UN OM, AȘA CUM L-AM CUNOSCUT
În amintirea colonelului Marin Curta
Colonel Dr. Constantin Moșincat
Acum un sfert de veac, am depus mărturie despre o parte din viața colonelului Marin Curta, legată de meseria armelor. Am spus atunci ceea ce știam și trăisem alături de el, fără să-mi propun să închei un capitol exhaustiv. Viața mergea înainte, fiecare dintre noi își avea datoria lui, iar amintirile își așteptau, în tăcere, vremea mărturisirii depline.
Astăzi, când l-am condus pe ultimul drum, gândul m-a întors la anii tinereții. Mi-am dat seama că povestea omului Marin Curta nu încape într-o funcție, într-un grad militar sau într-o succesiune de însărcinări. Ea se află, mai ales, în întâlnirile noastre de-a lungul anilor, în ceea ce am făcut împreună și în ceea ce am înțeles, fiecare în felul său, despre datoria de ostaș.
Ne-am cunoscut în anii tinereții, la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.
Eu am intrat în liceu în 1969. Un an mai târziu, elevul plutonier Curta Marin se făcea remarcat la fiecare apel de seară și la raportul de dimineață, în compania promoției sale, pe care o comanda cu voce hotărâtă:
— Drepți! Pentru onor, înainte!
Comanda aceea, repetată zi de zi, făcea parte din disciplina vieții de elev la Liceul militar. Dar, privind în urmă, îmi dau seama că asemenea momente au rămas în memoria mea tocmai fiindcă aparțineau începutului. Eram tineri, purtam aceeași uniform – cu lampas de general și ne pregăteam pentru o profesie în care răspunderea avea să ne însoțească întreaga viață.
Drumurile noastre s-au despărțit în specializări diferite: el, infanterist; eu, tanchist. Nu ne-am pierdut însă din vedere. După trei ani, ne-am întâlnit din nou la convocările organizate de Comandamentul Armatei a 3-a, devenit ulterior Comandamentul Armatei a 4-a. Eram acolo ca reprezentanți ai tineretului UTC din unitățile noastre. Alte împrejurări, alte responsabilități, dar aceeași lume a armelor, în care ne formaserăm și în care începeam să ne găsim locul.
Ne-am regăsit apoi la Academia Militară, în amfiteatru, ascultând cursuri de strategie sau evocări ale unor întâmplări de război prezentate de generalul commandant și invitați dinrândul veteranilor. Erau ani în care pregătirea militară însemna nu numai acumulare de cunoștințe, ci și confruntarea cu experiența celor care cunoscuseră războiul. Din asemenea lecții învățam că profesia militară nu se rezumă la regulament și comandă. Ea presupune judecată, caracter și asumarea consecințelor. Dar mai ales însemnă viziune!
În anii ’80, ne-am întâlnit din nou, de astă dată în garnizoana Oradea. Marin Curta era căpitan și comanda Regimentul 21 Mecanizat, iar eu îndeplineam funcția de propagandist – scurtă vreme – în același regiment. Am realizat împreună panouri cu îndemnuri și chemări cu un profund caracter patriotic, un punct de documentare și un Club pentru osatși. Privite astăzi, asemenea activități aparțin unei epoci și unui limbaj instituțional bine cunoscute generației noastre. Pentru noi, însă, ele făceau parte din munca de fiecare zi și din preocuparea de a păstra vie conștiința datoriei față de țară.
În 1991, ne-am regăsit pe aceeași baricadă a memoriei militare. Am început documentarea istoricului Regimentului 3 Dorobanți Olt, la împlinirea a 120 de ani de existență. Nu era o simplă aniversare. Era o încercare de a recupera și transmite mai departe istoria unei unități, oamenii ei și faptele care îi justificau locul în tradiția armatei române. Printre cei amintiți erau comandanți care au dat bunul cel mai de preț: viața pe altarul datoriei.
