MICUL UNIVERS
Voi știți ce viață este pe-o palmă de pământ ?
Furnici și gâze toate pe lume câte sunt,
Și buruieni și iarbă și flori mirositoare
Culcuuș mai pentru toate și încă cea mâncare?
Voi știți cât viață este în bobul cel de apă?
Ce mulți din noi ar crede că viața-acolo-i stearpă.
Îmi sunt cu milioane bacterii și microbi
Și viruși ce pot face ades din oameni robi?
Dar în atomul cela ce pare un nimic
Ce zici că nici există cât este el de mic?
Acolo-i o putre ce nici c-o bănuiești
Ce spulberă cea lumea, dacă mi-l folosești.
*
Luați dară aminte la ceea ce e mic,
Că el, dacă se-nfoaie e vașnic inamic,
Așa că micul nostru, e cât un univers
Mai mic decât cel mare, dar tot atât de dens.
16.08.2023
Mircea Dorin Istrate
EL, OMUL, DECĂZUTUL
Păcat că viața noastră-i nevolnică și scurtă,
Cu bucurii din care doar prea puțini se-nfruptă,
La ceilalți i-o-amăgeală, speranță cât cuprinde,
Că poate el, norocul, cândva de ei se prinde.
De ce Mărite Doamne, când omul l-ai făcut
Ai pus în el cea ură, minciună cât de mult,
Nestăvilita sete de cât mai multă-avere,
Și pe deasupra încă, dorința de putere.
Așa cum e acuma, el, omul Tău nicicând
N-o fi cum Tu îmi vrut-ai să aibă chip de sfânt
Și sufletul să-i fie curat și preasmerit
Și-nchinător la cerul, de Tine, păstorit.
Ca gândul lui de-acuma la Tine să se-ntoarcă
I-ai dat bolit, necazuri ca ele-ncet să-l toacă,
Și-apoi în umilință iertări mereu să ceară
La Tine Preamărite, în lacrimă amară
*
Tu, ce le știi pe toate ce-au fost și ce-o să vină,
De ce Mărite Doamne n-ai pus în ceea tină
Din care di-nceputuri pe el mi l-ai făcut,
Doar aur și lumină și viață în plăcut?
Așa, cu el necazuri o să îmi ai mereu
Și bun creștin să fie îți fi-va tare greu,
Că s-a-nrăit la suflet și dulcele păcat
De el de-o vreme-ncoace, prea strâs mi s-a legat.
Degeaba Tu exemple i-ai dat cât ai putut
Ca el să te urmeze, să-i fii mereu lui scut,
Că el cu multe rele de-acuma-i întinat
Și-a lui voință-i slabă, și-i greu de îndreptat
**
Vor trece multe veacuri,când el, cel decăzutul
La Tine s-o re-ntoarce uitându-și dar trecutul
Și fi-va cum Tu vrut-ai smerit și credincios
Și-un rai îi fi-va viață, lui, cela norocos.
17.08.2023
Mircea Dorin Istrate
VINE TOAMNA
Când se-mbrumează câmpul și iarba îmi pălește,
Când via de pe dealuri de-acum se arămește,
Iar poala celui codru încet s-a-ngălbenit,
Atuncea să fiți siguri, că toamna a sosit.
Când ziua care vine va fi din ce în ce mai scurtă,
Cănd gândul multor tineri le e de-acum la nuntă,
Când simți în dimineață o boare de răceală,
Atuncea să fiți siguri, că toamna vine iară.
Când pruna vineție de-acuma mai că crapă,
Când mustul cela dulce la limbă mi te-nțeapă,
Când noaptea pe cărare sunt mii de licurici,
Atuncea să fiți siguri, că toamna e aici.
*
Vă bucurați cu toții de roada e bogată,
Cămara de vi-i plină cum n-a mai fost vredată,
Și-atuncea gândul vostru la iarnă se îndreaptă,
Cu nunți și cu colinde să vină, înc-odată.
Acuma, vara asta-i gătată de plecare,
Pe cerul meu albastru se-nșiruie cocoare,
Ducând în a lor suflet dulceața ăstei veri,
N-apoi dorind să vină, mereu în primăveri.
Eu mă-ntristez de-acuma și sufletul mi-e greu
Că pleci iubită vară, în an de an mereu,
Și-mi pui în amintire frumosul timp cel care,
Îngeuna-va-mi pași, în dulce lăcrimare.
18.08.2023
Mircea Dorin Istrate
SFÂRȘITUL SATULUI STRĂBUN
Motto:
S-a sfârșit vecia unui sat bătrân,
El ce-a fost în vreme slugă și stăpân,
Noi suntem de vină, noi că am uita
Ce comori de suflet, bietul ne-a lăsat.
Cum de nu pierit-a satul,
care-a fost cândva vecie,
De la buni străbuni încoace,
pe cel drum de pribegie,
Îndârjit aici rămânăie
vatra și al său renume,
Pentru care, cei de-atuncea,
moșii noștri fără nume,
Și-au dat vamă a lor viață,
ca aici fie-mi stăpâni,
Veacuri multe înnodate,
de la daci, pân’ la români.
Ei, lăsat-aut moștenire,
când plecat-au spe vecie
A lor nume, țara, neamul,
nepierit mereu să fie,
Datinele și-obiceiuri,
ce se pierd în vremi trecute
Și credința strămoșească
s-o purtăm ca pe-o virtute,
Și-ncă dorul cel de țară,
de părinți, de sfânta glie,
Pentru care să dăm vamă,
viața de va fi să fie.
Astea toate adunate,
fostu-mi-au până mai ieri,
Astăzi, ele-mi sunt uitate,
că mai toți îmi vor averi,
Fală cât o fi de mare,
râvnitoare de putere,
De păcate îndulcite
și de scârnavă plăcere,
De minciuni și lingușeală
și de strâmbe jurăminte,
Ce să-nghită cea prostine,
adormită, fără minte.
Astăzi, satul nu mai naște
el din el cea veșnicie,
- a cuprins nemernicia
și-nglodat în sărăcie,
Viața lui ce-a fost frumoasă
se va pierde în uitare,
Și cu el s-or stinge toate,
ca cea sfântă lumânare.
Iară voi ce veți râmâne
următori pe-această glie,
Cu-al vost dor de libertate,
Îl veți duce, pe pustie.
19.8.2023
Mircea Dorin Istrate