Crucile EROILOR gătite cu roșul Crin regal
Sfânta Zi a Înălţării Domnului, este și Ziua Eroilor României, zi care sintetizează suprema iubire a unui neam viteaz şi harnic, faţă de glia lui străbună. Pentru ostaşi este o Zi, cu o semnificaţie aparte căci, ea reprezintă un moment de aducere aminte a celor mai strălucite fapte de arme săvârşite pe câmpul de onoare.
Este un prilej de redeşteptare a sentimentelor naţionale. Este ziua de preaslăvire a eroismului. E sărbătoarea prinosului de recunoştinţă şi de închinare ce se aduce supremei jertfe, pe care ostaşii au făcut-o pentru naţia română.
Dar mă întreb de ce doar în această zi ne aducem aminte de scrificul Eroilor?
Figurativ, Eroii sunt ca niște CRUCI! Eroii sunt de fapt
Cruci peste Cruci,
peste Crucile care se înalță la CER…, sau cum zicea poetul Mircea Dorin Istrate:
„Veniți români să ne vedem cu moșii,
Ce carne de Columne-au fost cu toții.
Veniți să-i întrebăm cum mi se moare
Când grija țării-i totul, și te doare
De piere un viteaz sau doar o floare”.
De la o margine sau răspântie de drum, Eroii vin din vremuri și se înalță spre CER! Acolo e PATRIA lor, acolo e PACEA divină, cea veșnică.
Ca simbolistică, orice reprezentare a Sfintei Cruci ne reamintește de sacrificiul Mântuitorului pe Crucea Golgotei.
De aceea asocierea o găsim necesară în reprezentare, dacă ne gândim la sacrificiul EROILOR în beneficiul neamului lor, precum a Mântuitorului în beneficiul creștinătății. Pilda de îndeplinire a datoriei ostăşeşti ne-o dă chiar Mântuitorul Iisus Hristos prin sfatul ce l-a dat ucenicilor pentru a se pregăti de luptă: „…Cine nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”. Pe acest temei sfinţii apostoli s-au înarmat cu taina credinţei pentru a propovădui învăţăturile Mântuitorului, a cărui Pildă de jertfelnicie a fost urmată prin „credinţă până la moarte” pentru a avea cununia vieţii.
Sub Constantin cel Mare armata devine creştină. Dintr-o asemenea concepţie s-a dezvoltat şi cultul Sfinţiilor Mucenici Militari dintre care, în părţile noastre, cei mai cunoscuţi sunt Sfântul Gheorghe, Dimitrie, Nistor, Procopie, Macarie, Vah, Teodor Tiron, Teodor Stratilat. Armata i-a mai sărbătorit și pe Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril, ca sfinți militari, ocrotitori.
Prin fire, oamenii au reținere și nu se manifestă cu violență, fapt pentru care în unele mărturisiri ale celor care au fost pe front și s-au întors teferi acum 80 de ani, vom găsii expresia: „eu nu am tras în oameni, am tras spre inamic”. Greu de înțeles acel moment al asumării deciziei de a trage un foc de armă spre atacator, când știi că el o va face! Și totuși…
Ziua Eroilor,
se sărbătorește în România după Marele Război al Întregirii, ca semn de respect și prețuire pentru cei peste 800.000 de români care s-au jertfit pentru unitatea neamului românesc. Societatea „Mormintele Eroilor”, constituită sub patronajul „Reginei Maria” s-a îngrijit ca memoria acestora să fie pomenită peste ani. Biserica Ortodoxă Română a inițiat demersuri pentru înălțarea unei catedrale a Neamului pentru eroi, abia în viitor va fi gata, Catedrală în care numele tuturor celor căzuți la DATORIE pentru PATRIE să fie pomeniți.
Simbolic, la căpâtâiul soldatului pentru care camaradul său răspundea la Apelul SOLEMN: MORT PENTRU PATRIE, avea o CRUCE, căci mânerul și apărtoarea mânii sabiei formau o cruce, iar Casca și laurii de sub ea reprezenta mormântul.
Ce înțeles au aceste simboluri?
