea parlamentară – mi se pare că ar mai trebui evidențiate și alte aspecte, între care cel al algoritmului „șperțar” este prioritar, care deși nu este expres menționat în platforma politică a vreunui partid se află într-o riguroasă ecuație cu acele indiscutabile „calități” și, mai ales, „capacități”, fără de care orice „promovare”  este estompată din start: incultura, obediența, arivismul, hoția, corupția, obediența și, ce-i mult mai grav, trădarea interesului național.

Cât despre personalități de valoare, nicio șansă, impasul este categoric.

Din acest unghi al aprecierii, opinia filozofului și scriitorului Emil Cioran este mai mult decât satisfăcătoare. Astfel: „Degeaba am căuta însă, în zilele noastre, literaţi pe măsura aventurierilor, a tiranilor veacului nostru. Dacă din punct de vedere politic am dat dovadă de o demenţă necunoscută până la noi, în domeniul spiritului mişună numai destine mărunte; niciun cuceritor prin forţa condeiului: doar avortoni, isterici, nişte cazuri, atât”[6].

Și, pentru că am făcut trimitere doar la câțiva dintre marii gânditori, cărora arar le mai acordăm prețuirea necesară, încercăm să extragem un fragment și din monumentala reflecție a unei reputate personalități a timpului nostru, respectiv a omului de teatru, film, litere și – de ce nu, de filozofie și istorie – regizorul și scenaristul, cu largă recunoaștere internațională, Visarioan Alexa, atât de actuală oricărei contemporaneități în derută: „… mă înspăimântă vremurile în care suntem supuşi să trăim acum. E timpul cucerit de impostura tenace şi perfidă. Timpul maculat de cardasia minciunii performante, a mediocrităţii hegemone, a falsului şi vulgarităţii. E timpul ce proclamă incultura ca biruinţă. E timpul fără Adevăr, stăpânit de slugărnicie şi umilire. Timp fără morală, timp de durere, fără conştiinta şi fără ideal. Timp ucis zilnic de tăcerea noastră satisfacută de propria dezamăgire. Comentăm înfrângerea ordinii cu resemnare. Timpul mistificarii desăvârșite!

M-am născut când se instaura dictatura şi se legifera frica. Teroarea în toată bestialitatea ei ne-a monitorizat existenţa. Ca şi multi alţii mi-am construit viaţa, familia şi profesia într-un climat de insecuritate şi degradare. Am rezistat plătind dureros fiecare clipă de supravieţuire. Cuvântul care m-a învăţat să trăiesc dincolo de minciuna vremurilor este Trebuie – Cuvânt de osândă cu care a fost botezat omul – spunea G. Büchner”.

Un ecou eteric, peste etericul unui timp, care, în loc să ne vină în întâmpinare, parcă se tot depărtează, cu fiecare zi. Iată, potrivit aceleași luminate minți, unde trebuie căutată cauza:

„Cauza trebuie găsită şi studiată în imediata noastră apropiere, în snobismul şi în diletantismul, în incultura şi în reaua credinţă a unora dintre cei de lângă noi, cărora prin indiferenţa, ignorarea sau tăcerea, prin «nebăgarea în seamă» le sporim încrederea în atitudinea şi conduita lor josnice”. Mai mult decât atât, maestrul vine și cu soluții demne de luat în seamă:

 „Trebuie să ne restabilim verticalitatea, ţinuta morală demnă, identitatea cetăţenească şi naţională, trebuie să demascăm şi să decidem cu propria noastră voinţă înlăturarea imposturii, a demagogiei, a minciunii autorizate, a populismului, a hoţiei, a prostiei, a manipulării conştiintei şi a tuturor justificărilor degradante… Trebuie să activăm responsabilitatea în întreaga societate românească … Da. Trebuie, maestre! Trebuie. Un deziderat atât de simplu, dar cu o încărcătură mare cât o țară. Pentru aceasta însă, toți cei din fruntea țării, toți cei care dispun de pârghiile corespunzătoare trebuie să-și facă datoria față de popor. Cu onestitate și responsabilitate, cu dăruire și respect față de țară și de neam, cu patriotism desăvârșit.

Dar, în aceeași remarcabilă și distinsă retorică, nu ne rămâne decât să aprofundăm și aceasta:

„Nu știu cât contează, în ziua de astăzi, adevărul … Nu știu dacă degradarea susținută și aclamată într-un climat viciat de prostie agresivă și ticăloșie interesată mai poate fi oprită”.

Subscriem, cu speranță, și chiar dacă „ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga existență”, noi mai credem –  încă mai credem – că România își va reveni la normal. Deși, vorba aceluiași expert de aleasă cultură: „Nu pot ști dacă mistificarea în care ne place să viețuim dintotdeauna în spațiul miticist are acum momentul ei de desăvârșire sau încă proliferează (…). În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea și responsabilitatea, trăim supuși și confuzi un timp al maculării …”

Așa este, însă nesiguranța, ca și impostura, ca și mediocritatea ori obediența, care s-au instalat, ca-ntr-o galaxie a rușinii, pe cerul, cândva atât de senin, al patriei, suscită destulă prudență. Este chiar periculos – momentan, desigur – să te pui împotriva unui curent, în care s-a lăsat antrenată majoritatea. Din atâtea motive, pe care unii, sincer, nu știu să și le explice. Se lasă duși de val și – cât timp propriile lor afaceri nu sunt deranjate – nu au de ce să se implice, dincolo de interesul nemijlocit. Oricum, cei care încă mai îndrăznesc să facă obstrucții, sunt reduși la tăcere în cele mai josnice moduri, între care compromiterea deține locul principal. Ți se insinuează repede ceva și, până la retractare – dacă o să mai parte și de așa ceva – rămâi cu pecetea atârnată de gât.

Am întâlnit adesea cazuri, când eram întrebat de ce permitem și nu acționăm împotriva a ceea ce i se întâmplă României, astăzi. Să facem ceva, cât nu este prea târziu, ca să înlăturăm impostura și să aducem țara pe linia de plutire. Le-am răspuns că, deocamdată, nu se pot face prea multe și – cu părere de rău – în niciun caz, numai din partea seniorilor. Să lăsăm tineretul să conștientizeze ce se întâmplă și  să-și revină, cu de la sine înțelegere, în matca națională. Altfel, nu e nicio putință de izbândă și, dacă nu se pricepe asta, își merită soarta și ei și noi. Riscăm să facem un deserviciu și, în loc să avem aderență la masă, ne putem aștepta la un afront generalizat. Astăzi, mijloacele de informare, capacitățile și disponibilitățile, care vin în întâmpinarea tânărului, pentru a-l pregăti și a-l forma ca om, în deplină cunoștință de cauză cu ceea ce societatea, ca și ceilalți, așteptă de la el, sunt multilaterale. De aici și nivelul, la care ar trebui să se situeze media. Categoric, superior, față de cel al generațiilor precedente. Ceea ce, cu toții cred că acceptăm, este și normal să se întâmple.

