REMEMBER…
DRUMUL
UCRAINEI ȘI AL FEDERAȚI
EI RUSE SPRE INDEPENDENȚĂ
(AUGUST – DECEMBRIE 1991)
Dr. Constantin Corneanu
Înfrângerea puciului din 19 – 21 august 1991 avea să ofere posibilitatea întăririi RSFS Ruse, interzicerea activității PCUS și a Partidului Comunist din republicile unionale, precum și începutul proclamării independenței de către republicile componente ale Uniunii Sovietice. Pe 22 august 1991, președintele Boris N. Elțîn va semna Decretul cu privire la asigurarea bazei economice a suveranității RSFSR, astfel încât, în conformitate cu prevederile sale, toate întreprinderile și instituțiile de subordonare (pan)unională treceau sub jurisdicția RSFS Ruse. Guvernul rus stopa finanțarea ministerelor (pan)unionale, cu excepția Ministerului Apărării, al Energiei Atomice și al Transporturilor. Pe 28 august 1991, RSFS Rusă a preluat controlul asupra Băncii de Stat a URSS și a Băncii de Comerț Exterior a URSS. Pe 24 august 1991, Sovietul Suprem de la Kiev a proclamat independența Ucrainei, urmând ca pe 1 decembrie 1991 să se desfășoare un referendum care să confirme prin votul cetățenilor Declarația de Independență a Ucrainei. În noua situație politică din spațiul Uniunii Sovietice, republicile suverane luau măsuri pentru trecerea în jurisdicția lor a Ministerelor Afacerilor Interne și a KGB-urilor locale.
În contextul „paradei independențelor”, Pavel Voșceanov, secretarul de presă al președintelui Boris N. Elțîn, avea să declare, pe 26 august 1991, că RSFS Rusă nu contestă dreptul la autodeterminare, însă există, totuși, și problema granițelor. „Federația Rusă nu pune la îndoială dreptul constituțional al fiecărui stat și popor la autodeterminare. Cu toate acestea, există problema frontierelor, care ar putea rămâne nerezolvată doar în condițiile existenței unor relații de prietenie asigurate printr-un tratat corespunzător. În cazul încetării acestor relații, RSFSR își rezervă dreptul de a ridica problema revizuirii frontierelor. Aceasta se referă la toate republicile vecine, cu excepția celor trei republici baltice”, va declara Pavel Voșceanov în fața jurnaliștilor. Pavel Voșceanov se gândea la momentul din 1954 când Ucraina a primit în frontierele sale administrative Peninsula Crimeea, sau la alipirea anumitor teritorii la Kazahstan. În conformitate cu mărturia lui Pavel Voșceanov, președintele Boris N. Elțîn „nu avea nicio dorință politică de a se menține în Uniune cu orice preț”, însă s-a simțit ofensat de legea ucraineană privind independența. Oficialii de la Kiev și Alma-Ata au protestat imediat și au refuzat orice discuție asupra acestui subiect, acuzând liderii RSFS Ruse de manifestarea unui „imperialism rusesc”.
Vicepreședintele RSFS Ruse, Aleksandr V. Ruțkoi, primarul din Leningrad, Anatoli A. Sobceak, și Gavriil K. Popov, primarul Moscovei, au salutat declarația lui Pavel Voșceanov. Într-un interviu televizat, Gavriil K. Popov va menționa nu numai Peninsula Crimeea, ci și unele zone din stânga Nistrului și Odessa. Confruntați cu acuzațiile jurnaliștilor ucraineni privind faptul că președintele Boris N. Elțîn și conducerea rusă se agață de moștenirea comunist-imperialistă, Pavel Voșceanov va declara: „Nu vreți să trăiți cu Rusia într-o uniune? Aceasta este o moștenire comunistă pentru voi? Atunci plecați, dar returnați-ne Crimeea și Donbassul! Pentru că au devenit parte a Ucrainei datorită «moștenirii comuniste»! Le-ați primit de la Nikita Hrușciov cu aprobarea Prezidiului CC al PCUS”.
Pe 24 august 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov va emite o declarație referitoare la rolul și locul PCUS în noul context politic intern din Uniunea Sovietică. „Secretariatul, Biroul Politic al CC al PCUS nu au luat atitudine împotriva loviturii de stat, Comitetul Central nu a reușit să ocupe o poziție hotărâtă de condamnare și rezistență, nu a ridicat comuniștii la luptă împotriva violării legislației constituționale. Printre complotiști s-au dovedit a fi membri ai conducerii de partid, un șir de comitete de partid și mijloace de informare în masă au sprijinit acțiunile criminalilor de stat. Aceasta a plasat milioane de comuniști într-o situație echivocă. Mulți membri de partid au refuzat să colaboreze cu puciștii, au condamnat complotul și s-au inclus în lupta împotriva lui. Nimeni nu are dreptul moral să-i acuze în bloc pe toți comuniștii și eu, ca președinte, consider drept o datorie a mea să-i apăr ca cetățeni de acuzații nefondate. În această situație, CC al PCUS trebuie să ia o decizie grea, dar onestă de autodizolvare. Soarta partidelor comuniste republicane și organizațiilor de partid locale o vor decide ele înseși. Nu consider posibilă îndeplinirea pe mai departe a funcției de Secretar General al CC al PCUS și îmi declin împuternicirile respective. Cred că comuniștii orientați democratic, care au păstrat credință legalității constituționale, cursului spre înnoirea societății, se vor pronunța pentru crearea unui partid pe o bază nouă, capabil să se includă împreună cu toate forțele progresiste în activitatea de continuare a transformărilor democratice radicale în interesul oamenilor muncii”, va declara Mihail S. Gorbaciov. În curând, Mihail S. Gorbaciov va fi nevoit să accepte că, în absența lui, „avusese loc o deplasare decisivă a puterii, de la centru spre republici și de la el spre Elțîn”.
În cercurile guvernamentale americane începea să fie acceptată opinia analistului CIA Fritz Ermarth care considera că „întorsătura luată de evenimentele săptămânii în curs va accelera decomunizarea Uniunii Sovietice, «deconstrucția» partidului și a KGB-ului și întemeierea statului rus”. Totodată, Fritz Ermarth considera că modul în care Mihail S. Gorbaciov concepe ideea de președinție sovietică nu mai este viabil, astfel încât, dacă va avea noroc, „poate că Elțîn o să-l lase să fie șef de stat cam în genul reginei Elisbeta”. Și, totuși…în numărul de duminică, 1 septembrie 1991, al cotidianului Washington Post, jurnalista Ann Devroy va transmite o corespondență de la Kennebunkport în care afirma că „înalte oficialități din anturajul președintelui Bush” își exprimaseră „profunda neliniște față de perspectiva pierderii unui partener diplomatic de talia Uniunii Sovietice condusă de Mihail Gorbaciov și apariția în locul său a unor lideri carismatici îndoielnici de genul președintelui rus Boris Elțîn”. În apariția de la CNN, în cadrul emisiunii „Newsmaker Saturday”, Brent Scowcroft, consilierul pentru securitate națională al președintelui Statelor Unite, va declara public că „încă nu era foarte clar în ce scop” dorea președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, să-și folosească puterea.
