Revista „Cetatea Cavalerilor”, nr. 3/2026 – o privire sinteză și spicuiri
Numărul 3/2026 al revistei Cetatea Cavalerilor se deschide sub semnul unei reflecții fundamentale asupra raportului dintre om, pământ și destin, în textul semnat de Gh. C. Nistoroiu („Pământul – pâinea noastră cea de toate zilele”, p. 3). De aici înainte, întregul volum pare a se desfășura ca o succesiune de cercuri concentrice în jurul ideii de identitate – spirituală, istorică și culturală.
Un prim nucleu de forță îl constituie grupajul eminescian, în care figura lui Mihai Eminescu este reconstituită din mai multe unghiuri convergente. Elis Râpeanu insistă asupra dimensiunii credinței ortodoxe (p. 7), relevând un Eminescu profund ancorat în spiritualitatea răsăriteană, în timp ce Nicolae Iosub 
reface contextul publicistic al revistei Fântâna Blanduziei (p. 10), punând în lumină militantismul cultural al poetului. Grigore Stamate aduce în prim-plan tradiția creștină și datinile populare (p. 14), conturând imaginea unui Eminescu integrat organic în ethosul românesc. Acest ansamblu este completat de intervențiile lui Ion Pachia-Tatomirescu, care propune atât o lectură de adâncime asupra „drept-zalmoxianului” Donares (p. 17), cât și un dialog simbolic cu Dimitrie Cantemir despre portretul eminescian (p. 76). Astfel, Eminescu devine axul spiritual al revistei, un reper de permanență.
Segmentul istoric este amplu și dens, configurând o veritabilă galerie de conștiințe și evenimente. Epopeea lui Mihai Viteazul (Angela Faina, p. 29) este reluată într-o cheie narativă de continuitate, în timp ce figura lui Avram Iancu este reinterpretată prin filtrul literaturii contemporane (Mircea Popa, p. 40). Aurel V. David analizează destinele celor implicați în detronarea lui Alexandru Ioan Cuza (p. 41), readucând în discuție tensiunile politice și responsabilitatea elitelor. În acest context, intervențiile semnate de Constantin Moșincat (15 Martie 1848, p. 37; „Mocirla din politică – Noroiul din tranșee”, p. 61; „Ethosul militar românesc și percepția publică”, p. 105) stabilesc o punte între trecut și prezent, între experiența istorică și reflecția morală, sugerând că degradarea politică și sacrificiul militar sunt două fețe ale aceleiași istorii trăite.
O dimensiune importantă a revistei este cea a memoriei locale și documentare, care fixează discursul în realitatea concretă a Transilvaniei. Studiul lui Augustin Țărău despre așezările comunei Ceica (p. 33) oferă o bază documentară solidă, în timp ce evocarea episcopului Roman Ciorogariu (Elisaveta Roșu, p. 51) readuce în lumină rolul Bisericii în viața comunității. Lucia-Elena Locusteanu surprinde realitățile anilor 1943–1946 în zona Arad–Ineu (p. 55), iar din arhiva lui George Roca este recuperată o dezbatere privind patrimoniul Fundației Gojdu , subliniind continuitatea unor probleme sensibile. În acest fel, revista devine și un instrument de conservare a memoriei regionale. Acest punct, de maxim interes și actualitate îl constituie recuperarea documentară din arhiva lui George Roca, care readuce în atenție o chestiune rămasă, până astăzi, insuficient lămurită: problema patrimoniului Fundației Gojdu (p. 126). Prin această intervenție, revista depășește simpla evocare istorică și pătrunde într-un teren sensibil, unde memoria se întâlnește cu dreptul, iar trecutul continuă să revendice răspunsuri în prezent. Figura lui Emanoil Gojdu se profilează astfel nu doar ca un mare binefăcător al românilor din Imperiul Habsburgic, ci și ca simbol al unei moșteniri aflate încă în dispută. Averea Gojdu – destinată prin testament sprijinirii tinerilor români ortodocși – devine, în acest context, mai mult decât un subiect juridic: ea este o probă a continuității sau a ruperii de tradiție, o măsură a responsabilității instituționale și naționale. Textul din revistă sugerează că această problemă nu aparține exclusiv trecutului, ci rămâne deschisă, solicitând clarificări, voință politică și, mai ales, fidelitate față de spiritul testamentar al lui Gojdu. În felul acesta, „arhiva” nu este doar depozit de documente, ci devine un instrument de conștiință, o chemare la recuperarea unui drept istoric și moral. Prin această readucere în discuție, Cetatea Cavalerilor confirmă încă o dată rolul său de tribună activă, în care nu doar se consemnează istoria, ci se și interoghează prezentul în numele unui adevăr încă neîmplinit.