Anormală însă este dispoziția unora dintre aceștia în legătură cu obligațiile sociale, pe care ar trebui să le incumbe o asemenea realitate. Și, când spun asta, am în vedere, indubitabil, interesul național, ca și acel nobil simțământ care trebuie să ne mențină în actualitate și să reprezinte mândrie noastră de neam: dragostea față de țară, de acest popor atât de minunat, de tradițiile și de istoria sa îndelungată. Desigur, generația de astăzi nu se mai poate nicicum raporta la generația din perioada imediat post-belică, care muncea dezinvolt, pe gratis, în numele unui patriotism, chiar dacă forțat. Dar, cu amendamentele impuse de o altfel de evoluție, în care totuși comandamentele sociale erau aceleași. Nu numai la noi, ci în întreaga lume civilizată. Pentru că, oricât de mult ar fi evoluat societățile din statele avansate, eu nu am auzi pe nimeni, care să se dezică de patria lor, ca și de cetățenii în mijlocul cărora își desfășoară activitatea. Respectul lor față de țară, ca și față de popor a rămas constant, în pofida oricăror vitregii ale vremurilor»[7].

România – „țara mea de glorii, țara mea de dor” – suferă cumplit. Au îmbolnăvit-o netrebnicii neamului, iar noi – noi românii, fiii săi –  asistăm neputincioși, cum cancerul social se răspândește în trupul cândva atât de puternic al unui popor năpăstuit peste poate. Asistăm, oftăm și așteptăm. Așteptăm să apară cumva un altfel de tămăduitor al neamului din Grădina Maicii Domnului, care să ne curețe de pecinginea străină și să stârpească tumoarea, ce tinde să ne introducă în metastază. Chiar și în pofida evidenței, potrivit căreia: „neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești – probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și Estul Europei – România nu devenea «cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene» practic doar într-un deceniu și jumătate[8].

Au trecut treizeci și ceva ani de la momentele acelea când pe străzile Capitalei și în marile orașe se scandau lozinci de genul: „Nu ne vindem țara!” Și, noi, simpli cetățeni din majoritatea eterogenă ne-am însușit sloganul și am vrut să ne constituie deziderat. În schimb ei, guvernanții noștri – nu ai altora – sub paravanul întunecat al nerecunoștinței populare, au scos-o la mezat, pe mai nimic. Bucățică, cu bucățică, ne-au vândut țara, cu o nerușinare de neimaginat.

M-au impresionat profund relatările tânărului jurnalist reșițean – sus-amintit – care, cu doar câteva zile în urmă, mai avea „tupeul”  să le reamintească acelora, ce încă mai gândesc românește, că: „Suntem un popor de idioți, așa cum afirma Țuțea[9], atâta doar că nu ne dăm seama. Am fost duși cu zăhărelul an după an, generație după generație. Comuniștii ne-au arătat luminița de la capătul tunelului în care fiecare era egal cu celălalt. Adevărul e că ne-au pus să muncim și au creat condiții pentru a face acest lucru. Social-democrații ne spuneau cât de frumoasă va fi viața după guvernarea lor și au distrus tot ceea ce se numea economie: fabrici, uzine, șantiere, CAP-uri și IAS-uri. Calea spre occident fusese deschisă și poteca începea să se bătătorească. Au venit liberalii cu vederi progresiste, aliați cu neomarxiștii (doar în definiție) pentru că nici acum nu știu ce hram poartă. Ăștia au în cap un singur lucru: banul. Fac orice, indiferent de pierderile colaterale pentru avutul propriu. Al lor și al acoliților și calcă în picioare tot: destine, credință, libertăți”[10].

Vi se pare că se exagerează cumva!? În ce mă privește, nicidecum. Pentru că eu, și ca mine destui alți buni creștini: „Nu cred că în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă”[11].

Întrebările care subzistă și pe care ar trebui să ni le punem, fie și așa când privim în oglinda minții: Cum de se permit toate acestea?! Ce face justiția, procurorii noștri convertiți în magistrați?! Ce fac celelalte autorități, cu răspunderi într-unul sau altul dintre domeniile rămase de izbeliște?!

O justiție cu talerul dreptății ciuruit, întreținută gras, cu salarii și pensii, pe măsura gradului de obediență, n-o să fie niciodată în slujba cetățeanului simplu. Aidoma, instituțiile înțesate de înrudiri și „însoțiri” de toate genurile n-o să vină niciodată în întâmpinarea românului fără de vreun „sfanț” în buzunar și, cu o întreținere și amăgire pe măsură, nu ne vor susține niciodată interesul național.

„Vrem o țară, ca afară!” Așa am perorat mai toți – ani de-a rândul – după acele evenimente bulversante de la finele lui ’89.  Vai, cât de obstrucționată și pervertită ne-a fost înțelegerea! Nu, noi nu vrem o țară ca afară, vrem o țară care să fie a noastră, golită de tot ceea ce a afectat-o atât de grav, tocmai din afară. Mai exact: „Ne vrem țara înapoi!”. Și mai vrem ca tinerii noștri să revină la vatră și, prin virtutea, competența și dăruirea lor, să ne revigoreze tuturor simțirea peste care, cineva, de altundeva, a tras perdea întunecată a ingratitudinii sociale, umane și politice. În dosul căreia alogeni impertinenți ne storc de bogății, ne umilesc și ne batjocoresc tot ceea ce a avut și mai are de preț această națiune aservită peste putință: istoria, credința, civilizația și dragostea față de patria, în care sălășluim de-atâtea și atâtea secole și milenii.

Nu, noi nu vrem nicio țară ca afară. Niciodată, chiar dacă pentru o clipă ne-am lăsat amăgiți de un miraj, care niciodată – după câte se pare – nu va prinde concretență pe pământ românesc. Noi, care niciodată n-am râvnit la mai mult, dincolo de interesul național, ne vrem înapoi doar pământurile noastre, vândute ori arondate aiurea, economia devalizată, întreaga avuție națională, cu tot ceea ce incubă aceasta, demnitatea furată și mândria terfelită peste măsură.

 

Mă doare că scriu aceste rânduri în ajunul marii sărbători a Zilei Naționale, în plin post al Crăciunului, când toleranța și empatia ar trebui să ne determine să fim mai ponderați în aprecieri necorespunzătoare sau, pe cât posibil, să le evităm. Dar, mă întreb și-l rog mult pe Autoputernicul să mă înțeleagă și pe mine: toleranță față de cine?! Empatie cu cine!? Cu cei care ne-au pauperizat și ne-au afectat sfințenia trupului românesc și a cugetului bunului român. Niciodată.

Astăzi – în preziua marelui bilanț național – nu pot să mă limitez doar la aspectele de paradă, ci cu deplină sinceritate față de destinul unei țării de vază europeană, care i-a avut în frunte pe marii oameni ai neamului, ca și pe voievozii istoriei Mircea cel Mare, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Sfânt, pe Ioan Alexandru Cuza și, ca ei, atâția alții, nu pot să nu mă întreb: Ce s-a întâmplat cu agoniseala noastră, a tuturor? Cum de a ajuns țara aceasta să fie sărăcită și înglodată în datorii? Cine și de ce ne-a aservit altora?! De ce, cu fiecare zi în adaos, ni se fură până și sentimentele!? Ce fac toți aceia care sunt învestiți prin lege, prin Constituție – dacă se mai respectă așa ceva în România – să ne ocrotească și să ne apere?! Până când se va permite deșănțata spoliere!? Că de manipulare și abaterea atenției ne-am săturat și nu mai are niciun efect pentru cetățeanul de rând. Nu ține de foame și, îi asigurăm pe guvernanți ingrați, ca și pe acei parlamentari cu portofoliu pe bază de portofel, că ne afectează doar dorul. Dorul după acea Românie, în care gloria mai conta și – independent de orice formulă politică – ne asigura stabilitate, încredere și siguranță în familie, în societate, în credință, în perspectivă și față de oricine s-ar fi dovedit în contrar interesului nostru.