Pe 26 august 1991 avea să se desfășoare ședința Sovietului Suprem al URSS în care președintele Mihail S. Gorbaciov avea să țină un discurs laconic în raport cu luările sale anterioare de cuvânt. Asumându-și responsabilitatea pentru erorile din procesul de selectare și promovare a cadrelor, precum și indecizia și inconsecvența sa, Mihail S. Gorbaciov va trasa sarcinile prioritare pentru viitorul apropiat: „1) reluarea procesului de semnare a tratatului unional; 2) stabilirea relațiilor cu republicile care nu intenționau să adere la Uniunea înnoită; 3) constituirea unor organisme administrative care să conducă Uniunea până la adoptarea noii Constituții; 4) reforma Sovietului Suprem al URSS; 5) asigurarea unui control strict asupra armatei și organelor de interne și de securitate; 6) accelerarea tranziției la economia de piață; 7) desfășurarea imediat după semnarea Acordului a alegerilor prezidențiale și parlamentare la scara Uniunii”.
La finalul sesiunii Sovietului Suprem al URSS, președintele Mihail S. Gorbaciov a luat cuvântul și a avertizat asupra faptului că, în urma puciului din perioada 19 – 21 august 1991, s-au intensificat tendințele centrifuge ale republicilor unionale, creându-se pericolul real al dezmembrării Uniunii Sovietice. Președintele URSS a militat pentru continuarea procesului de semnare a noului Tratat Unional, chiar supus unor mici modificări. Totodată, președintele Mihail S. Gorbaciov continua să spere că Ucraina va adera la noul Tratat Unional și, totodată, avertiza asupra faptului că intangibilitatea frontierelor este prevăzută în acesta. „Prin urmare, în cadrul Uniunii probleme teritoriale nu pot fi. Dar nu este exclusă apariția lor în cazul ieșirii republicii din Uniune”, va declara președintele Mihail S. Gorbaciov.
Pe 28 august 1991, în contextul subordonării de către autoritățile de la Kiev a tuturor unităților militare ale Ministerului Apărării al URSS și a trupelor Ministerului Afacerilor Interne, o delegație a Sovietului Suprem al URSS, condusă de Anatoli A. Sobceak, și una a RSFS Ruse, condusă de vicepreședintele Aleksandr V. Ruțkoi, au plecat la Kiev pentru a asista la ședința Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucraina. Totodată, purtătorul de cuvânt al președintelui RSFS Ruse va declara că în cazul sistării angajamentelor RSS Ucraina în cadrul Uniunii Sovietice, RSFS Rusă își rezervă dreptul de a aborda problema reexaminării frontierelor.
În urma dialogului telefonic dintre președinții Leonid M. Kravciuk și Boris N. Elțîn, președintele rus va declara că RSFS Rusă nu are pretenții teritoriale la adresa RSS Ucraina în conformitate cu prevederile art. 6 al Tratatului ruso-ucrainean din 19 noiembrie 1990. „În cazul încetării participării la URSS a uneia dintre părțile la tratatul menționat, teritoriul ei trebuie să fie stabilit la data de 19 noiembrie 1990. Prin urmare, existența sau lipsa relațiilor de uniune nu poate fi un argument pentru punerea la îndoială a frontierelor actuale dintre Ucraina și Rusia”, se menționa în declarația Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucraina. Președintele Leonid M. Kravciuk va menționa foarte clar că Ucraina nu va putea participa la noile negocieri ale noului Tratat Unional până la desfășurarea referendumului din 1 decembrie 1991. Liderul de la Kiev era convins de faptul că o Uniune înnoită nu va putea fi decât o confederație a statelor independente.
În urma dialogului ruso-ucrainean de la Kiev s-a convenit că părțile: „1) formează în perioada de tranziție pe baze de paritate structuri de stat provizorii care să asigure procesul normal de activitate al oamenilor și buna funcționare a economiei, inițiază cât mai rapid elaborarea unei convenții economice; 2) nu adoptă decizii unilaterale în chestiunile militar-strategice; 3) confirmă drepturile și libertățile constituționale ale omului; 4) declară despre intagibilitatea lor teritorială; 5) fac schimb de reprezentanți plenipotențiari”. Totodată, liderii de la Kiev au acceptat să suspende formarea unei armate naționale ucrainene în această perioadă considerată de „tranziție”. În comunicatul comun al celor două părți se vorbea despre „fosta Uniune”, ceea ce reprezenta, în opinia președintelui Leonid M. Kravciuk, „un fapt politic real”.
Referindu-se la această primă confruntare ruso-ucraineană, istoricul Vladislav Zubok concluziona: „Prima confruntare între republicile slave s-a încheiat în favoarea Ucrainei. Liderul ucrainean putea acum să-și înceapă campania prezidențială fără a se înstrăina de rusofonii din estul, sudul și centrul Ucrainei. Participanții ruși la discuții, știau, totuși, că discuțiile nu rezolvaseră dezacordurile de bază. Crimeea a rămas mărul discordiei. Rusia cedase deja balticilor porturile și bazele sovietice de la Marea Baltică; secesiunea ucraineană ar fi însemnat ca statul rus să piardă nouăsprezece din cele douăzeci și două de porturi de la Marea Neagră. Sentimentul că acordul ruso-ucrainean era nedrept avea să devină principala sursă de conflict pentru anii următori”.
Pe 29 august 1991, Sovietul Suprem al URSS a votat o nouă componență a Consiliului de Securitate al URSS, la propunerea lui Mihail S. Gorbaciov, astfel încât liderii celor nouă republici unionale, participante la negocierile de la Novo-Ogariovo privind noul Tratat Unional, au intrat în componența acestui organism. Sovietul Suprem al URSS a confirmat suspendarea activității PCUS și a dispus instituirea unei Comisii speciale a legislativului (pan)unional care să cerceteze cauzele și consecințele puciului din 19 – 21 august 1991. Totodată, legislativul (pan)unional a stabilit și agenda de lucru a celui de-al V-lea Congres extraodinar al Deputaților Poporului din URSS. Pe 30 august 1991, având în vedere „Comunicatul de la Kiev” din 28 august 1991, președintele RSS Kazahstan, Nursultan A. Nazarbaev, va semna împreună cu vicepreședintele RSFS Ruse, Aleksandr V. Ruțkoi, un comunicat similar. Cele două state urmau să gestioneze în comun, în perioada de tranziție, în cadrul unor structuri ale puterii de stat provizorii constituite pe baze de paritate, evoluțiile politice interne, militar-strategice și economico-sociale din spațiul Uniunii Sovietice. KGB-ul și Ministerul Afacerilor Interne din fiecare republică se subordonau autorităților locale, iar Forțele Armate ale URSS urmau să aibă o dublă subordonare, atât față de autoritățile naționale cât și față de cele (pan)unionale.
