BASARABIA – 27 MARTIE 1918 | Biblioteca Bravului Cavaler

Actul Unirii Basarabiei 1918

Col. dr. Constantin Moșincat

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Această unire se face pe următoarele baze:

Sfatul Ţarii actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaşte de Guvernul român.
Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.
Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.
Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.
Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămîn în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.
Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sînul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.
Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.
Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.
Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ

Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

***

Basarabia între agresiune și libertate

extras din lucrarea: Din întuneric un soare nou răsare, Basarabia 1918, pe care o completează, deși titlu documentatei lucrări apărute în colaborare cu doi distinși istorici de la Muzeul Militar Național București, Neculai Moghior și Ion Dănilă, are acoperire în faptele menționate din care se ivea sorele strălucitor peste țară și oamenii locului, fie şi formală, completarea este dată de constatarea că uriaşul imperiu rus, călare pe două continente, deasupra căruia soarelui îi trebuiesc 8 ore de când răsare, până ce apune, a sucombat în revoluţia bolşevică din 1917, s-a refăcut sub titulatură sovietică de către Stalin (devenit sovietic), după al doilea război mondial, și iarăși s-a prăbușit în 1990/1991 sub Gorbaciov, sprea se reformata și întări sub președinția lui Putin.

Romînia, la sfârşitul anului 1917, mutilată şi cu teritoriul ocupat şi invadat de nemți și austro-unguri, respira eroic pe ultimul bastion din poarta focşanilor sub umbrela acelui Armistițiu-pace de la Buftea-București, neratificat de Parlament. Atunci când generalii români elaborase strategia de apărare, de fapt de punere a bazei de plecare la ofesnivă, în Ipoteza Z, nu s-a dat crezare rușilor care susțineau că „România se apără pe Siret!”

Şi România privea cu desnădejde la neputinţa aliaţilor săi: Anglia, obosită şi îngrijorată de propriile pierderi coloniale; Belgia îşi lega soarta de cea a aliaţilor, fiind strivită de Germania; Italia, grav rănită de loviturile austro-germane, se bizuia și pe sprijinul Legiunile străine; Franţa, preocupată de secătuirea efectivelor şi de breşele largi în curajul şi perseverenţa frontului interior se sprijinea pe experiența și rezistența cazematelor sale, întărite de moralul ostașilor și de prezența comandanților lângă soldați.

Toţi priveau cu nădejde către America, marele aliat cu peste 100 de milioane de locuitori, la acea vreme, gata să se înroleze sub steagul înstelat, şi la angajamentul “Lafayette – iată-ne”, dat de generalul Pershing[1] la mormântul legendarului erou francez, totul s-a schimbat. La spargerea lumii se întrezărea soarele și pentru românii basarabeni, dar aveau o mare și necunoscută problemă: peste 200.000 feciori basarabeni erau departe de casă, în fosta oaste țaristă în descompunere, ori angajați în hărțuire cu forțele țariste devenite „roșii și albe”.

La 8 ianuarie 1918, după adoptarea Manifestului celor paisprăzece puncte[2], toate popoarele puteau să-şi hotărască singure soarta. Dacă aveau cum. Iată că momentul favorabil a apărut şi pentru Basarabia la început de an nou 1918. Prezentul studiu ne-a fost inspirit de informaţiile apărute în Revista România Militară, nr.1/ ianuarie 1938[3], articol care vorbeşte despre importanţa cercetării documentului de război. Astăzi, sunt cu atât mai valoroase asemenea documente cu cât martorii combatanţi, din acele vremuri, nu mai sunt în viaţă, iar stricteţea devoalării de “secrete” ale operaţiunilor, fie şi de acum 100 de ani, este de neînţeles. Iată de ce considerăm că este de datoria acelora care au avut şansa să studieze documentele epocii să le publice spre ştiinţa tuturor. Serviciul istoric al armatei, după prima conflagraţiei mondială, abia înfiinţat pe lângă Marele Stat Major, s-a desfiinţat, odată cu acesta, după Conferinţa de pace de la Paris din 1947.

Cu ocazia sărbătoririi centenarului Academiei de război, pe 15 octombrie 1910, generalul-feldmareşal conte von Schliffen, recomanda acelora care doreau să fie „comandanţi” să citească istoria războaielor. Trebuie să adaug că lectura acestora nu este întotdeuna amuzantă, căci trebuiesc cercetate o sumă de documente puţin plăcute, din care reies fapte, adesea palpitante, la baza cărora găsim aceeaşi noţiune: „cum s-a întâmplat, cum trebuia să se întâmple şi cum se va mai întâmpla”.

Conduşi de asemenea pilde înţelepte secţia de istorie militară s-a transferat la Arhivele Statului german, instituţie nou creată. S-a adunat astfel un material imens de peste 2.000.000 dosare. Pentru a trata un anume subiect era necesară o atentă selecţie şi o interferare cu documente din cercetări complementare pentru a restabilii adevărul. Descrierea unui fapt ipotetic, poate căpăta o importanţă deosebită prin descoperirea unui document relevant care să stabilescă cu exactitate realitatea.