Poate că unii vor fi tentați să creadă că, cei care mai gândesc aidoma mie, sunt nostalgici și se lamentează aiurea. Nostalgici – în sensul nealterat al celor menționate și susținute cu argumente –  poate, dar lamentabile sunt doar prestațiile celor care ar trebui să ne ofere tuturor, cu deosebire tinerilor, model de manifestare civică, nemijlocit în slujba țării și a poporului, pe care-l pot deservi și altfel. Adică: cu cinste, cu dreptate, cu prestanță și cu mândria de a fi român adevărat.

În ceea ce ne privește, cu toate reținerile exprimate, așa cum nu ne-am pierdut credința, nu ne-am pierdut nici speranța și suntem convinși că România, țara mea de glorii, țara mea de dor își va reveni, cu totul, în siliștea dintotdeauna. În pofida oricăror încercări ale neaveniților de a ne scoate din matca strămoșească, vom reuși să răzbatem prin ceața întunecată, în care unii caută să mențină pentru totdeauna și, îi asigurăm pe vrășmașii neamului că poporul din Grădina Maicii Domnului, va dăinui în demnitate peste secole. Altfel, nici că se poate.

La mulți ani, România, țara mea de glorii, țara mea de dor! „Fiii tăi trăiască numai în frăție/Ca a nopții stele, ca a zilei zori/Viața în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/, Vis de vitejie, fală și mândrie/Dulce Românie, asta ți-o doresc!”[12].

Note

[1] Mihai Eminescu, Netrebnicii care ne conduc, articol scris de Mihai Eminescu in ziarul „Timpul”, A.D. 1877!

[2] Octavian Goga,

[3]Dan Tănăsescu, Octavian Paler despre România, 11 mai 2014, articol accesat în 30 noiembrie a.c.

[4]Călin Georgescu, lider al Clubului de la Roma, România a fost vândută. Statul român nu mai există, postat în 10 februarie 2019, de către Adrian Albu în Cunoaște România, Dezvăluiri.

[5] Dan Agache, în Reper 24.ro, 11 noiembrie 2022;

 

[6]Emil Cioran, Ispita de a aștepta, Scrisoare către impasuri, 2008.

[7] Pasaj preluat și prelucrat din volumul Grigore Stamate, Barajul tinereții mele, Editura Total Publishing, București, 2021, pp.344-348;

[8] Ilie Șerbănescu, Unicitatea „europeană” a României post-colonozare, în România liberă din 28 mai 2019.

[9] Petre Țuțea: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare“.

[10] Dan Aghache, idem.

[11] Ibidem.

[12] Fragment din poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, versuri Mihai Eminescu.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

ÎNFĂȘURAȚI ÎN TRICOLOR – ROMÂNII LA ZIUA NAȚIONALĂ

Publicat în 27 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin

Steagul tricolor

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, udat cu sângele strămoșilor noștri și îmbogățit cu sudoarea muncitorului (…)

Al. Ioan Cuza1/13 septembrie 1863

„Fiecare națiune, din dragoste pentru propriile lucruri și pentru gloria propriilor străbuni, a inventat multe povești. (…) Din toate lucrurile le vom povesti doar pe cele pe care, prin originea lor antică, le-am considerat a fi demne de a rămâne în memorie”

Nicolo ZENO

În Istoria sa Univeraslă, Nicolo Zeno, în cele șapte Cărți ale Geților, ne creionează virtuțile geților din vremea lui Deceneu , din timpul regelui Burebista, și mai cu seamă nea- amintit de adevăratul geniu al geților: ZAMOLXIS, cel care, asemenea legendarului biblic Moise, a „dat legile națiunii”! El, fiind descendent din GETAR, a reușit să-i convingă pe geți „să devină faimoși prin intermediul armelor”. Prin aceasta vor iniția expediții de cucerire, vor schimba numele „din geți-în goți”!, apoi cei din răsărit-ostrogoți (Amali), cei din apus vizigoți-Balți (scitul de aur), ambele ramuri GETICE scoborâtoare din Scandia .

Interesant de coroborat informațiile furnizate pe o hartă de către o universitate americană, cu privire la așezarea popoarelor sub cercul polar, și locuire primordială(cam sub 5000 de ani, a teritoriilor sun scandinave), deci zone amintite de istoricii antici Strabon, Pliniu și Ptolomeu. pe tăblițele sale Papa Nicolae I, i-a dispus în zona Scandinavă pe Alani, Norvegieni, groenlanda, Suedia și Goția, adugați și alții: finlandezi, Lapia, carelia, etc. între 40-18 grade latitudine. După moartea lui Getar populația a migrat spre sud, devenind „sciți păstori”(Herodot), sub comanda urmașilor lui Ilea și Hercule Baltul, au lăsat o puternică armată numită a goților regali, superiori celor din jur până la venirea lui Darius Hyspastes.

Cam ala 1000 de ani după Potop, pe vremea faraonullui Ramses din Egipt, a regelui Leman în Franța, Romo în Spania, a Judecătrorilor evrei, în Grecia dominau tebanii, peste Geția domea regina Melampo. Cu ajutorul amazoanelor geții au învins pe grecii, conduși de Hercule și Tezeu, și au stăpânit câteva sate din Grecia, înainte de a se retrage în Tracia. După războiul Troiei geții l-au avut ca înțelept pe ZAMOLXIS, adorat ca un Zeu.  El „i-a stabilizat pe geți, le-a dat legi și grandioase cunoștințe”. După acele reguli geții au trăit în pace până la venirea lui Darius.

Cohorta I Ulpia Dacorum, recrutată și trimisă în Capadochia (Siria) au luptat sub stindardul lor nemuritor, cel al dragonului. Astfel observațiile lui Arian din vremea Împăratului Hadrianus (117-138) remarca dârzenia cu care se instruiau soldații proveniți, din Dacia, în limba lor proprie, precum și zgomotul (șuieratul) dragonului (capului de lup). Fără a face o mențiune specială asupra culorilor pânzelor ce atârnau pe lângă balaur, Arian  lasă urma primordială a existenței acestor la daci!  Autoritățile militare romane au fost surprinși de faptul că acest simbol dacic era colorat.Admiși și recrutați în Cohortele romane, dacii au ajuns să fie „lăsați la vatră” ca cetățeni liberi în Bretania anului145 d. Hr., și împroprietăriți cu pământuri acolo, dar nici acolo nu s-au despărțit de sica dacică (cuțitul încovoiat).

La anul 175 după Hristos, culorile menționate pe steagul de luptă al dacilor sunt: roșu, galben și albastru, dispuse pe orizontală. Novela XI, din 535, aceleași culori figurau și în timpul domniei Împăratului Iustinian, după mențiunea de fixare și supunere a teritoriului locuite de daci (Apud arh. Ioan Constantinescu, Toronto- Observatorul.com, 17 noiembrie 2022). Același autor amintește de o carte, redactată în limba germană, apărută la Brașov în 1851, care amintea de „moștenirea culorilor tricolorului de pe timpul Daciei Traiane ”. De altfel e bine știut că prin steag și prin Columnă dacii au rămas nemuritori!