În urma convocării Consiliului Federației pe 1 septembrie 1991, la care au participat reprezentanți ai celor zece state independente, cu excepția Republicii Moldova și a Statelor Baltice, s-a adoptat „Declarația celor 10+1”. Membrii Consiliului Federației vor propune o serie de măsuri, pe o perioadă de tranziție, pentru a stopa dezintegrarea structurilor puterii din Uniunea Sovietică, până la formarea unui nou sistem al raporturilor dintre republici și stat. „În fond, autorii Declarației au renunțat la ideea unei federații, propunând o Uniune de tip confederativ, dar se admitea și o cooperare pe o bază și mai relaxată. În acest document nu se vorbea aproape nimic despre președintele Uniunii”, concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru. Președintele Statelor Unite, George H. W. Bush, va declara că această „Declarație a celor 10+1” reprezintă „un punct de cotitură în gândirea politică sovietică nu mai puțin importantă ca mișcarea spre democrație și economia de piață” observată în republicile unionale.
În urma numeroaselor luări de poziție și dezbateri pe marginea „Declarației celor 10+1”, precum și-a prezentului și viitorului Uniunii Sovietice, deputații de la cea de-a V-a sesiune extraordinară a Congresului Deputaților Poporului din URSS au adoptat propunerile din „Declarația celor 10+1” printr-o Lege, redactată în proporție de 90% de reprezentanții RSFS Ruse. Președintele Boris N. Elțîn a propus: 1) conservarea spațiului comun economic prin încheierea unei Uniuni Economice și 2) formarea Uniunii ca o comunitate liberă a statelor suverane, bazată pe existența diferitelor forme de relații interstatale. „Rusia își va construi relațiile cu statele suverane pe baza egalității, bunei vecinătăți și neamestecului în treburile interne. Statul rus, care a ales democrația și libertatea, niciodată nu va mai fi un imperiu, nici fratele mai mare sau mai mic, el va fi un egal între egali”, va declara președintele Boris N. Elțîn de la tribuna Congresului Deputaților Poporului din URSS.
Președintele Mihail S. Gorbaciov va cere sprijinul Congresului pentru a realiza această Uniune a Statelor Suverane, chiar și modificată față de cele convenite la Novo-Ogariovo, astfel încât ea să ofere „legături federative în unele chestiuni, confederative – în altele, asociative – în cele de a treia”. În cotidianul Izvestia din 7 septembrie 1991 se menționa faptul că la punctul șapte al Legii adoptate pe 5 septembrie 1991, Congresul Deputaților Poporului din URSS, respectând declarațiile de suveranitate și actele de independență, adoptate de către republici, se subliniază faptul că „dobândirea independenței de către republicile care au decis să renunțe la aderarea la noua Uniune necesită desfășurarea negocierilor acestora cu URSS pentru soluționarea întregului complex de chestiuni legate de secesiune, precum și aderarea lor imediată la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, la Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa și la alte acorduri și convenții internaționale importante, inclusiv cele care garantează drepturile și libertățile persoanei”.
În urma negocierilor dintre președintele Mihail S. Gorbaciov și liderii naționali, Congresul Deputaților Poporului din URSS va vota Legea cu privire la puterea de stat în URSS în perioada de tranziție prin care puterile Centrului au fost mult diminuate. În perioada de tranziție, conform Legii din 5 septembrie 1991, Sovietul Suprem al URSS avea dreptul de-a modifica prin decizii comune, ale celor două camere (Sovietul Republicilor și Sovietul Uniunii), Constituția URSS, accepta în cadrul URSS noi state, îl audia pe președintele URSS în cele mai importante chestiuni de politică internă și externă, aproba bugetul (pan)unional, declara războiul și încheia pacea. Legile adoptate de Sovietul Suprem al URSS intrau în vigoare doar după aprobarea lor de către Sovietele Supreme ale republicilor unionale. În cazul în care legile adoptate de Sovietul Suprem al URSS contraziceau Constituțiile republicilor unionale, autoritățile locale le puteau suspenda. Deciziile Consiliului de Stat al URSS, prezidat de președintele URSS și din care făceau parte șefii de stat/republici, aveau un caracter obligatoriu.
Legea din 5 septembrie 1991 reprezenta „o subminare juridică colosală a statului unic” sovietic. „În fond, rezoluțiile aprobate la Congres însemnau «încetarea existenței juridice a fostei Uniuni», deși deschis nu s-a afirmat acest lucru”, concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru. În finalul celei de-a V-a sesiuni extraordinare a Congresului Deputaților Poporului din URSS, cu o majoritate de voturi s-a decis autodizolvarea acestei structuri parlamentare născută din vâltoarea perestroikăi și-a glasnosti-ului. Fostul premier Nikolai I. Rîjkov va considera că dizolvarea Congresului și sfârșitul Constituției URSS a fost un act de „prostie”, deoarece președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, îl ajutase, astfel, pe președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, să distrugă „cadrul legal, fără a obține nimic tangibil în schimb”.
Pe 6 septembrie 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov va convoca Consiliul de Stat al URSS pentru a discuta, în primul rând, problema independenței Statelor Baltice. Premierul Estoniei, Edgar Savisaar, a ajuns la întâlnire din „întâmplare”, în condițiile în care liderii Statelor Baltice nu s-au prezentat la ședință. Îngrijorat de posibilitatea unei înțelegeri Gorbaciov – Elțîn, ceea ce implica o posibilă revanșă a sovieticilor/rușilor, premierul Edgar Savisaar a transmis un mesaj conciliant. „Nu ar trebui să dramatizăm divorțul nostru. Ne aflăm în același spațiu geografic. Nu vom zbura pe Lună” , va declara Edgar Savisaar. În final, liderii republicilor unionale au votat pentru formarea unei delegații care să poarte negocieri cu Statele Baltice „cu privire la întregul complex de probleme legate de drepturile persoanelor și intereselor acestor republici în URSS”. Aleksandr N. Iakovlev, Anatoli A. Sobciak și Eduard A. Șevardnadze au fost însărcinați să conducă aceste negocieri, câte unul pentru fiecare republică. Totodată, Consiliul de Stat al URSS va refuza să recunoască independența Georgiei ceea ce l-a determinat pe președintele Sovietului Suprem de la Tbilisi, Akakii Asatiani, să declare că Georgia întrerupe orice raporturi oficiale cu URSS.