Ori, uneori, chiar şi după 100 de ani, descoperim documente care pun realitatea în cu totul altă lumină. Aşa se face că încă din 1914 Marele Stat Major german a emis un ordin cu privire la răspunderea comandanţilor de pe front de a întocmi şi apoi expedia acte şi documente pe care ofiţeri invalizi, care nu puteau fi folosiţi pe front, să le studieze şi prin studii complementare să completeze adevărul. Războiul de poziţie a impus ca unităţile de pe front să “scape” cât mai repede de documente. Foarte importante au fost deciziile luate în urma unor dispoziţii date prin telefon, multe netranscrise, altele pierdute pe timpul transportului, bombardamentelor, capturate de inamic, sau distruse în retragere. Alte documente, cu conţinut secret, pentru raţiuni de stat, pentru a nu cădea în mâna revoluţionarilor bolşevici nu au fost recuperate.

Aşadar, din experienţa cercetării documentelor de arhivă şi a scrierilor diferite rezultă o idee relativă despre evenimentele din Basarabia 1917/1918. Din documentele cercetate nu rezultă indubitabil criza gravă care a cuprins întreaga zonă a războiului, factorii destabilizatori şi deznodământul acestuia, deoarece nimenea, la acea vreme, nu avea o dimensiune reală integral a întregului front. Frontul de luptă se vedea doar atâta cât ochiul îl putea cuprinde, în rest erau informații fragmentate. Cercetările complementare precum şi cercetările unor arhive din alte state, SUA şi Germania, în special, ne indică motivaţia reală a unor actori de pe frontal din orient.

Aşa bunăoară aflăm că Winston Churchill, in cartea “The World Crisis” (“Criza mondiala”), vol. IV, pag. 72-73 scrie urmatoarele: „Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff îşi cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ţinut cont şi de riscurile disperate pe care comandanţii militari germani şi le asumaseră. Ei se găseau în aceeaşi stare de spirit care îi condusese la declanşarea unui război submarin, ştiind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei. Totuşi, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort. Decizia germană de a sprijini un puci bolşevic în Rusia era dictată, în martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a SUA în război de partea Angliei.

Germania avea, de aceea, interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia. “Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui Lenin de a încheia imediat o pace separată, în condiţiile dictate de germani. Ceea ce s-a şi întamplat ulterior, la Brest – Litovsk, în 1918. Trebuie să menţionam că, până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolşevicilor lui Lenin o finanţare “europeană” (aşadar diferită de ceea ce primea Troţki din Wall Street) de 40.580.997 de mărci. Ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 de mărci, sume considerabile la acea vreme. În plus, Max Warburg şi colonelul Nicolai, din serviciul secret german, au “legendat” cateva zeci de ofiţeri ai acestui serviciu cu nume ruseşti şi i-au expediat la Petersburg, ca principali experţi în organizarea puciului[4].

Din perspectiva unor asemenea informaţii, categoric determinante pentru acele evenimente, ne vom pierde cu siguranţă în anume amănunte ce ar putea să deturneze cercetarea de la descoperirea adevărului istoric studiat.

Numai adunarea la un loc a tuturor, sau a cât mai multe informaţii relevante, şi cu precădere mărturii ale celor care au decis, ori au avut rol decizional, vom putea creiona adevărul despre evenimentul istoric. Faţă de această împrejurare considerăm că au o adevărată valoare acele documente şi însemnări făcute “chiar în timpul operaţiunilor sau imediat după acestea, ca dări de seamă, rapoarte operative, jurnale zilnice din acel timp” [5]. În cazul citat beneficiem de memoria extraordinară şi de discernământul critic a generalului Erik von Ludendorff. Şi totuşi orişice informaţie necesită o reconfirmare, măcar dintr-o altă sursă, pentru a fi pe deplin credibilă. Numai astfel „faptele mari de arme, care sunt bucuria şi mândria patriei” vor oglindii adevărul istoric. Dacă istoria se face prin contribuţia colaboratorilor faptelor ei, ea va trebui arătată generaţiilor ce vor urma şi atunci trebuie nepărat scrisă.

Note:

[1] John Joseph „Black Jack” Pershing (n. 13 septembrie 1860 – d. 15 iulie 1948) a fost un general american, care a condus forțele expediționare americane din timpul Primului Război Mondial. Pershing, a fost primul general cu 4 stele de aur, iar după război a servit ca un mentor pentru mulți din generația de generali care au condus Armata Statelor Unite în timpul celui de al doilea război mondial, inclusiv George Marshall, Dwight D. Eisenhower, Omar Bradley, George S. Patton, și Douglas MacArthur. În 1919, în semn de recunoaștere a serviciului distins din timpul primului război mondial, Congresul SUA l-a autorizat pe președinte să-l promoveze pe Pershing la gradul de general al armatelor Statelor Unite, cel mai înalt rang posibil pentru orice membru al forțelor armate, grad care a fost creat mai ales pentru el și care numai el l-a avut. (În 1976, Congresul a autorizat pe presedintele Gerald Ford pentru a promova post-mortem pe George Washington la acelaşi rang, şi s-a asigurat că Washingtonul va fi întotdeauna considerat ofițerul cu cel mai înalt rang al Armatei Statelor Unite.) Pershing a fost autorizat să creeze însemnele sale pentru noul rang și a ales să poarte patru stele de aur, pentru tot restul carierei sale, care îl separă de cele patru (temporare) stele de argint purtate în Armată de Sefii de Stat Major al anilor 1910 și începutul anilor 1920.