(frescă din Muzeul Militar Național -Filiala Oradea)

Culorile în steagurile și scuturile de pe vremea lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Zogravu-Muntele Athos-Grecia, bradat de domnița Elena, fiica domnitorului, ajuns la București după primul război mondial(Apud Adina Berciu-Drăghicescu, Gh Iscru, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolorul României, 1995, p.14), ori Mihai Viteazul, conform descrierii cronicarului Ciro Spontoni din 1638, cum că însuși mihai „ a desprin flamura și a pus-o sub platoșă”, pentru a proteja însemnul corbului de pe flamură de mâinile dușmane. Steagul era așadar și un semn de adunare a oastei și un însemn de identitate care flutura pe cetate, ori în fruntea oștirii. Culorile au fost decise ca semne de identitate națională la 1848, odată cu formarea la Islaz a guvernului, după decizia de la Craiova. Astfel că 26 iunie a fost adoptată ca zi a drapelului național (Apud Constantin Moșincat,  Drapelul de luptă ca simbol al onoarei și patriei, 1997)

Cât privește dispunerea culorilor, ele simbolizează „verticalitatea poporului”, și se citesc de la albastru, galben, roșu, proporții egale lățimea 2/3 din lungime, cu dispunere pe orizontală. Semnificația culorilor e dată de -roșu -sângele și jertfa pentru libertate, galbenul- măreție și virtutea neamului,  iar albastru, seninul cerului.

Cât de dragi le-au fost ardelenilor aceste trei culori, cu câtă demnitate le-au purtat ei, încât l-au făcut pe marele savant Nicolae Iorga să definească „tricolorul pentru ardeleni e ca bolta cerului de necuprins” (Apud, Constantin Moșincat, Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, 2018).

Românii, în special ardeleni, din America pe steagurile breslelor profesionale au postat aceste culori, iar la  întrunirile lor, chiar înainte de Marea Unire, le afișau public. pe steagul tricolor au depus solemn jurământ și voluntarii ardeleni din legiunile din Siberia, Italia, Austria, și Darnița.

Manifestări culturale în prezența tricolorului

LA MONUMENTUL OSTAȘULUI ROMÂN DUPĂ MARȘUL RECUNOȘTINȚEI

Delegație de veterani bihoreni la Alba Iulia – pe urme de eroi

tricolorul la Cotul Donului -Vasile Șoimaru

LA MONUMENTUL OSTAȘULUI ROMÂN DUPĂ MARȘUL RECUNOȘTINȚEI

Cu  tricolorul la Cazemate – Nojorid, jud. Bihor

Prof. univ. dr. Viorel Faur, omagiat la 80 de ani

Ce-ți doresc eu Ție, Dulce Românie?…

La mulți ani România!

La mulți ani români!

Românii sãrbãtoresc Ziua Nationalã oriunde s-ar afla

Dorina Cornelia Aldea

Pe 1 Decembrie, toti românii, oriunde s-ar afla, poarta România în suflet iar Imnul României va rãsunã in toate lãcasurile, din toate colturile lumii, unde bat inimi de români.

Iar pentru noi, românii care suntem departe de tarã, aceasta zi ce o petrecem impreunã, ne leagã si mai puternic, ne aduce impreunã cu gânduri bune, cu amintiri plãcute, cu traditii, cu lucrurile bune pe care România ni le-a dat.

România a sãdit in noi valori cum ar fi moralitatea, modestia, ambitia, iertarea, importanta familiei, a prietenilor si a tesut în fibra fiintei noastre o puternicã legãturã cu pãmântul, apele, codru, aerul, croindu-ne un contur care ne defineste.

O astfel de povarã dulce-amarã o purtãm cu noi oriunde. Este dorul de Acasã. Chiar si în cele mai îndepãrtate țãri, românii au un loc unde se simt ca acasã: biserica! Aici se întâlnesc, se roagã în limba maternã, aici își boteazã copiii, aici isi fac legãmântul pe viata, tinerii cãsãtoriti. Biserica este instituția care îi unește cu adevãrat pe români, care luptã pentru pãstrarea credinței, traditiei și identitații românești.

Si…..sã nu uitãm cã stã si in vointa noastrã, a celor ce trãiesc dincolo de frontiere nenumãrate, sã facem România mai frumoasã si sã fim mândrii atunci cand se intoneazã imnul national in tarã sau in orice alt loc in lume, atunci cand se vorbeste de Brancusi la Paris, New York, Tokyo, atunci când aflãm ca tinerii nostri olimpici si-au mai golit o camerã de jucrii, in care srã-si poatrã etala medaliile obtinute la concursurile internationale, atunci cand un român câstigã un turneu de tenis sau când un român ajunge pe vârful unui munte.

Sa fie o mândrie pentru fiecare dintre noi, sã avem un pasaport românesc sã vorbim in limba noastrã si sã ajungem sa fim modele si pentru alții.
Si, sã nu uitãm cât de mult potential si frumusete are de oferit România. O tarã in care splendorile si sãlbãticia naturii se impletesc cu abisurile istoriei, din primii ani ai crestinismului in Carpati.
O tarã care ascunde in inima ei comori cât pentru o lume intreagã.

Eu sunt recunoscãtoare pentru baza solidã pe care România a oferit-o vietii mele. Acolo am trãit cei mai frumosi ani, acolo am avut cele mai mari impliniri.
Eu n-am uitat cã România este tara cu traditii inestimabile este, tãrâmul de basm în care s-a nãscut Fat-Frumos, meleagul fantastic al Mioritei si al teiului lui Eminescu.
Eu n-am uitat muzica care uneste suflete, dansul si voia bunã, baladele si cântecele traditionale românesti, de jale si de DOR. La fel ca dorul de cei dragi, si dorul de tarã este mereu prezent în sufletul românilor plecati departe, pentru ca parte din identitatea oricãrui român este legatã de tara sa.

Iar tu, român de-al meu, cãlãtor pe alte meleaguri, spune-le celor ce te vor întreba cine esti si de unde vii, ca „tu române, nu ai de ce sã tii capul plecat în fata nimãnui, niciodatã, pentru cã tu pe pãmântul tãu ai stat, nu pe al altora, tu l-ai muncit si fãcut sã rodeascã, tu ai stat cu o mânã pe plug si alta pe sabie si nu ai râvnit niciodatã la bunul altuia”.

Asadar odatã cu un indemn de regãsire a respectului de sine si o sperantã de a ne renaste ca o natiune puternicã in rândul tuturor natiunilor, trimit gândurile mele spre toate zãrile lumii pe unde se aflã rãspindit neamul nostru si sã ne amintim cu toti ca suntem din neam vechi, cã suntem copii de oameni buni, frumosi, harnici, credinciosi, ospitalieri, cinstiti, rãbdãtori, dar si viteji, aprigi si neînfricati atunci când tara o cere, sã fim mândri de noi însine, de strãmosii nostrii si de tara noastrã!

Tie, Românie, îti doresc sã fii mandrã de fii tãi, sã fii bunã cu ei, sã le aduci un An Nou Bun si cu sãnãtate!
Iti doresc belsug, pace si bunãstare, copilasi zambãreti si sãnãtosi, imbrãcati bine si educati si mai bine, bãtranei la adapost care sa trãiescã fãrã frica frigului, a bolii, a singurãtãtii si nepãsãrii.

Îþi doresc conducãtori demni de strãmosii lor si tineri care sa nu renunte la idealuri. Tineri care sã stie ca visele lor devin realitate dacã au vointã, dacã au credintã si putinã iubire: de Dumnezeu si de semeni.
Numai asa vor reusi sa construiascã o lumea nouã in care sã fie fericiti si mândrii de numele tãu!