Marea sărbătoare a fost însoțită de realizarea unui film documentar și de instrucție, la care a colaborat și căpitanul Ioan Hulea, șeful Biroului Operații Pregătire de Luptă de atunci. Am continuat apoi această preocupare –ăn 1997 – prin redactarea monografiei regimentului, Starea de veghe. Istoria trebuia cercetată, documentată și lăsată celor care veneau după noi. O unitate militară nu înseamnă numai efective, tehnică și misiuni. Înseamnă și o memorie care merită păstrată, și prin citarea unor fapte mărunte.
Au urmat anii în care eram amândoi maiori. Atunci am transformat pregătirea fizică și pregătirea pentru luptă într-o adevărată competiție între unități. Rivalitatea cu Regimentul 21 Tancuri a pornit de la confruntările sportive, de la meciurile de fotbal, dar a depășit treptat hotarele terenului de joc. Întrecerea a devenit un stimulent pentru pregătirea militară, pentru mobilizarea oamenilor și pentru afirmarea spiritului de unitate în modernizarea bazei material, adaptate condițiilor de luptă, așa cum ni le imaginam atunci. Nu mai știu cine a învins. Și, poate, nici nu mai contează. Sunt însă convins că a câștigat cu toții!
Au câștigat militarii care s-au pregătit mai bine, comandanții care au știut să transforme competiția într-un mijloc de instruire și unitățile care au înțeles că rivalitatea poate fi folositoare atunci când servește aceluiași scop. În spatele confruntării sportive se afla, de fapt, o preocupare comună: pregătirea oamenilor pentru îndeplinirea misiunilor.
Relația mea cu Marin Curta a continuat și dincolo de asemenea preocupări. Când am fost însărcinat cu amenajarea Muzeului Militar Filiala din Oradea, am beneficiat de ajutorul lui necondiționat. Sprijinul acesta a contat. Într-o asemenea întreprindere, ideile și intențiile nu sunt suficiente. Ai nevoie de oameni care înțeleg rostul lucrării și care sunt dispuși să te ajute fără să transforme sprijinul într-o socoteală personală. Au urmat expozițiile și alte activități de recuperare și valorificare a trecutului militar, între care expoziția temporară dedicată relației dintre Armată și Biserică (a fost prima de acet fel după 1990, itinerantă conncepută de către prietenul prof. Neculai Moghior, de la Muzeul din București, pe care am găzduit-o la Oradea). Poate că tocmai atunci s-a manifestat o învățătură primită de amândoi în pruncie. Nu am vorbit despre aceasta, dar, privind astăzi în urmă, mă întreb dacă nu cumva anumite convingeri, păstrate discret în suflet, își găsesc expresia nu atât în declarații, cât în faptele omului.
A urmat în 1999 volumul Sfânta datorie de ostaș, în care am consemnat o parte din această lume a armelor și a oamenilor ei. Iar astăzi, când Marin Curta a plecat pe ultimul drum, toate aceste momente s-au adunat în memoria mea. Liceul militar, comenzile de la apel, amfiteatrul Academiei, regimentele, competițiile, documentarea istoriei, muzeul și expozițiile nu mai sunt episoade separate. Ele alcătuiesc firul unei relații care a traversat decenii.
Nu am fost permanent împreună și nu am îndeplinit aceleași funcții. Am avut specializări și responsabilități diferite. Dar ne-am regăsit de fiecare dată când împrejurările ne-au adus în același loc și când o lucrare de făcut ne-a cerut să punem umărul împreună.
Acesta este Marin Curta pe care l-am cunoscut eu: elevul plutonier care comanda compania la apel, ofițerul cu care m-am întâlnit în diferite etape ale carierei, camaradul alături de care am lucrat la păstrarea memoriei militare și omul pe al cărui sprijin m-am putut bizui. Nu pretind că am spus totul despre el. Nici nu acesta este rostul unei mărturii personale. Am vrut să păstrez ceea ce timpul mi-a restituit astăzi, când despărțirea a dat amintirilor o altă greutate.
Mai există și un episod legat de Biserica militară, cunoscut de noi, care își așteaptă locul în această poveste. Poate că tocmai acolo se află o cheie pentru înțelegerea deplină a omului Marin Curta. Deocamdată, mă opresc aici. Nu pentru că povestea s-a încheiat, ci pentru că unele amintiri trebuie rostite la vremea lor, cu adevărul și măsura pe talerul timpului.
