La Telechiu, comuna Țețchea, județul Bihor bat clopotele de 100 de ani în bisericuța ortodoxă, ctitorită cu sprijinul și prin purtarea de grijă a colonelului Iacobini Victor, al ofițerilor și ostașilor din Regimentul 2 Vânători „Regina Elisabeta” și al credincioșilor din sat, avându-i pe Alexandru Munteanu protoprezbiter, pe Teodor Pătcaș, administrator parohial și pe Gheorghe Bere, primar-epitrop al comunei. Marea bucurie a sfințirii a fost oficiată de către Nicolae Ivan și Roman R. Ciorogriu – episcop al Clujului, respectiv al Bihorului. Atunci, acolo, au bătut întâia oară, pe 29 iunie 1922, clopotele din turla bisericuței din Telechiu și de atunci continuu. 
Din documentele de arhivă aflăm că Victor Iacobini, s-a născut la Bolgrad pe 1 ianuarie 1877, ca fiu al Zoiei și Paul Iacobini, de origine român ortodox, căsătorit în iulie 1909 cu domnișoara Caniera. Cariera militară a început-o la Școala de ofițeri pe 26 septembrie 1896, fiind clasat al 10-lea din 141 elevi, fiind înălțat la gradul de sublocotenent, după doi ani de studii, prin Înaltul Decret 2407, din 1 iulie 1898. În 1903 obține gradul de locotenent, iar pe 1 iulie 1910 pe acela de căpitan, grad cu care va participa la Campania din Bulgaria din 1913.
Primele caracterizări ni-l prezintă pe tânărul ofițer „inteligent, blând, serios”, dar cam bolnăvicios, lipsind o parte de la serviciu și pregătire, fapt care i-a afectat ascensiunea în carieră. Cu o instrucție militară bună, Iacobini trebuia să-și însușească regulamentele și să-și perfecționeze cunoștințele de lucru pe hartă. Caracter ferm, puțin descurajat datorită bolilor sale, tânărul ofițer apucă pe o cale a învățării, după recomandarea comandantului său de batalion, care-l aprecia pentru „firea sa bună”, pentru care avea nevoie de formare, potrivit maiorului Antonescu, din 1900. Lipsurile din pregătire în vor determina pe generalul Petală, comandantul Diviziei să observe o oarecare „violență nu destul de justificată”, în august 1901. Cu toate acestea severitatea sa pornea din faptul că știa prevederile regulamentare și pretindea cu exigență respectarea și aplicarea lor.
Victor Iacobini, „ofițer cu ochi de instructor și răbdare pentru ași desăvârșii oamenii, cu simț artistic și elan sufletesc pentru tot ce-i înalt și frumos ca artă”, cu o ținută foarte curată, exact la serviciu și conștiincios era propus la înaintare „la alegere” de către comandantul Batalionului 8 Vânători, maiorul Boureanu, în 1901. În următorul an, din proprie pornire, și-a lărgit cercul de cunoștințe, inclusiv prin învățarea limbii franceze, dar și în domeniul militar. A condus bine plutonul său la manevrele regale din 1902, dovedind calități reale pentru arma sa, având o conduită morală sănătoasă în societate. Inteligent și cu inițiativă, călărea, înota și trăgea bine cu arma. Iacobini, nu avea alte venituri în afară de soldă, fapt pentru care era cumpătat în cheltuieli și nu practica jocul de cărți. Cu o vizibilă îmbunătățire a instrucției sale și a trupei, era din nou propus „la alegere” pentru gradul de locotenent. În vederea avansării, peste promoțiile mai vechi, a fost mutat pe 10 mai 1903 la Batalionul 3 Vânători, unde comandantul său, maiorul Negruzz remarca preocuparea lui pentru conducerea trupei la manevre, achitându-se bine de sarcinile ce avea.