Îti mai doresc ca ziua ta si sacrificiile care au însemnat ea sã nu fi fost în zadar.
La Multi Ani, Românie, tara mea!”

Fie ca Dumnezeu sã binecuvânteze România, astfel incât din plinãtatea fericirii pe care El a hãrãzit-o tuturor oamenilor sa se impãrtãseasca cat mai multi concetãteni de-ai nostri, dupã faptele bune si gândul curat al fiecãruia!


din Vancouver, pentru Observatorul – Dorina Cornelia Aldea
     11/23/2022http://www.observatorul.com/Default.asp?action=articleviewdetail&ID=24267
În categoria Articole, Autori | Etichete , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Profil ANIVERSAR: SCULPTOR CORNEL T. DURGHEU, prof. univ. Dr.

Publicat în 25 noiembrie 2022 de Mosincat Constantin
  • În anul 2011, cunoscândul pe Decanul Facultății de Ară din Oradea,
    prof.univ.dr. Cornel Teodor DURGHEU, prin mijlocirea acestuia și sprijinul și
    interesul prof.univ.dr. Aurel CHIRIAC – Director, Enrico Gino BINACO are
    oportunitatea de-a aduce în România , la Oradea , pentru a organiza o Expoziție
    Personală ANTONIO DEL DONNO, o MARE PERSONALITATE a culturii italiene
    Moderne în Domeniul Artlor Vizuale, la Muzeul Țării Crișurilor.
    În contextul creat prin interferențele culturale speci?ce s-a creat
    ocazia, între subsemnatul și prof.univ.dr. Cornel T. DURGHEU, de-a stânge o
    prietenie care durează și în ziua de astăzi. Prietenie bene?că care a făcut și ea să
    mă hotărăsc a mă stabili în frumosul oraș Oradea ca un bun și generos cetățean.
    Unul dintre primele Proiecte realizate înmpreună cu Sculptorul
    DURGHEU, mijlocite și de generozitatea Primăriei ORADEA,dar cu sprijinul Dir.
    Alberto MOLINARI la ROMA, a fost organizarea Expoziției Personale – „DIALOG”
    – a renumitului ar&st plas&c ,la Galeria de Artă a Museului „Locanda
    MARTORELLI” Ariccia -Roma. Expoziție organizată și desfășurată pe data de 15
    noiembrie 2015. Cri&ca Evenimentului a fost scrisă de Cri&c de Artă D-na
    Vincen& Maria Cris&na. Apoi s-a realizat o altă Expoziție DURGHEU la Napoli
    „LARTE dal I al III Millennio” în Castelul din sec. IX în „LETTERE”, unde sculptorul
    a avut privilegiul de-a primi cri&ca renumitului cri&c profesor GIANNI GARRERA.
    În anii următori, după această bază cultural-expozițională, câș&gată
    prin experiența și implicarea sculptorului DURGHEU, am colaborat și realizat
    Proiecte și Expoziții internaționale a&t în Italia cît și în România cu ar&ș&i români
    și italieni.
    Amintesc:
    – în 2014 – Expoziția „Antonio Del DONNO” la Muzeul de Artă din BAIA MARE:
    – în 2015 Expoziția „Ar&stul postmodern” Antonio Del Donno la Muzeul
    SatuMare : –
    in anul 2016 , Expoziția Antonnio Del DONNO „CULTURI” la Galeriile
    UAP,TârguMureș:
    –în anul 2016 Expoziția ar&stului Antonio Del DONNO „Convivenza” la Muzeul
  • de ArtăArad: –
    în anul 2019 s-a organizat Expoziția ar&ș&lor orădeni și bihoreni ,,Dall est all
    ovest” la Academia di Romania din Roma prin colaborarea cu D-na Dr. Vioara
    BARA – Președinte UAP Oradea, cri&ca scrisă de renumitul cri&c de Artă din
    Bucureș&, Dr. MAGDA CÂRNECI:
    – în anul 2022 pe 11 noiembrie , organizăm la ROMA Expoziția Ar&ș&lor din
    Târgu Mureș „DIVERSE SIMILI”, la Academia di România și la
    AcademiadiUngaria. –
    în anul 2022 la 12 niembrie , organizăm sub auspiciile d-lui Alberto
    MOLINARI ,Expoziția de sculptură a prof. Cornel T. DURGHEU „Manipolazione
    della Forma” la Galeria – „Associazione Culturale Plus Arte Plus din ROMA –
    cri&ca prof, Gianni GARRERA.
    Tot pentru anul 2022 s-s conceput pentru Oradea un Proiect Nou în
    colaborare cu Ar&stul Italian Constan&ni MASSIMO , Proiect numit
    „UNCONVENTIONAL Art Project WHITE HOLE” care constă în a aduce Arta
    Locală din Oradea și cea internațională în spațiile NONCONVENȚIONALE din
    oraș, în spații neobișnuite cu lumea ar&s&că, mediu care va da vizibilitate
    operelor ar&ș&lor în afara spațiilor obișnuite de expunere în mai multe spații și
    sectoare nonconvenționale ale orașului Oradea:
    Pentru anul 2023 sunt Programate Proiecte Expoziționale la Academia
    Română din Roma și la Academia Maghiară din Roma împreună cu Comunitatea
    de Ar&ș& din BAIA MARE și tot la Academia Romănă din ROMA se va organiza
    Expoziția Personală a profesorului sculptor Cornel T. DURGHEU din Oradea.
    În concluzie este de remarcat considerarea și constanta PROIECTELOR inițiate,
    organizate și coordonate în spațiu internațional, dezvoltînd o tot mai largă gamă
    de colaboratori și Ins&tuții din mai multe Țări care dovedesc interes,
    profesionalism și seriozitate organizatorică. Totul pentru concetățenii noștri
    doritori și consumatori de orientări sociale și spirituale de civilizație culturală
    națională și universală. Cei care doresc și iubesc privilegiul iden&tății neamului
    stăpîniți de ?rescul și Eternul sen&ment de ACASĂ.
    BINACO ENRICO GINO.
    Oradea 6 nov.202
     

    CASA NATALĂ DIN BERECHIU

    LA MULȚI ANI DISTINSE CAVALER DE CLIO!

În categoria Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

VETERANII BIHORENI – ONOR LA EROI!

Publicat în 25 octombrie 2022 de Mosincat Constantin

Frumoasă, pioasă și lăudabilă inițiativa Asociației Maționale a Veteranilor de Război – Filiala Oradea de a organiza un tur -PRO-MEMORIA – pe la împortante locuri care amintesc pelerinilor și simplilor trecători că pe acolo își dorm somnul de veci EROII.

–Reporter Cetatea Cavalerilor:  Ce reprezintă Eroii pentru Asociația Veteranilor, l-am întrebat pe președintele filialei Col. r. Dumitru Damian?

– Col. r. Dumitru Damian: Ei sunt norocoșii supraviețuitori. Din evidența Filialei dispar, pe cale naturală tot mai mult cei care au fost pe front, sau/și urmașii acestora: soții/văduve de veterani și chiar copii ai acestora. Odată cu ei și o parte din ceea ce nu s-a povestit despre isprava lor. Tocmai din acest motiv am pornit pe acest drum al Memoriei istoriei. Pașii hotărâți ai eroilor se aud încă la Păuliș, Oarba de Mureș, Carei.