Este un motiv în plus de Mândrie, pentru ca varianta heraldică să îmbrace haina Eroilor, ca simbol, în care ramura cu firave frunze, expusă în bătaia vântului, se îndoaie, cade, dar mereu strălucește în soare. I-am așezat uneori pe Eroii Martiri la umbra crucilor Bisericii, pentru că au plecat de lângă vatră având Credința că-și fac Datoria față de sătenii lor, iar dangătul Clopotelor să le vestească și Prea-Mărească Vitejia și Eroismul lor.
Prin acest simbol – al Crucii – ne exprimăm și de acum încolo, Respectul pentru Jertfa Eroilor și nădejdea că Pilda lor se va sui pe Coloana Fără de Sfârșit a Recunoștinței, iar prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, vor intra triumfal în Cetatea lui Dumnezeu pentru a rămâne acolo pentru Eternitate.
Constantin cel Mare a văzut pe Cer, ziua în amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „Prin acest semn vei învinge„. Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i „să pună pe steagurile armatei sale Crucea Creştină, ca semn protector în lupte”. Întocmai a procedat și a câştigat bătălia, iar dovada credinței sale în ajutorul divin este inscripţia de pe „Arcul lui Constantin din Roma”, păstrată până astăzi, prin care el mărturisește că „a câştigat lupta prin inspiraţie divină”.
Pentru cine s-a făcut monumentul EROILOR?
„Cetatea credinței”, în concepția lui Augustin din Hipona (354-430), se situa deasupra trecerii tuturor imperiilor lumii. Această minunată Cetate a lui Dumnezeu, adică biserica Sa, nu putea fi vreodată înfrântă de circumstanțele potrivnice sau de loviturile celor răi”. Seamănă oare timpurile trăite în Război, de Eroii și Martiri români, cu acele vremuri tulburi ale epocii barbare? Seamănă în mare măsură cu ceea ce se întâmpla în timpul lui Augustin? Ne punem întrebarea dacă putem vedea Cetatea lui Dumnezeu stând ferm deasupra împrejurărilor prin care trecem? Răspunsuri posibile…
Dumnezeu, după cum a lăsat mărturie Sfântul Augustin, nu este păritele răului. Răul există ca păcat al sufletului, identificat ca „liber-arbitru”. Deci, responsabili de faptele rele sunt oamenii, care n-au ascultat porunca lui Iisus: „Iubiți-vă unii pe alții”! Această filozofie a creștinismului cu siguranță a fost inspirată din învățăturile militare rămase de la Sun Tzu, de acum 2.300 de ani, care susținea că este „mai bine să învingi fără luptă”, adică promovând Pacea, astfel ca războiul să nu mai fie necesar. O uluitoare actualitate au ambele versiuni, situându-le și în alte planuri decât cel militar.
Urmașii românilor trebuie să cunoască tradiția și să o dezvolte, căci ea în esență legitimează și identifică neamul viețuitor în acele locuri! Așa cum limba identifică, așa și numele scrijelite pe cruci: Ion, Vasile, Gheorghe… reprezintă pe cei care s-au Dăruit și Sacrificat. Această latură spiritual-educativă trebuie deprinsă în cei 7 ani de acasă! Cultivată la școală și în viață. Acesta ar fi idealul. Dar să revenim la viață.
