Cronică de Prof. Dr. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Prototipul oltenilor noştri are două feţe, ca şi Ianus:
bărbatul de omenie şi gospodarul cuminte şi natural –
care nu se plînge niciodată, ci surîde şi construieşte.
El cunoaşte voioşia ca pe o stare permanentă. În cele
mai grele momente iese la iveală viteazul. Iar aura feeriei
îl scaldă în bucurie.” (Constantin Brâncuşi)
STEJARUL TINEREŢII MELE – este un volum omagial închinat de generalul – locotenent dr. Grigore Stamate, satului său STEJARUL din comuna Urdari, judeţul Gorj, „Spre cinstirea înaintaşilor, a contemporanilor şi a urmaşilor tuturor celor care, pe o anumită treaptă a vieţii, mi-au fost colegi, prieteni şi consăteni de nădejde.”
„Cu cît ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra omului, cu atîta mai mult omul se uită în urma sa şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri aminte.” (Ion Bradu, Amintiri despre folcloristul Vasile Sala)
Lumea SATULUI valah cu microcosmosul lui este o lume a fenomenelor fireşti, prin curgerea existenţială hărăzită de Atotcreatorul, care par întrupate unei aure serafice, unde surâsul cerului se răsfrânge peste pământ într-o continuă splendoare.
Lumea SATULUI valah este ţesută cu Mâinile lui Dumnezeu, din borangicul veşniciei, alegând motivele – modele dintre cele mai alese culori, unde figurile reprezentative aduc în evidenţă harul, adâncimile, complexitatea şi verticalitatea sufletească, ce conturează specificul spiritual al unui Neam hărăzit Cerului divin.
Dincolo de toponimie sau de figura de stil STEJARUL TINEREŢII MELE – reprezintă dimensiunea unui mediu obştesc, faţă de care încercăm să raportăm succesiunea ireversibilă a unor fenomene, care astăzi nu mai au, în nici un fel, corespondent.” (Grigore Stamate, Stejarul Tinereţii Mele, Axioma Print, 2017, p. 5)
Autorul, unul dintre Fiii străluciţi ai Ţării Gorjului şi unul dintre marii generali ai Naţiunii dacoromâne, un prodigios scriitor „de marcă”, de „24 de carate” şi-a odrăslit monografia în sufletul său luminat, curat, frumos, dârz, demn, înmiresmat de onoare.
„Eroic şi lucid, mistic şi pasionat, omul e făurit ca o piatră, misterios alintată de valuri, de elementele pământului său. Şi tot aşa gândurile sale.” (Dan Botta, Limite şi Alte Eseuri, Ed. Crater, Bucureşti, 1996, p. 28)
În înfăptuirea sa erudită, cascada literară se revarsă pe uliţele satului, pe potecile, cărările şi luminişurile pădurilor, pe imaşurile şi dumbrăvile simţământului frumos.
De pe uliţele satului o parte a consătenilor şi-a urmat DRUMUL sau CALEA sa, înspre sorocul soartei ori întru împlinirea destinului spre desăvârşirea mistică.
Drumul soartei este axa ce fixează individul de obârşia sacră a pământului natal.
Calea destinului este meridianul care leagă spiritual – religios, persoana – personalitate de Destinul Neamului, al Naţiei în dăinuirea lor/ a sa spre transcendent.
Temelia şi Stâlpul pe care se aşează şi se înalţă carpatin cele două tărâmuri minunate, nemuritoare ale VALAHULUI creştin ortodox sunt DOINA şi DORUL!
Ambele noţiuni-izvoare sunt intraductibile şi îşi au obârşia regală numai în DACIA.
DOINA ţine de esenţa războinicului, a eroului, iar DORUL de sacralitatea fiinţei lui.
