PRIMĂVARA ÎNTREGIRII

Gl. Traian Moșoiu  – La slujba de pomenire a Eroilor

Primăvara întregirii – APRILIE 1919

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

 „Venim în numele drepturilor omeneşti, a drepturilor de veacuri, în numele civilizaţiunei, care porunceşte ca fraţii de un sânge să fie uniţi sub o singură stăpânire naţională. Viu de la Bucureşti şi vă aduc salutul marelui nostru Rege Ferdinand, al Regelui tuturor Românilor, promisiunea că toate dorinţele voastre se vor împlini. Trăiască România Mare!”. Traian Moșoiu – 

 

De pe  piedeslul drepturilor românilor la libertate, generalul Traian Moşoiu va organiza şi conduce ofensiva de eliberare a întregului Ardeal şi de consolidare a puterii politico-militare româneşti în teritoriile din care fuseseră alungate trupele austro-ungare și germane, după a doua mobilizare a armatei române.

Problemele de rezolvat, în regim de urgenţă, erau multe şi dificile, care nu sufereau amânare „îndată ce Comandamentul Trupelor din Transilvania a fost organizat, scria generalul mitic, s-a dispus ocuparea Ardealului, care se întindea spre vest, până la o linie de demarcaţie, ce pornea de la Câmpulung, din Maramureş, trecea apoi pe la vest de Zalău, prin Poieni de Crişul Repede, peste culmea Munţilor Apuseni şi cobora în valea Mureşului la vest de Zam”.

În acel moment apoteotic, de triumf pentru Moşoiu, arborele strategic al Armatei române în Transilvania avea următoarele ramuri desfăcute geografic, astfel: Detaşamentul general Marcel Olteanu, la Sighetul Marmaţiei; Divizia 7, Generalul Neculcea C., la Dej, Divizia 6 Infanterie, Generalul Holban Şt., la Cluj; Divizia 1 Vânători (de câmp), Generalul Luca Ar., la Sighişoara, Divizia 2 Vânători (de câmp), Generalul Dabija Gh., la Sibiu, Divizia 2 Cavalerie, generalul Constantniade A., la Baia Mare.

Până la începutul lunii aprilie 1919, au fost constituite în interiorul Ardealului, Divizia 16, Generalul Hanzu Al., şi Divizia 18, generalul Papp Dănilă, ambii comandanţi fiind ardeleni.

Timp de aproape 5 luni, generalul Traian Moşoiu a desfăşurat o laborioasă activitate atât pe plan politico-administrativ, în colaborare cu Guvernul Transilvaniei, Consiliul Dirigent, cât şi pentru conceperea, pregătirea şi executarea unui plan amplu în vederea aruncării trupelor ungare la vest de Tisa. Totul în stil Moşoiu!

S-a apreciat că, după 24 decembrie 1918, numai acela care a avut răspunderea directă şi care a luat parte la această operă de organizare poate să-şi dea seama de greutăţile întâmpinate. Opera de organizare a început şi încetul cu încetul totul s-a cristalizat. Pe lângă concursul ce trebuia să-l dea Guvernului Provizoriu pentru chestiunile interne, generalul Moşoiu trebuia să depună cele mai mari sforţări pentru echiparea soldaţilor, care erau îmbrăcaţi foarte prost, şi organizarea regimentelor de artilerie ale diviziilor sale, care erau lipsite de cai.

Regimente întregi de artilerie au fost aduse cu trenurile şi au fost completate şi înhămate. Numărul unităților armatei a fost insuficient faţă cu mărimea frontului şi misiunea ce avea era prea grea pentru forţele sale.

„Cine a fost în jurul Generalului Moşoiu, îşi poate da seama de munca titanică depusă de acest mare organizator. Veşnic pe front, inspectând şi vorbind trupei, ţinând astfel treaz entuziasmul necesar, efectul sforţărilor sale vom vedea ce ne-a adus mai târziu. Cred că nu e soldat din cele 6 divizii pe care le avea în ultimul timp, care să nu fi văzut pe generalul Moşoiu în mijlocul lor, vorbindu-le şi interesându-se de traiul lor. Armata aceasta, astfel pregătită şi întreţinută de Generalul Moşoiu a zdrobit diviziile ungureşti azvârlindu-le peste Tisa,… ” – scria generalul Mărdărescu în notarea sa de serviciu.

