Cine a fost Moș Nicolae?
Moș Nicolae este una dintre cele mai vechi și luminoase figuri ale tradiției creștine și populare europene, un sfânt real, transformat în timp în personaj protector al copiilor, al marinarilor, al săracilor și al dreptății.
Sfântul Nicolae – omul istoric
Moș Nicolae își are originea în Sfântul Nicolae, episcop de Mira (în Lycia, Asia Mică), trăitor în secolele III–IV (cca. 270–343). A fost cunoscut pentru: milostenie anonimă, mai ales față de copii și fete nevoiașe; apărarea celor acuzați pe nedrept; intervenții considerate miraculoase în salvarea marinarilor; blândețe, dar și fermitate în apărarea credinței. De aici, tradiția îl vede ca „ocrotitor al celor mici”.
Ca orice început, nașterea tradiției darurilor, are la bază legenda care spune că Sfântul Nicolae, pentru a salva trei surori sărace, a lăsat pungi cu galbeni pe fereastră sau în ciorapii puși la uscat – de aici obiceiul ca, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii să găsească: nuielușă pentru cei neascultători (ca semn de corectare, nu de pedeapsă), dulciuri și fructe pentru cei buni, uneori cadouri mai mari. Întotdeauna darurile lui sunt modeste, pentru că reprezintă „darul inimii”, nu luxul.
În spațiul valah-româneasc, Moș Nicolae are și valențe arhaice: este „sfântul care păzește iarna”, cel ce „bate cu toiagul” pentru a chema frigul; este considerat cel mai bătrân dintre moși, protector al caselor și al copiilor; în unele zone, este „Moșul neștiut, dar prezent”, spre deosebire de Moș Crăciun, care apare vizibil. În spiritualitatea populară, Moș Nicolae este un străjer – al bunătății, al dreptății și al începutului iernii.
Moș Nicolae vs. Moș Crăciun. Deși în Occident tradițiile s-au contopit parțial, în spațiul românesc Moș Nicolae rămâne: mai sobru, mai discret, mai aproape de copilăria rurală și de calendarele străvechi.
- Simbolistica lui Moș Nicolae rămâne profundă pentru români ca imagine a unui sfânt tăcut, milostiv și vigilent, un „moș al luminii” care deschide ciclul sărbătorilor de iarnă. E primul „luminător” al anotimpului alb, cel care vine nu cu belșug de lucruri, ci cu belșug de inimă. De aici și legătură lui Moș Nicolae cu credință precreștină a stră-MOȘILOR! Există o legătură puternică, dar subtilă, între figura creștină a Sfântului Nicolae și structurile mai vechi ale credinței precreștine din spațiul european și, mai ales, din cel valah. Biserica nu o afirmă explicit, dar etnologia și antropologia comparată arată că Moș Nicolae continuă funcții, roluri și arhetipuri existente cu mult înainte de creștinism.
Astfel am putea crea Arhetipul Străjerului iernii – foarte vechi, primul formator de tradiții și obiceiuri din Europa veche, începutul lui decembrie era momentul în care comunitățile rurale marcau: intrarea în iarnă, apariția „moșilor protectori”, ritualuri de trecere și purificare. În spațiul carpato-danubian, consemnările etnologice arată existența unui Moș/Părinte al Zăpezii, un spirit străvechi al anotimpului rece, paznic al pragului dintre anotimpuri. Să luat Moș Nicolae exact acest rol:ca deschizător de iarnă care, „bate cu toiagul” și aduce primul semn al luminii albe?, nu sunt suficiente probe, dar semen etno-folclorice întâlnim adesea.
În credințele precreștine valahe, „moșii” sunt: spiritele celor trecuți, protectori ai neamului, supraveghetori ai casei și ai copiilor. Moș Nicolae = moșul cel dintâi, cel care veghează în pragul iernii. În multe sate românești se spune: „Moș Nicolae vede tot, ca moșii cei vechi.” Arhetip preluat și adaptat în creștinism.
