Punct de vedere
Col. rtr. Dr. Constantin MOȘINCAT
Zice-se că părerea asupra unui eveniment este atât de largă încât de reduce la un punct. Și cât de bine ar fi dacă toate, amplele, conferințe despre cutare sau cutare eveniment, ar fi rezumate la o singură expresie, ori cât mai puține cuvinte care să cuprindă tot. Iată de ce mă întorc și subliniez banala cuprindere și sprijin pe un punct. Acum că tot se vorbește despre război, au apărut ca din nisipul mării tot felul de purtători de mesaje, exprimând punctul de vedere al altora, ambalate în mesaje propagandistice.
Ce nu se spune se poate citi printre rândurile acelora puși să cuvânteze, după cum au dictat și scris alții. Am avut neplăcuta ocazie de a asista la o conferință susținută de doamna ministru secretar de stat Simona Cojocaru, referitor la securitatea sud-est europeană. Mirarea mare a fost că NATO făcea totul în zonă, baza de la Kogălniceanu era OAU!, iar biata Moldovă amintită o singură dată, în acest elogiu făcut străinătății de către un oficial român. Am asistat la un mod neplăcut, sau cum nu se face în fața unor studenți, începând cu punctualitatea.
Cât despre România, și politica sa de apărare nici un cuvințel. Ceea ce mă determină să scriu aceste șire e faptul că nici George Scutaru – fost deputat în două legislaturi – n-a lămurit subiectul „securității energetice” pe care l-a încărcat de cifre, l-a sucit pe toate magistralele de gaze, venite dinspre Rusia, fără însă a face o analiză economică pertinentă privitoare la potențialul economic românesc și la profitul pe care România îl „varsă” gratis în visteriile altora: vezi OMV (de parcă n-ar avea acționariat rusesc) și fără a se fi amintit scopul real al războiului purtat de SUA, peste Ukraina, cu Rusia pentru disputa euroregională europeană. Adică o propagandă occidentală în care România execută cuminte ceea ce i se ordonă! Ori asta știam mai de multișor.
Ce a fost cu totul inadecvat, a fost faptul că aceste conferințe se adresau unui auditoriu universitar, la un curs de relații internaționale. Nu știu ce au înțeles tinerii învățăcei, dar pe mine m-au pierdut urmărindu-le stângacea încercare de a convinge că rușii și Putin țin și ameniță cu securitatea energetică, că cer bani prea mulți pe ceea ce livrează, ș.a.. Fără îndoială că cifrele au fost adunate după baze reale. Dar, de la un ministru secretar de stat, la ministerul apărării (doamna activează în acest domeniu din 1997 – adică de pe vremea când fără să ne ceară nimeni am dat Ukrainei teritoriile românești, prin acord, nul de drept de altfel) așteptam să aud domeniul în care vor fi investiți cei 2,5% din PIB, în scop de apărare, când începe fabricarea brevetului de invenție cu privire la…? Știm bine că numai în timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a dat 25% din buget pentru apărare, apoi din ce în ce mai puțin, românii fiind tot timpul nepregătiți pentru apărarea hotarelor. Când tunurile bubuie la hotare se trezesc din amorțeală și politicienii și fac apeluri emoționante la „datorie”, dar tratează apoi imediat oștirea sacrificată ca pe „mantaua muiată de ploaie”. În cercul lor prea sus cocoțat nici veteranii de război nu mai pot depune oficial coroane de flori la mormintele camarazilor căci domn președinte, prim ministru, primar, etc. n-au vreme să-i vadă, dar cum să le mai asculte doleanțele.
Scurt, clar și pe înțelesul tuturor: din cei vreo 15 milioane de români, rămași prin țară, peste jumătate sunt pensionari, cealaltă jumătate – mai tânără – este nepregătită militar. De 20 de ani serviciul militar obligatoriu a fost scos prin lege. Mobilizarea, cum s-a făcut odată, reprezentă cam 10% din forța bărbătească aptă a purta arme. Asta înseamnă că nici măcar granița terestră n-am avea efectiv necesar s-o apărăm cu forțe calificate! Cât despre „suflul patriotic”, acesta a fost măsurat la ghișeele de la pașapoarte, ocupate pentru 2 luni de aici înainte! Dar oare consilierii și marii sfătuitori ai celor care decid soarta țării au ca țintă doar șmecheriile politice de evitare a DNA-ului când încarcă conturile bancare proprii și ale partenerilor? Direct, când și cine i-a dat putere lui Mugur Isărescu să cedeze rezervele naționale din Marea Neagă americanilor, gratis? Dar lui Mihai Răzvan Ungureanu să dea ungurilor averea Gojdu! Dar, celelalte averi: Petrol, banca agricolă, comercială, aur, cupru. Și alte rezerve naturale? Și când le vom recupera?