În 1910 obținea gradul de căpitan, la comanda Batalionului 1 din R.2 V. „RE”, iar mobilizarea, din 15 august 1916, l-a prins cu gradul de maior, pentru ca, în urma campaniei din Transilvania și sudul Moldovei, să fie avansat Lt. Col. și apoi colonel în fruntea regimentului pe care l-a comandat. Începând din 16 aprilie 1919, a participat la campania antibolșevică, cu începere de la Gura Honț, unde cu un atac impetuos a tăiat retragerea ungurilor și a făcut 500 morți și răniți, 200 prizonieri, 5 tunuri capturate cu muniție și 18 mitraliere, iar pe 1 mai 1919 forma avangarda Brigăzii 3 Vânători, în capul de pod de la Szolnok, în contact cu Bg. 43 ungară, care avea misiunea de a organiza rezistența pe râul Tisa, prin cele 4 tunuri și trenul blindat bine poziționate pentru tragere. Pentru modul exemplar cum a condus această luptă, colonelul Iacobini a fost propus pentru ordinul Mihai Viteazul cl. 3-a. La Szaboles, în ziua de 21 iunie 1919, din apropiere de Tokai a „luat prizonieri un întreg batalion inamic, cu toți ofițerii săi”[1]. La Budapesta a evacuat toate mașinăriile din fabrica Manfred Veisse fiind propus pentru înaintare la gradul de colonel în mod excepțional, conform propunerii generalului Gheorghe Dabija, comandantul Diviziei 2 Vânători, propunere întărită și prin semnătura generalului Traian Moșoiu. După declarația sa de activitate în campanie, rezultă că a participat de la ofensiva din Transilvania, la retragerea și rezistența în Moldova și apoi din nou în campania anului 1919, până la Budapesta și de supraveghere a zonei militare în Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Constantin Șerbescu.
Despre cum s-au purtat românii ca ocupanți la Budapesta și alte localități aflăm din scrisorile date de către autoritățile vremii, la adresa Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, ale cărui efective de 51 ofițeri și 1707 trupă, s-au acoperit de laudă și mulțumiri primite chiar de la cei pe care i-au ocupat. Alături de autorităţile comunale din Ullo, la 25 octombrie 1919, preotul catolic, și alte 4 persoane, din care numai a notarului funcție este descifrabilă, semnează documentul de înștiinţare F.14723/II: „Subscrișii acestei înștiinţări adeveresc că Regimentul 2 Vânători Munte din Armata Regală Română care a fost în comuna Ullo a menținut o foarte mare ordine şi a dat mare ajutor locuitorilor. Suntem recunoscători că ne-a eliberat comuna de bolşevici. Cerem ca regimentul atâta vreme să rămână în comună, până când ordinea şi liniştea vor putea fi asigurate de autorităţile maghiare. În modul cel mai sincer înştiinţăm, în sfârşit că toţi ofiţerii regimentului şi la fel şi soldaţii din localităţile comunei s-au comportat aşa cum rezultă din înscrisurile localnicilor, cu cea mai bună intenţie, aşa ca subunităţile regimentului şi în special comandantul Colesica Ioan (al Companiei). Din partea locuitorilor comunei Ullo, fiecare şi-a dobândit aprecierii şi salutări frăţeşti.” (text tradus şi interpretat de C.M.).
Termeni asemănători cuprinde şi adeverinţa cu nr. 4645/1919, octombrie 24, ce este parafată cu ștampila primăriei Munori şi o alta “Pest Pils – Solt – Kiskun Varregye-1900” contrasemnate de autorităţi şi notari. „Subscrisa primărie comunală adevereşte în mod expres, că în satele comunei, din 23 septembrie 1919 până azi, s-a cartiruit Regimentul 2 Vânători român cu ofiţeri şi trupă ce s-au purtat cu respect atât faţă de autorităţi cât şi faţă de populaţie. A avut o comportare ireproşabilă şi a îndrumat primăria, fapt pentru care în numele primăriei şi a populaţiei exprimăm recunoştinţă”.
Candelabru cu gloanțe dăruit de R. 2 V.