[2] Maior Octav Vorobchievici, din M. St.M., Liga Naţiunilor şi dotarea ei cu armată proprie, în Revista România Militară, an LXXII, nr. 5, Mai 1935, p.32-36. Manifestul a fost publicat de preşedintele Wilson, după ce a fost elaborat de colonelul House şi adunarea erudiţilor de sub preşedinţia doctorului Mezeş. Ultimul articol al manifestului prevedea trebuinţa constituirii unei „asociaţii generale a naţiunilor, în scopul de a da atât marilor cât şi micilor state aceleaşi garanţii de independenţă politică şi integritate teritorială”

[3] Metodele de cercetări istorice ale războaielor contemporane. Acesta a fost titlul unei conferinţe ţinute, pe 6 iunie 1935, de către Hans von Haedten şi publicată în Darea de seamă asupra şedinţelor Academiei Prusace de Ştiinţe.

[4] www.timpul.md › Cultură › Istorie. Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuşi de puţin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret (“Planul Marburg”), pregătit minuţios în afară Rusiei. Şi finanţat generos de marii “bancheri internaţionali”. În primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finanţarea bolşevicilor de Wall Street era intermediată de banca suedeză “NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg. Parvus era spionul lui Max Warburg în Rusia, de mult timp. Până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolşevicilor lui Lenin o finanţare “europeana”. În august 1917 – cu doua luni înainte de “revoluţie” – la Petersburg işi face apariţia o asa-zisa “misiune a Crucii Roşii” americane: 36 de persoane, toate îmbrăcate în halate albe, cu însemnele şi simbolurile Crucii Rosii. Misiunea afişa scopuri strict umanitare. În realitate, lucrurile stăteau puţin diferit. “Misiunea Crucii Roşii” americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre “misionari” se numărau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri şi industriaşi americani, deghizaţi în “medici”, încadraţi fantezist în serviciul sanitar al armatei americane. “Misiunea” fusese expediată în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul preşedintelui Wilson. Preşedintele Wilson însuşi recunoştea: “Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego. Gândurile lui şi ale mele sunt aceleaşi”. Acelaşi care il expediase de la New York la Petersburg şi pe Troţki, cu grupul său de mercenari, la bordul vasului “Cristianja”, ca să organizeze puciul bolşevic plănuit. În fruntea misiunii Crucii Roşii americane, “medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decât directorul lui “Federal Reserve” a SUA. În fruntea misiunii Crucii Roşii americane, “medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decat directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Alături de Thompson, alţi “medici” şi “infirmieri” vestiţi pe Wall Street, ca Robert Barr (presedintele lui “Chase National Bank”), Corse (de la “National City Bank”), Averell Harriman (de la firma “Harriman”, cu mari investiţii în mine şi petrol) ori ca Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift. Amestecaţi printre cei 10 medici (şi câteva infirmiere) autentici. Aceştia din urmă vor pleca, de altfel, o luna mai târziu. “Medicii” de pe Wall Street vor rămâne însă la Petersburg până în noiembrie 1917. Adică se mai aflau acolo în timpul puciului bolşevic. Cine erau “translatorii ruşi” ai grupului de “medici” de pe Wall Street? Primul, “căpitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin). Alt “translator”: Alexandr Grunberg (nume real Mihail Gruzenberg, al cărui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin şi va face apoi o lungă carieră în diplomaţia sovietică). Cei 26 de “medici” de pe Wall Street şi “translatorii ruşi”, condusi de Ilovaiski, sunt primiţi, în august 1917, în audienţă de Lenin, la insistenţele lui Troţki. Se pun la cale fabuloase afaceri postrevoluţionare, ca şi sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma să-l acorde bolşevicilor, după preluarea puterii de aceştia, prin puciul planificat. Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolşevicii se va concretiza, dupa puci, printr-o serie de mari contracte: “General Electrics”, de pildă, va obţine un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei. La rândul său, “Standard Oil Company”, imperiul lui Rockefeller, cumpăra 50% din campurile de petrol de la ruşi, cu toate că oficial se spunea că au fost naţionalizate. În 1927, Standard Oil, prin partenerul său «Vacuum Oil Company» obţine şi dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în ţările europene şi construieşte prima rafinarie din Rusia.

[5] RRM; p.103. Unele personalităţi militare, care au decis soarta unor campanii militare, cum a fost cazul generalului Ludendorff, nu au avut stenografi ataşaţi, fapt pentru care foarte multe informaţii de pe frontul românesc lipsesc.

Divizia 11 Infanterie și Unirea basarabiei 1918

Exemple de dăruire şi devotament au fost nenumărate, dar ele s-au dovedit inutile prin ieşirea precipitată a Rusiei din război şi încheierea, la 25 noiembrie 1917, Convenţiei de la Brest-Litovsk[1]. S-a creat astfel o situaţie de o gravitate excepţională. Forţele armatelor 1 şi 2 române au fost capabile abia să acopere frontul lăsat liber prin „plecarea la revoluţie” a ruşilor. În consecinţă la 26 noiembrie 1917, între delegaţia română şi cea germană, la Focşani, s-a încheiat un armistiţiu[2].

