Colindul Naşterii Domnului

… în Temniţele comuniste 

Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.

 (Radu Demetrescu Gyr)

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar.

Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât  Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p. 53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea.

Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului.

Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii.

Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.

Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

La Canalul Dunăre-Marea NeagrăDrumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişându-le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, de Colind împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze.// Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/ Moşul a plecat în drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii arşi de teamă:

Nani, suflet de zăpadă,/ lasă genele să cadă./ Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/ nu mai arde nici o stea.// Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod.// Stă Crăciunul sus în tinde/ şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig.// Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”. (Andrei Ciurunga, Colonia Coasta Galeşului – Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului – Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

Iarna, în hlamida de sărbătoare, scânteia pe brazii înalţi şi verzi ai Carpaţilor temerari şi a frăţânilor lor, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se ca o simfonie albă peste toată cuprinderea: drumuri, poteci, cărări şi troiţele de la răscruci, casele şi curţile creştinilor, schituri şi mănăstiri, peşteri şi bordeie, penitenciare, temniţe şi închisori, prizonieri şi cei deportaţi în pustia Bărăganului ori Siberiile de gheaţă.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile deţinuţilor religioşi care se încăpăţânau să rămână creştini ortodocşi, să rămână naţionalişti, să rămână români, supravieţuind terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povestea licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier în Siberia, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel „Stille Nacht, heilige Nacht”… şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer! Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat împreună O, ce veste minunată! Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare mongoloide şi a celor sovietice de mai târziu, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, înşirate în drumul lor întru Înviere pe Calea Robilor spre Cer.

Unul dintre sutele de mii de „beneficiari” ai acelor Nopţi albe, înflăcărate şi sfinte a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, cum era adulat de prieteni şi camarazi, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare… Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na, pune-ţi pijamaua şi te culcă!”… de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit prompt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi „bandiţii”: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani, dar duhul îi rămăsese tânăr şi spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud.” (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

Radu Gyr, marele poet al CRUCII Golgotei Roşii Româneşti, sfinţit de aroma dulce a Cuvântului dătător de Viaţă, dar şi a sângelui său curat prelins prin tortura temniţelor, zvâcnitor întru mistica sfinţeniei şi a Învierii a brodat pe porfira sufletului său frumos, dar destul de încercat, de ura şi violenţa lefegiilor satanici, surâsul divin al Ziurelului de ziuă, înfăşându-l în Colindul veşniciei  Pomului de Crăciun.

Cu îngerii ce se-ndurau să vină/ veneau smochine din Ierusalim, / Iar noi pândeam prosteşte,  şi sublim/ La geam, un Moş Crăciun de vatelină.// Şi când plângea în cer un heruvim,/ cădeau în brad mari lacrimi de lumină,/ creştea în fiecare o mandarină/ şi ne dădea azur să mirosim.// Ce trişti stau astăzi numai pe morminte/ Serafi de piatră, goi şi fără grai!/ În sănii nu mai vin ca mai’nainte/ nici Moş Crăciun, nici Sfântul Nicolai,/ iar noi am pus prin cetini oseminte/ şi-am oblonit fereastra către rai. (Irina/ Sergiu Nicolaescu, Rugăciunile Poeţilor – Antologie de poezie religioasă românească. Radu Gyr, Pom de Crăciun)

Ioan Alexandru, sacerdotul Poeziei noastre creştine, al Imnelor Transilvaniei, al Imnelor Moldovei, al Imnelor Ţării Româneşti şi al Imnelor multor personalităţi a pogorât în Noaptea Albă a Naşterii Domnului pe plaiurile de dor, de cânt şi de mister ale Ardealului, Ţară care l-a fascinat pe marele patriot scriitor Nicolae Bălcescu. „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. XI)

Ioan Alexandru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, se revărsa când ca o mare Cascadă în iureşul ei tumultos spre veşnicie, când ca o vioară pe arpegiile inimilor flămânde de romanţe şi licăriri tăinuite în sufletele în care îşi fac culcuşul azurul serafic şi luceafărul de dimineaţă. Romanţele dorului său viu, se prind în coarda de argint a lunii ca nişte alăute fermecate, brodând Imnele Naşterii Domnului ce împodobesc  în dalbă dantelă miraculoasa Sărbătoare de Iarnă.

Leagănul e nedesprins de grindă/ şi-n casă-i cald pe vatră lângă foc/ şi la fereastra Nopţii de Colindă/ e tot trecutul nostru la un loc.// Şi-i linişte şi pace peste ţară/ şi fiecare-i sine-i fericit/ căci suntem fraţi sub Steaua milenară/ a Magilor porniţi din Răsărit.// Nu-s pornit în Noaptea necuprinsă/ fără de ţintă veşnic pelerin/ în casa mea i-o candelă aprinsă/ şi umbra pâinii amiroase-a vin. (ibid.,Sărbătoare de Iarnă)

Noaptea Albă de nea pogorâtă din Diadema dumnezeirii Sfinte, tremura sub suspinul roşu al sângelui eroico-martiric al deţinuţilor politico-religioşi, tresăltând însă sub fiorul sacru al Bucuriei Naşterii Domnului, care prin Iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Preacurate a renăscut şi va renaşte continuu Neamul dacoromân!

Zadarnic efortul de a rupe Naţia ortodoxă de Colindul trecerii sale prin astă Lume!

Naşterea Domnului şi Bucuria Fecioarei-Mamă să ocrotească Odoarele Familiilor

creştine!

Crăciun cu Bucuria regăsirii drumului spre Panteonul puterii Neamului Românesc zidit prin jertfa miilor de Credincioşi Ortodocşi Români !

 

24 Decembrie 2020

Acest articol a fost publicat în Articole, Autori și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.