O tradiție pentru EROI
 |
„Sculaţi morţilor şi vedeţi că au venit la voi camarazii voştri, care împreună cu voi au purtat crucea suferinţelor în războiul sfânt al neamului românesc, să facă mormânt sfânt din moaştele voastre de eroi şi să bea din paharul morţii din care voi a-ţi băut, rostind la mormântul vostru jurământul că vor fi gata când patria-i va chema să apere moştenirea voastră ! (Roman R. Ciorogariu)
Pe 26 Martie 1920, generalul C. Şerbescu trimitea, Vicariatului episcopal ortodox de Oradea Mare, adresa nr.13070 prin care-l invita ca să participe – alături de arhimandritul Iustin, confesorul diviziei, cu toţi preoţii militari, – la oficierea parastasului în „memoria eroilor căzuţi în luptele de pe Tisa în anul 1919, şi în amintirea cărora Divizia 2 Vânători le-a ridicat un monument, la mormintele lor din cimitirul Oradea-Mare”[1]. Solemnitatea parastasului s-a oficiat pe 4 aprilie 1920, în biserica catedrală, şi a fost urmat de procesiune la mormintele eroilor din cimitirul municipal. La ceremonialul religios şi militar au luat parte toţi ofiţerii superiori şi inferiori din Garnizoană, câte o delegaţie de 12 oameni, corp de trupă, din fiecare unitate a Diviziei 2 Vânători de toate gradele. Compania de onoare şi gorniştii, cu drapelul de luptă, a fost asigurată de Regimentul 2 Vânători, iar muzica de Regimentul 85 Infanterie. Generalii au fost flancaţi de ofiţerii superiori şi inferiori, dispuşi pe front de câte 8, iar autorităţile locale au fost reprezentate de prefectul de Bihor, primarul oraşului, preşedintele Tribunalului şi alţii. În ordine au fost dispuse compania de onoare cu gorniştii, delegaţiile corpurilor, Şcolile, poporul etc. După oficierea tristagionalului la morminte, acestea au fost sfinţite de arhimandritul Iustinian, iar cuvântările au fost rostite de generalul Şerbescu şi maiorul Vârtejanu, din partea armatei şi de Roman R. Ciorogariu, din partea vicariatului ortodox. Pe adresă de invitaţie Roman R. Ciorogariu adnota: „ce frumos plănuit şi ce măreţ realizat”[2]. Autorităţile au fost impresionate de gestul militarilor de a-şi omagia camarazii care şi-au făcut suprema datorie faţă de ţară, prin eternizarea în bronzul statuii a zborului lor avântat asemenea vulturului care-i reprezintă. Militarii au fost sensibilizaţi şi mai mult de mesajul cald şi plin de simţăminte patriotice pe care părintele vicar le-a adresat la mormintele celor căzuţi, cuvinte care au fost ca un „balsam înviorător pentru acei ce au fericita ocazie să le asculte, precum şi au adus consolaţie Dumnezeiască în sufletele celor ce au pierdut aceste fiinţe scumpe inimii lor”[3].
Episcopul Roman R. Ciorogariu trimitea pe 18 aprilie /1 mai 1920, Oficiului parohial de la parohia centrală din Oradea Mare tabloul nominal al eroilor căzuţi în luptele de la Tisa, din anul 1919, pentru întregirea neamului şi înmormântaţi în cimitirul Rulikovski. Preasfântul părinte considera că “aceste morminte de eroi sunt morminte sfinte ale neamului românesc şi nouă ne revine urmarea de a fi îngrijitorii lor. Din cultul eroilor, fiind viu la aceste morminte, se vor inspira viitoarele generaţii chemate să apere moştenirea acestor eroi. Numele eroilor cuprinşi în şablon (listă – n.n.) să fie introduse în cronica parohiei împreună cu istoria intrării armatei române în Oradea Mare. Mai departe să se facă o pomenire a eroilor înmormântaţi în cimitirul Rulikovski şi cimitirul Olosigului, ca la lunea morţilor (numită Paştele morţilor) să se servească, în tot văzul, pomenirea lor, ca a morţilor naţiunii” [4].
Peste ani, aflăm din documente, că parcela eroilor a fost îngrădită, de alte morminte, conform deciziei comisiei compusă din reprezentanţii tuturor cultelor, ai Municipiului Oradea şi Garnizoanei şi în plus o porţiune destinată pentru procesiuni şi slujbe religioase pentru eroi[5]. Pe 16 mai 1929, episcopul Roman R. Ciorogariu scria comandantului Diviziei 17 Infanterie din Oradea despre situaţia mormintelor din parcela eroilor, în care cu timpul s-au şters inscripţiile de pe cruci. Nevoia de refacere şi de delimitare a mormintelor eroilor de alte morminte – civile şi militare – era motivată de procesiunile care se fac anul de ziua morţilor (după duminica Tomii) şi de ziua eroilor. În înţelegere cu comandamentul militar s-a fixat un loc pe care să se ridice o capelă înaintea monumentului. Episcopul relatează şi faptul că o „bună parte dintre ofiţeri, în frunte cu colonelul Târnoveanu, au fost înmormântaţi de mine”[6], după cum acei dintre răniţi care au murit ulterior au fost înmormântaţi în cimitirul Olosig. Mai târziu au fost înmormântaţi toţi cei răposaţi în spitale. Obligat de misiunea sa duhovnicească de a se îngriji de mucenicii României Mari, vrednicul vlădică al Oradiei făcea propunerea ca „locul de odihnă a celor cuprinşi în tabloul anexat să se declare morminte de eroi. În faţa lor, pe locul rămas încă neocupat de alţi morţi, alături de monument, să se ridice un paraclis în care să ardă veşnic candela cultului eroilor şi să se facă slujbe de pomenire(subl. ns.)