Misiunea diviziei, care urma să fie condusă de generalul Ştefănescu, era de a ocupa linia ferată Bender-Socola, stăpânind centrele Chişinău şi Bender. În ceea ce priveşte statutul Diviziei, colonelul Ion Antonescu a respins categoric cererea unui locotenent colonel francez, reprezentantul Misiunii Franceze de la Chişinău, ca generalul Ştefănescu „să fie obligat a lua dispoziţiuni după indicaţiile şi instrucţiunile ce-i va da dânsul”.

Discuţia lui Antonescu cu ofiţerul francez s-a încins, colonelul român declarându-i „că un general român nu va accepta niciodată şi nici nu poate să fie sub ordinele unui locotenent-colonel francez”. În continuare Ion Antonescu a mai subliniat că „Divizia va avea o misiune bine determinată; această misiune îi va fi ordonată numai de comandamentul autorizat şi, prin urmare, numai Marele Cartier General Român este în drept de a dispoza de trupele române, deoarece era singurul în măsură a stabili un echilibru între interesele de ordin operativ şi cele de ordin general” (s.n.-C.M.).

Până în aprilie 1918, cât a activat ca şef al Biroului Operaţii din Marele Cartier General, numele lui Ion Antonescu este asociat primului act de Unire înfăptuit de românii din Basarabia în martie acelaşi an, prin vocea Sfatului Ţării de la Chişinău. Decizia de unire a Sfatului Ţării de la Chişinău, credea Ion Antonescu, repara nedreptatea din 1812 când “prin forţă şi trădare partea de răsărit a Moldovei a fost smulsă din trupul acestei provincii româneşti. Prin măsuri energice, colonelul Ion Antonescu a reuşit să evite infiltrarea în armata română a anarhiei şi dezordinii, care cuprinseseră trupele ţariste”.

După instaurarea ordinii în Moldova, prin dezarmarea trupelor ruse şi expedierea lor peste Prut, Antonescu a urmărit cu foarte multă atenţie derularea evenimentelor politice şi militare din Basarabia, prin contactele purtate, de reprezentanţi ai Marelui Cartier General cu emisari şi unor “Comitete revoluţionare”, de asigurare a ordinii, care să ofere posibilitatea Consiliului Directorilor Republicii Moldoveneşti să poată acţiona în temeiul Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău.

Hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău şi realizarea unirii cu patria mamă era în viziunea lui Ion Antonescu doar un pas dintr-un “program, lăsat nouă, la 1559, ca o sfântă moştenire de Marele şi de veci neuitatul Mihai şi urmărit necontinit de atunci de românii de pretutindeni: cuprindea, reconstituirea Daciei Traiane”.

În aceste împrejurări Divizia 11 Infanterie – comandată de generalul Ernest Broșteanu (foto) -, din ordinul Marelui Cartier General, a trecut în Basarabia pentru a proteja populaţia de jafurile şi omorurile “bandelor de bolşevici”. Pregătirile pentru împlinirea acestor misiuni nu au surprins foarte tare.

Legitima intervenţie, cerută de altfel de către reprezentanţii tinerei Republici, a fost remarcată de căpitanul francez A. Auschug, într-o scrisoare, adresată unui ofiţer din Divizia 11 Infanterie, redactată, la 4 ianuarie 1918, la Angheleşti în următorii termeni: ”Dragul meu camarad, am citit scrisoarea ta cu sincere emoţii din adâncul inimii, şi nu pot decât să te felicit pentru nobilele sentimente de amor propriu pe care le exprimi în mod atât de generos. Mă grăbesc să-ţi spun mai întâi că situaţia actuală, oricât de critică ar părea la prima vedere, este departe de a fi disperată.

Doar o parte a Rusiei este în anarhie dar statele independente care tocmai s-au constituit, Finlanda, Ucraina, Basarabia şi altele care se vor forma neântârziat sunt centre de reorganizare, în plină cale de progres. Se apropie deci momentul stăpânirii ţarii care se smulge din penibila situaţie pe care nişte răzvrătitori au creat-o în mod voluntar. Armata din Ucraina este pe cale de a se reconstitui şi probabil de a vă da ajutor. Această provincie numără într-adevăr mai mult de 30 milioane de locuitori, aşadar nu era neglijabilă. Deci până în prezent pacea nu e decât întrevăzută, dar se va face ea cu adevărat ?

În orice caz dragă prietene rolul vostru la ora actuală este simplu. Aveţi alături de voi forţă extraordinară: soldatul român. Admiraţia pentru el este infinită (…) Psihologia vă oferă mijloace sigure pentru a-l cunoaşte (…) Fiţi siguri de asta. Dar dacă în ciuda tuturor acestor lucruri, circumstanţele s-ar agrava, fiţi siguri că veţi putea conta pe mine şi că voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a îndeplini dorinţele voastre. De altfel am intenţia să merg câteva zile să te vizitez la regiment şi vom putea să discutăm despre toate acestea între patru ochi. Vă asigur de sentimentele mele de vie admiraţie şi de cele mai afectuoase amintiri”.