Acuma cred s-a deschis nodul care lega toate amintirile. Odată cu zidirea Bisericii Militare din Oradea când a apărut lucrarea „Puterea credinței” și depre care nu voi rosti doar povestea apariției unei cărți. Este mărturia unei lucrări începute în ziua de Florii, continuate prin încrederea dintre camarazi și încheiate înainte de Sfântul Gheorghe, cu o carte și o cruce de stejar.
Iar Marin Curta nu a fost un simplu colaborator. A fost omul pe care l-am chemat de îndată ce am simțit că trebuie să încep această lucrare. Am integrat episodul în continuarea mărturiei, păstrând dialogul, ritmul celor două săptămâni și imaginea finală a Bisericii și a Muzeului, care vor rămâne după noi. După ce ascultând predica de la Liturgia din ziua de Florii în curtea Mănăstirii Sfânta Cuce din Oradea, am primit parcă această poruncă: scrie despre Puterea credinței militarilor.
Cu Marin a doua zi la Prea Sfințitul Ioan. Îmi amintesc spusele Preasfințitului episcop Ioan:
- De ce vrei să scrii despre asta domn colonel?
-Poate ca să-m spăl păcatele, cred că am mărturisitâ
– Dă-mi manuscrisul să scriu prefața.
Numai că manuscrisul nu exista. Nu scrisesem încă nimic.
— Dar nu am scris nimic! am răspuns.
Îndemnul a venit simplu:
— Bine, lucrați!
Și așa am făcut. În noaptea următoare m-am așezat la scris. Dimineața mă duceam la colonelul Marin Curta cu manuscrisul lucrat peste noapte, pentru a fi cules la calculator. Apoi o luam de la capăt cu scrisul non-stop. Soția mă trezea a doua zi la ora șapte, ca să ajung din nou cu textul la cules, unde mă aștepta Irina Morar.
Au fost zile și nopți în care scrisul, dactilografierea și pregătirea materialului s-au succedat fără răgaz. Nu aveam un manuscris pregătit dinainte, pe care să-l revizuiesc în tihnă. Cartea se năștea chiar atunci, pagină după pagină, dintr-o idee care trebuia transformată în lucrare.
Marin Curta a fost acolo, în acest efort, poate că a fost primul care a citit lucrarea înainte de tipografiere. Îi duceam paginile, iar el mă ajuta să le trecem din manuscris în forma care putea deveni carte. Astăzi, când îmi amintesc acele zile, înțeleg mai bine valoarea unui asemenea sprijin. Uneori, prietenia nu se dovedește prin declarații, ci prin faptul că omul îți este alături când ai de împlinit o lucrare și timpul nu te așteaptă.
De la Florii până la Sfântul Gheorghe au trecut numai două săptămâni. În ziua în care a fost târnosită Biserica Sfântul Gheorghe din Oradea, cartea Puterea credinței apăruse deja la ora 6.00 la Imprimeria de Vest, iar eu i-o ofeream cu autograf prietenului colonel Marin Curta, în biroul său de la CMJ la ora 7.00, pe 23 aprilie. Într-un răstimp atât de scurt, gândul născut ascultând o predică devenise o lucrare tipărită, la care privesc și astăzi cu deplină satisfacție.
Nu vreau să atribui acestui fapt mai mult decât pot mărturisi. Dar nici nu pot trece peste împrejurarea care i-a dat naștere: un cuvânt ascultat în ziua de Florii, un telefon dat unui camarad, o vizită la episcop și un îndemn de numai două cuvinte:
— Bine, lucrați!
Uneori, începuturile hotărâtoare nu au nevoie de discursuri lungi. Au nevoie de un om care să simtă că trebuie să înceapă, de altul care să-i fie alături și de cineva care să-i spună să meargă mai departe.
Și mai am de făcut o mărturisire pe care doar noi doi o știam: Crucea din curtea bisericii.