Tributul de sânge al românilor, în războiul întregirii, îl completăm cu aceia care au fost identificaţi de noi în registrele morţilor, răniţilor şi dispăruţilor, depistaţi în fondurile unor mari unităţi şi a unităţilor din subordine care au luptat pentru eliberarea Bihorului. Cu siguranţă că ei merită mai mult decât un simplu pomelnic. Fie dar ca măcar numele lor să fie pomenite, după tradiţie la apelul solemn al EROILOR.
Față de această stare de fapt ne întrebăm, și aș vrea să cred că și orădenii aşteaptă răspuns, când șirul elevilor orădeni nu se va termina la pelerinajul mormintelor de ziua Eroilor, la Paștele Blajinilor, sau de Ziua morților, după tradiție, de dimineața până seara, când dascălii îi vor învăța să acorde respect străbunilor?.
Pentru a completa lista celor pomeniți în biserici, cu rostirea numelor, din neam în neam, mai adăugăm statistic 4205 români bihoreni căzuți pentru PATRIE, pe toate fronturile, în războiul întregirii naționale (1914-1919), 796 morți în temnițe, în pribegie, în spitale, în urma bolilor cauzate de război, precum și a celor 2778 dispăruți. Oare vom avea un loc în PANTEONUL EROILOR pentru o proiecție modernă în videool a numelor tuturor acestor EROI? Credeți că PANTEONUL EROILOR ar fi potrivit în Parcul Istoric Cazemata-Oradea?
| Sub. Lt. Anghelescu Dumitru R. 17 I. 29.VIII.1919 | Soldat Ioan Sava R. 86 I. | Sub. Lt. Proroc R. 91 I. 1919 | Sub. Locot. Danil Sand R. 91 I. 1919 |
| Colonel Târnoveanu Victor Bg. 2 I.1919 | Gheorghe Moldov. Armurier R. 2 V. 1919 | Bercea D.tru. R. 101 I. 1919 | Sub. Locot. Popescu Nicolae R. 3 V. 1. V.1919. |
| Locot. Poţincu Nicolae R. 2 V. | Serg. Stănescu Const. Dep. Subz. 26.1.1920. | Sub. Locot. Stănescu Ioan R. 1 Dolj | Căpitan Chirănescu R.3.V. 01.01.1919 |
| Cszenzoran Mihaly | Sub. Locot. Stoica Nicolai R. 11 I. | Alexe Constantin 1919 | |
| Un Erou Român 1919 | Crişan Ştefan 1919 | Vasile Alexandru 1919 | |
| Un Erou Român 1919 | Un Erou Român | Un Erou Român 1919 | Un Erou Român |
| Un Erou Român 1919 | Tomescu Gh. 11.VI.1919 | Un Erou Român 1919 | Stegaru Iancu 1919 |
| Un Erou Român | Radu Vasile R. 2 V. 3.VI.1919 | Nosta Mihail 1919 | Andronie Stan 1919 |
| Beicu Ioan Sold. R.6.V. 6.VI.1919 | Ruşinoiu Petrache R. 9. V. 1.VI.1919 | Un Erou Român | Grozea Mocanu |
| Locot. Copcea Vladimir R. 24 I. 24.V.1919. | Soltana Nicolae R. 3 V. 27.V. 1919 | Un Erou Român | Giurcan Vasile |
| Un Erou Român | Serg. Cuconom Nicolai | Un Erou Român | Un Erou Român |
| Un Erou Român | Sold. Blejan Petru 27.V.1919 | Un Erou Român | Chicet Ioan R.4 Vânăt. |
| Csulyan Ianoş Capor Jandar. 13.V.1919. | Sold. Vânător Papaiu Mitache 27.V.1919 | Un Erou Român | Un Erou Român |
| Tănăsescu Gh. Sg. R. 11. Siret | Medic Sub. Lt. Teodoru Anton R. 10 V. 24.V.1919 | Capor. Postelnicu Nicolae R.10. I. 19.VI.1919 | Un Erou Român |
| Un Plutonier R.92 I. | Un Caporal R. 4 Vânăt. 1919 | Sg. Groza Vasile R. 4.V.1919 | Trei ostaşi eroi 1919 |