Pe 2 septembrie 1991, Statele Unite vor recunoaște independența Statelor Baltice (Lituania, Estonia, Letonia). Președintele George H. W. Bush se afla sub presiunea presei americane, ca urmare a discursului acestuia în Rada de la Kiev din 1 august 1991. În articolul de opinie din The New York Times, din 29 august 1991, intitulat „După cădere”, William Safire scria că președintele Statelor Unite „a plasat în mod stupid Washingtonul de partea centralismului moscovit și împotriva curentului istoriei”. William Safire milita în mod deschis pentru recunoașterea independenței Ucrainei. În cursul zilei de 4 septembrie 1991, președintele George H. W. Bush și membrii cabinetului său vor dezbate situația Uniunii Sovietice și cum ar fi afectate interesele americane. Dick Cheney, șeful Pentagonului, a pledat pentru abandonarea lui Mihail S. Gorbaciov în favoarea lui Boris N. Elțîn, precum și pentru recunoașterea independenței Ucrainei. Trebuie menționat faptul că pe teritoriul Ucrainei se aflau 176 de rachete balistice intercontinentale, depozitate în silozuri, precum și 42 de bombardiere strategice și 1.800 de focoase nucleare stocate în buncăre speciale. Cea mai mare uzină constructoare de rachete, respectiv rachetele SS-18, se afla la Dnepropetrovsk. Ieșirea Ucrainei din componența Uniunii Sovietice avea să genereze uriașe implicații geopolitice și strategice.
Ghenadi E. Burbulis, principalul consilier al președintelui Boris N. Elțîn și secretar de stat din iulie 1991, era adeptul construirii statului rus, însușirii activelor economice sovietice și lansării unor reforme de piață radicale. Pe 23 septembrie 1991, echipa de economiști ai lui Egor T. Gaidar a elaborat primul proiect al unui document intitulat „Strategia Rusiei în perioada de tranziție”. În opinia autorilor documentului, președintele Boris N. Elțîn era singurul om politic care putea să ducă la îndeplinire proiectul de creare a unei statalități ruse. Egor T. Gaidar și Ghenadi E. Burbulis vor propune construirea „sub acoperire a unei comunități economice…în care Rusia, datorită situației sale geopolitice, a puterii sale industriale și a materiilor prime, și-ar asuma poziția de lider informal”, prin intermediul unui sistem de alianțe militare și politice bilaterale, precum și o „zonă comercială în care rubla ar rămâne o monedă comună, cu complexe energetice și de transport comune, precum și o cooperare tehnico-științifică”. În ceea ce privește Forțele Armate ale URSS, Memorandumul recomanda purtarea de „discuții confidențiale cu liderii forțelor armate, conform cărora singura modalitate de a păstra armata ar fi fost transformarea ei treptată într-o armată rusă”. În urma discuțiilor cu președintele Boris N. Elțîn, Egor T. Gaidar și Ghenadi E. Burbulis vor primi acordul pentru transpunerea în fapte a Memorandumului. Pe 28 septembrie 1991, Ghenadi E. Burbulis a zburat înapoi la Moscova de la Soci și va mărturisi, într-un cerc de prieteni și asociați, că pentru Cabinetul de Miniștri al URSS, propus de Mihail S. Gorbaciov, începuse numărătoarea inversă.
Totodată, președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina, Leonid M. Kravciuk, a plecat într-un turneu politico-diplomatic în Statele Unite și la sesiunea Adunării Generale a ONU. Pe 25 septembrie 1991, Leonid M. Kravciuk va fi primit în Biroul Oval de către președintele Statelor Unite. Liderul de la Kiev îi va informa pe decidenții politici americani că „Uniunea Sovietică practic s-a dezintegrat” și că nu există un guvern național. Decidenții politici americani înclinau spre ideea unei confederații între Rusia și Ucraina, ceea ce nu contravenea intereselor Statelor Unite. Dimpotrivă, Leonid M. Kravciuk susținea că Ucraina deținea 30% din întregul potențial militar-industrial al Uniunii Sovietice și că era mai bine ca ajutorul Occidentului, credite și investiții directe, să meargă direct în Ucraina și nu în URSS, pe ansamblu. Președintele George H. W. Bush avea să mărturisească mai târziu că liderul de la Kiev „nu părea să înțeleagă implicațiile și complexitatea a ceea ce propunea”.
În discursul ținut de la tribuna ONU, Leonid M. Kravciuc va vorbi despre o viitoare Ucraină ca stat neutru și non-nuclear. Pe 27 septembrie 1991, Leonid M. Kravciuk va ține o conferință la Universitatea Harvard, iar Philip Zelikow de la Harvard Kennedy School of Government îl va întreba în legătură cu viitorul armelor nucleare din Ucraina: vor fi eliminate sau transferate Rusiei? Președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina l-a invitat să discute cu ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei și să vină la Kiev. Într-o Notă adresată membrilor Consiliului Național de Securitate al Statelor Unite, Philip Zelikow va scrie: „Problema nucleară are o dimensiune tehnică critică, dar este, de asemenea, probabil să fie legată de preocupări politice ucrainene mai largi”, foarte probabil Crimeea și Donbass.
Referindu-se la rezultatul turneului american al liderului de la Kiev, istoricul Vladislav Zubok consemnează: „În toamna anului 1991, Kravciuk probabil că nu și-a dat seama că «nuclearele ucrainene» nu reprezentau un atu politic, ci mai degrabă o imensă responsabilitate. Ogivele și bombele nucleare din depozitele Ucrainei fuseseră asamblate în două laboratoare nucleare de pe teritoriul rusesc; data lor de expirare era peste zece ani și necesitau o întreținere specială. Cu tot potențialul său tehnico-științific, Ucraina avea nevoie de mulți ani și de multe miliarde pentru a dobândi abilitățile și capacitatea de a întreține și de a utiliza aceste arme. Faptul cel mai îngrijorător, funcționarea lor defectuoasă ar fi putut cauza probleme care ar fi făcut ca dezastrul de la Cernobîl să pară o chestiune măruntă! Arsenalul nuclear de pe teritoriul ucrainean avea să devină punctul central al relațiilor Ucrainei cu Federația Rusă și cu Statele Unite pentru anii următori”. În cadrul discursurilor din campania prezidențială, începută de Leonid M. Kravciuk după revenirea din turneul american, liderul de la Kiev va declara: „Toată lumea știe: Cabinetul de Miniștri al URSS nu mai există; Uniunea în cadrul URSS nu mai există. Nu mai există nimeni care să coopereze la nivel de stat!”. Numele președintelui Mihail S. Gorbaciov nu a fost pomenit absolut deloc.
Pe 28 septembrie 1991, Gheorghi H. Șahnazarov, consilierul președintelui Mihail S. Gorbaciov, se va întâlni cu Ghenadi E. Burbulis, secretarul de stat al lui Boris N. Elțîn, pentru a-l îndemna să sprijine un nou Tratat al Uniunii. Ghenadi E. Burbulis va cere ca RSFS Rusă să fie sprijinită în crearea statalității sale, după care toate republicile unionale vor gravita spre ea și va fi posibil o rearanjare a spațiului politic sovietic. Gheorghi H. Șahnazarov considera că o nouă Uniune ar fi mai bună pentru interesele rusești astfel încât Ucraina, Belarus și Kazahstan se vor putea menține în zona de influență geopolitică a Rusiei. În caz contrar, aceste republici unionale ar fi „atrase către alte blocuri și alianțe, iar aducerea lor înapoi prin forță ar fi de neconceput”. Cei doi demnitari s-au despărțit fără să găsească un teren comun pentru continuarea dialogului.
