RĂZBOIULUL ÎNTREGIRII[1] (I)
Col. (r.) Dr. Constantin MOŞINCAT
Conştientizând datoria bărbătească de a se prezenta la oaste, sau obligaţi să o facă, flăcăii bihoreni, de acum 100 de ani, s-au prezentat la ordinul stăpânirii. Datele sintetice, mai jos prezentate, oferă un suport documentar de reconstituire a faptelor din tabloul tragic dat de primul război mondial. Este bine ştiut faptul că, din 1867, Transilvania a fost înglobată în imperiul bicefal austro-ungar. În acest context contingentele de tineri bihoreni au fost risipiţi pe toate fronturile imperiale. Marea lor majoritate în regimentele de honvezi și infanterie din garnizoana Oradea.
La finele războiului teritoriul Transilvaniei a revenit, prin plebiscitul de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia[2], şi prin puterea armelor ostaşilor, la Regatul României Mari. Prin urmare unul a fost stăpânul care a ordonat plecarea pe front, şi care era responsabil de miile de invalizi, morţi, răniţi şi dispăruţi şi altul cel care a trebuit să oblojească, pe cât s-a putut, traumele invalizilor, văduvelor și orfanilor de război.
Cercul de Recrutare Bihor, înfiinţat la 22 aprilie 1919, la doar două zile după ce oştile comandate de generalul erou Traian Moşoiu[3] au eliberat Bihorul de teroarea bolșevică a lui Bela Kun, în strânsă lucrare cu administraţia militară şi civilă locală, era chemat să facă tragicul „bilanţ”[4] al Marelui Război, cum i se spunea.
Început în 1914, primul război mondial, a grupat, în timp scurt, principalele forţe militare în jurul celor două coaliţii beligerante, Puterile Centrale (Tripla Alianţă) – formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, care s-a retras ulterior, – şi Antanta – formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Acestor grupări li s-au adăugat, după începerea războiului şi alte state, în funcţie de interese specifice şi conjuncturile interne sau internaţionale. România a fost ţinta atragerii în una sau alta din cele două coaliţii datorită potenţialului său economic şi militar şi astfel situaţia internaţională a favorizat realizarea idealului său naţional. Cele două împărăţii “mari şi hrăpăreţe” ce ameninţau, obligau în această viziune la o politică defensivă, de pace şi de neutralitate. Această politică a fost menţinută timp de doi ani şi a avut la obârşie însăşi originea casei regale române.
Bătrânul rege Carol I, presimţind inevitabila decizie a murit de “inimă rea”, înainte de a fi pus în situaţia angajării armatei în război. Carol I, ar fi pornit război în orice direcţie, dar nu spre apus, deşi de acolo s-au produs, mai întâi, rapturile teritoriale: 1775 Bucovina, apoi la 1812 Basarabia, luată, ca “pradă de război”, de ruşi şi în fine Transilvania, la 1867, alipită dualismului austro-ungar. În plan intern taberele s-au împărţit între pro şi contra războiului şi pentru menţinerea neutralităţii. Ion I.C. Brătianu a înclinat decizia în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale.
De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”[5]. Stabilindu-şi ca obiectiv politic: realizarea României Mari puterea politică ce guverna şi opoziţia au adoptat, în final, o decizie favorabilă pentru intrarea în război alături de Antantă. În acest scop s-au încheiat două documente secrete, o Convenţiune politică şi o Convenţie militară, semnate de Ion I.C. Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii al Regatului României, în numele guvernului român de o parte şi Contele de Saint Aulaire, trimis extraordinar şi reprezentanţii special autorizaţi de către guvernele respective[6], pe de altă parte. România se angajează să declare războiul şi să atace Austro-Ungaria în condiţiunile stipulate prin Convenţia Militară. România se angajează de asemeni de a întrerupe, de la data declarării războiului, toate relaţiunile economice şi schimburile comerciale cu toţi duşmanii Aliaţilor. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei Austro-Ungare stipulate şi delimitate între limitele teritoriilor convenite:
Al doilea document încheiat, „Convenţiunea Militară”, a avut menirea de a duce la atingerea scopului militar. Prin convenţie s-au reglementat relaţiile formale cu armatele aliate. Ne oprim doar la câteva aspecte ale convenţiei militare din care rezultă că între subscrişii :speciali autorizaţi de către Comandamentele supreme ale Armatelor respective[7], pe de altă parte, s-a convenit printre altele ca «prizonierii, prada de război şi trofeele luate de către una din armate, îi aparţin. Prada de război luată în lupte comune, va fi împărţită proporţional cu efectivele ce au luat parte. Comandamentul Imperial Rus va ceda armatei române materialul de război şi muniţiile cuprinse în această pradă comună»[8]
Presiunile externe, precum şi convenţia politică şi militară încheiate cu Antanta s-au finalizat cu Declaraţia de război dată numai Austro – Ungariei din care redăm partea finală: „(…)Când războiul actual a izbucnit, se putea spera că Guvernul Austro-Ungar, cel puţin în ultima oră, va termina prin a se convinge de necesitatea urgentă de a face să înceteze această nedreptate care pune în pericol nu numai relaţiunile de amiciţie dar chiar raporturile normale care trebuie să existe între statele vecine.