Dar, în momentul în care totul era gata, pregătit, cu ştiinţă şi conştiinţă, cu inteligenţă şi migală, aşteptându-se doar ora „H”, Marele Cartier General Român a comis un act de comandament reprobabil, nepereche, o mare şi ireparabilă nedreptate, prin înlocuirea lui în funcţia de Comandant Suprem al Trupelor din Transilvania cu generalul Mărdărescu. Simţim o obligaţie profesională, ca ofiţer, şi de morală ca istoric să zăbovim niţel asupra acestui moment ce l-a marcat serios pe generalul Traian Moşoiu, inclusiv asupra grabei sale de a cere părăsirea rândurilor armatei mai devreme decât trebuia. De altfel, în cartea sa „Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal”, Moşoiou scrie, cu amărăciune, negru pe alb: „după o muncă neîncetată, ziua şi noaptea, de 5 luni, trupele armatei române din Transilvania, cu instrucţia completă, cu lipsurile de echipament şi armament împlinite, stăteau gata şi pline de avânt spre a se măsura cu duşmanul milenar.

Planul de operaţiuni fusese aprobat de Înaltul Comandament, iar diviziile pline de încredere aşteptau ordinul de înaintare. În ziua, de 12 Aprilie, chiar în ajunul operaţiunilor, s-a întâmplat un fapt, care a surprins pe toată lumea, când Marele Cartier General a numit ca şi comandant al trupelor din Transilvania pe generalul Gheorghe Mărdărescu; iar pe mine m-a însărcinat cu comanda Grupului de Nord. Acesta era compus din: detaşamentul general Olteanu, diviziile 6, 7, 16 şi divizia 2 – a cavalerie. Această armată avea misiunea să treacă linia de demarcaţie de la graniţa polonă până la Munţii Apuseni, să bată armata ungurească din această regiune şi s-o arunce peste Tisa.”

Dintre marile inimi şi suflete ardeleneşti şi iscusitele condeie cel mai bine a surprins acest moment Ion Rusu Abrudeanu, încă din anul 1921 în lucrarea sa „România şi războiul Mondial”. Să-i dăm cuvântul: „Totul era gata. Generalul Moşoiu întocmise planul de operaţii în toate amănuntele. Însuşi A.S.R. principele Carol inspectase, însoţit de generalul Moşoiu, întreg frontul. Se aştepta acuma un singur cuvânt ca tot mecanismul să pornească. Cu 3 zile înainte de începerea acţiunii, Marele Cartier General numeşte însă un nou comandant la Sibiu, pe generalul Mărdărescu, iar generalului Moşoiu care cunoştea totul, care făcuse planul de operaţii aprobat de Marele Cartier General, i se da o nouă însărcinare pe front, ca comandant al Grupului de Nord, care de fapt cuprindea întreaga armată de Transilvania, afară de Divizia a II–a Vânători, căreia adăugându-i-se încă o brigadă, a format al doilea grup, Grupul de Sud, sub comanda generalului Dabija. Faptul acesta a părut foarte curios pentru toată lumea şi a produs o vie nemulţumire.

Afirmaţiunea Marelui Cartier General că generalul Moşoiu e prea tânăr şi că s-ar supăra ceilalţi generali mai bătrâni, dacă i s-ar lăsa această înaltă comandă, nu părea să dea o explicaţie, care să satisfacă opinia publică legitim afectată de această nedreptate, fiindcă, de fapt „fac-totum” era tot generalul Moşoiu şi aceasta pentru următoarele considerente:

1. Timp de 6 luni în continuu generalul Moşoiu a depus o muncă titanică pentru pregătirea trupelor. El era de fapt organizatorul acestei armate, pe care o cunoştea cu de-amănuntul şi deci ştia ce putea cere de la fiecare unitate, cunoscându-i forţa combativă.
2. Gruparea forţelor în vederea ofensivei (fiindcă această operaţie cere timp îndelungat) tot generalul Moşoiu o pregătise în mod desăvârşit.
3. Tot generalul Moşoiu, ca un adânc cunoscător al situaţiei şi cu capacitatea-i recunoscută, a întocmit întreg planul de acţiune în cele mai mici amănunte (pe care marele cartier general l-a aprobat întocmai).
4. prin noua însărcinare ce i se da generalului Moşoiu, tot el factorul principal, deoarece acea sub comandă, cum am spus, 4 divizii, aproape întreaga armată de Transilvania şi cari aveau rolul principal, după cum vom vedea că s-a şi întâmplat.