Pe 1 octombrie 1991, în discursul din Sovietul Suprem al RSFS Ruse, Ghenadi E. Burbulis va declara că „Rusia este singura republică, care ar putea și ar trebui să fie succesoarea Uniunii și a tuturor structurilor sale”. Leonid M. Kravciuk a reacționat extrem de dur și va declara că orice schimbare a statutului Peninsulei Crimeea va fi respinsă și că va cere accesul, în cheie dublă, la rachetele nucleare sovietice de pe teritoriul Ucrainei. Anatoli S. Cerniaev va declara cu referire la afirmațiile lui Leonid M. Kravciuk: „Își însușește rachete nucleare, și Donbass, și Crimeea…Ce idiot…Chiar crede că și Sevastopolul îi aparține!!!…Chiar și un superdemocrat, dacă este un democrat rus, s-ar ridica împotriva acestui lucru!”.
În avanpremiera ședinței Consiliului de Stat al URSS din 11 octombrie 1991, în unele ziare va fi publicat textul noului proiect de Tratat Unional. Liderii de la Kiev vor reitera faptul că Ucraina nu va participa la discuțiile privind un nou Tratat Unional decât după referendumul pentru independența Ucrainei din 1 decembrie 1991. Pe 21 octombrie 1991 își va deschide lucrările noul Soviet Suprem al URSS șa care vor participa doar deputații din partea Rusiei, Belorusiei, Uzbekistanului, Kîrgîzstanului, Tadjikistanului, Kazahstanului și Turkmenistanului, precum și observatori din partea Republicii Moldova și Azerbaidjanului.
Președintele Mihail S. Gorbaciov îi va informa pe deputați despre reluarea activității de redactare a Tratatului cu privire la Uniunea Statelor Suverane. Proiectul urma să fie gata la mijlocul lunii noiembrie 1991, iar Sovietul Suprem al URSS urma să asigure continuitatea puterii în faza de tranziție, respectiv „misiunea de Adunare Constituantă”. Președintele Mihail S. Gorbaciov considera că în societate ar fi crescut „dispozițiile în favoarea unui nou stat unional în care să fie garantată suveranitatea republicilor, să fie păstrată piața economică comună, să activeze efectiv noile structuri pan-unionale, să fie asigurate drepturile fiecărei națiuni, ale cetățeanului, securitatea, ordinea de drept etc.”. Însă, Sovietul Suprem al URSS se va arăta indiferent ideilor președintelui Mihail S. Gorbaciov, adunarea fiind „uneori chiar ostilă apelurilor sale”.
Consiliul de Stat al URSS va adresa un Apel către Sovietul Suprem al RSS Ucraina prin care cerea participarea Ucrainei la noua construcție politică. „S-o spunem pe șleau, noi nu ne imaginăm Uniunea fără Ucraina. Suntem convinși că și poporul multinațional al Ucrainei nu-și închipuie viitorul fără relații de uniune cu toate popoarele țării noastre, de care este legat cu o istorie de secole”, se menționa în Apelul Consiliului de Stat al URSS. Totodată, cele două Camere ale Sovietului Suprem al URSS au amânat alegerea președinților lor cu speranța că liderii de la Kiev vor decide revenirea Ucrainei la sesiunea Sovietului Suprem al URSS.
Pe 22 octombrie 1991, legislativul de la Kiev va decide ca forțele armate sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei să treacă în jurisdicția acesteia. Totodată, Sovietul Suprem al RSS Ucraina a reiterat printr-o decizie specială că Ucraina este un stat denuclearizat, subliniind faptul că „prezența armelor nucleare în teritoriul său era provizorie, până la reamplasarea și distrugerea lor”. La sfârșitul lunii octombrie 1991, Sovietul Suprem al RSS Ucraina a decis că „nu este indicată participarea Ucrainei la întemeierea și activitatea oricăror structuri interrepublicane, care duc sau pot duce la încadrarea Ucrainei ca parte la alt stat”. Un grup de observatori urma să participe în Sovietul Republicilor de la Moscova ca reprezentanți ai legislativului de la Kiev. Totodată, se înființează Biserica Ortodoxă a Ucrainei care nu mai recunoaște autoritatea Patriarhiei de la Moscova, iar legislativul de la Kiev va adopta Declarația drepturilor naționalităților din Ucraina prin care se garanta tuturor etniilor drepturi politice, social-economice și culturale egale. Minoritățile obțineau dreptul de-a folosi limba maternă deopotrivă cu limba de stat ucraineană în localitățile cu populație minoritară compactă.
La reuniunea Consiliului de Stat al URSS din 4 noiembrie 1991, președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, impulsionat de dialogul cu liderii occidentali întâlniți cu ocazia Conferinței de la Madrid pentru reglementarea conflictului din Orientul Apropiat (30 octombrie – 1 noiembrie 1991), va declara că problema viitorului Uniunii Sovietice se află în atenția Occidentului. „De multă vreme s-a înțeles acolo că este în interesul nostru, ca și în acela al Occidentului, să se reînnoiască, să se reformeze, dar, oricum, să se mențină Uniunea ca punct de sprijin fundamental al lumii moderne. Se pune o întrebare: ce așteptăm noi, ceilalți oameni politici? Este o problemă politică: trebuie să înaintăm mai rapid în procesul de elaborare și de semnare a Tratatului asupra Uniunii statelor suverane. (…) dacă membrii Consiliului de Stat își schimbă poziția și renunță la ceea ce s-a hotărât la ultimul Congres, atunci trebuie să definim din nou ceea ce vom face…”, va declara președintele Mihail S. Gorbaciov.
Referindu-se la inițiativa RSFS Ruse de accelerare a reformelor economice, președintele Mihail S. Gorbaciov va declara că, totuși, îl îngrijorează „lipsa de claritate a acestui program față de tratatul economic și neînțelegerea imperativului de a colabora strâns cu ceilalți membri ai comunității economice”. Președintele URSS va confirma faptul că a avut o discuție cu președintele Boris N. Elțîn care i-a declarat că RSFS Rusă „va acționa în cadrul tratatului economic și, mai mult, va juca rolul de inițiatoare a acestei cooperări”. Președintele Mihail S. Gorbaciov era convins că nu se poate admite „să se distrugă piața, să se creeze bariere, să se liberalizeze prețurile fără control etc.”. Președintele URSS era convins că, totuși, este o eroare de calcul deoarece nu se poate să liberalizezi prețurile „fără să fi rezolvat problema stimulării întreprinzătorilor, fără să fi hotărât demonopolizarea producției și fără să se fi făcut ajustări în buget”. Liderul suprem al Uniunii Sovietice era convins că foarte curând ar putea urma o explozie socială și, foarte posibil, oamenii „vor începe să atace magazinele cooperatorilor, iar apoi se vor lega de cele de stat”.