Cei doi ani de război, în care timp România şi-a păstrat neutralitatea, au dovedit că Austro-Ungaria, ostilă oricărei reforme interne, care ar fi putut face mai bună soarta popoarelor ce guvernează, s-a arătat tot atât de grabnic dispusă a le apăra contra atacurilor din afară. Războiul la care ia parte întreaga Europă pune în discuţie cele mai grele probleme ce ating dezvoltarea naţională şi chiar existenţa Statelor: „România mişcată de dorinţa de a contribui la sfârşirea conflictului şi sub imperiul necesitaţii de a apăra interesele de rasă se vede forţată de a intra în rând alături de acei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive ea se consideră, din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria”[9]. Grozăvia războiului a început pentru românii din regat la 15 august 1916, dar pentru cei din afara hotarelor începuse cu doi ani mai devreme. Cei ce şi-au făcut datoria supremă faţă de patrie au intrat în Cartea de Onoare a neamului.
Drama războiului, confruntarea cu moartea, i-au determinat, probabil, pe unii, să fie minuţioși în a descrie amănunte ce au puţină legătură cu marile calităţi: eroism, vitejie, bărbăţie etc. Nimic din nefiresc nu a fost lăsat în “jurnale de război”. Cu nici o faptă nu s-au lăudat cei revenți de pe front. Prin scrierile lecturate ei ne apar într-o simplitate şi o sinceritate dezarmantă. Evenimentele descrise au o mare încărcătură emoţională. Suferinţa rănilor şi umilinţa din lagăre de prizonieri le depăşeau prin rugăciune. Lipsa banilor şi spiritul său de economie l-au determinat, probabil, să noteze, fără a omite vreodată, când şi cât a luat ca “soldă” în prizonierat. Sergentul Nicolae Cilibiu, de pildă, asemeni altor români, ne relevă dimensiunea adevărată a valorii morale, a credinţei sfinte precum şi deznădejdea şi speranţa de viaţă în care a fost crescut şi educat, acolo în satul său natal. Deşi în mare nevoie şi suferinţă, în sfintele sărbători, are puterea morală să ridice un cuvânt de mulţumire către Dumnezeu: „Azi 25 martie 1917 blagoveşteniile (Buna Vestire) şi am mâncat urzici în loc de peşte şi la 26 Floriile, tot asemenea mâncare am mâncat în acele sfinte zile, dar i-am mulţumit lui Dumnezeu căci am fost sănătos”[10].
Bunătatea sufletească, generozitatea românească, le întâlnim în acel “jurnal” şi atunci când românii “au adunat de la toţi câte 1 lei, 50 sau 25 de bani, care cum a putut, să dea şi am adunat 50 de lei şi i-am dat la 2 prizonieri francezi, adică 25 de lei de Om”[11]. Faptele descrise nu pot fi contestate căci în final citează drept “martori” pe câţiva din cei cu care a împărţit “zilele amărâte de prizonier… Ion I.P. Burlau (soldat), din comuna Viişoara, Zamfir Petruşcă (plutonier), din comuna Buteasa, Petre Constantinescu (caporal), Ion C. Ion (plutonier), Gheorghe Constantinescu (locotenent) din Regimentul 3 Olt”[12]. Cu această citare de “martori” din final sergentul N. Cilibiu raportează patriei că şi-a făcut datoria, deşi s-a numărat printre cei 4.211 prizonieri câţi au fost în lagărul de la Piteşti, sau cei 1.466 de la Moreni, din care citează câţiva într-o listă la început. Mulţi din cei plecaţi nu s-au mai întors însă niciodată. Unora li s-a pus cruce la căpătâi, alţii au fost daţi dispăruţi.
