20 aprilie 1919 – „o zi de glorie”

20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie”,

Nicolae Iorga.

Generalul Traian Moşoiu devenise „eroul nostru naţional”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly „la intrarea în oraş, cu pâine şi sare” şi de mulţime cu flori de liliac.

Obiectivul celei de-a două etape a ofensivei din aprilie fusese atins. Marele Cartier General a solicitat acordul Înaltului Comandament Interaliat pentru continuarea ofensivei până la Tisa, din considerente de ordin startegic – militar.

Dintre aceste considerente amintim: concentrarea armatei ungare în raioane favorabile declanşării unei contraofensive; adâncimea fâşiei de apărare de pe aliniamentul Satu Mare, Carei, Oradea, Arad nu permitea executarea unor manevre ale rezervelor pentru întrebuinţarea lor eficientă în orice sector; necesitatea de a stopa evacuarea rechiziţiilor efectuate în Ardeal. Argumentele de ordin militar se pare că au prevalat, fapt pentru care generalul Franchet d’Esperey aprecia că ofensiva română „va avea în Orient cel mai mare efect politic”. Imediat, Marele Cartier General a transmis ordinul nr. 457, din 20 aprilie 1919, care prevedea: continuarea cu maximum de energie a ofensivei; ocuparea nodurilor de căi ferate şi ocuparea podurilor de peste Tisa. Ordinul de operaţii nr.10 din 21 aprilie 1919 punea în mişcare întregul dispozitiv ofensiv al Comandamentului Trupelor din Transilvania, care a ocupat malul stâng al Tisei, pe tot cursul său din Ungaria, până la 1 mai 1919.

Întrarea armatei române, la 20 aprilie 1919, în Oradea şi continuarea ofensivei sale spre Tisa a permis şi în judeţul Bihor preluarea efectivă a conducerii vieţii publice de către români. Procesul va fi condus de Aurel Lazăr, împuternicit al Consiliului Dirigent care, la 24 aprilie 1919, va lua legătura cu Consiliul Naţional Român, cu cei alături de care militase decenii de-a rândul pentru unire.

Prefect al judeţului Bihor şi al oraşului Oradea va fi instalat Coriolan Pop, iar subprefect, Aloisiu Nistor. Funcţionarii din oraş ca şi de la prefectura judeţeană au depus „in corpore” jurământul de fidelitate faţă de statul român. Apoi s-au preluat şi celelalte instituţii, între care Curtea de Apel. Ca urmare a preluării puterii administrative limba oficială devenea limba română. După acestea, la 11 iulie 1919, Consiliul Dirigent era înştiinţat despre desfăşurarea normală a activităţii administrative în municipiul Oradea^[1].

Pe direcţia de înaintare a roşiorilor şi dorobanţilor generalului Moşoiu, pe vale Crişului Repede, manifestările de simpatie nu mai conteneau. Toată lumea plângea şi chiuia de bucurie. Femeile întâmpinau pe salvatori cu tot ce gătiseră mai bun. Sosirea armatei române punea capăt crimelor, jafurilor şi terorii bolşevice de pe aceste meleaguri. Pe 19 Aprilie sătenii din Vad fugiseră în pădure pentru a se pune la adăpost şi a nu fi prinsă între cele două forţe, unguri în retragere dezordonată şi românii în ofensivă victorioasă. Spre seară Teodor Sala a revenit în sat şi văzând că acolo era armata română a dat vestea cea mare tuturor. A doua zi sătenii „pe uliţă, în dreptul fiecărei case, au aşezat coşuri şi postăvi pline de cozonaci, ouă, friptură de miel”.

Una dintre relatări descrie cu amănunte intrarea vânătorilor şi infanteriştilor români în Tilegd. Pe 19 Aprilie 1919, în următorii termeni: „după ora şase a apărut un călăreţ mândru, urmat la câţiva paşi de 22 călăreţi voinici ca brazii. Era o patrulă de cavalerie, sub comanda unui maior, doi ofiţeri subalterni şi douăzeci de oameni trupă, îmbrăcaţi în haine verzi, o culoare ce nu era văzută păn-atunci pe meleagurile noastre. Într-adevăr, această patrulă făcuse o impresie bună chiar şi înaintea ungurilor” din Uileacul de Criş şi Tileagd. Maiorul a făgăduit mulţimii să nu-i mai lase „pieirii” şi să-i ocrotească. În mijlocul satului „lăutarii i-au primit cu muzică”. A doua zi, după sosirea generalului Traian Moşoiu şi a generalului Holban o delegaţie de orădeni a fost primită la Tileagd.