– RCC – Știu că în anii trecuți ați fost pe urmele ostașilor români din Armata a 4-a, de la Oarba de Mureș la Carei. Proiectul din acest an ce aduce nou?

–D.D. -Mă bucur că ați amintit despre un  turneu mai lung, cel din Nordul județului, unde am avut bucuria să ne întâlnim cu tineri la ei acasă și la „casa Eroilor”, adică la monumentele și cimitirele Eroilor din Zonă. Așa s-au transmis cunoștințele istoricului Dr. Augustin Țărău, vicepreședintele nostru – către generația tânără. Receptarea informațiilor, ne-a convins de utilitatea unor astfel de excursii-documentare-de-suflet pe URME DE EROI! În acest anu am mers prin Sudul județului, urmărind ofensiva Armatei 1-a. Primul popas la Păuliș, acolo unde cei de la Radna au stat „stâncă lângă șanțul antitanc!” Din lecția asta se învață că Tu, ca Ostaș Român, ești bucată vie din Trupul  Naţiunii Tale, care ştie și aplică fără rezerve, lecţia morții pentru ȚARĂ, pentru ca fiii săi să trăiască de-a pururi. Este Armă Vie necârtitoare, parte de nedezlipit din Patrie Română, cu care de-a lungul vremii și-a apărat ființa, glia mult râvnită de alții.

–RCC – Văd că sunteți o mână de oameni, foști militari, din care unul în straie preoțești.  Are și asta vreo semnificație?

D.D. – Da, în posibilitățile financiare au fost mai reduse, ca după Pandemie. Așa ne-am strâns acest mănunchi de 7 (din imagine lipsește ing. Eugen Sabău – fotograful) și ne-am gândit să tămâiem, la propriu, monumentele și locurile de veci ale EROILOR căzuți pentru PATRIE! Așa că am oficiat slujbe, parastase pentru Eroi!

– RCC – Ce a urmat pe traseu?

D.D. – La 150 de ani de la moartea Crăișorului Iancu, nu puteam rata itinerarul fără să mergem, din nou, la Țebea.

Apoi la Alba Iulia, acolo unde Ostașul român a privit  și țintit cu admirație, și chiar dacă n-a intrat pe Câmpia Libertății, ori pe Câmpul lui Horea, a  privit cu nădejde în suflet că porunca străbune se va împlini, mai devreme ori mai târziu. Și vă mărturisesc că de câte ori pronunț Alba iulia îmi vine în minte povestea Moșneagului care s-a prezentat voluntar printre românii chemați de Consiliul Dirigent la oastea ardeleană. Întrebat de colonel: „- ce cauți aici, locul dumitale e acasă, la gura sobei printre nepoți! – Ba NU, domn colonel, că eu mi-am trăit viața, și de-o fi vreun glonț rătăcit pe câmpul de luptă și pe mine de m-o nimeri, nu-i așa mare bai ca și când ar secera viața unui flăcău”.

Mereu pe urmele Eroilor, căci, cum zice poetul, nu mor niciodată, ei rămân „contemporani cu toți urmașii”! Și care-i mai pios omagiu  decât o rugăciune acompaniată de Veșnica lor Pomenire! Așa am gândit să ne omagiem Înaintașii, iar de Ziua Armatei României gândul nostru se îndreaptă întiași dată spre ei Eroi ca au la căpătâi inscripția:

„GLORIE OSTAȘILOR ROMÂNI CARE AU LUPTAT  CU EROISM ÎMPOTRIVA FASCISMULUI PENTRU  ELIBERAREA PATRIEI, PENTRU LIBERTATEA  ȘI ÎNDEPENDENȚA POPORULUI ROMÂN” ,

iar pentru aceia care însă se află la datorie sub tricolor le urăm La mulți ani!

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Regimentul 2 ”RE” la serbarea de Încoronare

Publicat în 14 octombrie 2022 de Mosincat Constantin

12 octombrie  2022 – Oradea la statuia Regelui Ferdinand I

Regimentului 2 Vânători la Încoronare

În categoria Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu

Ziua Limbii române

Publicat în 1 septembrie 2022 de Mosincat Constantin

Ing.Miorița Săteanu

Activitatea festivă dedicată ZILEI NAȚIONALE A LIMBII ROMÂNE, care se sărbătorește începând cu anul 2013, în data de 31 August, al fiecărui an, a avut loc în cadrul *Clubului de Poezie* la sediul Bibliotecii Virtuale ELIT, director prof. Mirela Silaghi în parteneriat cu ing. Săteanu Miorița, coordonatorul proiectului *Cetățeni activi la puterea a treia*

Importanța evenimentul a fost subliniată și a fost scoasă în evidentă prin cuvântul de deschidere a doamnei prof. Mirela Silaghi, consfințind faptul că Limba Română este printre limbile cele mai muzicale, curate, bogată în expresii și metafore. Este limba în care se pot exprima cu uşurinţă cele mai intime sentimente și trăiri, cele mai reuşite comparaţii, cele mai frumoase declaraţii de iubire.

Deasemenea limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite.

Cu acestă ocazie se intonează Imnul Naţional și se arborează Drapelul României!

Activitatea *Mult e dulce si frumoasă limba ce-o vorbim* a fost dedicată, în special, sărbătoririi evenimentului dar și pentru evocarea unor persoanlități care au marcat evoluția literaturii române prin scrierile lor .

Discursul elevei Ruxandra Tărău de la Colegiul Național *E. Gojdu* despre Nicolea Iorga a fost însoțit de prezentarea documentelor care au inclus viața și operele marelui istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, impresionând prin diversitatea activității dar și prin sfârșitul tragic al existenței lui pe pământ, cel care a fost un spirit neobosit al politicii, istoriei şi culturii noastre.

Eleva Aida Ritli din cls a XI a Colegiului Național *Iosif Vulcan * a vorbit despre Gelu Naum, cel care a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

Implicarea tinerilor în derularea momentului festiv a fost foarte apreciată de participanți, aceste  concluzii au marcat si recitarea de către elevul Alin Abrudan – Colegiul Naționla *E. Gojdu* a poeziei lui Gheorghe Alioute sub titlul *Mi-e dor de România *versuri cu un cu mare impact partiotic

Poetul Ocatvian Paler – *un rătăcitor în vremea paradoxurilor* a fost evocat de către ing. Miorita Săteanu, fiind cunoscut ca un important critic literar,  scriitor, jurnalist, editorialist, eseist si remarcat prin  funcțiile deținute in Radio si Televiziunea  Română  perioada in care au circulat multe citate celebre dintre care amintim  *Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.”

Prof. Octavia Vesa a trecut în revistă poeții și scriitorii care prin lucrările lor au contribuit la  evoluția literaturii și al graiul național, au dat sens vorbirii gramaticale, iar prin talentele cu care au fost înzestrați au scris versuri despre iubire, patriotism, frumusețile naturale, despre minunăţiilor piesajelor anotimpurilor și în special despre frumusețea sufletului omului pentru dăruirea creațiilor lui.

Surpiza intâlnire a constituit-o prezenta dr. rezident Taha El Bejan originar din Maroc care a învățat să vorbească românește foarte bine și știe să-și exprime gândurile direct în cuvinte românești și  nu prin traducerea din limba arabă în limba română.

Momentul festiv- artistic, a fost deschis prin recitări de poezii patriotice, din literatura națională și din volumele proprii ale poețiilor Leontina Costruț, Ioana Precup, prof. Florica Mera, prof. Aurel Horgos, Hetes Pascu, prof. Rodica Denuț și prof. Doina Iliescu.