Dezacordul dintre generalul Scerbacev[3], comandantul armatelor ruse, de ordinele căruia nu mai asculta nimeni şi noile autorităţi sovietice puneau sub ameninţarea cu un război civil purtat chiar pe teritoriul românesc. Acest război a fost evitat prin măsurile energice luate de Marele Cartier General român prin „pază a bunurilor populaţiei, asigurarea ordinii publice” şi evacuarea forţată a bolşevicilor din Moldova şi Basarabia. S-a mai putut evita astfel, arestarea cetăţenilor români şi sechestrarea a 18 vagoane cu arme şi muniţii. Tezaurul românesc însă nu a putut fi recuperat nici până în ziua de astăzi.

Concomitent guvernele, care s-au succedat, Averescu[4] şi Marghiloman[5], au tras de timp, până la semnarea păcii de la Buftea – Bucureşti, din 27 aprilie / 7 mai 1918, care a însemnat prin clauze mai degrabă:„o pace criminală care nu a fost ratificată şi semnată de rege”[6].

Bun român, eminent patriot, Ion Antonescu, viitorul mareşal, eminenţa cenuşie a armatei române, în primul război mondial ca şef al Biroului Operaţiunilor din Marele Cartier General, singurul neconsiliat de Misiunea militară franceză, nu putea rămâne insensibil la evenimentele militare, dar şi politice din vara anului 1917 şi perioada ce a urmat.

El se va implica în temperarea “elanului revoluţionar” al unor soldaţi bolşevizaţi din trupele ruseşti, cum avea să recunoască în anul 1938, astfel: ”Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului acţiunea de dezarmare şi a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova”. Trebuie să subliniem că acţiunea de la Iaşi urmărea arestarea familiei regale, a membrilor guvernului şi instaurarea, după “model rusesc”, a unor “soviete”! Prin dejucarea diabolicului “plan bolşevic”, locotenent-colonelul Ion Antonescu a preîntâmpinat şi eradicat posibilitatea şi consecinţele grave “ale unei crize politice fără precedent în istoria politică a românilor”.

Rezultantă a “prăbuşirilor” pe frontul rusesc, activităţile ofiţerului de operaţii Ion Antonescu, se diversifică şi o direcţie prioritară devine Basarabia. Astfel, la 2 ianuarie 1918 a alcătuit studiul referitor la trimiterea de trupe în Basarabia, “scopul acţiunii fiind asigurarea aprovizionării trupelor care operează pe frontul român şi a populaţiei româneşti”. Ion Antonescu dorea, pentru atingerea obiectivelor: 1) asigurarea regulată a funcţionării trenurilor de aprovizionare pe linia Odessa-Socola; 2) asigurarea ordinii în Basarabia prin împiedicarea jafurilor şi formarea depozitelor. Colonelul român avea în vedere şi eventualitatea unor confruntări cu unităţi bolşevice, drept pentru care propunea trimiterea unei “divizii întărită cu un regiment de cavalerie şi prevăzută cu mijloace tehnice necesare”, propunere ce era realistă şi în măsură a tranşa hotărâtor în favoarea armatei române o eventuală confruntare armată. Fiind important, precis şi bine conturat pe obiective acel studiu îl reproducem spre edificare:

MARELE CARTIER GENERAL Biroul Operaţiilor

2 ianuarie 1918

STUDIU

Referitor la trimiterea de trupe în Basarabia

SCOP: Asigurarea reaprovizionării trupelor care operează pe frontul român şi a populaţiei româneşti.
MODALITATEA PRIN CARE SE POATE ATINGE SCOPUL

Pentru ca scopul să poată fi realizat trebuie:1)În primul rând să se asigure regulata funcţionare a trenurilor de aprovizionare pe linia ferată Odessa-Socola; 2) Să se facă ordine în Basarabia pentru: a) A se împiedica jafurile şi deci distrugerea proviziilor care se găsesc; şi b) A se asigura formarea depozitelor necesare.

III. MIJLOACE Pentru atingerea acestui îndoit scop trebuiesc forţe. Dat fiind că în tot ţinutul Basarabiei se găsesc numeroase unităţi bolşevice nu trebuie exclusă eventualitatea şi poate chiar necesitatea întreprinderii unor acţiuni armate. Astfel fiind se impune ca trupele ce vor fi trimise în Basarabia să aibă capacitatea de luptă necesară pentru a întreprinde, în bune condiţii, orice operaţiune militară, în acest scop trebuie să fie puternice şi bine organizate. În consecinţă, pentru atingerea scopului trebuie să se trimită o divizie întărită cu un regiment de cavalerie şi prevăzută cu mijloacele tehnice necesare.

A 2-a acţiune: Concentrarea Diviziei în zona Chişinău-Cărbuna. Este o operaţiune pur militară care va fi executată de comandamentul Diviziei. Concentrarea Diviziei în zona de mai sus, trebuie să se facă, cât mai repede posibil, prin marşuri pe jos. Deplasarea se va face pe două coloane, pe drumurile arătate pe harta alăturată. Odată ajunsă în zona indicată, Divizia fiind într-o poziţie centrală şi călare pe cele două căi ferate, care de la Bender duc la Ungheni şi Reni, va putea să-şi îndeplinească misiunea arătată la Cap.IV, aliniatele 2 şi 3.

3) În sfârşit, când şi această a doua acţiune va fi terminată Batalionul de grăniceri de la Chişinău va fi retras la Iaşi, prezenţa lui acolo nemaifiind necesară.