Revenit în țară, s-a îngrijit de „instrucția solidă a trupei, având o trupă de toată lauda, după cum fusese citat și prin Ordine de zi pe armată.
Fiind dislocat în zona Bihorului s-a îngrijit să asigure liniștea populație bulversată de zvonuri lansate și întreținute de propaganda maghiară, care activa în cadrul unui Complot de la Oradea, împotriva statului nou format prin plebiscitul de la Alba Iulia. Agenții secreți infiltrați de către Horthy au fost deconspirați, judecați și condamnați, inclusiv cu pedeapsa capitală, fapt pentru care s-a ajunse pe căi diplomatice să ceară grațierea Regelui Ferdinand I[2].
La Telechiu, împreună cu primarul de atunci Gheorghe Bere, Iacobini s-a îngrijit să „facă o subscripție publică” pentru strângerea unui mic fond, de la ofițerii din subordine, pentru a ajuta la ridicarea unei biserici ortodoxe. Alesele sale sentimente și profunda sa credință creștină ortodoxă l-au făcut, probabil, pe colonelul Iacobini să doneze, din partea mamei sale, o icoană pictată pe lemn, și să scrie în Ordinul de Zi pe al R. 2 V. următoarele:
Ofițer cult, cu sârguință s-a străduit să asigure igiena, hrana, instrucția și disciplina trupei. „Caracter leal, fire serioasă arată foarte mult tact și echitate față de subalterni”, îl caracteriza comandantul Brigăzii 3 Vânători în 1921. La aceste note s-a adăugat și remarca făcută de generalul C. Șerbescu privitoare la spiritul de „gospodar desăvârșit” și capacitatea de comandă, astfel întărea și comandantul Diviziei 2 Vânători, susținerea de avansare la gradul de colonel.
Toate notele de serviciu ale colonelului Iacobini Victor, subliniază „inteligența sa pătrunzătoare, perseverență în muncă și multă inițiativă”[3], un „excelent instructor sportiv”. Ca bun gospodar s-a îngrijit și de cantonamentul din zona Bihorului, în care atelierele lucrau din plin. Admirativ comandantul Bg. 3 V. îl propunea pentru comanda unei Brigăzi și la gradul de general. Din cauza unor suferințe, pe caz de boală, a fost trimis la Cercul Militar București, și apoi în cadrele disponibile, după demobilizare.
De remarcat e faptul că fiind în zona Bihor, de supraveghere a graniței, stabilită și ratificată prin tratatul de Pace de la Trianon, 4 iunie 1920, colonelul Victor Iacobini a avut o frumoasă primire și apreciere a bihorenilor cărora le-a sădit alese sentimente de siguranță și liniște. După cum consemnează Registrul istoric al regimentului ofițerii R. 2 V. „RE” în cap cu„ comandantul lor, colonelul Iacobini Victor, luând inițiativa de a ridica o Biserică Creștină Ortodoxă, în comuna Telechiu”, acolo unde regimentul era dislocat de un an de zile (din 1920 -n.n.), s-a lansat acel apel călduros cu gândul spre prea Bunul Dumnezeu, spre amintirea acelora rămași pe câmpurile de luptă, așa cum sunt înscriși ei de către generalul Constantin Șerbescu, în invitația, către Roman R. Ciorogariu, pentru sfințirea monumentului „Vulturul” din cimitirul Municipal Oradea .
[1] Ibidem, p. 56v
[2] Apud Constantin Moșincat, Grațiere regală în contul bunelor relații cu Ungaria, în Cetatea Cavalerilor nr.5/2022
[3] A.M.R., fond 3042 Memorii Bătrâni, dos. S 5928/1986, crt. 26, p. 63. Agrea și juca fotbal, săritura cu prăjina 2,8 m, aruncarea discului până la 25 m, iar greutatea de 7 kg la 8,5 m, în timp ce 100 m se alerga în 12 secunde.
INVITAȚIE. Telechiu 29 iunie 2022
Col.r. Dr. Constantin Moșincat
-cavaler de Clio –