Practica darurilor făcute pe ascuns, noaptea, era un ritual vechi, legat de spiritele binefăcătoare ale casei („sânzii, spiritele moșilor, duhurile protectoare”). Sfântul creștin a fost suprapus peste această tradiție: darul lăsat în cizmulițe ⇒ „semnul că moșul trece pe la fiecare casă”; discreție ⇒ modul vechilor spirite tutelare.
Nicolae, în iconografie, apare adesea: cu toiag, cu mantie lungă, în postura de „veghetor al dreptății”. Această imagine continuă arhetipul antic al Cavalerului Străjer, prezent la traci/daci și în întreg spațiul mediteranean. În mitologia indo-europeană există figura unui: Zeu al ordinii sezoniere, al copiilor și al călătorilor, adesea bătrân sau matur, înțelept, cu puteri de protecție. Moș Nicolae este suprapunerea creștină a acestei figuri.
Moș Nicolae – substitut al unui zeu solar de iarnă, 6 decembrie este foarte aproape de:solstițiul de iarnă, sărbătorile luminii noi, vechile ceremonii ale „renașterii soarelui”.
În multe culturi, zeul solar „trimitea un mesager” în preajma solstițiului. În tradiția valahă, Moș Nicolae: aduce prima lumină, este „moșul care ridică Soarele din întunericul iernii”. Acesta este un substrat clar precreștin.
Toiagul cu care Moș Nicolae „bate pământul” este: armă ritualică, sceptru solar, instrument de chemare a iernii. Aceeași funcție o aveau în cultul zalmoxian bâtele rituale și cârjele solare.
Concluzie
Moș Nicolae este: Sfânt creștin autentic (episcop de Mira, secolul IV), dar peste el s-au suprapus: spiritul strămoșilor protectori (moșii); străjerul iernii; zeul ordinii sezoniere; cavalerul dreptății; mesagerul luminii solstițiale. De aceea, el apare ca bătrân blând, just, protector, invizibil – exact profilul unui zeu precreștin transfigurat într-un sfânt.
Moș Nicolae este o figurație creștină autentică, dar în plan etnografic reprezintă continuarea directă a unui complex arhaic: spiritul bătrân al iernii, protector al casei, al neamului și al copiilor, mesager al luminii solstițiale. Tradiția populară valahă păstrează astfel o simbioză între credința precreștină și cea creștină, fără a o contrazice, ci înnobilând-o.
Povestea Moșului Nicolae – tradițional și spiritual
Povestea Moșului cu pădurea și scaunele nu este doar pentru nepoatele mele – Vivi și Bibi – , ci și pentru toți copiii care, mâine, vor hotărî viitorul lor și al nostru. Fiecare pas în pădure – însoțindu-l pe Moș Nicolae, și ajutând la căratul darurilor, reprezintă un prim exercițiu de dăruire, căci fiecare atingere a rădăcinilor și a fiecărui scaun vechi, ne amintește că moștenirea neamului nu e în aur sau strălucirea lumii moderne, ci în credință, continuitate și înțelepciunea transmisă din generație în generație.
Moșul ne învață să vedem lumea cu ochii străbunilor, să simțim energia pământul, să ascultăm cu răbdare foșnetul frunzelor, susurul izvoarelor și șoaptele pietrelor, pentru că adevărata putere stă în rădăcini (origini), în poveștile care dăinuie și în legătura lor cu trecutul. Astfel, Vivi, Bibi și ceilalți copii nu doar primesc povești, ci devin păstrătorii luminii și ai tradiției, purtând firul nevăzut care leagă generațiile și construiesc viitorul.