În incheierea evenimentului organizat sub genericul „MULT  E  DULCE SI FRUMOASA LIMBA CE-O VORBIM”- s-a amintit de către ing. Miorița Săteanu multitudinea cuvintelor din vocabularul Limbii Române prin care se pot exprima toate sentimentele toate dorințele, toate visele, adică dragostea pe care o purtăm in suflet pentru ființă iubită –mulțumirile transmise mamelor dar si cuvintele de invățătura pentru a știi că cei 7 ani de acasă sunt cele mai valoroase si utile invățăminte in viață, incărcate de rugăciune și mulțumire către  Bunul Dumnezeu pentru tot cea ce se primeștec zilnic de la EL.

Ca o incununare a sărbătorii naționale, prof. Maria  Bilan a recitat versurile minunate ale poeziei: *Limba noastră-i o comoara* din creația poetul Alexei Mateevici

Activitatea desăşurată a constituit un omagiu important prin care s-a evocat bogaţia vocabularului limbii române, pentru a se exprima toare gândurile, sentimentele, observaţiile stiintifice si harul de a scrie versuri si de  a aduce elogii  celor care au făcut posibilă  sărbătorirea Zilei Naționale a Limbii si Literaturii Române

Evenimentul a fost încununat cu intonarea Imnului Național de către toții participantii.

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , , , | Lasă un comentariu

ULTIMA ORĂ DE DIRIGENȚIE CU PROF. ANA BEJINARU

Publicat în 17 august 2022 de Mosincat Constantin

M. , Petra Paic, dna și O. Ungureanu, prof Ana și Mihai Bejinaru, dna G. Pătrășcanu, Voichița, C. Moșincat, Al. Ghironte, Fl., N. Cios – înainte de ultima oră de dirigenție

(foto I. Mardale 27.07 ora11.00)

Fascinația revederii, așteptată de unii  50 de ani, a fost pe măsură ce ne-am recunoscut tâmplele cărunte și umerii ușor aduși în față. Ne-am îmbrățișat cu marea căldură a revederii și rememorării câtorva crâmpee de amintiri la o cină comună și un pahar de vorbă în care voia bună și dispoziția au fost ca în vremurile de altă dată, depline. Am fost mai mulți ca la ultimele două reuniuni și asta ne-a unit și mai tare.

Bucuria cea mare a fost a doua zi dimineață pe 27 iulie 2022, ora 10.00, când, colegul nostru Gabriel Pătrășcanu s-a oferit a fi cavalerul de onoare al clasei și a însoțit de la domiciliu pe soții prof. Ana și Mihai Bejinaru, diriginta clasei 12 G,promoția 1972, respectiv directorul adjunct al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc,  la Punctul de control al instituției. Bucurie. Bucurie. Strânși în jurul doamnei noastre diriginte. Unii nu o mai văzuse de 50 de ani. Și totuși își amintea de fiecare în parte, ținea să întrebe pe fiecare câte ceva.

Ora și momentele festive din sala amfiteatru vor rămâne memorabile. Acolo cei doi dascăli de vocație, soții prof. Bejinaru au ținut, fiecare în felul său o lecție de viață, de îndemn și îndrumare pentru toți cei din promoția 1972. Urarea dumnealor s-a unit întru sănătate și bună revedere peste câți ani ne-o da unul Dumnezeu.

Nu cred că cineva a uitat acele versete ale cărții primite în dar cu dedicație de la Petra și Mircea Paic, despre Iubire și Iertare, la care, vizibil emoționată, parcă cu premoniție, a ținut să facă trimitere doamna dirigintă Ana Bejinaru. A fost ultima oră de dirigenție.

Pe 01 august, îmi comunică colegUl Mircea Paic, m-a sunat doamna diriginte să mă întrebe de telefonul lui Costică Moșincat pentru că în tabelul de la sfârșitul catalogului numărul este inutilizabil.I-am trimis imediat un SMS cu numărul solicitat și seara am sunat-o s-o întreb dacă l-a primit. Nu mi-a răspuns. A 2-a zi la fel. N-am mai încercat.

ULTIMA ORĂ

Eu, da, Mircea, am reușit vreo 30 min. cu amândoi, mai ales că gafa cu telefonul îmi aparținea dintr-o tastare greșită. Pentru mine dialogul acela de o oră, când cu unul când cu altul, a fost cu adevărat ultima oră de dirigenție. Am răspuns ca la interogatoriu în legătură cu ultima tipăritură surpriză oferită cu ocazia revederii: Catalogul clasei 12 G, o lucrare colectivă de apreciere la adresa dascălilor și comandanților de apariția căreia aveam să aflu că s-a bucurat. M-a chestionat despre toți puștanii de altădată, din 12 G, bucurându-se ca de propriile realizări de reușitele acelora de care am avut știre, precum și de soarta trecerii premature a 12 dintre colegi. Pot să depun mărturie că de toți s-a interesat și a avut același tonus vibrant, plin de veselia pe care i-o cunoscusem în anii de liceu.

Am vorbit despre virtuțile umane, între care a așezat IUBIREA și IERTAREA în cap de listă, de parcă făcea cu fiecare discurs un exercițiu spiritual de pregătire pentru Împărăția Cerurilor unde era gata de o altfel de oră de dirigenție. Drept să spun, având experiența apropiată, a mamei, nu m-a surprins dialogul la care m-a provocat. Dar m-a binedispus tonul și verva dialogului agreabil avut cu o distinsă familie de profesori, Bejinaru.

[11:01, 17.08.2022] Costel: Cu regret va aduc la cunoștință că a încetat din viață erudita profesoară Doamna Bejenaru. Dacă ne poate consola ceva , este faptul că aniversarea noastră a fost ultimul eveniment la care a participat !
[11:02, 17.08.2022] Costel: Colegul Andrei mi-a transmis vestea tristă. Dumnezeu să o ierte.

[11:26, 17.08.2022] Lm Mardale: 🙏🙏🙏🎚️🇧🇪
[11:57, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Am lăcrimat la aflarea vești și cu durere profundă în suflet îi doresc să ajungă acolo unde Pronia este la ea acasă.Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Condoleanțe domnului profesor!
[11:58, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Și un mesaj de la Petra soția mea:
[11:58, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: A încheiat misiunea aici…are de înfăptuit alte misiuni la Bunutul!!!Dumnezeu să o aibă in grija Sa!!!😥💐♥️
[12:01, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Are cineva numărul de telefon al domnului profesor Bejinaru?
[12:02, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Îl rog să-l posteze pentru a trimite în scris condoleanțe!