VII APROVIZIONAREA 1) Pe timpul marşurilor va fi asigurată prin îngrijirea Serviciului Intendenţei Armatei I. 2)În Basarabia de Comandamentul Diviziei cu resurse locale. Pentru înlesnirea aprovizionărilor, Divizia va trebui să fie prevăzută cu o secţie de camioane automobile.

VIII COMANDAMENT

Trebuie să se precizeze care va fi în Basarabia situaţia Diviziei sub raportul comandamentului. Ofiţerul francez, locotenent-colonelul reprezentant al Misiunii Franceze la Chişinău, mi-a arătat categoric că înţelege ca, comandantul Diviziei să fie obligat a lua dispoziţiuni după indicaţiile şi instrucţiunile ce-i va da dânsul. Obiectându-i că aceasta înseamnă o subordonare a diviziei române s-a născut o discuţie, destul de încordată în care am terminat că un general român nu va accepta niciodată şi nici nu poate să fie sub ordinele unui locotenent-colonel. Pe de altă parte, am arătat ofiţerului francez că Divizia va avea o misiune bine determinată; această misiune îi va fi ordonată numai de comandamentul autorizat şi, prin urmare, numai Marele Cartier General Român este în drept de a dispoza de trupele române, deoarece este singurul în măsură a stabili un echilibru între interesele de ordin operativ şi cele de ordin general. Din această conversaţie am rămas cu impresia şi convingerea că în cazul când chestiunea comandamentului va fi tranşată aşa după cum doreşte ofiţerul francez se vor ivi conflicte dăunătoare în special scopului ce se urmăreşte. Odată în Basarabia, Divizia va trebui să continue a primi instrucţiuni şi alte ordine numai de la sau prin Marele Cartier General, deoarece acest comandament este singurul în măsură a regula acţiunea în aşa fel încât să se poată conta pe ea, în orice moment, din toate punctele de vedere.

IX CHESTIUNI DE ORDIN GENERAL

Datele fiind relaţiile care vor trebui să existe între trupele române şi autorităţile locale este necesar ca Divizia să fie prevăzută cu agenţii necesari care vor face legătura între trupe, populaţie şi autorităţi, atât pentru chestiunile de serviciu cât şi pentru anchetarea conflictelor în cazul când ele se vor ivi.

Lt. colonel, ANTONESCU”

Primind misiunea Divizia 11 Infanterie, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu, şi-a luat măsurile necesare pentru executarea marşului şi îndeplinirea întocmai a ordinelor. Desfăşurarea evenimentelor, pe zile, a fost consemnată într-un carnet de front de către colonelul Mihail Ionescu, comandant al Regimentului 42/66 Infanterie, cel care a intrat primul în Chişinău. Din acest jurnal reţinem :

„4 ianuarie 1918 – Ordin urgent de plecare, Tecuci pentru îmbarcare spre Iaşi. Eu am plecat de dimineaţa, pe timp frumos, cu marş foarte agreabil. La Tecuci am aflat că regimentul meu pleacă abia pe 7 ianuarie cu trenul spre Iaşi. La 6 ianuarie am serbat Boboteaza, la Tecuci, cu tot regimentul.

8 ianuarie – Sosit cu trenul în gara locală, aflu că trebuie să ne îmbarcăm pentru Basarabia. O grabă grozavă şi neconformă cu mijloacele de transport disponibile. În fine seara ne-am îmbarcat şi am pornit.

9 ianuarie – Am intrat pe pământul scump al Basarabiei, trecem prin Ungheni şi ajungem la Păliţa, unde trebuie să debarcăm deoarece se semnalează trupe revoltate spre Corneşti. Am terminat debarcarea abia la ora 3 după masă, şi am pornit spre Corneşti. Am ajuns seara aci şi am cantonat în acest sat în deplină linişte, deşi cu o zi în urmă era în plină revoltă.

10 ianuarie – Am executat marş prin Sadova, la Vorniceni unde am ajuns noaptea fiind primiţi cu focuri de aceleaşi trupe neregulate revoltate. Am intrat cu forţa în sat şi aflăm că doi ofiţeri de-ai noştri fuseseră făcuţi prizonieri şi trimişi în satul Lozova, unde am trimis un detaşament de i-a eliberat în cursul nopţii, şi aducându-mi-se patru vinovaţi i-am executat.

11 ianuarie – Marş de la Vorniceni la Călăraşi. Ajungând aci am avut alt bucluc, ofiţerul cu cartituirea fusese prins şi bătut de alţi revoltaţi. Am arestat din cei bănuiţi şi i-am bătut bine.

12 ianuarie – Marş de la Călăraşi la Kozuma prin Straşeni. S-a petrecut fără incident. La Kozuma bine primiţi, localitate cu vinuri foarte bune.

13 ianuarie – la prânz, după o înţelegere cu delegaţia venită din Chişinău, în cap cu domnu Erhan preşedintele directorilor, şi ministrului de război praporgic Pântea, am înaintat spre Chişinău. Am intrat în acest oraş seara la ora 7, eu fiind comandantul avangardei, am înaintat în capul primei mele trupe, şi aşa am parcurs tot oraşul, deşi mi se spusese de directori şi mulţi locuitori că sunt mitraliere ascunse care vor trage asupra noastră. Am mers la gară unde am stabilit batalionul din cap şi cartierul regimentului, făcând şi avanposturi.