În Bihor, Asociaţia „Cultul Eroilor”, cu susţinere din partea organelor administrative locale, şi în strânsă lucrare cu Asociaţia Veteranilor de Război, s-a preocupat de ridicarea de monumente, în completarea celor deja existente. Recent, după investigarea altor fonduri ale arhivelor militare române, am mai descoperit în statistica Morților şi lista nominală a altor bihoreni ce au plecat pe front în primul război mondial şi nu s-au mai întors. Pe comune, situaţia celor 4502 eroi, am prezentat-o în Jertfa de sânge a Bihorului, după cum și Cristian Apati, a desfășurat-o în trei volume de documente, după monumentala lucrare a lui Teodor V. Păcățianu, întocmită de „Astra”.
De ziua Eroilor se cuvine să facem câteva trimiteri la documente de arhivă unde am găsit alte dovezi, după cum le-a certificat colonelul Urdăreanu Nicolae, comandantul Cercului de Recrutare Oradea Mare, în Registrul cu 382 file al Orfanilor, văduvelor și părinților cu drept de pensie după morții în Campania 1916-1918.
Iată câteva nume: După Ardelean Vasile, din Regimentul 37 Infanterie, dispărut pe front a rămas văduvă Catița cu 3 copii, să-I crească cu o indemnizație de 100 lei. După soldatul Albu Gavril, din Bulz, trecut în evidențe ca dispărut din Regimentul 3 H(onvezi) Oradea, văduva Albu Maria a primit 100 lei pentru a crește cei 3 copii rămași orfani, iar după Albu Alexa, din Bulz, recrutat la din R. 3 H., trecut ca „dispărut” au rămas 4 copii crescuți de văduva Albu Eudochia cu 100 lei. Cinci copii a crescut singură, cu doar 100 lei, Oros Rozalia, prunci rămași orfani de tatăl lor Oros Emeric, recrutat din Biharia la R. 47 Art., mort pe front.
O impresionantă listă, cu 64 de nume înainta primarul din Episcopia Ștefan Selómezi, pe 17 aprilie 1923, contrasemnat de primnotarul. Mențiunea locurilor pe unde au rămas trupurile acelor feciori și a regimentelor de care au aparținut aproape că ne permite să reconstituim drumul de luptă al acestora, din Galiția la Sardinia, de la Tirol, adică pe cele trei fronturi din Rusia, Italia și Serbia. Ei au aparținut contingentelor 1878-1890, adică în jur la 25-35 de ani, oameni în putere. Despre cai ce nu s-au mai întors acasă informațiile sunt lapidare: „mort în spitalul din Oradea (Bragye Georghe), 1914, altul mort în Tarnopol (Nymercz Anton)– 1915, sau în spital în Muntenegru (Szabo Francisc), ori dispărut în Rusia (Kalman Francisc), mort în Italia 1917 (Kalman Emeric). Din Husasău, 34 de flăcăi români au pierit în Galiția, Italia, Serbia, dintre cei care făceau parte din R. 37 I. și R. 4 H.
Brazdă Iuliana, din Diosig, cu 4 copii, nu a primit după bărbatul ei mort în război, soldat în R. 3 H., decât o indemnizație lunară de 100 lei, deoarece conform deciziei nr. 22926 a C.6 T., din 9.03 1926 soțul „nu a murit din cauza „bolii câștigate în război pe front”!. Recrutat din Fechetău (Negreni) la R. 37 I. , soldatul Bulzan Andrei, mort pe front, indemnizație stabilită pentru soția văduvă BulzanIleana în 18 aprilie 1923, pentru cei 4 copii, suma de 100 lei. La fel și în cazul soldatului din Ponoare, R. 3 H., pentru soția Budure Oana și cei 3 orfani de tată. După soldatul Balog Gustav (din Filegihaz), recrutat la R.39 I., au rămas 4 copii, și o pensie de 100 de lei pentru Balog Catalina. Iată o pagină din acel registru[13].