Palierul cultural și artistic este bine reprezentat prin texte care pun în valoare patrimoniul și creația. Ionel Novac abordează problematica „donației” lui Constantin Brâncuși (p. 57), sugerând tensiunea dintre valoare și recunoaștere instituțională. Studiul dedicat lui Conrad Haas (p. 94) readuce în atenție contribuția europeană timpurie la tehnica rachetelor, iar Aurelian Popa-Stavri analizează rolul lui Octavian Lazăr Cosma în configurarea personalității muzicii românești (p. 71). Cronici de expoziție și evenimente (ICR New York – „Hers”, p. 114; Eugenia Drăgoi, p. 117) completează tabloul unei vieți culturale active.
Literatura propriu-zisă – poezie și proză – oferă un contrapunct sensibil și reflexiv. Sonetele dedicate Oradiei (Pașcu Balaci, p. 69), poemele Manuelei Buică-Șerban (p. 80) sau reflecțiile lirice ale lui Mircea Dorin Istarte (p. 67) aduc o dimensiune afectivă, în timp ce referințele la Feodor Dostoievski (Paul Magheru, p. 109) deschid un dialog cu marile teme ale literaturii universale. Alte contribuții (Luciana Tudose, p. 82; Carmen Cristina Oltean, p. 83; Veronica Iațcu, p. 85; Al. F. Țene, p. 89) conturează portrete și restituiri de personalități culturale.
În registrul contemporan și ideatic, revista propune reflecții asupra lumii actuale: sistemul de „credit social” din China (N. Grigorie Lăcrița, p. 98), limitele inteligenței artificiale și raportul cu eternitatea (p. 115), problematica suicidului pasional (Ion Datcu, p. 102). Aceste intervenții arată deschiderea revistei spre teme globale, fără a pierde însă ancorarea în valorile tradiționale. Textul despre Oradea ca oraș modern (Cristina Nălbitoru, p. 104) și evocările dedicate zilei de 8 Martie (George Petrovai, p. 81) aduc o notă de actualitate și proximitate.
În același registru al creației vii și al dialogului dintre tradiție și contemporaneitate, se cuvine subliniată prezența unui moment artistic aparte: „Mărțișoare, mărțișoare, mărțișoare… EMINESCU…” (Mihai Costin, p. 91). Textul depășește simpla evocare festivă și se configurează ca o veritabilă punte între simbolul ancestral al mărțișorului și imaginea tutelară a lui Mihai Eminescu. În această viziune, mărțișorul nu mai este doar un semn al primăverii, ci devine un semn de memorie culturală, o miniatură simbolică în care se concentrează identitatea, continuitatea și reverența față de spiritul eminescian. Este, în fond, o formă de artă contemporană cu rădăcini arhaice, în care gestul oferirii capătă valoare de ritual cultural.
Această dimensiune artistică se prelungește firesc în omagiul adus poetului basarabean Grigore Vieru, prezent implicit în respirația lirică a revistei și în ethosul ei de unitate culturală românească dincolo de granițe. Evocarea sa, chiar atunci când nu apare ca studiu distinct, ci ca o amintire de simțire rafinată, funcționează ca o prezență de conștiință: Vieru este poetul limbii și al mamei, al dorului și al neamului reîntregit în cuvânt. E Poetul îndrăgostit de acest colț de Rai, cum îl numește, și îndrăgit de bihorenii ce l-au primit, admirat și cinstit ca pe uspătoi de seamă, cu multă căldură și care i-au împărtășit, prin uniforma de polițist, sentimentele apartenenței la neamul românesc. În contextul acestui număr, – autografele semnate pentru Lazăr Cârjan – colecția noastră se îmbogățește, iar el se înscrie organic în galeria marilor spirite tutelare, alături de Eminescu, ca exponent al unei românități trăite și mărturisite, de la Nistru pân la Tisa!.
În ansamblu, numărul se încheagă ca o construcție coerentă, în care trecutul, prezentul și creația se întrepătrund. De la pământul originar la reflecția asupra inteligenței artificiale, de la Eminescu la problemele contemporane, revista trasează o linie de continuitate care definește identitatea culturală românească. Cetatea Cavalerilor confirmă, prin acest număr, statutul său de „cetate” a memoriei și a spiritului, în care valorile sunt nu doar conservate, ci și reinterpretate, cu luciditate și atașament față de adevăr.
Ținuta grafică a revistei Cetatea Cavalerilor se remarcă prin sobrietate elegantă și echilibru vizual, iar coperta, sugestiv concepută, concentrează simbolic spiritul numărului, îmbinând nota identitară cu accentele de cultură și memorie într-o expresie plastică unitară și demnă.
Letsoc Tacnișom