NU-MI UITAȚI NICICUM TRECUTUL
Îmi zicea cândva-nțeleptul:
că de mi-i uita trecutul,
Merita-va înc-odată
pe de-a-ntregul să-l trăiești,
Ca să-nveți atunci cum fost-a
pe aicea începutul,
Ca de relele din dânsul
să îmi știi, să te ferești.
*
Ce învață azi pruncuții
din a neamului trecut?
Mai nimic, vre-o două pagini,
că de sus așa s-a vrut,
Ca acele vremi pierdute
nu cumva să-mi înfioare,
Cu a lor exemple bune,
inimi tinere, școlare.
Noi, ce-am fost cândva, odată,
început la astă lume,
Noi, ce-am păstorit pământuri
Pân’ la soarele apune,
Noi, care-am vorbit o limbă,
ca un fagure de miere
Ce-au luat-o și vecinii
care-acun-ma-ncet îmi piere,
Noi, ce-am dat învățătură
pentru suflete și minte,
Noi, ce-avut-am legi frumoase
pline de învățăminte,
Noi, ce-am apărat cu viața
ale lumii vechi hotare,
Noi de noi nu știm nimica,
de ce-a fost neamul în stare.
**
Și-uite-așa, când în oglinda
timpului privim vre-odată,
La trecutul nostru care
fosta-n fală-ngloriată,
Nu vedem străbunii care
s-au jertfit pentru dreptate,
Pentru neam și pentru țară,
pentru sfânta libertate.
***
Ne iertați, voi ceia care
ați fost stâlpi de începuturi
La al nostru neam cel care
prea adesea fost-am scuturi,
Ici la soarele răsare
unde ne e rădăcina,
Trunchiul, ramura bogată,
ce-ntăritu-ne-a tulpina.
De uităm de un Zamolxe,
zeul nostru-ncepător,
Dromihete, Burebista,
Decedalus jertfitor,
Apoi chiar suntem nimicuri,
frunze moarte duse-n vânt,
Într-un loc ce-a fost pustie
fără nimeni pe pământ.
Și-ncă de-om uita vre-odată
de ai noști’ descălecători,
Care pus-au stâlpi de țară
locului de-ncepători,
Apoi chiar că merita-vom
ca această vatră veche,
Să ne-o ia mai orișicine,
că de proști, n-avem pereche.
Iar de nu vom ști de Mircea,
care pus-a pumn furtunii,
De-un Ștefan ce tot rărit-a
în dușmanii noști, păgânii,
De Mihai ce-avut-a pohtă
să-mreune-ntr-o unire
Trăitorii astei vertre
ca să de-a lumii de știre,
și la cei din-prejurime
Că ici, pe aste locuri
suntem cuib de românime,
Ori de-un Cuza, domnitorul,
cel cu sete de dreptate,
De-Avrămuțul nostru-n doruri
pentru draga-i libertate,
Apoi suntem fii ploii,
ne-nsemnați și neștiuți,
Robi de-acum mereu la alții,
nenorocului vânduți.
De ce Doamne azi ajuns-am,
să n-avem pic de mândrie,
Ca de noi lumea s-audă
și ce-am fost cândva să știe?
Să-nfioare tinerimea
și din ei modele nască
Ca s-ajungă-n astă viață
Mari eroi din lumea dacă,
Ori un Mircea, ori un Ștefan,
ori Mihai întregitorul
De pământuri și de frații
ce-s străini și-ncă duc dorul,
De cea limbă strămoșească,
Și de graiul bătrânesc,
De-a lor neam ce-a fost odată
într-u totul, românesc.
****
Vinovați de astea toate
suntem noi, care-am uitat,
Că istoria-nțeleaptă
din cel slab face bărbat,
De mi-o ști și mi-o cunoaște
câtă jertfă-n ea îmi este,
Ca să fie-n toate-n fală,
nu o searbătă poveste.
Învățați! și țineți minte
cine fostu-mi-au străbunii,
Mari eroi, cu drag de țară,
ridicați în fala lumii,
Ce și-au pus zălog viața
pentru neam, pentru dreptate,
Pentru vechea noastră vatră,
Pentru sfânta libertate
Cine astăzi îmi mai face
,fapte mari de vitejie,
Ca de ei țara și neamul,
lumea toată să îmi știe,
Voi! Ce poate fi-ve-ți mâine,
Viitorul țării noastre,
De ve-ți vrea să urce dânsa
cât mai sus, până la astre.
20.8.2023, Mircea Dorin Istrate