De simpatie şi de o călduroasă primire s-au bucurat şi subunităţile care au înaintat pe valea Crişului Negru spre Salonta. Există multe declaraţii şi memorii care certifică această atitudine şi stare de mulţumire şi bucurie. Regimentul Horea a fost primit la Beliu cu „pâine şi sare, iar femeile le-u dat soldaţilor hrană rece”. O primire asemănătoare au făcut şi comunele Tămaşda, Talpoş. De un interes aparte este relatarea primirii din 21 aprilie 1919, din Ucuriş, după însemnarea făcută de preotul paroh: „armata română a intrat când tocmai făceam prohodul consăteanului Vasile Măruca aGruiului. Însufleţirea noastră a fost aşa de mare încât am lăsat mortul să fie dus la groapă de familia sa.. de a acolo toată asistenţa… a întâmpinat o patrulă a armatei. Sosind nu a fost ochi de român care să nu lăcrimeze de bucurie la vederea lor, care cântau: Nainte, nainte, ne-aşteaptă şi fraţii, Pe al nostru steag şi alte cântece frumoase, cântate de grupuri de soldaţi români, care veneau aşa de frumos, de toţi cu toţi sătenii ne-am ţinut mândri că facem parte din poporul acestor fii vrednici ai ţării noastre. Impresiile acelea nu se vor şterge din sufletul nici unui consătean, care i-a văzut şi admirat”.

Asemenea descrieri le găsim şi referitoare la eliberarea comunei Tinca, pe deasupra căreia a zburat „un aeroplan românesc, pilotat de maiorul Marinescu”. După ce a aterizat a fost omenit, la restaurantul Crişana, s-a adresat mulţimii, iar părintele Haşaş a tălmăcit pentru ungurii prezenţi spusele ofiţerului ”că armata română urma să sosească”. Şi în adevăr atunci când grosul oştirii a intrat, mulţimea s-a simţit în Ţara Românească! La auzul veştii locuitorii din Gepiş, în frunte cu preotul Marţian Andru au pornit spre Tinca, unde au dat mâna cu armata română şi unde au jucat Hora Unirii. Comandantul Gărzii române din Nojorid, Ioan Creţu surprinde momentul intrării primelor patrule în noaptea de 20/21 aprilie 1919, când a ajutat la patrularea direcţiei Nojorid – Gepiu şi când a identificat un tren blindat, despre care a raportat Diviziei 6, prin telefonul notarului din Leş, cerând o baterie de artilerie care a deschis focul în gara Leş.

A sosit apoi la Oradea unde în faţa primăriei a văzut trupele române şi pe generalul Moşoiu. De bucurie a fugit acasă la Nojorid şi a „bătut toba şi am vestit satului întreg bucuria şi minunea văzută”.

 La Berthelot oboseala turneului, de 15 zile, la marginea românității a fost suplinită de satisfacția de a se întâlni cu toate populațiile (delegați – deputățiile de toate etniile) și a constata frumusețea sufletelor românești, aspru măcinate de asuprirea dualistă (lucrarea anexată-prefațată de prof. univ. Dr. Dumitru Preda – trebuie completată cu opera de început În apărarea României Mari).

Placa așezată cu generozitate de orădeni, – pe 29 decembrie 2019 – poartă pecetea recunoștinței lor pentru ceea ce a făcut generalul și poporul francez, în folosul neamului românesc. Noi, românii îl iubim pentru bunătatea revărsată asupra țăranului-ostaș, prin ceea ce descifrăm din misterul legăturilor dintre comandant și soldat, din bunătatea sa de a-l face, din țăran, un destoinic și responsabil ostaș, după cum îi era firea de – „om înalt și gros, cu glas moale de tată grijuliu”. Ca bun român, el cunoștea nevoile reale de pe crestele Carpaților până în adâncul văilor, pe care le-a bătut cu pasul, pentru a asigura cele de trebuință și a îmbărbăta, la nevoie, feciorii din tranșee.

 Armata română și soldatul său au fost ridicate de generalul francez prin etichete rămase emblematice, fiindcă faptele de vitejie au fost pecetluite cu sânge de erou. Lui Berthelot mulțumire trebuie să-i dea soldații și urmașii lor, pe care „i-a trimis în țara ungurească să facă rânduială”!, cu o armată care a dovedit că poate și știe să pună stăpânire pe teritoriul dușman, să-l administreze și să prețuiască, să cinstească cu omenie populația căzută în nevoi.

Armata română a dus cu sine la Budapesta dreptatea, libertatea și onoarea, așa cum scria pe steagurile dorobanților români. Armata română a fost cea chemată de Antantapentru a statornici ordinea și a apăra Europa de bolșevism!, și a pecetlui victoria aliaților. Când privim această placă comemorativă să ne îndreptăm gândul spre acel miraculos proces de organizare a armatei române, cu sprijinul și sub autoritatea franceză: actul didactic al școlilor, înființate la nivelul marilor unități, care au format trăgători cu mitralierele și tunurile noi, sosite din Franța, sub îndrumarea și supravegherea tehnicienilor francezi. Este interesantă istorioara spusă chiar de generalul Berthelot, pe vremea când în fruntea trupelor franceze din Orient a trecut Dunărea, pe la Giurgiu. Trupele, care căutau cartiruire (adăpost de zi și noapte) într-un sat, fuseseră ajunse din urmă de general care a interogat un sătean: nu ai văzut trupele franceze pe aici? La care, după o chibzuită cugetare, bătrânul îi răspunse: eu trupe am văzut dar n-am băgat de seamă să fi fost străine că n-au lătrat câinii. Generalul, care știa proverbul românesc cu „lătratul câinilor în Giurgiu”, a surâs satisfăcut și a plecat în căutarea lor.