Totodată, președintele Mihail S. Gorbaciov își va exprima opinia și asupra procesului de reorganizare a Ministerului Afacerilor Externe al URSS, Ministerului Apărării și a organelor de menținere a ordinii din cadrul Uniunii Sovietice. „Concluzia intervenției sale a fost clară: cu tot respectul său pentru intențiile republicilor suverane de a avea în viitor propriile formațiuni armate, el propunea să se găsească soluții civilizate, raționale și, mai ales, să se evite ca potențialul militar puternic și modern al celei de-a doua superputeri mondiale să se transforme în obiect de partaj, de naționalizări și privatizări dezordonate”, consemnează Andrei S. Graciov. Președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, va declara că poziția oficială a conducerii ruse este că nu vor crea o armată proprie, rusă. „Din moment ce ne străduim, în ciuda dificultăților, să creăm un nou stat, o Uniune de state suverane, acest stat trebuie în mod indiscutabil să posede o armată unică, forțe armate unice”, va declara președintele Boris N. Elțîn. Totodată, președintele Boris N. Elțîn va declara că RSFS Rusă nu dorește să-și creeze cu orice preț propriile ambasade, deoarece își drămuia resursele financiare. „Reflecțiile lui Elțîn asupra armatei unice a viitorului stat și asupra necesității de a menține o structură centrală pentru afaceri externe confirmă că, doar cu o lună înainte de întâlnirea din pădurea Belovejskaia, președintele rus nu avea intenția deliberată de a distruge structurile Uniunii și de a refuza semnarea noului Tratat asupra Uniunii”, concluzionează Andrei S. Graciov.
Pe 14 noiembrie 1991, la Novo-Ogariovo se va întruni, din nou, Consiliul de Stat al URSS la care vor participa liderii RSFS Ruse, Belorusiei, Azerbaidjanului, Kazahstanului, Kîrgîzstanului, Turmenikstanului și președintele URSS pentru a discuta despre viitorul politic al Uniunii Sovietice. Președintele Boris N. Elțîn a insistat ca în preambulul noului Tratat Unional să fie scris „Uniunea Statelor Suverane”. Președintele Mihail S. Gorbaciov a fost de acord, însă a cerut categoric ca noul stat să fie un „stat unional”, în timp ce liderul RSFS Ruse s-a pronunțat la fel de categoric pentru o „uniune a statelor”. În finalul întâlnirii, liderii republicilor au consimțit asupra formulei „stat democratic confederativ”. În conferința de presă ce a urmat la finalul întâlnirii, președintele Boris N. Elțîn a declarat că au fost luate în dezbatere trei concepții ale Uniunii: 1) stat federativ; 2) stat confederativ și 3) fără a se preciza natura noului stat, însă s-a optat pentru varianta de compromis a unui „stat democratic confederativ”. S-a decis ca parafarea noului Tratat Unional să se realizeze pe 25 noiembrie 1991. În fața mass-media, la finalul reuniunii Consiliului de Stat, președintele Boris N. Elțîn va declara: „Am convenit că va exista o Uniune: un stat democratic și federativ”.
În pofida faptului că noul stat urma să devină subiect al dreptului internațional, noul stat nu avea o Constituție proprie, înlocuită cu Tratatul cu privire la Uniunea Statelor Suverane, iar președintele și vicepreședintele urmau să fie aleși prin votul direct al cetățenilor. Referindu-se la rezultatul întâlnirii de la Novo-Ogariovo, istoricul Gheorghe E. Cojocaru concluziona că talentul de politician al lui Mihail S. Gorbaciov i-a permis acestuia „nu numai să păstreze concepția statului unional, dar și să-l facă pe Elțîn să anunțe țara și lumea întreagă despre eventuala formare a unui stat confederativ unic”. Totodată, la această întâlnire de la Novo-Ogariovo s-a decis că Forțele Armate ale URSS rămân unite și se va trece la reformarea lor, precum și-a forțelor Ministerului Afacerilor Interne. Ulterior, miniștrii Apărării și Afacerilor Interne ai URSS au dat publicității o declarație comună care semnala faptul că „naționalizarea” tehnicii militare, armamentului și bunurilor militare din teritoriile naționale, cu precădere Republica Moldova, Georgia, Ucraina și Azebaidjan, era inadmisibilă și reaminteau faptul că militarii aveau dreptul de a face uz de armă în eventualitatea degradării situației.
Pe 21 noiembrie 1991, președintele Boris N. Elțîn va avea un dialog cu Galina V. Starovoitova, consilierul său pe probleme de naționalități, privind referendumul ucrainean și modul în care se va vota. În opinia consilierului Galina V. Starovoitova, cel puțin trei sferturi dintre alegătorii ucraineni vor vota pentru independență. „Nu poate fi adevărat! Aceasta este republica noastră slavă frățească! Iar 30% din locuitori sunt ruși. Crimeea este rusă! Toți oamenii care locuiesc la est de Nipru gravitează spre Rusia! (…) În acest caz, vom recunoaște această nouă realitate politică”, va declara președintele Boris N. Elțîn. Cu câteva ore înaintea reuniunii Consiliului de Stat al URSS din ziua de 25 noiembrie 1991, președintele Boris N. Elțîn va menționa, într-un interviu acordat mass-media, următoarele: „La Consiliul de Stat de astăzi eu voi fi nevoit să spun: până când Ucraina nu va semna tratatul politic, nu-și va pune semnătura nici Rusia. Noi vom califica aceasta drept o dorință de a părăsi Uniunea. În acest caz ea va fi liberă să facă tot ce va dori. Să introducă valuta sa, să aibă armata sa…Și pentru Rusia situația se va schimba brusc. Adică, noi, drept răspuns, de asemenea, vom fi nevoiți să introducem valuta, să vedem ce facem cu armata…Pentru ca, într-adevăr, să nu ne ia pe neașteptate”.
La Consiliul de Stat al URSS vor participa președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, președintele Sovietului Suprem al RSS Beloruse, Stanislav S. Șușkevici, președintele Uzbekistanului, Islam Karimov, vicepreședintele Sovietului Suprem al Tadjikistanului, Akbarșo Iskandarov, președintele Kazahstanului, Nursultan A. Nazarbaev, președintele Kîrgîzstanului, Askar Akaev și președintele Turkmenistanului, Sapamurad Niazov. Președintele Azerbaidjanului, Aiaz Mutalibov, nu a participat la ședință ca urmare a agravării situației din Karabahul de Munte.
La ședința Consiliului de Stat, precum și la ceremonia prin care urma să se semneze Tratatul cu privire la Uniunea Statelor Suverane, urmau să participe și șefii celor două Camere ale Sovietului Suprem al URSS, Anuarbek Alimjanov și Konstantin Lubencenko, premierul RSFS Ruse, Ivan S. Silaev, ministrul Afacerilor Externe al URSS, Boris D. Pankin, președintele KGB, Vadim V. Bakatin, și ministrul Apărării al URSS, Evgheni I. Șapoșnikov.
