Odată atins obiectivul politic-național: realizarea României Mari, contributorii cu faimă de erou și decorații obținute în tranșee erau marginalizați, și treptat uitați… Totul se actualiza, iar rezerva, rămânea ceea ce devenise numai: rezervă… Despre ofițerul de rezervă cuvintele au început a fi mai puține de când „stăpânul vremurilor a devenit omul politic”, uituc, ignorant, nepăsător. Se pare că se uitase cuvintele profetice din Ordinul de Chemare: „nu frica de pedeapsă să vă ducă la împlinirea acestui ordin de chemare, ci mândria conștientă, că îndepliniți o sfântă datorie față de pământul nostru liberat, față de patria noastră română. Este ceasul sfânt, când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moștenit de la strămoși, când trebuie să punem temelia unui viitor demn și corespunzător jertfelor și suferințelor de veacuri ale părinților noștri” Aveți să răspundeți chemării, pentru a dovedi lumii întregi, că ne iubim Țara și că știm să o stăpânim cu vrednicie – ducând cu noi liniște, libertate și stăpânire dreaptă în toate colțurile Țării!”[1]
Era vremea când prin oratorie politică linia întâia a frontului era suficient garnisită cu omul de sacrificiu: ofițerul de front. După ce, prin ascuțișul sabiei ostașului, s-au făcut și trasat hotarele României Mari, fiecare politician, după interes, a adresat mulțumiri și recompense, mai mult morale, celor care au supraviețuit și au alinat de suprafață suferințele urmașilor, celor îngropați în tranșeele războiului, au început să uite. Să uite că pe tranșeea din fața inamicului a fost cel dintâi dintre ostași, ofițerul, ajuns la vremea bătrâneții și neputinței fizice numai: ofițerul de rezervă!
Continuarea aici … ÎNSEMNĂRI UITATE(I)docx…
[1] Apud Constantin Moșincat, 1918 – Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, Editura Treira, Oradea, 2018, coperta 4