– va urma –
[1] Arhivele Militare Române, (în continuare A.M.R.) fond 1696 – Cercul de Recrutare Bihor, dos. 27/1923, p. fn.
[2] Pentru detalii vezi, Gl. Bg. r. Prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt.col. r. Constantin Moşincat, Ing.Ec. Ioan Tulvan, Odă marii uniri, Editura Tipo MC, Oradea 2004
[3] Idem, Generalul Traian Moşoiu Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Oradea, 2002.
[4] A.M.R. fond 1696, dos.30/1923, în registru de evidenţă sunt menţionate 6622 de poziţii curente cu nume de orfani, văduve şi părinţi cu drept de pensie de urmaş, dar nu toate indemnizate.
[5] Vezi pe larg Constantin Moşincat, Puterea credinţei, Oradea, 2001
[6] Ministru plenipotenţiar al Republici franceze pe lângă M.S.Regele României, Sir George Barclay, trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlanda şi al Dominioanelor Britanice de peste mări, Împărat al Indiilor, pe lângă M.S.Regele României, Baronul Fasciotti, trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Regele Italiei, pe lângă M.S.Regele României, Stanislas Pokleski – Koziell trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al M.S.Împăratul tuturor Rusiilor, pe lângă M.S.Regele României.
[7] D-l Ion I.C.Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii, Ministrul de Războiu al Regatului României, pe de o parte, Colonelul A.M.F.M. Despres, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Franţei la Bucureşti, Locotenent Colonel C.B.Thomson, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Marii Britanii la Bucureşti, Locotenent Colonel L.G. Ferigo, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Italiei la Bucureşti, Colonelul A.Tatarinoff, agent militar al Rusiei în România.
[8] La începutul războiului cele două tabere beligerante au mobilizat un efectiv de cca.10,5 milioane Antanta, respectiv 6,1 milioane Puterile Centrale. Articolul XIII, Cartierele Generale ale Armatelor cooperante vor trebui să se informeze mutual şi în timpul necesar asupra conjuncturilor militare, repartiţiei forţelor şi mersul operaţiilor. Articolul XIV. Dacă în cursul operaţiilor ar surveni situaţiuni cerând noi măsuri, toate acestea vor fi tratate în fiecare Cartier General cu delegatul aliat, dar nu vor deveni definitive decât în urma unui acord al Comandamentelor Superioare. Articolul XV. Pentru a putea lua la timp măsurile pregătitoare operaţiilor părţile contractante vor trebui să se înţeleagă pe un plan al acţiunii militare, înainte de ziua deschiderei ostilităţilor de către armata română.
[9] Constantin Moşincat, Sfânta datorie,..Op. cit. p. 18-38 11 Sergentul Nicolae Cilibiu, născut la 7 iulie 1878, în comuna Bălteni,plasa Jiu, districtul Gorj, a fost recrutat în ziua de 4 noiembrie 1899 şi a fost trecut la disponibilul de mobilizare în corpul sergenţilor, clasa 1900, în ziua de 10 octombrie 1902. Comuna Bălteni, făcea parte din “depozitul de recrutare Gorj”, a Batalionului 5 Vânători din Corpul II Armată. În livretul său militar au fost însemnate vizele anuale de “prezentare de apel”, iar pe 2 iulie 1913 a fost “mobilizat la partea sedentară” unde şi-a îndeplinit serviciul până la 23 iulie 1913. Între 120 aprilie 1915 a participat la o nouă concentrare. Odată cu mobilizarea din 14/27 august 1916 a slujit steagul Regimentului 1 Vânători, batalionul 1, compania 2, plutonul 2, secţia 2, începând cu 20 august 1916. Prima misiune a îndeplinit-o pe 25 august 1916, ca şef de post în garda poliţiei. Începând cu 1 septembrie a preluat la Işalniţa, 21 de ofiţeri şi ordonanţe, în total 28 de prizonieri unguri, pe care i-a escortat, la Vaslui la Regimentul 25 Rahova. După predarea pe 12 septembrie 1916 a prizonierilor s-a înapoiat, cu un tren de marfă, la Craiova.
[10] Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, Din întuneric un soare nou răsare. Basarabia 1918, Oradea 1999, p,60-76.
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] A.M.R. fond 1199, (1916-1918) , dos. 30, f. 15