Președintele Boris N. Elțîn va cere pe un ton ultimativ, încă de la începutul ședinței Consiliului de Stat, ca în textul tratatului să fie stipulată nu noțiunea de „stat confederativ”, ci „confederația statelor democratice”. Președintele RSFS Ruse va declara că, în caz contrar, Sovietul Suprem al RSFS Ruse va refuza să ratifice documentul. Stanislav S. Șușkevici, Sapamurad Niazov și Islam Karimov au fost de acord cu poziția lui Boris N. Elțîn și au propus să nu se ratifice Tratatul, iar Nursultan A. Nazarbaev va susține poziția președintelui Mihail S. Gorbaciov. Președintele URSS a propus ca documentul să fie trimis legislativelor unionale care urmau să ceară delegațiilor plenipotențiare să se pună de acord asupra textului și să-l semneze. Președintele Boris N. Elțîn a cerut ca orice discuție să se reia după 1 decembrie 1991, respectiv după lămurirea viitorului Ucrainei în urma alegerilor prezidențiale și-a referendumului pentru independență.
Președintele URSS a părăsit ședința Consiliului de Stat, trântind ușa, supărat fiind pe Boris N. Elțîn pentru faptul că respingea în mod iresponsabil formula de „stat unional”, acuzându-l de intenția „înmormântării statului unional”. La conferința de presă, președintele Mihail S. Gorbaciov s-a prezentat singur, neînsoțit de liderii republicilor unionale. „Tuturor li s-a aruncat în ochi apariția singulară a lui Gorbaciov în fața presei, lipsa semnăturilor conducătorilor republicilor sub proiectul acordului; dar dacă proiectul n-a fost semnat de șefii republicilor cum ar fi putut Sovietele Supreme să susțină un asemenea proiect?”, va întreba în mod retoric președintele Boris N. Elțîn.
În apropierea desfășurării referendumului ucrainean, președintele Mihail S. Gorbaciov îi va acorda un interviu lui Mortimer Zuckerman, redactorul-șef al săptămânalului american US News and World Report. „Țara noastră este o comunitate umană unică. Ea s-a format în decursul a o mie de ani și totul este aici strâns legat prin istorie, cultură, tradiții comune, legături umane și familiale, viață în comun, diviziune a muncii, cooperare în industrie și știință. Dacă ne dezmembrăm, acest proces va fi atât de dureros încât, în condițiile actuale, se va transforma în catastrofă. (…) Dacă Ucraina părăsește Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, și va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecții în privința apartenenței sale la Ucraina”, va declara președintele URSS în funcție.
Ziarului Narodnaia Gazeta din Belarus, președintele Mihail S. Gorbaciov îi va declara: „Nu trebuie ruptă țesătura formată de-a lungul veacurilor…Șaptezeci și cinci de milioane de persoane trăiesc în afara frontierelor patriei lor etnice. Va trebui ca ei să devină toți cetățeni de rangul al doilea? Și să nu ni se tot repete că totul va fi garantat prin tratate bilaterale încheiate între republici. Nu cred că aceasta poate rezolva problema, dacă nu se menține statul care să asigure apărarea legală a fiecărei persoane…Abandonând o extremă, unitarismul, nu trebuie să ne lăsăm antrenați spre haos și dezmembrarea Uniunii. Va fi un rău ireparabil pentru noi toți”.
În cursul lunii noiembrie 1991, Ghenadi E. Burbulis va întreprinde o vizită discretă la Kiev pentru a-l încuraja pe Leonid M. Kravciuk în eforturile lui și ale Ucrainei spre independență. Târgul „Crimeea contra Kremlin”, după cum consemna filozoful Aleksandr Țipko, avea să fie încheiat, iar „soarta lui Gorbaciov și cea a unui stat cu mai mult de trei sute de milioane de locuitori au fost puse în joc în absența sa”. Totodată, Ghenadi E. Burbulis va impulsiona discuțiile privind chestiunea denunțării Tratatului Unional din 1922, respectiv procedura tehnică a dizolvării de jure a URSS. La întâlnirea de la Zavidovo au participat președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, precum și generalii Pavel Graciov și Viktor P. Barannikov. Unele surse vorbesc și despre prezența mareșalului Evgheni I. Şapoşnikov. Președintele Boris N. Elțîn a propus desființarea Uniunii Sovietice și formarea unei noi Uniuni a celor „trei state slave”. Operațiunea urma să se cheme „Roata” (în limba rusă „Koleso”), deoarece discuția s-a desfășurat în pădure și cu toții au stat pe un pneu enorm care provenea de la camionul sovietic „Kamaz”. Locul în care urma să se pecetluiască în scris această înțelegere avea să fie Viskuli, reședința președintelui Belorusiei din Belovejskaia Pușcia. Leonid M. Kravciuk a confirmat că va participa și el la întâlnirea preconizată de la Belovejskaia Pușcia.
În „Strategia Rusiei în perioada de tranziție”, Ghenadi E. Burbulis menționase faptul că liderii RSFS Ruse puteau să mizeze, până la puciul din 19 – 21 august 1991, „pe sprijinul liderilor majorității republicilor unionale, care tindeau să-și întărească propriile poziții politice”, însă lichidarea vechiului Centru va readuce „în mod inevitabil în prim plan contradicțiile obiective” între interesele RSFS Ruse și cele ale altor republici unionale. „Pentru ultimele (republicile unionale – n.n.), păstrarea pentru o perioadă de tranziție a fluxului de resurse și a relațiilor economico-financiare existente înseamnă o posibilitate unică de a-și reconstrui economia pe contul Rusiei. Pentru RSFSR, afectată de o criză profundă, asta înseamnă o presiune suplimentară asupra structurilor sale economice, subminarea posibilității sale de renaștere economică”, consemna Ghenadi E. Burbulis în „Strategia Rusiei în perioada de tranziție”. Autorii acestui „Memorandum” solicitau liderilor RSFS Ruse să se abțină de la aderarea „la unități economice rigide și atotcuprinzătoare”, în condițiile în care interesul național al RSFS Ruse nu era să participe la „crearea unor organe pan-republicane permanente de administrare economică”.
Ghenadi E. Burbulis și colaboratorii săi propuneau formarea unei „Uniuni a Statelor Independente” care urmau să reunească, pentru început, cele trei republici slave (Rusia, Ucraina, Belorusia). Într-o astfel de situație, președintele URSS nu putea decât să-și prezinte demisia, însă Rusia nu trebuia să acționeze de pe poziții de „forță” în raporturile sale cu republicile independente astfel încât să nu fie acuzată de tendințe imperiale. Oleoductele și gazoductele Uniunii Sovietice urmau să fie un instrument extrem de prețios pentru exercitarea în viitor a influenței politice și economice a RSFS Ruse. Noul stat rus urma să ocupe locul URSS la ONU, să preia structurile Forțelor Armate și ale Afacerilor Interne ale URSS, iar relațiile cu fostele republici unionale urmau să se dezvolte în conformitate cu normele dreptului internațional. Trebuie subliniat faptul că președintele Mihail S. Gorbaciov va afla despre desfășurarea operațiunii „Roata” și va iniția consultări cu președintele Statelor Unite și liderii G-7 pentru ca nici SUA și nici statele membre ale CEE să nu recunoască o eventuală uniune slavă.