[13:02, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Gandul zilei: 🌼🌿🌼
„Se spune că între 15 august (sf. Maria Mare) și 8 septembrie (sf. Maria Mică) oamenii nu îmbătrânesc, totul este cald și calm, că lucrurile se așează și oamenii au numai gânduri bune și își caută un făgaș nou. Se spune că între 15 august și 8 septembrie, vremurile nu știu încotro să o apuce, spre vară sau spre toamnă, că frunzele îngălbenesc, dar nu cad, că păsările vor să plece, dar încă nu știu dacă spre nord sau spre sud. Se mai spune că râurile nu mai curg și că marea nu are valuri, pentru că timpul stă pe loc și așteaptă. Să folosim cu înțelepciune acest răgaz pentru a vindeca mintea de gânduri negre și pentru a ne trăi sufletul cât mai aproape de Dumnezeu.”🙏
[13:07, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Într-o astfel de atmosferă ne-a părăsit doamna diriginte și …”își caută un făgaș nou”.Sunt convins că îl va găsi alături de drepți,buni și adevărați.
[13:42, 17.08.2022] Costel: Am transmis un SMS, în numele colegilor de la ultima întâlnire
[13:44, 17.08.2022] Costel: 0735561930
[14:09, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: La mine la acest număr de telefon figurează doamna profesor Ana Bejinaru. Domnul profesor nu are telefon?Aveau amândoi un singur și acelaș telefon? Zi Costică!
[14:21, 17.08.2022] Costel: Eu pe acest nr. am vb. la tf ultima oară, altul nu am. AM trimis mesajul pe acesta.
[14:24, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Gabi Pătrășcanu tu nu ne spui nimic? Ști alt număr de telefon?  Gabi Patăşcanu: Am primit vestea dimineața,dar eram la drum și telefonul pus pe auto.Dumnezeu să o odihnească.
[17:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: De spus, nu știu ce mai pot spune, dar sunt împăcat ca am putut sa ne bucuram de prezenta domniilor lor la festivitate.Am depanat multe amintiri, pe drumul pe am avut plăcerea sa-i însoțesc, dar păcat, mai spera la mai multe clipe fericite.
[18:01, 17.08.2022] Lm Paic Mircea: Ști alt număr?
[18:02, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: Nu am.

[20:55, 17.08.2022] Costel: Dragi colegi, deschid pe pagina Biblioteca Bravului Cavaler: ULTIMA ORĂ DE DIRIGENȚIE CU PROF ANA BEJINARU. Toate gândurile voastre, și ultimele amintiri le puteți posta alăturea de condoleanțele adresate familiei. Mesajele voastre,

Bonto Ghe: Sa doarmă în pace! Ne vom gândi totdeauna cu plăcere de dumneaei.

[12:13, 17.08.2022] LM Cios Ioan: Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Condoleanțe familiei!

I. Mardale: 🙏🙏🙏🎚️🇧🇪

[16:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: Am primit vestea dimineața, dar eram la drum și telefonul pus pe auto. Dumnezeu să o odihnească.
[17:36, 17.08.2022] LM Gabi Patăşcanu: De spus, nu știu ce mai pot spune, dar sunt împăcat ca am putut sa ne bucurăm de prezenta domniilor lor la festivitate. Am depanat multe amintiri, pe drumul pe am avut plăcerea sa-i însoțesc, dar păcat, mai spera la mai multe clipe fericite.

SMS: Cu ochii cerniți de lacrimi am primit mesajul că distinsă noastră Dirigintă prof. Ana Bejinaru a ajuns spre a împlini o altă misiune ÎN CERURI. Dumnezeu să o ierte și odihnească. Domnului prof. Mihai mângăierea și puterea de a purta singur crucea, cu aceeași demnitate. Doamne ajută tuturor! Colegii de la ultima întâlnire, prin  C. MOȘINCAT, adresează condoleanțe familiei îndoliate. O vom păstra în amintirea noastră ca o ultimă oră de dirigenție. ADIO, DISTINSA NOASTRĂ PROFESOARĂ!

O. Ungureanu: Trist, foarte trist! DUMNEZEU să o aibă în paza lui. Și-a dedicat viața pentru a ridica generații de liceeni. Și a făcut-o cu mare pasiune. Au copleșit-o multele amintiri pe care le-a trăit cu mult, mult tumult sufletesc. Regret, din adâncul sufletului, plecarea ei dintre noi. Amin!

Onița Pavel: Acum îmi dau seama ce pierdere să nu pot veni și eu la aniversare … Următoarele nu vor mai fi la fel. Odihnă veșnică pentru <Doamna> noastră …! ♥

 

 

În categoria Articole, Autori, Catalog Autori | Etichete , | Lasă un comentariu

PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Publicat în 15 august 2022 de Mosincat Constantin

FECIOARA – FEMEIA – MAICA DOMNULUI – MARIA

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FECIOARĂ – FEMEIE – MAMĂ !

Prof. Dr. Gh. C. NISTOROIU

 

   FECIOARA MARIA – Mugurele divin al Frumuseții Hristice!

FEMEIEA – Plămada rugăciunii de foc  a Rugului aprins! 

MAICA DOMNULUI – Viața Vieţii și-a nemuririi Sfinte!

         EMANUEL – CUVÂNTUL VIU, Cel ce ne-a înfiat dumnezeirii Sale,

      susură Izvorul mântuirii noastre, în care s-a urzit aleasa Zidire

      a Fecioarei – Femeii – Mame!

 

În FECIOARĂ s-a întrupat FEMEIA,care a odrăslit ODORUL de MAMĂ!

 Fecioara MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, arhetipul Frumuseții şi a Iubirii

Absolute  este pururea Crăiasă a Cerului albastru şi a Pământului verde!

 

Fecioara MARIA – VLAHERNA – CARPATINA este MIREASA Frumuseții         absolute,în care s-a pogorât serafic,  Iubirea Duhului Sfânt, peste sufletul ei divin!

FECIOARA – FEMEIA –MAMA, timp-răstimp-veșnicie a Liturghiei Dorului sublim!

    FECIOARA – FEMEIE este un IMN de FRUMUSEŢE, DRAGOSTE şi CREAŢIE!

FECIOARĂ – FEMEIE – numele tău este Minune, Chemare şi Alegere divină!

           FEMEIA – Mugure de Luceafăr, odrăslit în taina chemării filocalo-sofianice, care răspândeşte mireasma inefabilă a cântării poeziei sufletului ei frumos!

 

          MAMA este o întrupare de Cer şi Pământ!

Taină al cărei Destin se împlinește în inima ei,cât un răsărit de Soare, întrupând Omul cu Dumnezeu!

MAMA este Altarul plinătăţii Dorului sacru şi Focul rugăciunilor izbăvitoare!

           Ruga MAMEI se aprinde într-un azur de cer ce se reflectă ca un răsărit de ape!

               O, FECIOARĂ, peste inima ta-catapeteasmă se pogoară Surâsul dumnezeesc!

O, FEMEIE, Trandafirul sufletului tău  îmbrăţişează toate petalele de Dor ale Iubirii!

O, MAMĂ, întreaga ta fiinţă cântă de încântarea dumnezeieştii tale ODRASLE!

          

                   „Cine nu a văzut o FEMEIE aplecându-se

                     ca o mângâiere peste oamenii nimănui?

                   Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil

                          sau săturând un sărac?

                    FEMEIA însufleţeşte totul,

                    învăluie lucrurile cu cântec

                    şi caută fără încetare

                    firele ascunse ale ţesăturii vieţii.

                    Taina ei aici stă:

                     în legătura statornică cu isvoarele Vieţii.

                     FEMEIA vede în profunzime,

                     suferă şi se bucură deplin!

                     FEMEIA cunoaşte adevăratele

                      Flori nemuritoare ale Vieţii!”

(Ernest Bernea, FEMEIA – Îndemn la Simplitate, Predania)  

                     Tuturor Fecioarelor-Femeilor-Mamelor,

                     cântare, încântare, binecuvântare!

                 + ADORMIREA – ÎNVIEREA MAICII DOMNULUI – MARIA!

                    15 August 2022

În categoria Autori | Etichete , , | Lasă un comentariu