„În timpul lor (al vlahilor) care le rămînea liber/ Între două primejdii,/ Aceşti oameni/ Făceau din fluierele lor jgheaburi/ Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,/ De curgeau Doinele la vale/ Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei,/ Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei/ Şi a altor ţări româneşti.”(Marin Sorescu, Trebuiau să poarte un nume)
Între cele două izvoare-entităţi îşi ţese Valahul menirea, vocaţia, misiunea sfântă.
Mistica DOINEI îi conferă DORULUI aura filocaliei şi sofianismului isihast carpatin.
În ţărâna sfântă plămădită din aluatul sângelui curat al Eroilor, Martirilor ori din jertfa pilduitoare a Mamelor, Dascălilor, Preoţilor, Poeţilor, Filosofilor, Călugărilor, Monahiilor, Mărturisitorilor din totdeauna sau de mai ieri, s-a aşezat DRUMUL ascetic şi s-a conturat CALEA mistică pe care prisoseşte permanent DORUL de Satul natal.
„Satul – acest părinte totdeauna atât de drag şi de ospitalier, care, de fiecare dată, alături de ai tăi, te aşteaptă să treci pragul sfânt al casei de odinioară. Să revii. Să revii atât cât mai poţi, cât se mai poate, şi cât mai ai la cine. Mai ales.” (ibid., p. 8)
În SATUL natal odrăsleşte izvorul naşterii FAMILIEI, iar DUMBRAVA copilăriei rămâne pentru Omul care s-a împlinit şi definit genei sale religioase, cea mai sacră ICOANĂ în care sufletul său frumos, cântă şi se încântă răspândind lumină şi har!
DOINĂ – DOR – UMOR – FOLCLOR sunt punctele cardinale ale Valahului peste care se aşează CUPOLA religioasă a nemuririi şi dăinuirii acestui Neam!
Cei patru piloni DOINĂ – DOR – UMOR – FOLCLOR peste care se fixează BOLTA cerească, religioasă a DACIEI Mari, dau vigoare, sănătate, frumuseţe, creaţie, cultură, iubire, înviere şi înălţare Neamului valah creştin ortodox!
„Doina exprimă o bucurie care nu este veselă, uneori predispune la meditaţie, alteori dă imbolduri spre alte decoruri, spre căutarea frumosului mister al necunoscutului.” (Ion Dianu, Pagini de Satiră şi Umor din Scriitori Olteni.” Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1986, p. 5)
Întru sublimul DORULUI, sufletul creativ al creştinului ortodox viază esenţa Neamului său cu marile lui aprinderi, arzând şi rearzând sensibilitatea, harul, comuniunea, cuminecarea, trăind şi retrăind frumuseţea TRADIŢIEI hristice ce poartă în ea efigia înălţării serafice a spiritului valah ce-şi trăieşte pururea viaţa astrală.
Întru DOINĂ şi DOR îşi fac vatră pururea milenară UMORUL şi FOLCLORUL!
Umorul este afluentul ce ţâşneşte din marele râu spiritual al sufletului, revărsând ironia din întâmplările stângace ale societăţii umane şi hazul din diversitatea naturii strâmbe, dar filtrate prin sufletul doldora de generozitate al tâlcuitorului satiric.
„Prin nimic alceva nu se poate cunoaşte mai bine fondul sufletesc al unui neam, decât privindu-se atent în această oglindă minunată care este FOLCLORUL.” (Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, Bucureşti, 2006, p. 5)
Fiecare SAT românesc poartă parcă pecetea heraldică a Paşilor lui HRISTOS!
„Casa părintească!
O zidire prevăzută cu o tindă înaltă, în spatele căreia se aliniau trei camere şi o cămară…” Casa părintească adăpostea două comori de mare preţ: Familia creştină şi mica bibliotecă ce se mândrea cu volumele aduse de stăpânul ei, Ion, din Capitală.
În avangardă pe raft erau aliniate ca într-o cazarmă, volumele cu partizanii sovietici, iar în cadenţa ariergardei clasici români şi străini sub protecţia cărora sta chitită ca pasărea pe cuib, Pasărea Măiastră a Daciei – Harta României Mari.