| Doi ostaşi eroi 1919 | Sold. Iohan Thiesse R. 89 I. 4.VI.1919 | Sg.Popa Vasile R.28/30 Ob. | Un Plutonier R.4. Vânători 1919 |
| Un Erou Român R. 10 Putna |
***
Memoria documentelor impresionează
Informațiile și mai tare răscolesc sentimente. Eroii noștii generează stări sufletești contradictorii. La mijlocul anilor ´30 prim-pretorul Plasei Marghita înainta, la 24 octombrie 1935, invitaţia Înalt Prea Sfinţiei Sale Episcop al Eparhiei ortodoxe romane, Roman Ciorogariu şi Episcopului Andrei Crişanul invitaţia de a participa la dezvelirea monumentului martirilor din acea Plasă, ucişi mişeleşte în timpul revoluţiei ungare din 1919. Monumentul s-a dezvelit în amintirea Martirilor: preot Dănilă din Dijir, învăţător Filip din Bogeiu şi a plugarilor Popovici din Sânlazăr, Cheregi şi Fărcaş din Satul Barbă.
Fiind situate într-o zonă minoritară actul se impunea cu necesitate a fi sărbătorit cu mult interes, ca semn de aducere aminte și de cinstire a Martirilor vinovați de a fi: Români!. Într-o asemenea împrejurare se solicita şi prezenţa înaltelor feţe bisericeşti la sărbătoarea comunităţii de la graniţa de vest a ţării. Adresa confidenţială ruga “a ne onora cu prezenţa Sfinţiei Voastre şi a admite ca cucernicii preoţi din comunele plăşii noastre să fie scutiţi a oficia liturghia mare pentru a lua parte şi Domniile lor în fruntea populaţiei la aceste serbări”[7] Pentru bună rânduială la invitaţie s-a anexat şi programul conceput de localnici pentru măreaţa lor sărbătoare şi cinstire care au rezervat-o martirilor locului pentru duminica din 3 noiembrie 1935. La ora 8.30 coloana oficială, compusă din pichetul de pompieri, jandarmi, elevii şcolii de stat, îmbrăcaţi în costume naţionale, tinerii premilitari şi funcţionarii din localitate şi alaiul de invitaţi au plecat de la Primăria Marghita spre moara Alexandru. În fruntea tuturor s-a aşezat steagul plăşii, purtat de numiţii funcţionari Ialbaş Ajaki şi Chevari. În acel punct aveau să fie primiţi, în jurul orei 9.30, oaspeţii care soseau cu maşinile de la Oradea. Toastul de bun venit urma să fie rostit, din partea autorităţilor locale din Marghita, de Dr. Ioan Dumbrăvian, pentru ca după un sfert de oră întregul alai să pornească spre „parcul martirilor pentru a primi defilarea tuturor unităţilor comunelor din plasă”[8].
***
Vremurile s-au schimbat. Marii mutilați și orfanii de război au ajuns într-o situație jalcică. Cu adevărat imediat după război toată lumea s-a sensibilizat, statul a ocrotit orfanii rămași în urma Eroilor căzuți pe toate câmpurile de luptă, în frunte fiind femeile. Indemnizațiile simbolice pentru traiul orfanilor s-au transformat în Pensi simbolice de 100 lei, pentru cei care nu și-au mai văzut niciodată tați sau frații! Nemulțumirile se lățeau în toată țara. Miniștrii și guvernele liberale răspundeau sec și cinic „din cauza situației financiare, doleanțele invalizilor nu pot fi satisfăcute!” Asemenea lozinci vor fi reluate. Semn că soldatul e bun numai în luptă, în rest devine o povară, abandonată ca „mantaua muiată de ploaie”!