Moș Nicolae nu e doar Moș, el e gardianul rădăcinilor și al viitorului nostru comun. Iată povestea. Moșul se aplecă încet spre copiii adunați lângă scaunele vechi și le zâmbi blând. În straița lui nu mai arau doar merinde, ci toate lecțiile pădurii și ale neamului, adunate din rădăcini, izvoare, pietre și semne vechi încrestate pe răbojul toiagului său. El nu uită!. „Vedeți, dragi Moșului,” le spuse el cu glas domol, „adevărata bogăție nu e în aur, nici în lumini care clipesc fără rost. Ea e aici, în pădurea străbună, în scaunele care au auzit șoaptele strămoșilor, în rădăcinile care țin pământul și povestea noastră. Când veți păși în viață, amintiți-vă că voi sunteți firul care leagă trecutul de viitor. Adevărata putere e să păstrați credința, să fiți buni, să iubiți neamul și să duceți mai departe lumina care străbate generațiile.”
Copiii ascultau cu ochii mari, simțind că fiecare cuvânt se așază în inimile lor ca o semință de lumină tricoloră. Moșul ridică straița, luă un fir de lumină invizibil și îl încolăci în jurul lor, ca o promisiune tăcută că firul tradiției nu se va rupe niciodată. Apoi, cu un pas lin și cu sufletul încărcat de povești, Moșul se retrase printre copacii bătrâni, lăsând în urmă murmurul rădăcinilor, foșnetul frunzelor, susurul izvoarelor, cântecele păsărilor și ecoul scaunelor vechi, care continuau să șoptească copiilor: „Păstrați ceea ce este al vostru, iar viitorul va fi luminos.” Și astfel, pădurea, Moșul și scaunele au rămas templul nevăzut al neamului, iar Vivi, Bibi și toți copiii știu că fiecare pas al lor va duce mai departe firul nevăzut al tradiției, al credinței și al iubirii pentru neam.
Moșul se opri în fața copiilor, cu straița plină de povești și rădăcini, și zâmbi. „Ascultați bine, dragi copii,” le spuse Moșul, „ceea ce păziți în inimile voastre nu e doar memoria pădurii sau a scaunelor vechi. Cetatea Cavalerilor nu e doar o clădire, nici un castel din povești – e un scut spiritual, un semn că voi puteți să fiți mai mult decât un port-drapel românesc. Ea vă așteaptă să o apărați cu înțelepciune, curaj și cu iubire de neam.”
Vivi, Bibi și gașca lor de prichindei ascultau cu ochii mari și inimile deschise. Moșul continuă: „Fiecare pas al vostru, fiecare gând bun, fiecare fapt frumos este o piatră pusă în zidurile acestei cetăți. Voi sunteți gardienii luminii care leagă trecutul de viitor. Nu uitați: firul tradiției, al credinței și al iubirii pentru neam este nevăzut, dar puternic. Păziți-l, și Cetatea va străluci mai tare decât orice steag sau aur.”
Apoi, ridicând straița și atingând scaunele vechi cu toiagul, Moșul așeză un fir invizibil de lumină tricoloră peste copiii adunați: „Acum, firul vă leagă de rădăcinile străbunilor, de pădurea care șoptește, și de Cetatea care vă așteaptă să o transformați în scutul vostru spiritual. Mergeți înainte vitejește ca moșii voștri voioși și curajoși pentru că fiecare dintre voi poate fi mai mult decât un port-drapel – puteți fi păstrătorii și luminătorii neamului.”
Copiii zâmbiră și simțiră cum pădurea, scaunele, Moșul și Cetatea Cavalerilor se contopesc într-un templu viu al tradiției și al viitorului, iar ei știu că firul nevăzut al credinței și al rădăcinilor va străbate generațiile. Simt vibrație și emoție, atunci când micul cadou venit de la străini radiază pe obrajii lor îmbujorați. Cadouri-simbol adunate din voluntariatul Vivianei, spre care Bibii privește cu admirație. Frumoasă treabă să dăruiești! Moșul să vă răsplătească! Moșul, dacă ar fi fost acolo lângă voluntari, ar fi tăcut o clipă. Emoția aceea curată – obraji îmbujorați, ochi sclipind, mânuțe nerăbdătoare – nu se poate cumpăra. Ea se naște doar din inimile oamenilor buni.