14 ianuarie – Serbarea oficială a intrării trupelor române în Chişinău având loc o defilare frumoasă şi o masă la cel mai bun club de aici. Primirea foarte prietenoasă din partea autorităţilor şi populaţiei române şi foarte duşmănoasă din partea evreilor.

15 – 23 ianuarie – Serviciul de pază şi ordine în gara Chişinău, pe linia ferată Chişinău – Călăraşi şi în împrejurimi, fără incidente. În dimineaţa de 23 aflăm însă că Benderul ce fusese deasemeni ocupat a fost evacuat de trupele române, fiind surprinse în timpul nopţii de bolşevici, ajutaţi de evrei. Am luat îndată măsuri de reparare a greşeli, mai ales că în acel oraş se află 800 tunuri, enorm material de puşti şi muniţii, precum şi 300 vagoane alimente.

24 ianuarie – Serbarea Unirii cu serviciul la Episcopie, paradă frumoasă şi recepţie la club şi mai frumoasă. Aci, în o atmosferă frăţească, preşedintele Inculeţ, apoi directorii Pelivan, Halipa, precum şi preşedintele lor Ciugureanu au anunţat că astăzi 24 ianuarie au declarat Basarabia Republică Independentă, cu rezerva de a se alipi acelei ţări faţă de care-i va dicta interesele sale. Deci unirea este ca şi făcută. S-au trăit momente frumoase care vor rămâne în istorie. Seara am asistat la prima reprezentaţie în limba română la teatrul de aici, a trupei Teatrului Naţional din Iaşi sub direcţia lui M.Sadoveanu. Piesa “Fântâna Blanduziei”.

25 ianuarie – De dimineaţă am aflat că greşala de la Bender a fost complet reparată, reluându-se atât oraşul cât şi împrejurimile, trecând spre Tiraspol.

26 ianuarie – 10 martie – După o muncă încordată în serviciul de pază şi apărare a Chişinăului până la Nistru, acum am ajuns la inacţiune. Pe baza preliminarilor de pace semnate, şi a păcii care e în curs, Divizia noastră intrând în numărul celor ce trebuie demobilizate, am procedat la aceasta cu începere de la 5 martie. Acum operaţia e aproape terminată. În curând vom pleca în Moldova şi apoi la reşedinţa regimentului, nemaifiind altceva mai bun de făcut în aceste împrejurări neprevăzute de nimeni şi cu urmările cele mai grele pentru ţara noastră”.

***

Note:

[1] Tratatul de la Brest-Litovsk a fost un tratat de pace semnat pe 3 martie 1918, la Brest, (cunoscut în epocă cu numele de „Brest-Litovsk”), între Rusia și Puterile Centrale, marcând ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial. Tratatul a devenit, practic, nul până la sfârșitul anului, dar importanța lui majoră, deși neexistentă în intențiile semnatarilor, a fost aceea de declanșator al procesului de cucerire a independenței Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei. Negocierile pentru pace au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistițiului dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest-Litovsk, în orașul care astăzi se numește Brest din Belarus, lângă frontiera polonă. Delegația germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul Frontului de Răsărit german, (Oberkommando-Ostfront). Delegația rusă a fost condusă de Lev Troțki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas din cauza pretențiilor bolșevicilor de a obține „pace fără anexări și despăgubiri” — mai pe înțelesul tuturor, o înțelegere prin care succesorul Imperiului Rus nu plătea niciun ban și nu ceda nicio palmă de pământ, rămânând, practic, un imperiu. Agasat de neîncetatele cereri germane pentru cesiuni teritoriale, Lev Troțki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) și șef al delegației rusești, a anunțat, la 10 februarie 1918, retragerea Rusiei de la masa tratativelor și declararea unilaterală a încetării ostilităților, o poziție caracterizată drept „lipsa războiului — lipsa păcii”. Condamnat de alți bolșevici pentru depășirea mandatului încredințat și pentru expunerea Rusiei bolșevice la pericolul invaziei, Troțki și-a apărat, cu hotărâre, acțiunea, arătând că bolșevicii au acceptat tratativele de pace în speranța ridicării la lupta revoluționară a muncitorimii din Europa Centrală în sprijinul tânărului stat proletar rus. Eminenţa cenusie care a făcut posibilă reintoarcerea lui Trotki în Rusia, din SUA, a fost unul dintre cei mai importanţi masoni de stânga ai secolului XX: colonelul Edward Mandel House (în realitate nu era colonel, aşa i se spunea), nimeni altul decât mâna dreaptă a lui Wilson. În 1917, House, sustinut de bancherii Iacob Schiff şi Paul Warburg – il expediaza pe Trotki cu un grup de 276 de oameni instruiţi, la bordul vasului “Cristianja” in Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolsevici.