Pe 1 decembrie 1991, la referendumul privind confirmarea Declarației de Independență a Ucrainei din 24 august 1991 au participat 31.891.742 de alegători înscriși (sau 84,18% din electorat), dintre care 28.804.071 (sau 92,3%) au votat „Da”. În aceeași zi, au avut loc alegeri prezidențiale, iar Leonid M. Kravciuk, președintele Sovietului Suprem și șef de stat de facto, a fost ales cu 61,6% din voturile valabil exprimate pentru a deveni primul președinte al Ucrainei. „Rușii perfect rezonabili fac, pur și simplu, spume la gură dacă se sugerează că Ucraina (din care toți își trag istoria) ar putea să se desprindă și să fie independentă”, mărturisea ambasadorul Marii Britanii în Uniunea Sovietică, Rodric Braithwaite. În opinia acestuia, relațiile ruso-ucrainene „sunt la fel de combustibile precum cele din Irlanda de Nord: dar consecințele unei explozii ar fi mult mai grave”. Totodată, Nursultan A. Nazarbaev va fi ales președinte al Kazahstanului cu 98% din voturile valabil exprimate în urma unui scrutin prezidențial desfășurat pe 1 decembrie 1991.
În urma desfășurării alegerilor prezidențiale din Kazahstan și Ucraina, precum și-a referendumului ucrainean pentru independență din 1 decembrie 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov va declara: „Voința popoarelor celor două republici de a-și consolida independența și suveranitatea, așa cum s-a exprimat în cele două scrutinuri, le dă o nouă libertate de a alege în cunoștință de cauză și de a hotărî asupra participării lor la noua Uniune a statelor suverane. Independența nu este un obstacol pe drumul care duce spre un nou Tratat asupra Uniunii. Dimpotrivă, tocmai o deplină suveranitate a republicilor le dă posibilitatea să ia hotărâri ponderate și voluntare privind participarea lor la viitoarea Uniune”.
Pe 2 decembrie 1991, în contextul evoluțiilor politice din spațiul Ucrainei, respectiv desfășurarea referendumului pentru independență, ambasadorul Traian Chebeleu, purtătorul de cuvânt al MAE de la București, va acorda un interviu pentru postul Radio România Actualități și va menționa faptul că există o problemă în relațiile româno-ucrainene privind teritoriile românești încorporate Ucrainei ca urmare a prevederilor Pactului Molotov – Ribbentrop. „Este vorba de a recunoaște existența acestei probleme în relațiile româno – ucrainene, problemă care vine din trecut și care va trebui rezolvată, în spiritul și în conformitate cu principiile Actului Final al CSCE și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă. (…) Fără îndoială, la aceste negocieri va trebui să participe și Republica Moldova”, va declara ambasadorul Traian Chebeleu.
În cursul zilei de 5 decembrie 1991, cu ocazia ceremoniei de inaugurare a mandatului președintelui Leonid M. Kravciuk, deputatul poporului din URSS, scriitorul Dmitri Pavlîciko, va citi Apelul către parlamentele și popoarele lumii în care se menționa: „În ceea ce o privește, Ucraina consideră Tratatul din 1992 cu privire la formarea URSS și toate actele constituționale ulterioare ale URSS nule și neavenite”. Totodată, președintele Leonid M. Kravciuk își va exprima în mod foarte clar poziția: „Ucraina va încheia uniuni politice cu republicile-state, dar nu va intra în Uniunea în care deasupra statelor va mai fi și un organ de conducere. Pentru independența politică a Ucrainei au votat mai mult de 90%. Și aceasta este voința poporului”. În aceeași zi, Ucraina a denunțat Tratatul Unional din 1922 fiind astfel prima republică sovietică care a ieșit din procesul politic inițiat la Novo-Ogariovo.
Sub pretextul discutării unor chestiuni bilaterale ruso-beloruse, președintele Boris N. Elțîn îl va informa pe președintele Mihail S. Gorbaciov că va face o deplasare la Minsk în zilele următoare. „Am vorbit cu Elțîn înaintea plecării sale la Minsk. I-am oferit argumentele mele, vechi și noi. Iar el se mărginea să repete: dar Ucraina, puteți să garantați că va face parte din Uniune? Simțeam că exista un plan secret. Și când am aflat că Burbulis și Șahrai mergeau și ei la Minsk, totul a fost clar. Burbulis scrisese un memoriu care «se plimba» prin diferite birouri deși era notat «strict confidențial». Care era sensul acestui memoriu? Rusia, afirma el, a pierdut deja jumătate din ceea ce câștigase după puciul din august. Gorbaciov, viclean, întinde plasele, reface vechiul centru iar republicile îl susțin. Toate acestea sunt contrare intereselor Rusiei și trebuie întrerupte. Știind aceasta, încercam să-l conving pe Elțîn că Ucraina putea fi antrenată în procesul de aprobare a Tratatului și că pasul principal era ca Federația Rusă să-l semneze prima. Dar președintele rus mi-a disprețuit argumentele și simțeam deja de ce. Conducerea rusă era plictisită de orice «Centru». Iată originile celor ce s-au petrecut în pădurea Belovejskaia”, va consemna Mihail S. Gorbaciov în volumul Decembrie 1991.
Și, totuși…trebuie menționat faptul că nu referendumul din Ucraina a devenit ultimul impuls care a dus la prăbușirea Uniunii Sovietice în final, ci și situația economico-financiară a URSS și ambițiile elitei politice ruse. Ministerul de Finanțe al URSS avea să tipărească 3,9 miliarde ruble în 1986 și 5,9
miliarde ruble în 1987, iar în anii 1988 – 1989 injecțiile de lichidități în ruble au crescut la 11,7 miliarde ruble și, mai apoi, la 18,3 miliarde ruble. În 1990, Ministerul de Finanțe al URSS va tipări 28,4 miliarde ruble, iar în 1991 infuzia de ruble a crescut la 93,4 miliarde ruble. „«Economiile» populației sovietice au crescut exponențial, dar s-au transformat rapid în teancuri de hârtie fără valoare. Iar un stat care nu-și putea asigura funcția principală, moneda stabilă, era sortit să se destrame”, concluziona istoricul Vladislav Zubok.
Pentru amănunte…a se vedea
https://www.aesgs.ro/eforturi-politico-diplomatice…/
https://www.aesgs.ro/…/political-and-diplomatic…/
Pentru o mai bună înțelegere a contextului internațional…a se vedea
https://cetateadescaun.ro/…/republica-moldova-pe…/