Cu Marin mai aveam însă ceva de împlinit. În curtea Bisericii trebuia așezată o cruce de lemn masiv. În Bihor exista, din câte știam atunci, un singur meșter care lucra asemenea cruci din trunchi de stejar. Era din Ceica. Numele lui nu mi-l mai amintesc, dar am păstrat în minte locul și cred că, dacă omul mai este în viață, aș putea ajunge și astăzi la el.
Crucea nu era pentru noi un simplu obiect de amenajare a curții bisericii. Era un semn al credinței, o mărturie durabilă, lucrată din lemnul unui arbore puternic, menit să reziste timpului.
În Joia Mare, dinaintea Sfintelor Paști, împreună cu camaradul nostru, colonelul Ioan Ciupei, comandantul Brigăzii 11 Mecanizate „Carei”, priveam și cugetam cum în fața noastră erau Biserica și în spate Muzeul Militar din Oradea, două lucrări care treceau dincolo de preocupările și de durata vieții noastre profesionale.
Atunci am înțeles, poate mai limpede decât în alte împrejurări, că ceea ce construiești pentru comunitate nu îți aparține numai ție. Îl faci pentru cei care vin după tine, pentru cei care vor căuta un loc de rugăciune, pentru cei care vor dori să cunoască istoria și pentru cei care vor avea nevoie de repere.
Biserica și Muzeul vor rămâne după noi! Aceste cuvinte, rostite sau doar cugetate în acea împrejurare, au devenit pentru mine esența întregii lucrări. Cartea Puterea credinței aducea în publicistica militară un subiect inedit, cu semnificații religioase ale heraldicii militare. Era o încercare de a pune în lumină o dimensiune mai puțin cercetată a simbolurilor militare: legătura dintre semnul heraldic, credință, tradiție și identitatea ostașului.
Dar cartea nu putea fi despărțită de împrejurările în care se născuse. În urma ei rămâneau nu numai paginile tipărite, ci și oamenii care contribuiseră la apariția ei, Biserica în curtea căreia urma să se înalțe crucea și Muzeul menit să păstreze memoria militară.
Privind astăzi în urmă, îl regăsesc pe Marin Curta în toate aceste momente. Îl regăsesc în telefonul dat de Florii, în manuscrisul dus dimineața pentru a fi cules, în graba celor două săptămâni și în lucrarea dusă la capăt. Nu a fost nevoie să vorbim despre toate semnificațiile acestor fapte. Am lucrat împreună și am mers înainte.
Poate că tocmai aici se află puterea credinței despre care scriam: în convingerea că există lucruri care trebuie făcute chiar dacă nu știm cât vom mai avea de trăit pentru a le vedea împlinite. O carte se tipărește. O cruce se așază în curtea unei biserici. Un muzeu își primește vizitatorii. Apoi anii trec, iar oamenii care au pus umărul la aceste lucrări se retrag, unul câte unul, din viața aceasta.
Lucrările rămân.
Și, odată cu ele, rămâne mărturia celor care le-au făcut posibile. Astăzi, când îl conduc în amintire pe colonelul Marin Curta, nu pot despărți omul de această poveste. Prietenia noastră a trecut prin liceul militar, prin academie, prin regimente, prin competiția dintre unități și prin munca de recuperare a istoriei. A trecut și prin această carte, începută într-o zi de Florii și dusă la împlinire înainte de Sfântul Gheorghe.
Nu știu dacă, în urmă cu un sfert de veac, am înțeles pe deplin ce însemna acea lucrare. Astăzi îi văd mai limpede rostul. Nu am scris numai despre credință. Am trăit o experiență în care credința, camaraderia și datoria s-au întâlnit într-o faptă.
Iar Marin Curta a fost acolo. De aceea, când spun „Un om, așa cum l-am cunoscut”, mă gândesc și la omul alături de care am înțeles că Biserica și Muzeul vor rămâne după noi.
Să ai Marine odihnă veșnică!
P.S.
La 15 septembrie 1995, la Oradea, locotenent-colonelul Marin Curta, colonelul Vasile Grigore și locotenent-colonelul Costache Sehleanu, comandanții unităților, au avut onoarea să primească drapelele de luptă ale unităților, model 1995, din partea Președintelui României.