[2] Negocierile de la Focşani au durat până pe 26 noiembrie 1917, când a fost adoptată forma finală a armistiţiului. Între prevederile documentului se aflau obligaţia suspendării ostilităţilor pe întregul front răsăritean şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front. Armistiţiul a fost prelungit de mai multe ori, până la încheierea Păcii de la Bucureşti, dar ostilităţile au continuat sub o altă formă. Pe de o parte, retragerea dezordonată a militarilor ruşi, cărora Lenin le ceruse imperativ să dezerteze, a fost o provocare serioasă pentru armata română, nevoită să apere populaţia de jafuri şi distrugeri şi să facă faţă la atacuri neaşteptate. A rămas celebră Bătălia de la Galaţi între ruşi şi români (pe atunci încă aliaţi), cu un deznodământ unic în istoria primului război mondial, când ruşii s-au predat armatelor germane; bătălia a fost considerată prima în care s-au folosit, concomitent, trupe terestre, marine şi de aviaţie. Pe de altă parte, Guvernul trebuia să respingă tentativele bolşevicilor de a transforma România într-o republică sovietică. Lenin trimisese un agent la Iaşi, pentru a-l suprima pe generalul rus Scerbacev şi a-l detrona pe Regele Ferdinand. Comandantul garnizoanei române a reuşit însă dezarmarea complotiştilor. În dezordinea generală, Basarabia refuză să mai fie gubernie rusească şi decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri, Guvernul Brătianu hotărăşte să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor. Puterea sovietică a considerat însă intervenţia drept un act de agresiune pe propriul teritoriu şi a rupt relaţiile diplomatice cu România, confiscându-i tezaurul naţional, aflat atunci, în păstrare, la Moscova. În sfârşit, ca un ecou final al Armistiţiului de la Focşani, la 24 aprilie 1918 a avut loc semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Un tratat umilitor, prin care România ceda Dobrogea către Bulgaria, accepta rectificări de frontieră în Carpaţi şi pierdea monopolul asupra petrolului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, a căilor ferate române etc. Norocul României a fost însă că acest Tratat nu s-a ratificat niciodată de Parlament şi nu a fost promulgat de Regele Ferdinand I. În octombrie 1918, înţelegerile au fost anulate de Guvernul Marghiloman, odată cu reluarea ostilităţilor, alături de francezi, împotriva Puterilor Centrale. Le-a urmat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, războiul româno-ungar de la 1919, înfrângerea Austro-Ungariei şi destrămarea ei.

[3] Un atentat la viaţa generalului Scerbacev, comandantul frontului ruso-roman ce nu aderase la bolşevism, va ajuta politicienii români să decidă cine este cel mai aprig duşman al momentului. Astfel, în noaptea dintre 8 şi 9 decembrie 1917, un comando format din 20 de bolşevici au pătruns în locuinţa generalului şi i-au cerut să-şi dea demisia de la comanda trupelor ruse aflate în România. În faţa refuzului acestuia, unul dintre bolşevici, relatează I.G. Duca, „a scos revolverul şi l-ar fi omorat cu siguranţă daca alţii nu ar fi sarit în ajutorul lui”. Pentru factorii de decizie români, incidentul cu Scerbacev a fost semnalul că vremea ezitărilor trecuse. Consiliul de Ministri, ţinut în aceeaşi noapte, a decis dezarmarea soldaţilor ruşi şi expedierea lor peste graniţele României. Initial, politicienii vremii au ezitat să ii dezarmeze pe soldaţii ruşi ca să evite protestele noului guvern de la Petrograd. După cum va povesti Duca, „Intrarea in luptă cu bolşevicii implica mari pericole: represalii impotriva românilor refugiati la Odessa, pierderea tezaurului nostru de la Moscova, devastări şi vărsări de sânge în Moldova, întreruperea aprovizionărilor prin Rusia ş.a.

Atentatul la viaţa generalului Scerbacev a arătat că bolşevicii intenţionau extinderea valului revoluţionar şi asupra României. La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbacev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători„. Dar în scurt timp România a trebuit să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.(vezi pe larg Vladimir Roşulescu, Luptele românilor cu bolșevicii în Moldova și Basarabia (1917 – 1918) – prezentare nouă BBB). Alegând să dezarmeze trupele ruseşti, România se expunea riscului de a lupta pe doua fronturi, cu germanii şi cu bolşevicii. Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi. De altfel, acestia nu au opus nici o rezistenţă. Nicolae Iorga va nota în jurnalul său că „Lenin a ordonat arestarea lui Scerbacev”. Conform altor mărturii, ţinta adevărată a comando-ului ar fi fost de fapt regele Ferdinand. Aceasta deoarece Lenin considera că „guvernul roman de la Iaşi joacă un rol reacţionar faţă de revoluţia rusă”. El făcea monarhul principalul răspunzător de atitudinea românilor faţă de evenimentele din Rusia. De aceea, a dat ordinul de arestare a regelui României.

[4] General Alexandru Averescu (29 ianuarie – 4 martie 1918), Președintele Consiliului de Miniștri

[5] Alexandru Marghiloman (5 martie – 23 octombrie 1918), Președintele Consiliului de Miniștri

[6] Prin revoluția din 7 noiembrie 1917, bolșevicii, conduși de Lenin și finanțați de Germania preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război. Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din Primul Război Mondial, din 1916-1917. În această situație dramatică, Guvernul român, refugiat la Iași, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului. Soldații ruși bolșevizați, care refuzau să mai lupte, important acum fiind consolidarea revoluției din octombrie, părăseau în masă frontul românesc. România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă „Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova–Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916 ; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv;

România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați; România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere. Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război. Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie1918 de către Senat), dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispozițiile sale au intrat în vigoare timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de epuizare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României („Întregirea”).

BASARABIA – 27 MARTIE 1918

STUDIU

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Articole recente