Cadourile venite din străinătate nu sunt doar lucruri puse într-o pungă: sunt drumuri, pași, gânduri și voluntariat, adunate cu grijă de cei darnici ca Viviana. Iar Bibi, privind cu admirație spre sora ei, învață fără să știe arta rară de a dărui – căci asta e comoara care nu se termină niciodată.
Asta se vede din cetatea Moșul. Asta simte Moșul. Asta răsplătește Moșul. Pentru că frumoasă treabă este să dăruiești – mai ales când darul vine din lumina inimii, nu din portofel. Și Moșul vă șoptește încet, ca printre brăduți și scaune vechi: lustruiți-vă ghetuțele și așteptați, nu vă uită Moșul! Și fie ca lumina aceasta curată – din gesturile copiilor, din bunătatea Vivianei, din admirația lui Bibi, din vibrația darului făcut cu suflet – să rămână aprinsă în fiecare iarnă, în fiecare casă și în fiecare inimă. Moșul să vă ocrotească, iar rădăcinile neamului să vă întărească mereu.
„Binecuvântate fie mâinile care adună pentru alții.
Binecuvântate fie inimile care se bucură pentru bucuria celuilalt.
Și binecuvântate fie Viviana și Bibi, căci prin ele se aprinde lumina Neamului.”
Așa să fie. Moșul să vă răsplătească! Amin, din toată inima.
P.S.-Tradiția moșilor – de la sacru la derizoriu
Tradiția lui Moș Nicolae, moștenită din straturile profunde ale credinței precreștine și păstrată secole întregi prin transmitere orală, reprezenta un ritual sacru al stră-MOȘILOR: protectorul iernii, paznicul luminii și al copiilor, bătrânul just al neamului. Creștinismul l-a integrat firesc, păstrându-i funcțiile spirituale.
Modernitatea însă — și mai ales comercializarea târgurilor — a degradat figura arhaică până la nivelul unui personaj decorativ, desprins de funcția sa inițiatică. Sacrul moșilor s-a transformat în „marfă de sezon”, iar vechea rânduială a darului anonim, în gest consumist și superficial.
În locul moșului care „vede, veghează și binecuvântează”, a fost impus un moș artificial, uniformizat, fără rădăcini, fără memorie, fără trimitere la moșii-valahi sau la ciclurile cosmice ale iernii.
Concursul târgurilor de Crăciun nu este o celebrare a moșilor, ci o industrie de substituție: o formă de spectacol care se hrănește din tradiție, dar o golește, exact cum apa scoate din piatră culoarea — lasă forma, dar ia sufletul. Târgul de Crăciun din Oradea(28 noiembrie-26 decembrie 2025) — cu toate luminile, roata panoramică, standurile comerciale, căsuța pentru Moș, animația pentru copii — joacă rolul unei măști festive de oraș. „Moșul” prezent acolo e mască, nu moș ancestral: reprezentare standardizată, comercială, adaptată pentru consum. Mascotele nu sunt doar decor sau divertisment. Ele funcționează ca instrumente de construcție narativă și memorie selectivă, ascunzând sub suprafața festivă un timp de supunere și dependență socială. Astfel, tradiția moșilor este rezolvată vizual și mediatic, dar devine și vector de propagandă subtilă, menit să normalizeze trecutul prin spectacol și consum. Evenimentele târgurilor sunt finanțate public și destinatarul „oficial” este comunitatea orașului — adică toți locuitorii (Asociația pentru Promovarea Turismului în Oradea și Regiune are aprobat un buget pentru 2025 de ~18,94 mil. lei (venituri totale), din care 15,85 mil. lei provin din buget local (Primăria Oradea) iar pentru târg 605.000 lei și alte evenimente publice total 9,88 milioane lei ). Austeritate!
Asta nu înseamnă că toți cei care participă sunt ipocriți: mulți caută doar magie de sărbători, atmosferă, cadouri, foto-amintiri. Dar din punct de vedere cultural / simbolic, transformațiunea este reală:
Moșii StrăMoșilor sunt înlocuiți de mascote urbane.
Col. dr. Constantin Moșincat,
Oradea, 6 decembrie 2025