După cum se derulează evenimentele se pare că Nu le vom mai avea. După multă gargară politică, prof. Dungaciu, ca și fostul șef al Marelui Stat Major, generalul Dănilă au coborât în câmpul operativ-tactic, dar tot pentru apărarea punctului de vedere oficial. Nu le-am ascultat punctul de vedere, din motive strict personale legat de programul personal, dar cu siguranță și expozeul domniilor lor a fost lipit de cel oficial.
Expertiza pe domeniul „politicilor de apărare” mă determină să spun clar și apăsat că în 2500 de ani de istorie pe care am cercetat-o în detaliu cu privire la apărare, am distins doar două etape în care doctrina națională exprimată prin „Noi înșine” a dat roade în perioada interbelică – grație programului de 5 ani elaborat de generalul Ion Antonescu, în vremea când a fost șef al Marelui Stat Major al armatei 1933-10934, și aplicat din 1937, până la ciopârțirea României, cu acordul politic al Regelui Carol al II-lea.
S-a repetat acel proiect, în noile condiții, odată cu doctrina adoptată prin Legea nr. 14/1972, „doctrina apărării întregului popor”. Prin lege trădătorii erau sancționați. După 1989 s-a abandonat iar trădătorii glorificați – vezi cazul Pacepa, vânzarea Flotei românești!
Prima situație am exemplificat-o printr-o amplă lucrare documentată „Cazemata”, atunci când România a săltat din criza economică în cel mai prolific an economic, 1938, – când leul românesc era la paritate cu francul francez la orice bursă, deoarece toate structurile economiei românești au fost activate, pe orizontală și verticală, iar Fondul Național de Apărare, alimentat din subscripții publice a creat o puternică linie de fortificații în Est și Vest și o conștiință națională favorabilă apărării. Am spus și susțin că, în general, dotarea, mărimea armatelor și posibilităților a fost cunoscut, ce nu se știa cu precizie viza gradul de pregătire pentru război și voința morală de a lupta erau neștiute. Ce proteste ample s-au organizat în țară după Diktatul de la Viena sunt cunoscute.
Și tocmai atunci când, în 1940, cele mai tari cazemate construite în Europa vreodată, au fost armate pe frontul de vest și pe Nistrul inferior, atunci s-a cedat politic fără a se trage un foc de armă. S-a omis faptul că în spatele frontului fortificat în Ardeal se crease și al doilea brâu de fortificații – prin bisericile construit – peste 70 – cu sprijinul armatei, și alte forme de mobilizare sufletească – gen Pădurea Eminescu, ridicată cu 10.000 de brazi la comemorarea semicentenarului morții Luceafărului tocmai la poalele Gutinului, la Racșa de către generalul Georgescu P. Ion, și oștenii Diviziei 20 Infanterie. Această eroare politică a costat scump, notă achitată doar de către poporul român!.
Așa a apărut punctul de vedere oficial: singura soluție cedarea teritorială, a fost îmbrățișat de propaganda oficială pentru a justifica, pentru a susține și pentru a anihila orice alt fel de a gândi. Când după mai bine de 80 de ani de la tragismul românesc din vara anului 1940 și denunțarea pactului Ribbentrop Molotov, s-au găsit din nou suficienți adepți ai aceluiași punct de vedere: nu e momentul, noi nu revendicăm… Suntem într-un parteneriat strategic cu SUA, și membrii NATO. Dar cine a decis aceste aspecte și care ar fi beneficiul de INTERES al Românie în chestiune. Care sunt costurile de până acum? Nici un cuvânt oficial, în afara unor sloganuri suntem parteneri, avem garanția de securitate. Zău? Păi am avut chiar convenții semnate cu aliații Antantei și ne-au lăsat pradă nemților în războiul întregirii, apoi garanții din partea Germaniei cu privire la integritatea granițelor înainte de începerea Războiului Sfânt. Rușii, în numele aliaților, l-au amăgit pe imberbul rege Mihai I, cu „Victoria”, apoi tot poporul i-a plătit „rentă viageră” să trăiască „în pace și onor”, ca apoi să negocieze cu ungurii și germanii, în 1989, dezmembrarea României!
Văzând al doilea moment al doctrinei de apărare al întregului popor, care continua într-un alt fel deviza „prin noi înșine” a dus la crearea industriei naționale de apărare, când peste 90% din armamentul și muniția de infanterie erau produse în țară, când MLI (mașina de luptă a infanterie) avea performanțe, ca și tancul românesc, comparabile cu cele ale țărilor NATO. Dar nu era „interoperabile”, de parcă în câmpul tactic alergau americanii să aprovizionate cu proiectile și gloanțe trupele române în teatrul de operații din ”Afganistan” unde Armata Româna a fost „decorată” cu sicrie ale eroilor!?
Așa a fost atunci. Vi se pare că s-a schimbat punctul de vedere oficial, sau sunt suficienți cei care în cor spun: e singura soluție! Câtă miopie conceptuală, dar care din păcate prinde.
Acum e și mai rău, întreaga suveranitate națională e la UE și NATO!, să de Domnul să n-am dreptate.