Satul lui Grigore Stamate, STEJARUL este un tărâm gorjean, în care OLTENII au purtat/ poartă în cobiliţa fermecată, milenară, pământul şi cerul lor, cu tot ce au mai frumos, mai princiar, mai ospitalier, mai încântător şi mai sfânt: DOINA şi DORUL!
Între aceste două ţesături ale sufletului divin s-a brodat UMORUL oltenesc, vesel sau trist, care revarsă peste ştergarul zâmbetului, surâsul inconfundabil al mândrei oltence nemuritoare.
Atestarea satului STEJARUL, este seculară. „Încă din anul 1495 (iunie), un document domnesc al lui Vlad Voievod (Vlad Călugărul 1481 iul-aug., 1482-1495, fiul lui Vlad Basarab – Dracula), întăreşte boierului Stanciu postelnic, mai multe vii în florini la Urdari.” (Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Libra Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1972, p. 558)
„Singura vie boierească, arată Grigore Stamate, se afla în Culmea Dealului, dinspre partea de apus a satului Stejaru, între Izlaz şi Dosu ăl Mare.” (ibid., p. 11)
Lângă hrisovul domnesc stă şi mărturia boierului Constantin Broşteanu Urdăreanu, a cărui mare moşie îmbrăţişa şi întreaga aşezare a Urdarilor de Jos, spunând că înaintaşii săi „au stăpânit peste 600 de ani fără întrerupere moşia ce nu a fost niciodată arendată”, lăsând-o urmaşilor testamentar şi moral, „ca moşia să fie iubită cu toată dragostea sufletului.” (Dan Cismaşu, Sfârşitul colonelului Constantin Broşteanu Urdăreanu, jurnalul „Vertical”, 11 Octombrie 2011)
Alte documente cu referire la satul STEJARUL, sunt legate de zestrea Domniţei Bobolina – Ilinca – Elina, fiica Voievodului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care „luând un Urdărean, Domnul tatăl ei, i-a dat moşiile de prin prejur; ea apoi a clădit Mănăstirea pe valea ce-i poartă numele (Valea Mănăstirii) şi mănăstirea Strâmba, în hotarul moşiei Urdari.”( Octav-George Lecca, op. cit., 560)
Cu rădăcinile adânci înfipte în glia satului Stejarul – Urdari se înalţă peste timp şi spaţiu Arborele genealogic al vechii familii boiereşti STAMATIE/ STAMATIS.
O primă menţiune o găsim în cele două acte de vânzare-cumpărare din 6 şi 9 Martie 1383, când Stamati Grino din Candia a cumpărat sclava Maria, armână de la Iulian Cornario. (Th. Capidan/ Perlepe-Macedonia, Aromânii. Dialectul aromân, Studiu lingvistic, Acad. Română, Studii şi Cercetări, XX, Ed. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932, p. 17)
Atestări documentare: Stamate, stolnic (1591); Stamatie Grecul (1609); Stamatie, sluger (1611) (Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Doc. BDD-A 6776/ LV, mai-august 20)
Stoica (Stoichiţă) din Strâmba/ Urdari, aparţinând ramurei Rioşeanu, menţionat pe la 1588, în dregătoriile de logofăt, mare vistier, mare postelnic, diplomat al lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban, în Praga şi Viena la curtea lui Rudolf al II-lea. „Neavând urmaşi direcţi, averea sa a fost moştenită de nepotul său, logofătul Miloş şi de fiul acestuia paharnicul Stamatie… Stoica a mai avut un frate, pe Balaciu, ai cărui urmaşi au ajuns dregători, dar sub numele de Urdăreanu… Acest Balaciu, avu ca fiu pe Stoica, postelnic din Urdari,1623, mai 16. Urdăreanu Barbu din Urdari, fiul marelui sluger Urdăreanu Preda, s-a căsătorit cu Elina, fiica lui Şerban Cantacuzino.)” (Acad. Română, Doc. LXXVI/ 21/ 15 iul.1628, p.92-93; Octav-George Lecca, op. cit., p. 558; Doc. din 2 iulie 1684, din 19 iunie 1686 şi din 15 mai 1694, Arh. Statului, Buc., fond Tismana, IX/ 3, Zlătari, VII/ 15, ms.293, fascicola 284)
Ramura contemporană este prezentă prin cei doi fraţi: Costică Stamatie, care are fată şi fiu şi Viorel Stamate, cu fată şi băiat, continuându-se prin fiii nepoţilor de frate.