Dialogul invalidului cu Domnul…
***
Soarta bihorenilor a fost una specială. În ambele războaie mondiale au fost între două fronturi cu interese diferite: cel maghiar din imperiu Austră-Ungar, în primul caz și jumătate din județul Bihor încorporat în Ungaria Horthystă, sub steagurile cărora au luptat, în al doilea război. Așa au fost uitați românii cedați – de vechea țară Ungaria – deși i-a trimis la luptă și de noua țară- România -, care i-a primit după luptă, pe cei întorși de prin lagăre!
Nepăsarea politicienilor față de OSTAȘII care și-au dat viața pentru țară este nu doar rușinoasă, ci și dureroasă peste măsură. Timp de aproape 100 de ani, obrocul uitării și al nepăsării s-a așezat peste soarta a 7.652 de militari români, care și-au dat sfarșitul în lagărele de prizonieri din Pomerania. Ar fi trebuit să rămână veșnic în memoria neamului din care se trag și pentru care plecasera la luptă. Nu s-a întamplat așa. N-au avut parte de onoruri postume. Dar nici măcar de o lumânare aprinsă la căpătâiul mormântului! Pentru ca tabloul să se apropie de realitate mai facem mențiuea că în lagărul din Ostffyasszonyfa, din Ungaria, au murit 292 soldați români EROI, prizonieri din toamna anului 1916, din Divizia 11 Infanterie[9]. Dar în lagărele din Alsacia și Lorena, în cele din îndepărtata Rusie, cți au pierit? Nimenea nu știe cu precizie. Frânturi de adevăr mai ies la iveală!
***
Păstraţi amintirea bravilor ce au căzut pe câmpul de luptă,
să trăiţi ca să arătaţi fraţilor voştri ce este vitejia”.
Feciorii de români au dus cu ei, pe front, în straița de merinde: Credința, împăturită în vargă românească, desprinsă din Cetatea dacică din Carpați, de pe sprânceana Bihorului, și Cehlău spre vârful Omul, din lungul Crișurilor, Oltului, Mureșului, Siret și Prut spre Dunăre. Au dus cu ei pilde frumoase, caractere șlefuite la școala ogorului de pe văile apelor și înălțimile dealurilor, trudite și stropite cu sudoarea frunții, pentru ca spicele cu rod bogat să le îndestuleze traiul familiei. Au dus cu ei Speranța izbânzii și a revenirii la matcă. Dar, drumul unora s-a frânt. Și nici măcar nu știm unde, cum și când… Fără a face cuiva vreun reproș, constat că ne-am preocupat puțin, spre deloc de soarta acelora rămași pe meleguri străine, pe fronturile din răsărit și apus. Dar, timpul încă n-a trecut, decât pentru ei, Eroii-Martiri, deoarece lumea noastră mai are nevoie de cunoaștere a învierii lui Iisus Hristos, pentru a ieși din zona întrebărilor grele. Cercetări viitoare vor face lumină, dar până atunci Candela va rămâne Veșnic aprinsă. După al doilea război mondial sovieticii, – conform iscăliturii puse de delagații desemnați de Regele Mihai I pe Convenția de armistițiu din12 septembrie 1944 – au condus destinele României. Atunci se amintea doar de glorioasa Armată Sovietică Eliberatoare (ceea ce conținea adevăr și sacrificiu), dar nimic de frontul de Răsărit și numai cooperare cu sovieticii pe frontul din occident.
România așezată la confluenţele dintre interesele teritoriale ruseşti (concepție bolșevică de supunere a popoarelor) şi interesele economice germane (arian – sau expansionism interesat), a fost ciopârţită prin ultima înţelegere secretă sovieto-germană prin Ribbentrop-Molotov şi dezmembrată. Obiectivul inițial al „războiului sfânt”, declanșat la 21 iunie 1941, fusese atins prin realipirea Basarabiei și Bucovinei, în timp ce campania antibolșevică trebuia continuată și peste Nistru. Comandantul Armatei 1-a generalul Nicolae Macici* a trimis Cercului de Recrutare Bihor, pe 9 mai 1942, observaţiile sale privind neregulile constatate cu prilejul inspecţiilor făcute. Comandantul Cercului punea în vedere ofiţerilor şi subofiţerilor aceste nereguli pentru a nu se întâlni în viitor. Radiografiate neregulile se regăsesc în diferite forme şi astăzi, fapt pentru care le-am prezentat în detaliu[10]. Relatările de pe frontul Cruciadei anti-bolșevice sunt multe. În câteva rânduri vom pomeni câteva aspecte mai puțin cunoscute, după cum ele rezultă din documente redactate pe front. În primul rând Jurnalul de front al pr. maior Gheorghe Marian[11], plecat din Oradea după semnarea Diktatului de la Viena, și al sublocotenentului Munteanu Ștefan (absolvent al facultății de drept din Cluj, de loc din Dindești, Satu Mare, refugiat cu familia la Tinca), comandant de pluton, și din vizita pastorală a Episcopului Nicolae Popoviciu pe teritoriul eliberat din Basarabia, din experiența maicii Ecaterina, asistentă-infirmieră la Spitalul de campanie nr. 129 Oradea, ajuns la Chișinău, precum și din Calendarul ostașului 1943.