Pe coperta 4 a volumului „Drapelul de luptă ca simbol al Onoarei și Patriei” este înscris jurământul de a păstra drapelul tricolor ca simbol al onoarei, suveranității și independenței naționale, al vitejiei și gloriei militare și al tradițiilor eroice ale poporului român. Fotografia nu este numai o imagine de ceremonie. Ea fixează un reper din cariera lui Marin Curta și o răspundere legată de simbolul fundamental al unității militare. Drapelul se primește cu onoare, dar onoarea nu se epuizează în ceremonia primirii. Ea trebuie dovedită prin felul în care comandantul își îndeplinește misiunile, își conduce oamenii și păstrează tradițiile unității.
Cartea Sfânta datorie de ostaș, din 1999, aparține aceleiași preocupări pentru păstrarea memoriei militare. Dar expresia „sfânta datorie” avea să capete, în anii următori, o semnificație și mai profundă. Pentru mine, datoria ostașului nu putea fi înțeleasă numai prin obligațiile regulamentare. Ea presupunea și conștiință, credință, răspundere și respect pentru oamenii care au purtat uniforma înaintea noastră. Această convingere avea să devină punctul de plecare al unei alte cărți.
– Ultimul drum. Astăzi, 24 octombrie 2026, când Marin Curta a fost condus de camarazi pe ultimul drum, amintirile s-au adunat într-o altă ordine. Mi-am amintit de elevul plutonier care comanda compania la apel, de ofițerul cu care m-am întâlnit la convocări și la Academia Militară, de comandantul Regimentului 21 Mecanizat, de camaradul alături de care am lucrat la păstrarea istoriei militare și de omul care mi-a fost alături la scrierea cărții Puterea credinței și Sfânta datorie de ostaș. Am revăzut fotografia din 1995, cu drapelele de luptă și comandanții unităților. Am retrăit graba celor două săptămâni din 2001, când manuscrisul se transforma în carte. Și mi-am amintit de crucea de stejar și de gândul că Biserica și Muzeul vor rămâne după noi. Acestea nu sunt amintiri disparate. Împreună, ele spun povestea unei camaraderii care a trecut prin etape diferite ale vieții militare și a continuat prin lucrări menite să păstreze memoria. Nu pretind că am spus totul despre Marin Curta. Mărturia mea este cea a unui om care l-a cunoscut și care a lucrat alături de el în împrejurări diferite. Tocmai de aceea îi păstrez limitele și adevărul. Un document poate consemna gradul și funcția. O fotografie poate fixa o ceremonie. O carte poate păstra ideile și mărturiile unei epoci. Dar omul se întrevede cu adevărat când toate acestea sunt puse în legătură cu faptele și cu amintirea celor care i-au fost aproape. Marin Curta a făcut parte din povestea mea de viață militară. A fost alături de mine în lucrări care au depășit preocupările unei singure cariere. Iar una dintre ele, Puterea credinței, s-a născut dintr-o întrebare despre rostul credinței în viața ostașului și s-a împlinit prin muncă, prietenie și sprijin reciproc. De aceea, astăzi, când îl evoc, nu vreau să închei cu o formulă convențională. Prefer să mă întorc la gândul pe care l-am împărtășit împreună cu camarazii mei: Biserica și Muzeul vor rămâne după noi. Iar cărțile, fotografiile și mărturiile vor spune generațiilor care vin cine am fost, ce am făcut și ce am considerat vrednic de păstrat. Acesta este Marin Curta, așa cum l-am cunoscut eu: un camarad alături de care am împărțit nu numai anii profesiei militare, ci și răspunderea de a lăsa ceva în urma noastră. „Cu speranța că cititorul își completează cunoștințele cu un «segment» al Armatei Române, puțin studiat și publicat, mulțumesc prietenului Constantin Moșincat și maiorului Vasile Ghiran pentru partea de documentare, precum și celorlalți care au ajutat la apariția acestei cărți.” Colonel Marin Curta, Comandantul Centrului Militar Județean Bihor.