Pentru aceste motive, legitima indignare a tuturor şi în special a Ardelenilor, care iubeau pe general Moşoiu, era justificată, fiindcă departe de a discuta capacitatea militară recunoscută a noului comandant, dar următoarele fapte sunt fireşti:

1. D-sa, venit cu 4 zile înainte de începerea ofensivei, nu avea alt rol decât să scoale pe generalul Moşoiu (pe care-l trimitea pe front în fruntea armatei) de pe scaunul din biroul comandamentului, pentru că domnia sa, nou venit, să aibă simplu rol de a apăsa pe butonul, care trebuia să pună în mişcare întreg mecanismul aranjat de generalul Moşoiu.
2. Că acelaşi plan de operaţii al generalului Moşoiu şi l-a însuşit şi d-sa, ca fiind aprobat de marele cartier general, plan în care nu s-a mai făcut nici o schimbare iniţială în gruparea forţelor şi misiunea unităţilor.

Dar vinovat nu era generalul Mărdărescu, ci alţi factori. D-sa a slujit ca prim figurant, la schimbarea de decor, pe care Marele Cartier General o făcea în vederea frumoasei acţiuni care începea. Aceste păcate vechi ale administraţiei noastre militare s-au mai repetat în timpul războiului şi ele au dat roade foarte triste. De data acesta însă norocul ne-a favorizat. Generalul Moşoiu, departe de a se supăra de această nedreptate care tindea să-i răpească roadele muncii lui, ostaş încercat în lupte, a plecat pe front, s-a pus în fruntea armatei şi a început să continue să joace primul şi cel mai greu rol.”

 Ofensivă oprită de aliați

Din nou o conotaţie, ce îşi propune să dea răspuns la întrebarea, pe care e în drept să şi-o pună oricare cititor: „De ce n-au continuat trupele noastre ofensiva mai devreme?”, pentru că forţa lor o îngăduia. Răspunsul e simplu – din cauza aliaţilor, care ne-au stabilit o nouă linie de demarcaţie pe care nu trebuia s-o depăşim, în timp ce faţă de Ungaria, o ţară până ieri inamic, manifestau o toleranţă condamnabilă. Pe români îi somau mereu, iar pe unguri îi lăsau să se înarmeze şi să formeze o nouă armată, ceea ce însemna încălcarea stipulaţiilor acordului de armistiţiu. Concomitent, în teritoriul românesc (din Transilvania – unită juridic la Alba Iulia) aflat încă sub ocupaţie ungară continuau împuşcarea, spânzurarea şi maltratarea românilor. Ei au obţinut de la aliaţi până şi oprirea ofensivei noastre peste Munţii Apuseni. Până şi intrarea trupelor române în Budapesta n-a fost privită cu ochi buni de aliaţii noştri, care, în treacăt fie spus, nu se grăbeau nici ei să-şi ia unităţile din spaţiul românesc, pregătindu-se să mai aducă chiar nişte batalioane „negre” în Banat. Cu realism şi sens, Radu D. Rosetti ne-a lăsat o epigramă: „Ai noştri, când făcură festa / Să intre, învingători în Pesta / ne ziseră <<Merci>> magnaţii / Şi ne mustrară aliaţii!”.

Paradoxal, şansa de a relua ofensiva după o hibernare de lungă durată ne-a oferit-o chiar Ungaria, care îngrozită până la panică că nu va mai stăpâni Transilvania, care „fusese mărgăritarul cel mai preţios al Coroanei Ungare”; nici unul din teritoriile pierdute nu sfâşia aşa de mult inima ungurilor ca pierderea Transilvaniei. Pentru recâştigarea Ardealului, ungurii au proiectat şi executat în ziua de 15 aprilie 1919 o puternică ofensivă, crezând că le merge ca în situaţia cu cehoslovacii. Gestul lor necugetat, urmărind un scop invers proporţional cu puterile lor, fenomenul ce ne apare ca o tradiţie la vecinii noştri din vest, nouă ni s-a potrivit, această obrăznicie ca o mănuşă de catifea. La acea oră, comandamentul nostru dispunea de o importantă grupare de forţe care se pregătise sub conducerea generalului Traian Moşoiu, cu toată responsabilitatea, pentru a trece la ofensivă în momentul în care va primi unda verde de la aliaţi, pe care ne-au dat-o, însă, ungurii. Comprimat atâtea luni ca un resort uriaş, dispozitivul românesc aşteaptă racheta cu cinci stele roşii ca să măture trupele ungare din Ardeal şi să nu se oprească până la Tisa.