Dintre personajele secundare, consăteni ai autorului, Polina, Ciofica, Lisaveta, Veta, Mărin, Nicu, Păun, preotul Răduţoiu, dascălii, moşicile, dodicile, suratele şi văruicile, se desprinde ca un actor în rolul principal Ion al lu’ Fieru – tatăl autorului, un împătimit al cărţii de rugăciuni, dar şi un veritabil risipitor de umor terapeutic înfăşat în scutecele de mătase ale suptilităţii ironice gorjene.
Sarcasmul olteanului este pentru sufletul celui pe care îl înţeapă, precum bisturiul chirurgului priceput ce taie cangrena trupului spre a-l vindeca!
În cazinoul consăteanului Mărin Bobină, seară de seară, bărbaţii pasionaţi de alte ispite nocturne, decât femeia, între care nelipsitul Ion al lu’ Fieru – Stamate, jucau cărţi. „Cu vin, cu ţuică, cu tot mezanplasu… În pauză, se discuta politică, despre ceea ce a fost în război, ca şi înainte de război, şi mai puţin din actualitate, deoarece se putea lăsa cu deplasare la Ţucal sau, şi mai grav, tocmai la Canal.” (ibid., p. 83)
Frânturi din părerile lor politice au ajuns şi la aghipeţii de la omniprezenta securitate, care l-au pus pe jar pe plotonierul Cruceru, încât s-a crucit zile şi nopţi în strângerea de probe, astfel că a nimerit tocmai în schiţa hazlie a lui conu’ Caragiale.
„- Şi cine zici că e împricinatu’?
- Unu’, mare de tot: Caragiale.
- Când şi-oi căra eu câteva, ai să vezi tu ce-nseamnă să fi mare. Haimana dracului!
- Păi, vedeţi tov’ majur, că până şi dumneavoastră îl ştiţi… Era de undeva din Haimanale…
Cum „organul” nu prea înţelegea cum vine chestia, tata plusa:
- Ştiţi, acela cu Domnul Goe, cu Vizita, cu Două Lozuri, cu…
- Ştii ce, bă, pe mine nu mă interesează toţi borfaşii tăi capitalişti. Mie să-mi zici, că, de nu! şi-şi ridicase palma, cât o balegă de vacă.
Tocmai atunci se abătuse, în urma celor sesizate de miliţean, un superior de la securitate, care, părtaş la relatare şi cunoscător al schiţelor cu pricina, nu se mai oprea din râs, când a aflat parascovenia.” (ibid., p. 84)
Ion al lu’ Fieru – Ion Stamate era un autodidact plin de har, din care risipea cu multă mărinimie, cultură consătenilor săi, pe alocuri chiar din propria-i ogradă. „Acolo unde situaţia se preta chiar se substituia eroului principal, relatând pricini, la care, chipurile, ar fi fost părtaş nemijlocit. Aşa şi cu „Domnul Goe”… Când audienţa era potrivită le povestea cum aruncase el căţeluşul cucoanei şefului de gară din Filiaşi peste geam şi de cât timp se tot judecă prin tribunale.
- Pă’, bă Ioane! Bă, cum de ţ’a venit ţâe, aşa nitam-nisam să arunci căţelu ăleia din trin!? îl lua la rost Mitru lu’ Chilă.
- Ho, staţi bă, că n-a fost aşa de simplu, cum o-ţi fi crezând voi.