Din însemnările capelanului aflăm că „În noaptea de 5 aprilie (1942) la orele 22, am celebrat slujba Învierii Domnului. La această frumoasă slujbă au luat parte, pe lângă armata noastră, şi o mulţime de ruşi, care de asemenea au cântat în ruseşte cântările Învierii Domnului. După terminarea Sf. Slujbe pe la orele 2 noaptea s-a servit masa de Paşti la popota ofiţerilor. Tot în această prima zi de Paşti la orele 10 am plecat cu Dl. General, secundat de dl. Col. Cămărașu şi încă alţi patru ofiţeri, cu două maşini, la o comună din apropiere, unde aveam cazaţi o unitate militară din subordinele noastre. După o vreme rea, ploaie cu lapoviţă şi un drum rău am ajuns la destinaţie, unde era adunată toată unitatea. După terminarea programului religios împreună cu soldaţii şi ofiţerii unităţii, ni s-a servit o masă comună şi pe la orele 15 ne-am întors la Nicolaev”.
Într-o lapidară transpunere în capitolul „Misunea bisericii ardelene în Basarabia și Transnistria”[12] Episcopul Nicolae Popovici face un fel de bilanț al vizitării celor peste 600 de sate și orașe, al cunoașterii la fața locului a suferințelor și încercărilor prin care populația românească de acolo a trecut în „timpul stăpânirii păgâne a bolșevicilor”, la care au rezistat datorită credinței ce nu le-a fost smulsă. Și exemplifică satul Stoicani, unde s-a încercat jefuirea bisericii, dar femeile, prinzând de veste au luat sub pază biserica 3 zile și 3 nopți la rând, salvând-o de la distrugere. Frumusețea bisericii basarabene era apreciată de ierarhul bihorean ca o „adevărată comoară duhovnicească” pure și bine îngrijite, calde și evlavioase, cu slujbe dumnezeiești la care tot „poporul se roagă îngenuncheat spre lauda Domnului” (p. 140). Vizita s-a încheiat la Mănăstirea Caprina, unde împreună, întreaga misiune împreună cu Mitropolitul Gavril Bănulescu, ardelean de prin părțile Bistriței, s-au rugat pentru „sufletele românilor”. Dincolo de Nistru, pe 21 septembrie 1941, o constatare tristă „bisericile prefăcute în grajd”, pe care 4 vlădici și 10 preoți ardeleni au resfințit-o!
Astăzi de străbaţi itinerarul bravilor luptători nu vei mai găsi aproape nici o urmă. Doar dacă ai norocul să-ţi iasă în cale vreun bătrân şi cunoscând bine limba rusă vei obţine, poate o informaţie vagă. Buldozerul a ras totul. Iar, bietul român creştin poate, în cel mai bun caz, să fie identificat, înregistrat cu un număr, căci crucile sunt rare! Divizia 11 Infanterie n-a avut nici măcar răgazul de-a aştepta să ardă complet lumânarea aprinsă la capătul celor căzuţi, căci a continuat urmărirea retragerii rușilor. De aceea comandamentul Diviziei 11 Infanterie, general Iosif Teodorescu, înaintează Corpului 1 Armată, pe 17 octombrie 1941, o adresă cu următorul conţinut: „Divizia 11 Infanterie are în lucru în afara cimitirului de la Vinograd, care este gata şi unde sunt înhumaţi circa 100 EROI, încă două cimitire, Donceva şi Vigoda, pentru 500 EROI şi mai trebuie înhumaţi circa 600. Propun ca Batalionul 11 Pionieri să rămână 10 zile pentru lucru. Opera pe care divizia vrea s-o termine, cu aprobarea dumneavoastră, este pioasă, frumoasă şi durabilă, ce reprezintă primul nostru gest de recunoştinţă pentru cei căzuţi şi pentru familiile lor”[13].
