Unicitatea revoluţiei române din Transilvania este pusă în evidenţă de gândirea şi arta militară a acesteia, de obiectivele şi scenariul strategic, determinată de caracterul şi scopurile urmărite. Esenţialmente ofensive ca şi revoluţia care le-a generat şi căreia i-au fost total subordonate, gândirea şi arta militară la care ne referim au rezolvat ecuaţii de o reală dificultate, de importanţă majoră, în domeniul de comandament şi stat major, între care menţionăm constituirea şi dotarea armatei; conducerea ofensivei şi defensivei în raport cu fluxul şi refluxul inamicului; asigurarea logistică etc.
Cele două componente ale artei militare de ordin istorico – strategic şi tactic, şi-au exprimat plenar funcţiile asigurând condiţii de angajare a forţelor şi mijloacelor într-un război cu miză totală. Ceea ce se impune cu deosebire atenţiei noastre este faptul că trăsătura definitorie a strategiei armatei lui Avram Iancu, geniu al apărării fiinţei etnice şi al Munților Apuseni, profet cu glas de foc, mitificat pentru totdeauna de conştiinţa românească, a fost determinată de realitatea că, pe o anumită treaptă cu o componentă a marii ridicări la luptă a poporului român în 1848, a îmbrăcat tipologic factura unui război al eliberării şi unităţii naţionale, cu obiective sociale a căror îndeplinire trebuia să ducă la instaurarea unei noi orânduiri. De aici se desprinde nemijlocit o altă caracteristică a strategiei, ca cea mai înaltă sferă a artei militare, legătura sa intimă cu politica, căreia i s-a subordonat fără rezerve.
citește articolul aici