- D’ apăi, cum? se-aruncau şi femeile…mai ales, la clacă.
- Păi, cum să vă zic eu vouă? şi tata anume prelungea pauza, ca pentru a le spori interesul.
- Hai, bă nu ne mai ferbe atâtica, că fac atac…
- Binee, bineee! Dacă-i aşa, uite cam cum stă chestia: mie mi-a venit să fumez şi…
- Hai, bă Ioane, ce dracu! Lasă ţâgara şi treci la căţel!
- Bineeee! Da’, nu se poate că de-aici a pornit totul. Aşa că…
- Bine, bă, dacă aşa stă treaba! Da’, mai scurteaz-o şi mata.
- Deci: scot pacheţelul cu foiţele din haină, din buzunarul interior; rup una; apoi, scot tutunul din punga de la brâu şi-l presar; scuip şi lipesc foiţa. După care… După care, pun mâna pe amnar, potrivesc bine iasca şi…
- Hai bă, ce dracu! Tu chiar vrei să ne dai foc…
- Şi, pac… şi, pac! tata simula încontinuu lovitura amnarului peste cremenea aceea virtuală, ferindu-se ca de arsură…
- Când să dea scânteie, mă pomin cu cucoana de lângă mine, că-mi ia ţigara dintre buze şi mi-o aruncă pe fereastră.
Audienţa era încremenită. Una, mai înţepată se-mbăţoşa:
- Las’ că ştiu ce urmează…
- Gura, fă. C-acuş te cîrpesc! răbufnea vreunul şi aceasta tăcea.
- Staţi, să nu dramatizăm, dar dacă voi ştiţi… Ştiu şi eu, dacă…
- Spune bă, nea Ioane! îi adresa rugămintea una mai tinerică.
- Spun, dar dacă…
- Nici un dacă, bă Ioane, nici un dacă… şi aceleaşi priviri piezişe erau aruncate celei cu ifose. Afurisita! îşi şopteau ceilalţi intrigaţi.
- Păi, atunci, puneţi-vă şi voi în locul meu. Ce-aţi fi făcut?
- O, o, o… Ce-o mai plesneam, de-i sărea muştarul!
- Mă Mitre, nu-i chiar aşa. Eu n-am plesnit-o şi, uite şi tu, tot mă judec cu ea. De ani buni… Nu mai pot, te rog să mă crezi!
- Bă, fir-ar ea a dracu! Pă’, cum vine asta. Tot tu, şi cu şi cu…
- E, nici chiar aşa. Eu nu m-am repezit înspre dumneaei…
- Şi, şi! Ce-ai făcut, bă nene? Zâ-ne o dată, c-aci crăpăm…
- … tot calm – cum vă ziceam – m-am aplecat înspre cucoana, care s-a tras, crezând pesemne c-o lovesc şi…
- Şi!?… Hai, bă, zâ-i odat’, că fac pe mine.
- Şi, haţ căţelu’… Pă Bubico, adică.
- Ce bubică, ce bubă, bă Ioane?
- Stai bă, aşa! De ce dai în clocot? Păi, aşa îl chema pe căţel.
- Da’, mata de un’e şti asta, că nu te-am mai auzit zâcând asta?
- Taci, fă, proasto. Iote, ce-o mai interesa pe ea! se stropşea altul.
- Şi, zvâc cu Bubico, prin geamul întredeschis.” (ibid., p. 85-86)
Satira şi umorul lui Grigore Stamate sunt meşteşugit îmbuteliate în sticluţe de haz, de esenţă tare spre delectarea râsului şi surâsului celor ce le savurează din plin.
Satira şi umorul, cu specificul lor cromatic şi variat de maliţiozitate oltenească al lui Grigore Stamate, îl aşează cu cinste lângă marele scriitor, tot oltean, Marin Sorescu.