Dacă despre „grosul” EROILOR avem informaţii că au fost înhumaţi în cimitire militare, alţii au fost îngropaţi acolo unde au căzut. Pe timpul luptelor din Bucovina de Nord şi Basarabia, în Războiul Sfânt s-au înregistrat în total 4.113 morţi, 12.120 răniţi şi 5.506 dispăruţi. Azi nici unul din cimitirele militare înregistrate şi marcate pe hărţi nu mai există.
Şi să mai punem la inimă că libertatea, de care ne-am învrednicit, v om pute-o păstra numai cu armele, cu care am câştigat-o: cu jertfe, cu bunătatea inimilor noastre şi cu încrederea în Dumnezeu. Să nu lăpădăm armele acestea, singurele vrednice de un român cinstit.
În memoria Eroilor
Mircea Dorin Istrate
În sfântă zi de sărbătoare.
Mormântu-i fie cu crăiţă
Şi în miros de romaniţă
Să-şi doarmă somnul în credinţă.
Un popă spună-i vorbă dulce
Şi facă-i dreaptă Sfânta Cruce,
Şi nu i-ar fi cu supărare
Dacă la mare sărbătoare
Aşa cum dat ne este rostul
S-audă-ncet, un Tatăl Nostru
Şi-n limba lui.
Basorelief: sculptor: Nicolae Kruch (Muzeul Militar -Oradea)
[1] Arhivele Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Documente, Act nr.13070/ 26 Martie 1920
[2] Ibidem
[3] Ibidem. Pentru temă vezi şi Neculae Moghior, Eroi uitaţi – propuneri pentru o eventuală temă de cercetare, în Cetatea Bihariei, 2005, nr. 2, p. 21-25.
[4] Idem, Act nr.381/ 21 aprilie/4 mai 1920
[5] Idem, Act nr. 2041/22 iulie 1929; Act nr. 17699/9 septembrie 1929. Parcela avea în proiectul planului iniţial 14 rânduri x 5 şiruri (pe faţă), din care 7 nu aveau eroi înmormântaţi şi 12 rânduri a 5 şire de locuri rezervate eroilor care se vor aduce de la Tisa. Planul era semnat de comandantul D. 2 V., generalul C. Şerbescu, de medicul lt.col. Şt. Georgescu, confesorul diviziei, arhimandritul Iustin şi de şeful biroului adjutantură, cpt. Stavrache.
[6] Idem, Act nr.1453/ 16 mai 1929
[7] Ahivele Episcopiei Ortodoxe Oradea, fond Documente/1935, Act nr.2690 şi 2961/ 29 octombrie 1935. În rezoluţie Arhiereul vicar, Andrei Crişanul, dispunea ca preotul Mihai Giurău din protopopiatul Chişlaca să reprezinte biserica, fiindcă “Noi împiedicaţi a lua parte la dezvelirea monumentului, te delegăm pe D-ta ca împreună cu soborul preoţilor noştri din împrejurimi să săvârşeşti actul religios (sfinţirea apei şi stropirea monumentului cu cetirea rugăciunei din cartea de Tedeum) şi să rosteşti câteva cuvinte în numele Bisericii noastre”.
[8] Ibidem, Anexa nr.1
[9] Tabel nominal complet, Constantin Moșincat, Marsul spre…,op.cit.
[10] Constantin Moșincat, Sfânta datorie de ostaș, Editura GP, Oradea, 1999
[11] Jurnalul de front al preotului militar Gheorghe Marian (1940-1944), încredințat nouă spre publicare de către Dr. Constantin Mălinaș, în 2007, dar împărțit în două părți în volum. Retrăiri istorice, coord. Jipa Rotaru,
[12] Nicolae, Episcopul Oradiei, Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p.141-
[13] Constantin Moșincat, Divizia 11 în ordine de zi și operații, Editura Tipo MC, Oradea, 2012