Deşi grav şi profund afectat moral de nedreptatea ce i s-a făcut, generalul Traian Moşoiu a trecut fără murmur la comanda Grupului de Nord, care cuprindea patru mari unităţi şi executau lovitura principală în cadrul contraofensivei declanşate. „În 16 Aprilie 1919, în zorii zilei, Grupul de Nord, scria Moşoiu, cu un avânt irezistibil, înaintează pe un front larg şi atacă prin surprindere trupele maghiare de pe linia de demarcaţie şi le resping aproape peste tot, înfrângând şi rezistenţa de la Dealul Petrişului, Hodod şi Ciucea.

În ziua de 19 Aprilie armata formată din unităţile Grupului de Nord ocupă punctele Huszt, Satu Mare, Carei, Săcuieni; iar la 20 Aprilie, divizia a 6-a intră în Oradea. După ocuparea oraşului Satu Mare, divizia a 2-a cavalerie, întărită cu detaşamentul colonel Ioan, din divizia a 6-a, urmărind divizia de secui care se retrăgea spre Nord-Vest în direcţia Csap, o încercuieşte şi o sileşte să se predea. A avut satisfacţia, ca comandantul acestei divizii, faimosul colonel Kratochwill să predea în mâinile mele sabia şi armamentul său” (documente anexa).

Decis să elibereze „ultima colină românească de sub jugul străin”, după cum se exprima însuşi eroul nostru, generalul Moşoiu a dat pinteni Grupului de Nord, care s-a abătut ca un uragan înfricoşător asupra trupelor ungare, cărora li s-a cântat din acel moment prohodul. „Lovitura de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu, scria în 1921 I. R. Abrudan, a zdrobit rezistenţa inamicului care a luat-o la fugă”, procedeu ce devenise clasic pentru armata ungară. Un bilanţ aproape complet al acestor acţiuni ni-l oferă Monografia Almanah al Crişanei, judeţul Bihor, ca un pios omagiu adus biruitorului: „La 13 Aprilie 1919 Generalul Moşoiu a fost numit Comandantul Grupului de Nord, compus din 4 Divizii, cu misiunea de-a izgoni trupele ungureşti de pe linia de demarcaţie şi a ocupa întreg teritoriul ce ni se atribuise prin convenţia de alianţă de la 1915. După luptele crâncene de la Hadad, Seini, Ciucea şi Valea de Sus a Tisei, inamicul, complet bătut, e silit să se retragă în grabă peste Tisa, lăsând în mâinile Grupului Generalului mii de prizonieri şi un bogat material de război. În 20 aprilie 1919, ziua Sfintelor Paşti, Generalul ocupă Oradea. Primirea lui, la bariera oraşului dinspre Cluj, s-a făcut după vechiul obicei românesc: oferind viteazului general, primarul şi Consiliul oraşului, pâine şi sare. La 23 Mai 1919, M. S. Regele Ferdinand I decorează pe vitejii ostaşi de sub comanda Generalului Moşoiu aici în Oradea. În partea de Nord a Sătmarului, rezistă încă Divizia de Săcui, care avusese misiunea să recucerească Transilvania de la Români. După luptele înverşunate de la Sătmar, Gortelek şi Mateszalka, Divizia de Secui a fost împrejurată şi silită să depună armele împreună cu Comandantul ei, Colonelul Kratokwill. Parte din trupele Generalului Moşoiu au trecut Tisa la Tokai şi au ocupat oraşul Szerencs. Cu această ocaziune Generalul a fost decorat în faţa trupelor, la Careii Mari, cu ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Ofiţer, cu spade”.

Bihorul „Golgota jertfelor de sânge”, unul dintre judeţele martire, l-a primit în Capitala sa, Oradea, în modul cel mai cordial. Aici, Moşoiu, a făcut din nou dovada virtuţilor sale ostăşeşti. Cu un curaj fără pereche, el a pătruns, cu automobilul său primul în oraşul de pe Crişul Repede. Mulţimea, care se adunase în Piaţă nici nu ştia cine e persoana – erou, care are o asemenea îndrăzneală, un asemenea „tupeu”, în chiar ziua Sfintelor Paşti.

„Autorităţile şi o parte din populaţie se refugiaseră înspre partea de unde se aşteptau trupele române. „Mai au 3 Km.” Anunţară nişte ştafete venite în grabă. Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcu apariţia. El era un general. Cine să fie? Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da şi mai mare impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că mântuirea a sosit. Un general, un general! Striga mulţimea în extaz de admiraţiei faţă de acest erou.

Intrarea domnului general Moşoiu. – Cine să fie? Atunci, instinctiv, din mii de glasuri a răsunat strigătul: Trăiască generalul Moşoiu!, eroul nostru naţional! Ura! şi văzduhul se cutremură de mii de strigăte de bucurie.

Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse. Era de ajuns pentru moment că se găsea eroul în mijlocul lor ca să nu se mai teamă de nimic. Nu-l văzuseră până atunci cei din Oradea Mare, dar sufletele lor le spuneau că numai el trebuie să fie, numai el, simbolul desrobirei naţiei româneşti. De patru luni, zi şi noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele unui zeu salvator, şi acum iată-l, a sosit… Ce impunător! Din ochii lui de vultur izbucnesc flăcări de ură contra duşmanului de veacuri. E în picioare în automobil. De-o dată o ploaie de flori îl acoperiră în aclamaţiile mulţimei. Era poporul care-şi da prinosul său de veneraţie armatei româneşti. Era sărbătorirea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte şi un ocean de capete, Români, Unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteazul general.”²⁰

Nicolae Iorga, elogiind isprăvile generalului Traian Moşoiu scria: „Astfel energicul general ardelean, care şi-a dus ostaşii cu un avânt uimitor, chiar pentru cei cari ştim ce înseamnă o înaintare românească, atunci când nu se loveşte de piedica unui duşman, având mijloace de luptă incomparabil superioare, a fost primit cum rareori a fost întâmpinat un şef de cuceritori. Automobilul lui atât de îndrăzneţ, mânat mult înaintea regimentelor cari înaintau, a fost literalmente copleşit, înăbuşit de flori”.

În adevăr, 20 aprilie 1919, ziua Învierii Domnului a fost şi ziua reînvierii oraşului Oradea Mare, oraşul martir care trăise cu „adevărat săptămâna patimilor”, a însemnat un moment istoric în viaţa locuitorilor săi, pentru că: „Nici o parte a românismului nu a fost expusă atât de mult pieirei ca ţara Bihorului”²¹, arăta Roman Ciorogariu, vicarul ortodox de Oradea, nimeni altul decât cel care, cu câteva ore înainte, fusese arestat, împreună cu alţi români şi dus între baionete, la primăria oraşului, spre a fi executaţi. La 20 aprilie 1919, când armata română a intrat triumfător în capitala judeţului vicarul cânta de bucurie în catedrala cu lună: Hristos a Înviat!. Astfel bihorenii îşi primeau răsplata pentru eroismul cu care şi-au păstrat limba şi legea străbună la aceste margini de hotar. Jafurile şi omorurile luaseră o asemenea amploare, încât „Oradea trăia clipe de groază. Consiliul orăşenesc hotărăşte trimiterea unei delegaţii la Tileagd, unde a ajuns armata română, ca să intervină la comandamentul general pentru a grăbi intrarea în oraş. Delegaţia a fost compusă din: Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli, Gh. Morar şi Nicolae Firu, cari au arătat comandantului şef, generalul Moşoiu situaţia gravă, rugându-l totodată să grăbească înaintarea, ceea ce s-a şi înfăptuit”²².

La 20 aprilie, Armata română a eliberat oraşul Oradea Mare. „Măreţia momentului nu se poate descrie. Strigăte de „Ura!” străbat văzduhul şi capul coloanelor trupelor române apare în piaţa oraşului, defilând în faţa generalului. Strada se umple de un covor de flori, peste care calcă mândri faimoşii dorobanţi, pe când tunurile bubuie, împroşcând moartea în duşmanul ce fuge de atâta măreţie.

I-a fost dat armatei româneşti, le-a fost dat ostaşilor ţărani ai regelui Ferdinand să defileze, intrând în Oradea Mare pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradea Mare. Soldaţii defilând în faţa generalului, n-au mai putut ţine privirile lor înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor”¹⁷. La Oradea, nota Nicolae Iorga, „toată lumea, fără deosebire de naţie şi religie, întâmpină pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor chiar”²³. Situaţia a fost de aşa natură încât, când, ziua Paştilor, de pe la miezul zilei „cele dintâi patrule româneşti au sosit, cu caii în spume, în pieţele Oradiei, mulţimea a izbucnit în lacrimi de bucurie şi în strigăte entuziaste, în care mai puţinele Trăiască armata română! erau acoperite de uriaşul: Eljen a roman hadsereg! ieşit din miile de piepturi ungureşti”. Corurile intonează imnurile eroice „Deşteaptă-te Române!”, „Pe-al nostru steag”, în timp ce în ecou soldaţii rosteau cuvintele vesele „Mergem la Budapesta”. Şi au mers!

Sursa: A.M.R., fond Justiția Militară, dos. 170, f. 875, 873, 879, dos. 14513, f. 885, 887, 889; 861, 851, 857 ; fond D.2 V., dos. 9/245, f. 7-8