În afara părinţilor dragi Ion şi Maria, a distinsei sale doamne Mariana, desprinsă din tiparul domniţelor moldave, care-l fascina cu frumuseţea ei pe Ilarie, fiul Dodicii Tudora, Grigore Stamate a mai avut un cult şi pentru unchiul Grigoriţă – o enciclopedie de cunoştiinţe şi pilde de viaţă, fost militar de carieră, impunător, brav şi demn, dar forţat să treacă în rezervă de nihilismul ideologiei marxist-socialist-comuniste, fiindcă obârşia sa de aur curat nu era pe placul tinichelelor proletare.
Unchiul Grigoriţă era mândru de cariera militară a nepotului Grigore, încurajându-l:
„Ai grijă nepoate şi ţine-te tare! Ai apucat pe un drum greu, cu parcurs de trudă intensă, al cărui capăt, nu mulţi sunt în stare să-l ajungă. Dumnezeu ţi-a întins o mână, răsplăteşte-I încrederea şi poartă-te pe măsura privaţiunilor, despre care nici nu gândeşti cât de aspre vor fi. Dar, tocmai în asta constă tot farmecul vieţii de militar. Tocmai aceste greutăţi şi impuneri te vor detaşa de ceilalţi colegi ai generaţiei tale şi te vor face să te afirmi. Fă-mi plăcerea şi împlineşte-ţi visul! Împlineşte-l astfel şi pentru mine: să ajungi general, nepoate. Să aibă şi satul şi neamul nostru cu cine să se poată mândri!” (ibid., p. 128)
Nepotul Grigore i-a/ şi-a împlinit visul ajungând General de armată cu trei stele.
Se mândreşte ROMÂNIA Tainică cu el!
Şi eu mă mândresc cu el!
Generalul cu trei stele a ajuns şi un scriitor cu mult mai multe stele.
Iar pe deasupra tuturor tronează omenia lui de mare Boier de obârşie seculară.
Un puiuţ de Stejar adus din satul natal Stejarul a fost sădit în curtea domeniului său din Gruiu-Snagov şi a crescut falnic copac care străjuieşte distinsa familie Stamate, cu brocartul lui verde, înnobilând cu coroana sa grandioasă, coperta cărţii.
L-am privit intens sub aureola lucirii de aur ce-i cădea peste regala coroană verde, astfel că pomii din jur păreau copleşiţi de tremurul emoţiei sub majestatea sa ocrotitoare. Se fălea în brocartul său verde sub cerul înalt, albastru şi limpede că are descendenţă aristocrată în Stejarul din Borzeşti al lui Ştefan cel Mare, în Gorunul lui Horea, Crăişorul moţilor sau în Gorunul lui Zian Boca – Crăişorul Ortodoxiei.
Autorul lucrării biografice STEJARUL TINEREŢII MELE, în braţele sufletului său frumos şi necuprinzător a îmbrăţişat pe lângă Stejar, Aninul, Arţarul, Fagul şi probabil Salcâmul, care este efigia valahului ce trăieşte şi-şi răspândeşte mireasma sa suavă, cucernică peste tot în ţară şi în lume, la munte, la deal ori la câmpie.
STEJARUL
„A mai rămas de vorbă cu păstorii,
Pe câmpul gol, stejarul solitar,
Bătrânii spun că poartă-n el istorii
Şi că-i demult stăpân pe-acel hotar.
S-a năpustit asupra lui furtuna
Şi-l scutură cu sete de păgân,
Îl bombardează trăsnetele-ntruna
Şi răni adânci pe trupul lui rămân.
Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie
Şi urlă peste el văzduhul tot,
Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie
Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.
Se pare a fi acum la o răscruce
Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,
Iar cerul îi trimite să-l usuce,
Buchetul lui de raze cald şi bun.”
(Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi…Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999. Poezia Stejarul a fost scrisă în 12 Septembrie 1954, la Securitatea Braşov, celula 12)
14 Decembrie 2021, Brusturi-Neamţ-Dacoromânia